CAPITOLUL II

LEZIUNI TRAUMATICE PRIMARE

Clasificarea agenţilor traumatici

Agenţi traumatici fizici (mecanici, variaţii extreme de temperatură, electricitate,
variaţii extreme de presiune atmosferică, unde sonore, ultrasunete, infrasunete, câmpuri
magnetice, radiaţii ionizante, radiadii electomagnetice)
Agenţi traumatici chimici (substanţele toxice)
Agenţi traumatici biologici (bacterii, virusuri, otrăvuri vegetale/animale)
Agenţi traumatici psihici (practic imposibil de obiectivat)

Clasificarea agenţilor traumatici mecanici

I. Corpuri contondente
1. Cu suprafaţă mică (până la 16 cm²): neregulată (piatră, pumn), regulată (cu
forme geometrice) - sferă-cilindrică (piatră, băţ), poliedrică cu muchii şi colţuri (ciocan,
cărămidă)
2. Cu suprafaţă mare: plană, cu muchii drepte (scândură, sol cu suprafaţă plană),
neregulată (vehicule, sol cu proieminenţe)
II. Obiecte cu vârfuri sau lame ascuţite: înţepătoare (ac, furcă, pilă), înţepător-
tăietoare (briceag, cuţit), tăietoare (cuţit, sticlă, lamă), tăietoare-despicătoare (topor, satâr,
sapă)
III. Proiectile
IV. Unda de şoc
Mecanisme de acţiune
1. Lovire activă/directă (lovire cu un corp)
2. Lovire pasivă (lovire de un corp)
3. Comprimare între două planuri dure
4. Mecanisme complexe
Leziunile traumatice primare (elementare) sunt consecinţa directă a unei
agresiuni externe şi prezintă o deosebită importanţă pentru expertiza medico-legală.
Observarea leziunilor corporale trebuie să fie cât mai completă, iar raportul de
expertiză să cuprindă, obligatoriu următoarele date:
1. Localizarea leziunii raportând-o la regiunea respectivă a corpului şi în raport cu
un reper anatomic bine determinat.
2. Forma leziunii va fi comparată cu o formă geometrică sau forme bine definite
(stea, cruse, arc, portocală etc) – când este posibil.
3. Dimensiunile:
- lăţime şi lungime
- adâncime: pe viu se apreciază numai când în fundul plăgii se pot identifica
anumite structuri tisulare (planul aponevrotic sau osos);
- la plăgile stelate sau neregulate, cu mai multe prelungiri, se vor măsura şi
dimensiunile diferitelor ramuri
4. Direcţia de lovire – arme înţepătoare – tăietoare – caracterul unghiurilor
(ascuţit, rotunjit, prezenţa condiţiilor)

1
 5. Marginile şi unghiurile – identificarea obiectului vulnerant, plăgile tăiate unde
osul este la suprafaţă (pielea capului) pot lua aspect de plagă tăiată
6. Examinarea reliefului – inflamatorii, hematoame, fracturi cu deplasare
7. Culoarea leziunii – vechimea leziunii
8. Prezenţa/absenţa unor hemoragii (vechimea leziunii, profunzimea leziunii, la
cadavru – reacţie vitală)
9. Decelarea unor corpi străini (metal, ţesuturi, ulei, nisip, noroi) - indice în
stabilirea modului de producere a leziunii
10. Aspectul ţesuturilor învecinate (echimoze, pergamentări, excoriaţii, direcţia
urmelor de sânge) - element important în aprecierea felului armei şi a modului în care
acesta a acţionat
11. În cazul leziunilor multiple se va nota numărul acestora şi pentru fiecare în
parte, datele menţionate mai sus.

Scopul expertizei medico-legale în cazul leziunilor traumatice elementare este de

a stabili: felul leziunii, tipul instrumentului şi a modului de acţiune, vechimea leziunii,
felul şi durata tratamentului pe care îl necesită leziunea, complicaţii. Mecanismul de
producere este loviea activă sau pasivă.
Pot fi: cu întreruperea continuităţii epidermului şi fără întreruperea continuităţii
epidermului.

Leziuni traumatice primare fără întreruperea continuităţii epidermului

Echimoza – revărsat sanguin în grosimea tegumentului, în ţesutul celular
subcutanat sau mai profund, rezultatul unui traumatism contuziv superficial cu păstrarea
integrităţii tegumentelor. De regulă la locul unde acţionează agentul vulnerant (la distanţă
prin difuzarea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor). Întinderea variază în funcţie de
energia cinetică a agentului vulnerant, de zona traumatizată, fragilitatea vasculară,
numărul şi calibrul vaselor afectate.
În primele ore este roşie datorită oxihemoglobinei, prin vasodilataţie iritativă
histaminică. În 2-3 zile este de culoare albastră (Hb pierde oxigenul). În 3-7 zile de
culoare cafenie (Hb se scindează în globină şi histamină). Urmează resorbţia echimozei
sub acţiunea fagocitelor şi a enzimelor tisulare. Forma ei uneori este indicator al
agentului traumatizant.
Importanţa medico-legală: realitatea traumatismului, uneori aprecierea
mecanismului de producere şi chiar a agentului vulnerant, timpul scurs de la producere.
Hematomul – acumulare de sânge în ţesut. Traumatism contuziv puternic (ruperea
unor vase cu calibru mare, păstrarea epidermului). Prezintă fluctuenţă şi poate denivela
suprafaţa respectivă. Pot determina tulburări funcţionale uneori grave prin compresiune.
Pot fi generatoare de şoc traumatic (numeroase şi întinse pe suprafeţe mari). Pot pune
problema punerii în primejdie a vieţii. Se pot complica (rar) cu infectarea ţesutului. Se
pot închista (evoluţie prelungită şi resorbţie lentă). Organizare fibroasă (rar).
Traumatismele musculare apar ca frecvenţă mai mare la nivelul anumitor grupe
musculare, explicaţia fiind în primul rând de ordin biodinamic, 95% din traumatismele
musculare sunt localizate la nivelul membrelor inferioare şi afectează în special muşchii
poliarticulari, ischiogambieri, triceps sural, cvadriceps, adductor mijlociu, 3% din
traumatismele musculare sunt localizate la nivelul membrelor superioare şi afectează în

2
special muşchii deltoid, biceps brahial şi triceps brahial, iar restul de 2% sunt
traumatisme ale musculaturii trunchiului (muşchiul pectoral mare, intercostali) şi
abdominali.
În funcţie de prezenţa sau absenţa modificărilor structurale apărute la nivelul
muşchiului traumatismele musculare sunt împărţite în două mari categorii: traumatisme
cu leziuni structurale sau traumatisme musculare propriu-zise şi traumatisme fără
modificări structurale sau suferinţe musculare fiziologice.
Traumatismele musculare propriu-zise sunt accidente musculare caracterizate prin
afectarea, sub formă de întreruperi parţiale sau totale a conţinutului fibrelor musculare,
vaselor sanguine şi ţesutului conjunctiv dinn structura muşchiului. Leziunea apare în
cazul în care asupra unităţii structurale musculo-tendinoase acţionează o forţă suficient de
puternică pentru a induce o deformare plastică, forţă ce trebuie aplicată la nivelul cel mai
vulnerabil al muşchiului. Astfel se explică numărul crescut de leziuni la nivelul joncţiunii
musculo-tendinoase, în special în partea ei distală – locul de minimă rezistenţă al
muşchiului. Structura muşchiului şi dezechilibrele de forţe dintre grupele musculare au
rol important în apariţia leziunilor musculare. Astfel muşchii conţin un număr crescut de
fibre musculare albe, cu contracţie rapidă (fibre fazice sau tip II) sunt mult mai frecvent
afectaţi, în această categorie sunt incluşi muşchii flexori ischiogambieri, triceps sural,
cvadriceps, în mod special dreptul femural. Ruperea unui număr variabil de fibre
musculare, a ţesutului conjunctiv şi a vaselor de sânge se asociază şi cu întreruperea
continuităţii fibrelor nervoase din zonă şi determină apariţia simptomatologiei de tip algic
şi inflamator, a cărei amploare depinde de întinderea afectării iniţiale şi de tratamentul
aplicat.
Procesul inflamator recunoaşte trei faze clasice, respectiv faza vasculo-exudativă,
faza celulară şi faza de reparaţie.
1. Faza vasculo-exudativă se caracterizează prin vasodilaţie şi este însoţită
instantaneu de edem interstiţial. Fenomenele de congestie activă au loc mai ales în
regiunile perilezionale, la nivelul capilarelor integre. La sfârşitul fazei apar la nivelul
leziunii celulele de tip inflamator, în mod special leucocitele polimorfonucleate, ajunse
aici pe cale sanguină sau prin diapedeză.
2. Faza celulară se caracterizează prin creşterea numerică a elementelor celulare
cu rol în lizarea și fagocitarea structurilor moarte. Ansamblul celulelor inflamatorii
formează în final granulomul (faza granulomatoasă).
3. Faza de reparaţie se caracterizează prin apariţia simultana a două procese
complementare și antagoniste în acelaşi timp: formarea ţesutului cicatricial și regenerarea
musculară. În funcţie de rezultatele fazei de reparaţie, dependente la rândul lor de
dimensiunile leziunii, de restabilirea rapidă a perfuziei tisulare și a inervației zonale, de
particularităţile individuale, de corectitudinea și precocitatea tratamentului, evoluţia
leziunilor musculare poate fi cu cicatrizare perfectă sau restitutio ad integrum, cu
cicatrizare fibroasă sau cu persistența și transformarea hematomului (hematom calcificat,
hematom închistat).
În scopul favorizării regenerării și a stimulării morfogenezei conjunctive locale se
recomandă utilizarea de tensiuni pasive în axul mecanic al muşchiului. Aplicarea
tracţiunilor la extremităţile muşchiului în curs de regenerare asigură o orientare spaţială
mai bună a fibrelor musculare nou formate, în timp ce imobilizarea prelungită duce la
apariţia unei structuri anarhice. Din acest motiv imobilizarea în cazul traumatismelor

3
musculare trebuie să fie de scurtă durată, maximum câteva zile, și trebuie să fie urmată de
mobilizare precoce. În plus mobilizarea precoce stimulează proliferarea capilară
regională, favorizează restrângerea și resorbţia hematomului iniţial, regenerarea mai
precoce și întârzie apariţia și maturizarea cicatricei fibroase. Faza de reparaţie este urmată
de o perioadă de remodelare a structurilor lezate, perioadă care poate dura, în funcţie de
gravitatea leziunii și de corectitudinea tratamentului aplicat, de la 3 săptămâni la 12 luni.
În această perioadă au loc reducerea dimensiunilor leziunii, creşterea rezistenței la
tracţiune a ţesutului cicatricial nou format și refacerea structurală a muşchiului în ce
priveşte ponderea tipurilor de fibre musculare.
Gravitatea, tratamentul și evoluţia unui traumatism muscular depind aproape exclusiv
de nivelul anatomic, histologic și biochimic la care s-a produs leziunea. Pe baza acestor
criterii leziunile traumatice musculare propriu-zise pot fi stadializate după cum urmează:
stadiul 0 - lezare revesibilă a fibrei musculare, fără afectarea ţesutului conjunctiv de
susţinere a muşchiului. Leziunea se traduce prin modificări metabolice
intracitoplasmatice, prin lezarea structurilor miofibrilare sau prin lezarea mitocondriilor.
Evoluţia este cu restitutio integrum în câteva ore.
stadiul I – lezarea ireversibilă a câtorva fibre musculare, fără afectarea ţesutului
conjunctiv de susţinere. Se înregistează creşteri ale proteinelor serice şi ale enzimelor
musculare. Evoluţia este cu restitutio integrum în câteva zile.
stadiul II – lezarea ireversibilă a unui număr restrâns de fibre musculare, lezare
minoră asociată cu mici dezorganizări ale ţesutului conjunctiv de susţinere. În acest caz
apare hematomul intramuscular, care este foarte mic, aproape invizibil. Evoluţia este
către cicatrice fibroasă de mici dimensiuni, dar de calitate bună, care nu afectează
proprietăţile funcţionale ale muşchiului. Vindecarea apare după 8-10 zile.
stadiul III - lezare ireversibilă a numeroase fibre musculare, cu interesarea majoră a
ţesutului conjunctiv de susţinere. În acest caz apare hematomul intramuscular masiv.
Evoluţia ulterioară depinde de numărul fibrelor musculare lezate, de dimensiunile
hematomului şi de implicarea sau nu a aponevrozei musculare. Cicatricea fibroasă este
imperfectă, apare în aproximativ 3-12 săptămâni şi afectează semnificativ proprietăţile
muşchiului.
stadiul IV – ruptură sau dezinserţie musculară completă. În acest stadiu indicaţia
terapeutică majoră este cea chirurgicală.
Simptomatologia leziunilor traumatice musculare propriu-zise este marcată de apariţia
durerii, însoţită sau nu de impotenţă funcţională, care poate fi parţială sau totală şi care se
poate instala imediat, progresiv sau tardiv.
Clasificarea accidentelor musculare:
- după criteriul cauzalităţii accidentele pot fi împărţite în extrinseci, respectiv plăgile
şi contuziile musculare, şi intrinseci, respectiv elongaţiile, rupturile fibrilo-fasciculare şi
rupturile musculare.
- după criteriul topografic accidentele musculare pot fi împărţite în funcţie de
frecvenţa maximă a localizării. Cele mai frecvente accidente musculare survin la nivelul
muşchiului cvadriceps, mai exact la nivelul dreptului anterior, apoi la nivelul muşchilor
ischiogambieri şi la nivelul muşchilor gambei, nefiind excluse însă şi alte localizări.
Contuzia musculară reprezintă strivirea părților moi (piele, țesut adipos, muşchi)
printr-un contact brutal de tip lovire sau presare între masa muşchiului și un corp dur (un
aparat sportiv, un segment de corp al adversarului, o denivelare a terenului). Ea este o

4
afecţiune traumatică relativ frecventă, reprezentând aproximativ 8 - 9% din totalul
traumatismelor ce pot să apară în timpul activității sportive.
Tipul și gravitatea leziunii depind de violența impactului și de starea funcțională a
muşchiului în momentul impactului, muşchii contractaţi fiind mult mai expuşi decât cei
relaxaţi. În funcţie de gravitate contuzia musculară poate fi benignă și gravă.
Contuzia musculară benignă apare ca urmare a loviturilor de intensitate redusă și se
caracterizează prin zdrobirea câtorva fibre musculare. Ea este acompaniată de o reacţie
vasculară locală moderată, cu infiltrat edematos și hemoragie moderată. Mai rar în
contuzia benignă poate apare chiar și hematomul.
Modificările locale caracteristice contuziei benigne pot să apară și prin repetarea unor
microtraumatisme în acelaşi loc și acumularea efectelor acestora.
Simptomatologia este destul de modestă, manifestată prin apariţia durerii și a
impotenței funcţionale moderate. La examenul clinic regiunea lezată are aspect tumefiat
comparativ cu regiunea controlaterală. La palpare se constată prezența indurației locale
dureroase și scăderea balotării musculare. Mobilizarea activă a segmentului declanşează
sau accentuează durerea. Diagnosticul de contuzie benignă nu comportă dificultăţi, el
fiind orientat în mod special de descrierea corectă a mecanismului de producere și de
simptomatologie. De aceea anamneza și examenul clinic sunt suficiente pentru stabilirea
diagnosticului, fără a mai fi nevoie și de investigaţii paraclinice.
Contuzia musculară gravă apare prin zdrobirea unui număr relativ mare de fibre
musculare, cu afectarea semnificativă a componentelor vasculare locale și apariţia
hematomului intramuscular voluminos, care produce dilacerarea fibrelor musculare.
Simptomatologia este dominată de durere și de impotență funcţională marcată, pe
baza căreia se poate aprecia amploarea edemului și a hematomului. De exemplu în cazul
contuziei grave a muşchiului cvadriceps femural posibilitatea executării flexiei coapsei pe
bazin numai între 45 și 90 de grade semnifică prezența edemului și a hematomului de
dimensiuni moderate, în timp ce limitarea flexiei sub 45 de grade semnifică prezența
edemului și a hematomului voluminos.
La examenul clinic se constată tumefierea semnificativă a regiunii, „cartonarea”
dureroasă zonală, pierderea balotării musculare și imposibilitatea contractării muşchiului
afectat. Examenul paraclinic oferă relaţii relativ sărace, cel mai semnificativ fiind
examenul termografic, la care se constată apariţia imaginii hiperemice localizate asociată
cu imagine hipotermică regională determinată de tulburările vasculare reflexe.
Evoluţia contuziilor musculare este în general favorabilă. În contuziile grave
incorect tratate pot să apară complicaţii de tipul osificărilor posttraumatice, sclerozelor
musculare retractile, herniilor musculare datorate ruperii aponevrozelor musculare sau
infecţiilor supraadăugate,
Elongaţia musculară este o leziune apărută ca urmare a alungirii brutale a
muşchiului şi astfel a solicitării fibrelor musculare dincolo de pragul lor de elasticitate,
fără a provoca însă apariţia unor leziuni anatomice evidente.
Elongaţia sau întinderea musculară reprezintă mai mult o afectare funcţională
apărută prin dezorganizări macromoleculare în interiorul microfilamentelor, cel mult
ruperea câtorva miofilamente, cu păstrarea intactă a fibrei musculare. Unii autori
consideră elongaţia ca un prim stadiu al afectării musculare structurale.
Mecanismele de producere sunt diferite în funcţie de circumstanţele în care poate
surveni traumatismul. Astfel elongaţia poate apare:

5
 -la debutul efortului, pe un muşchi pregătit necorespunzător ca nivel de
antrenament sau printr-o încălzire incorectă şi incompletă
- în plin efort, la schimbări bruşte de direcţie, în cazul gesturilor dizarmonice sau
al execuţiilor cu opoziţie puternică din partea adversarului
- la sfârşitul efortului, în mod special datorită acumulărilor locale de metaboliţi.
Evoluţia elongaţiei musculare este favorabilă, cu revenire în activitatea sportivă
de antrenament în aproximativ două săptămâni. În cazurile incorect tratate elongaţia se
poate complica prin apariţia ulterioară a unor leziuni musculare mai grave.
Microruptura musculară este o microleziune apărută în general la nivelul unui
muşchi cu potenţial funcţional slăbit de o leziune mai veche sau de retracţie. Mulţi autori
nu recunosc microruptura musculară ca entitate fiziopatologică, ci o consideră ca o
elongaţie musculară “trenantă”, cu vindecare întârziată determinată de existenţa
subfuziunilor sanguine din interstiţiul muscular.
Microleziunea apărută la nivelul muşchiului este sursa de reacţie inflamatorie şi
de subfuziuni hemoragice interstiţiale, care stau la baza reacţiei globale a masei
musculare (contractura).
Simptomatologia este marcată de durere, care poate să apară în mai multe
circumstanţe. Astfel durerea poate apărea acut în timpul efortului, determinând instalarea
impotenţei funcţionale moderate, poate apărea în cursul nopţii care urmează unui efort
neobişnuit, determinând instalarea impotenței funcţionale în ziua următoare, sau poate
apărea progresiv, în decurs de zile sau chiar de săptămâni, în contextul repetării aceluiaşi
efort.
Durerea este amplificată de întinderea muşchiului, dar este mai puţin netă în cazul
mişcărilor cu opoziţie. Ea este însoțită de apariţia contracturii musculare sensibile la
palpare în mod special în cazul microrupturilor cronice.
Ruptura fibrilo-fasciculară este leziunea ce interesează un număr variabil de fibre
ale unui fascicul muscular sau chiar întreg fasciculul, inclusiv învelișul conjunctiv ce îl
individualizează ((perimisiumul), determinând apariţia consecutivă a hemoragiei locale.
În funcţie de gravitate acest accident muscular poate fi ruptura fibrilară sau ruptura
fasciculară, cunoscută și sub numele de „clacaj muscular”.
Ruptura fibrilo - fasciculară este cel mai frecvent accident muscular și reprezintă
aproximativ 50% din totalul accidentelor musculare. Cel mai frecvent acest tip de
accident survine la nivelul muşchilor membrelor inferioare, respectiv muşchii gemenii
interni, ischiogambierii, adductorii și drepţii anteriori.
Mecanismele de producere sunt diferite în funcţie de circumstanţele în care apare
traumatismul:
- în cazul în care ruptura apare în mod spontan cauzele sunt reprezentate de
solicitări excesive sau chiar gesturi banale efectuate pe un muşchi epuizat
- în cazul în care ruptura apare în timpul efortului cea mai frecventă cauză este
agresiunea externă, respectiv lovitura aplicată direct unui muşchi contractat, în special în
cazul în care impactul are loc tangenţial pe muşchi.
Evoluţia rupturii fibrilo - fasciculare este în general favorabilă și depinde de
întinderea leziunii și de localizarea ei anatomică. În cazurile în care diagnosticul este
stabilit cu întârziere, tratamentul este incorect și perioada de repaus nu este respectată
este posibilă apariţia recidivelor.
Ruptura musculară reprezintă cel mai grav accident muscular și poate interesa

6
muşchiul parţial sau în totalitate. În cazul rupturii musculare parţiale întreruperea
continuităţii apare la nivelul mai multor fascicule musculare, în timp ce în cazul rupturii
musculare totale întreruperea interesează tot muşchiul.
După sediul leziunii ruptura musculară poate fi în plină masă musculară sau la
nivelul joncţiunii musculo-tendinoase - dezinserția musculo-tendinoasă.
Mecanismul de producere poate fi:
- direct — lovirea unui muşchi aflat în tensiune
- indirect – contracţie musculară exagerată pe un muşchi obosit sau cu
microleziuni preexistente
Simptomatologia este marcată de durere foarte intensă care determină oprirea
efortului şi imposibilitatea reluării lui. În unele cazuri în momentul accidentului se poate
auzi un zgomot (sub formă de clacment sau pleznitură) care marchează ruperea
muşchiului. În cazul în care accidentul survine la nivelul membrelor inferioare sprijinul
podal este imposibil sau foarte dureros.
Cea mai frecventă complicaţie care poate apărea este hematomul. Hematomul este
o acumulare de sine în ţesut, fiind urmarea unui traumatism contuziv puternic ce
determină ruperea unor vase cu un calibru mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu
păstrarea (în general) a integrităţii epidermului. În funcţie de profunzime, hematomul
prezintă o anume fluctuenţă şi poate denivela suprafaţa respectivă. Fiind acumulări mai
mari de sânge, hematoamele pot determina tulburări funcţionale uneori grave, prin
compresie. De asemenea, ele pot fi generatoare de şoc traumatic, atunci când sunt
numeroase şi întinse pe suprafeţe mari. În astfel de cazuri, hematoamele impun acordarea
unui număr de zile de îngrijiri medicale mai mare, nedepăşind 20 zile, punând chiar în
primejdie viaţa.

Leziuni traumatice primare cu întreruperea continuităţii epidermului

Excoriaţia – o soluţie de continuitate superficială la nivelul epidermului.
Mecanismul de producere este frecarea unui corp dur cu suprafaţă rugoasă sau a unui
obiect ascuţit cu vârf sau lamă pe piele care duce la detaşarea epidermului în sensul
direcţiei de mişcare. Dacă este interesat strict dermul este acoperită cu o crustă seroasă,
dacă sunt interesate papilele dermului – crustă hematică. Excoriaţia este liniară. Zona
excoriată – suprafaţă întinsă. După câteva zile crusta se detaşează cu o urmă de
depigmentare 7-10 zile. Localizarea excoriaţiei poate sugera un anume act.
Plaga – soluţie de continuitate a tegumentelor sau a mucoaselor. Plăgile pot fi
superficiale sau profunde, penetrante sau nepenetrante, perforante sau transfixiante,
simple sau complicate. În plăgile necomplicate în primele zile au loc fenomene
inflamatorii (creşterea leucocitozei locale, extravazări şi exudaţie, dupa 3-4 zile
fibroblaşti, ulterior fibrocitele şi proliferarea conjunctivă care încheie cicatrizarea 7-10
zile). Evoluţia poate fi prelungită prin supuraţie în cazurile de suprainfecţie.
Histoenzimologic – în buza plăgilor două zone distincte: una externă – corespunzătoare
necrozei cu activitate enzimatică nulă şi alta internă – creşterea activătăţii enzimatice.
Evoluţia poate fi modificată de tulburări circulatorii locale sau generale şi de unele boli
metabolice. Cicatrizarea permite aprecierea tipului de plagă, unele cicatrici cheloide pot
determina tulburări funcţionale. Mecanismul producerii:
- acţionează prin comprimarea şi strivirea ţesuturilor
- dau leziuni superficiale sau profunde în funcţie de suprafaţa de lovire şi forţă

7
 - corpul contondent cu suprafaţă mică determină leziuni pe suprafeţe limitate,
frecvent reproducerea formei şi a particularităţii instrumentului. La craniu – fracturi
limitate, înfundate care reproduc dimensiunea şi forma agentului traumatic.
- corpurile contondente cu suprafaţă mare determină în funcţie de greutatea lor şi
de viteza cu care acţionează, fracturi, striviri de organe, leziuni multiple pe
proieminenţele capului plus/minus păstrarea integrităţii tegumentare.
Plaga contuză (zdrobită) – produsă prin lovire cu sau de un corp dur cu suprafaţă
plană sau neregulată. Este rezultatul unei loviri puternice cu învingerea resistenţei şi
elasticităţii pielii de către o forţă contuzivă. Este însoţită de obicei de pierdere de
substanţă. Profunzime mică, margini neregulate, sângerare mică. Deseori înconjurată de
echimoze, excoriaţii. Pot fi plăgi plesnite sau muşcate, strivite.
Mecanism de producere:
- lovirea sau comprimarea ţesuturilor
- tracţiune asupra tegumentelor în special a proieminenţelor (nas, ureche,
articulaţii, degete), de cele mai multe ori precedată de compresiune (ex. plagă muşcată)
- se produc mai uşor atunci când corpul contondent acţionează cu o proieminenţă
neregulată, col sau muchie
- când se comprimă ţesuturile situate pe un plan osos superficial (ex. craniu) se
produce strivirea ţesuturilor între cele două planuri rezistente – plesniri liniare ale
tegumentului
- când pielea este comprimată pe o creastă osoasă (arcada sprâncenară, creasta
iliacă, creasta tibială), acţiunea contuzivă se exercită din interior spre exterior de-a lungul
crestei osoase.
Craracteristicile plăgii contuze:
- orientare – în general în direcţia fibrelor elastice din piele
- formă neregulată cu margini zdrenţuite, infiltrate hemoragic, strivite, cu
echimoze şi excoriaţii distribuite neregulat în jurul buzelor plăgii
- când corpul contondent acţionează oblic, decolare a unei margini a plăgii; când
permite stabilirea direcţiei de acţiune a forţei traumatice – forma este în funcţie de forma
şi caracteristicile obiectului contondent (muchii, unghiuri) şi de regiunea interesată.
Plăgile produse prin comprimarea tegumentului pe un plan osos au formă liniară,
asemănătoare cu plăgile tăiate (plagă plesnită). Plăgile produse de eschilele osoase pot
avea caracteristicile celor produse prin înţepare. Plăgile produse prin strivire au forme
neregulate cu margini zdrenţuite, iar planurile sunt interesate la niveluri diferite. Plăgile
produse prin tracţiune şi presiune au margini excoriate, comprimate, rupte, neregulate.
Plaga muşcată – se imprimă amprenta dinţilor sub forma a două arcuri, ca două paranteze
pe care se pot observa mici plăgi cu aspect de tăieturi sau înţepături corespunzătoare
fiecărui dinte şi care pot duce la identificarea agresorului.
Fundul plăgii – neregulat, anfractuos, conţine cheaguri de sânge şi resturi de
ţesuturi devitalizate; uneori prin plagă proiemină eschile osoase care pot acţiona asupra
tegumentului, lărgind plaga sau perforând tegumentul. Există punţi de ţesut care leagă
buzele plăgii. Foarte important pentru diagnosticul diferenţial cu plaga tăiată şi care
micşorează dehiscenţa plăgii. Pot fi superficiale care interesează tegumentul şi ţesutul
subcutanat, dar pot fi şi profunde care produc fracturi, deschid cavităţi, rupturi de organe,
zdrobiri întinse.

8
 Profunzimea este, în general mică – corpul contondent acţionează mai mult în
suprafaţă. Profunzimea plăgii este în funcţie de felul corpului contondent, greutăţii
corpului, forţei cu care se acţionează, înclinaţia faţă de ţesuturi, rezistenţa ţesuturilor.
Gravitatea este în funcţie de profunzime şi de importanţa ţesuturilor şi organelor lezate
(rapid letale când sunt interesate trunchiuri vasculare mari, organe vitale - cord, creier,
pulmon etc). Principala complicaţie este infecţia, datorită condiţiilor locale favorabile
dezvoltării florei microbiene (neregularitatea plăgii, prezenţa sângelui şi a ţesuturilor
devitalizate). Fenomenele inflamatorii apar rapid (6-8 ore), mai repede decât în plăgile
tăiate. Sângerarea este în general redusă.
Plăgile contuze sunt întâlnite în practica medico-legală în: auto- sau
heteroagresiune, căderi, accidente de circulaţie şi de muncă etc.
Tratamentul medical este în funcţie de profunzime şi complicaţii. Timpul de
îngrijiri medicale pentru vindecare este funcţie de gravitatea plăgii.

Varietăţi ale plăgii contuze

1. Plagă plesnită - corpul contondent loveşte pielea aflată deasupra unui plan osos
– strivire. Formă liniară sau stelată în funcţie de suprafaţa obiectului vulnerant. Marginile
relativ drepte cu mici anfractuozităţi. Dehiscenţă mică datorită punţilor tisulare.
Diagnosticul diferenţial se face cu plaga tăiată (examen cu lupa) care are marginile
regulate, fără punţi de ţesut între margini. Plaga plesnită este situată pe un fond echimotic
sau pe un hematom şi respectă integritatea firului de păr, a hainelor.
2. Amputarea unui segment corporal (deget, ureche). Prin comprimare şi tracţiune.
3. Plagă prin smulgere – detaşări şi scalpări.
4. Striviri de organe parenchimatoase şi explozii de organe cavitare.
5. Plaga muşcată este produsă de om sau animale. Complicaţii: suprainfectare
(frecvent), transmiterea unor boli venerice (ex. lues). Aspect tipic – două arcuri de cerc cu
concavităţile faţă în faţă, care se unesc, formate din echimoze, excoriaţii şi plăgi contuze
în special periferic, produse de dinţi. Distanţa dintre cele două arcuri variază în funcţie de
specie. Frecvent acţiunea unei arcade este completată de presiunea buzelor. Pe fiecare arc
de cerc – urmele corespund cu particularităţile dinţilor care au acţionat (cel mai frecvent
acţionează dinţii anteriori). Centrul leziunii muşcate este de obicei mai clar (echimoza
este mai pală). Forma plăgii muşcate – de om – cerc sau ovalară; de animal – paralelă sau
„U”. Dinţii pot produce şi amputaţii ale unor segmente proieminente (nas, ureche) –
mutilări. Pot apare la cadavru sau la persoană vie. Prin muşcare se pot produce leziuni
polimorfe, de la eritem posttraumatic, până la secţiunea şi amputarea unui segment. Poate
să apară şi urmă de secţiune pe piele – muşcătura din dragoste – scade presiunea aerului
în centru zonei, cu ruperea venulelor din ţesutul subcutanat, se adaugă presiunea
exercitată de buze, limbă, palat. Intensitatea urmei de muşcătură depinde de:
caracteristicile dinţilor care acţionează, mecanismul şi forţa de acţiune (măsurabil cu
articulatorul), caracteristicile ţesutului pe care se exercită muşcătura (rezistenţă, grosime,
elasticitate, vascularizare). Compresiune scurtă de intensitate redusă – mici zone de
eritem. Compresiune medie de intensitate redusă – echimoze. Alunecare – excoriaţii.
Comprimare intensă – plăgi contuze. Forţa de muşcare se măsoară cu articulatorul. Există
o diferenţă de presiune pe care o exercită: hemiarcada dreaptă faţă de cea stângă, incisivii
faţă de canini.

9
 La persoanele cu mult ţesut celular subcutanat – lăţimea plăgii este mai mare. La
persoanele slabe – lungimea plăgii este mai mare. Uneori claritatea este modificată,
pentru că se acţionează doar cu o parte din arcul dentar. Echimoza şi detaliile se şterg în
câteva zile. Când există şi secţiune leziunile se aplatizează. După aspectul leziunilor se
pot trage concluzii asupra stării psihice a agresorului (sadicul muşcă lent, progresiv
pentru a provoca durere-strivire; alienatul mintal muşcă rapid, cu leziuni grave).
Important este că într-o muşcare poate apărea o lipsă de substanţă în zona respectivă şi în
ţesuturile subiacente – aspect neregulat, sfâşiat.
Plăgi prin arme înţepătoare.
Armele înţepătoare acţionează prin vârful lor ascuţit, atunci când sunt împinse sau
împinse şi răsucite concomitent în jurul axului lor. Îndepărtează ţesuturile de la centru
spre periferie, desfacerea ţesuturilor depinde de diametrul obiectului. Dacă este subţire
(ac), ţesutul se apropie după scoaterea sa. Dacă este gros, elasticitatea ţesuturilor este
învinsă, iar după retragerea instrumentului, canalul său de pătrundere în ţesut este clar
vizibil. Clasificarea obiectelor înţepătoare:
- cu secţiune circulară (ac, sulă, cui, dinte de furcă, pilă cilindrică). Au formă
conică sau cilindro-conică
- cu secţiune semicirculară (vârf de frigare, pilă semirotundă)
- cu secţiune fusiformă (pilă cu două feţe şi două muchii)
- cu secţiune triunghiulară sau patrunghiulară (compas, floretă, pilă)
- cu secţiune neregulată (ciob de sticlă ascuţit)
Orificiul de pătrundere – plagă cutanată (uneori greu perceptibile). Plăgi în formă
de fantă cu marginile simetrice, mai mult sau mai puţin apropiate, uneori formă de
butonieră cu unghiurile terminale ascuţite. Canalul rănirii – plaga ţesuturilor profunde.
Orificiul de ieşire (nu este obligatoriu). Canalul are adâncime şi direcţie în funcţie de
calibrul instrumentului. În străpungeri canalul poate fi mai lung decât instrumentul.
Dimensiunile canalului mai depind şi de forţa loviturii, înclinaţia instrumentului şi
rezistenţa pe care o opun ţesuturile. Vechimea – 24 ore – sânge revărsat între marginile
plăgii; după 36-48 ore – limfă plastică; 4-15 zile muguri; 15-18 zile – cicatrice. Orificiul
de ieşire este mai mic decât cel de intrare.
Plăgi produse de obiecte înţepătoare conice şi cilindro-conice
Plaga cutanată. Instrumentul subţire depărtează simplu fibrele cutanate lăsând
doar urme fine (un punct roşcat). Instrument cu diametrul mai mare – depărtează mai larg
fibrele cutanate – plagă cu formă de fantă, uneori cu formă de butonieră, cu unghiuri
terminale ascuţite (nu amintesc forma obiectului înţepător) – aparent asemănător cu
plăgile tăiate-înţepate. Orificiul de intrare este mai alungit când obiectul înţepător este
mai gros, dar dimensiunile sale nu sunt obligatoriu direct proporţionale cu grosimea
instrumentului – de obicei la nivelul tegumentului, este mai mic datorită retracţiei
ţesuturilor (nu poate duce la identificarea obiectului). Dacă orificiul de intrare în ţesut cu
retractilitate redusă (os, cartilagiu), dimensiunile sale corespund cu dimensiunile
obiectului – pot duce la identificarea sa.
Forma plăgii înţepate: un obiect conic determină plăgi mici alungite, cu margini
egale, apropiate, cu unghiuri foarte ascuţite; dacă buzele plăgii rămân desfăcute este
suficient a trage pielea pentru a le apropia exact. Dacă pielea se retrage în sens contrar, nu
se obţin unghiuri ascuţite ci obtuze – obiectul înţepător determină depărtarea fibrelor fără

10
pierdere de substanţă. Direcţia plăgii cutanate determinată de obiectele înţepătoare este
constantă pentru o regiune dată a corpului:
faţa laterală a gâtului – oblic de sus în jos şi dinapoi înainte
faţa anterioară a gâtului – transversale
faţa anterioară a axilei şi umărului – de sus în jos, se apropie mai mult de
verticalitate când sunt mai apropiate de faţa anterioară şi inferioară a axilei
torace – paralele cu coastele
faţa anterioară a abdomenului – transversale
membre – paralele cu axul acestora
Concluzii: un instrument conic şi rotunjit (secţiuni transversale sub formă de cerc)
– sulă – determină plăgi asemănătoare cu cele produse de un obiect turtit cu două tăişuri.
Aceste plăgi sunt întotdeauna în acelaşi sens într-o regiune dată a corpului (diferenţa de
plăgile produse de un obiect cu două tăişuri prin faptul că acesta poate da plăgi în direcţii
diferite).
Sediul plăgii înţepate – variabil, când sunt rezultatul unei autopropagări – mai
frecvent piept, spate, abdomen, mai rar pe cap şi gât. Direcţia – este în funcţie de direcţia
fibrelor elastice şi conjunctive ale pielii. Lungimea – în general mai mică decât diametrul
obiectului datorită retractibilităţii ţesutului cutanat. Egală în ţesutul cu retracţie redusă
(os, cartilaj) – identificarea obiectului vulnerant. Depărtarea marginilor. Obiect cu
diametrul mic – depărtare nulă. Obiect cu diametrul mare – o oarecare depărtare a
buzelor plăgii. Între buzele plăgii putem găsi: sânge coagulat, particule de praf, rugină,
bucăţi de stofă, porţiune ruptă din lama obiectului care s-a rupt întâlnind osul. Marginile
plăgii sunt uşor neregulate pentru că obiectul îndepărtează unele fibre cutanate, iar pe
altele le rup. Unghiurile plăgii – există când plaga ia formă alungită, cu tendinţă de a-şi
apropia marginile (unghiuri ascuţite). Nu există când marginile au rămas depărtate (obiect
cu diametrul mare). Vecinătatea marginilor plăgii – uneori, în jurul orificiului de intrare
pot apărea semne de compresiune sau excoriaţii determinate de apăsarea mânerului (arată
că obiectul a pătruns cu toată lungimea lamei). Dacă obiectul are diametrul mai mare (5-6
mm) şi este foarte neted sau este ruginit, acesta deplasându-se spre interior atrage dupa
sine epidermul – excoriaţie (diagnostic diferenţial se face cu plaga împuşcată). Numărul –
frecvent multiple, se pot produce multiple orificii de intrare la o singură înţepare –
pătrunderea obiectului prin plicile pielii (mamelă – torace sau mbembre superioare).
Complicaţii:
- hemoragie externă – de obicei mică (dacă nu sunt lezate vase mari) şi pentru că
orificiul de ieşire este mic şi nu permite exteriorizarea sângelui
- hemoragie în cavităţile naturale (pleurală, peritoneală, pericardică) adesea
abundente datorită canalului îngust şi lung şi orificiul de intrare mic care împiedică
scurgerea sângelul în exterior
- pneumotorax
- peritonită (perforaţie organe cavitare abdominale)
- infecţii locale (abcese, flegmon)
- infecţii generale (tetanos, turbare)
Canalul plăgii inaparent în organele cavitare, mai evident în organele
parenchimatoase. Obiectul cu secţiune circulară care se lărgeşte treptat rup şi
îndepărtează ţesuturile pe care le străbat – un canal (neregulat, deschis, de profunzime
variabilă). Când obiectul este scos ţesuturile se retractă. Secţiunea canalului devine mai

11
mică decât diametrul obiectului. Vasele rupte se trombozează uşor. Hemoragia este
minimă. Când diametru obiectului este mic, orificiul cutanat poate fi neobservat, acoperit
cu o crustă hematică, ca o excoriaţie. Canalul este ca o strie roşcată care se vindecă în
câteva zile. Adâncimea şi direcţia canalului sunt variabile în funcţie de calibrul
instrumentului. Direcţia nu corespunde întotdeauna cu direcţia în care s-a lovit pentru că
obiectul poate fi deviat prin alunecarea pe un os. Canalul poate fi modificat datorită
modului diferit de retracţie al diferitelor ţesuturi, formându-se unghiuri la nivelul trecerii
de la un plan la altul. Adâncimea canalului poate fi mai lung decât lungimea obiectului
pentru că părţile moi (ex. abdomenul) se retractă la aplicarea loviturii. În plămân canalul
este mai scurt decât lungimea obiectului datorită elasticităţii organului. Important este de
reţinut că în cazul retragerii incomplete a obiectului şi al unei noi împingeri sub un alt
unghi, se pot forma canale multiple cu un singur orificii de intrare. Dimensiunile
canalului depind de: forma şi dimensiunea obiectului; forţa cu care s-a lovit; înclinaţie;
rezistenţa pe care o au ţesuturile.
Vechimea plăgii se stabileşte după modificarea marginilor plăgii:
- în primele 24 ore – sânge între marginile plăgii
- după 36-48 ore – apare limfa plastică
- 4-15 zile – se transformă mugurii ţesutului de granulaţie
- 15-18 zile – cicatrizare
Gravitatea este în funcţie de ţesuturile şi organele afectate. Aceleaşi complicaţii ca
şi la plăgile tăiate – statistic plăgile înţepate sunt de 3 ori mai frecvent mortale decât cele
tăiate (pentru că plăgile înţepate prin profunzime, frecvent interesează organe vitale).
Orificiul de ieşire. Dacă există, plaga este transfixiantă. Dă indicaţii asupra:
secţiunii transversale a obiectului folosit, violenţei loviturii, direcţiei canalului. De obicei
este mai mic decât orificiul de intrare.
Aspecte speciale ale unor înţepături
1. Înţepătura anatomică. La mână, cu instrument folosit la disecţie, autopsie sau la
tratarea unei plăgi septice. Forma acută – poate determina o limfangită care local se poate
transforma într-un abces sau flegmon. Mai rar – septice în organe. Forma cronică poate
determina formarea unui tubercul anatomic la mână sau la încheietura acesteia.
2. Înţepături făcute de insecte (albine, viespi, scorpion) dau reacţii locale şi
generale variabile în funcţie de natura toxicului (pot pune în primejdie viaţa). Reacţiile
alergice (înţepături multiple sau repetate) sunt frecvente.
3. Înţepături produse de spinii plantelor
4. Tatuajul – multiple înţepături fine, frecvent urmate de accidente (infecţii)
5. Înţepături prin injecţii
Se studiază localizarea (în zonele de elecţie sau în afara lor), numărul, vechimea.
Înjecţiile făcute cu puţin timp înainte de moarte – prin examenul toxicologic din
ţesuturile subiacente (injecţii subcutane sau intramusculare) se poate pune în evidenţă
substanţa care a fost injectată. Pot ajuta la stabilirea ritmului de injectare la toxicomani.
Calitatea tratamentului în cazuri de responsabilitate medicală (flegmon sau injecţii
postmortem). Instrumente înţepătoare cu muchii şi cele cu forme neregulate pe secţiune.
Pot imprima forma secţiunii pe piele sau în cursul traiectului lor (ficat, cord, splină).
Păstrează dimensiunile lor reale pe oase. Se studiază ţesuturile interesate. Se apreciază
gradul hemoragiei. Se apreciază gradul modificărilor inflamatorii. Prezenţa corpilor
străini, dimensiunea şi forma obiectului.

12
 Din punct de vedere judiciar:
Accident – frecvent cu cui, sulă, dinte de furcă, ac; de obicei uşoare dacă nu apar infecţii
locale.
Crimă (mai rar) – înţeparea fontanelor sau cordului
Sinucidere – posibilă, dar rară
Simulare
Disimulare
Diagnosticul diferenţial se face cu plaga împuşcată
Plăgi prin instrumente tăioase. Instrument tăietor – una, două, rar mai multe
margini liniare, subţiri, tăietoare. Mecanismul de acţiune:
- forţa se aplică perpendicular pe lamă – acţionează prin presiunea lamei ascuţite pe
suprafaţa corpului.
- forţa se aplică oblic pe lamă – acţionează prin alunecare (plaga tăiată va avea o lungime
mai mare decât lama obictului vulnerant)
- forţa acţionează tangenţial faţă de corp – detaşări parţiale sau totale de tegument, cu
formă de plăgi atipice.
Important de reţinut este faptul că lungimea lamei tăioase a obiectului vulnerant,
în raport cu lungimea plăgii, nu poate fi apreciată. Infectarea plăgii tăiate se produce mai
rar decât la plaga cu zdrobiri de ţesuturi.
Tipuri de plăgi tăiate
1. liniare – obiect vulnerant ce acţionează perpendicular pe ţesut. Plaga liniară are
marginile netede, regulate (excepţie regiunea cu piele cutanată, obiecte tocite).
Profunzime mai mică decât lungimea. Profunzimea depinde de: ascuţimea obiectului,
forţa cu care s-a acţionat, rezistenţa ţesuturilor. Prezintă cap (locul de pătrundere a lamei
care este un unghi obtuz), corp şi coadă (locul de scoatere a lamei, unghi ascuţit, se
continuă cu o excoriaţie fină „codiţă de şoricel”), fundul plăgii este curat, nu are punte de
ţesut sănătos.
2. cu lambou (limb) – obiectul acţionează oblic cu formare de lambouri ale căror
dimensiuni variază în funcţie de dimensiunile instrumentului şi de adâncimea la care
pătrunde. Permite aprecierea direcţiei de acţiune a obiectului tăios.
3. mutilante – obiectul secţionează complet o porţiune de ţesut, un organ, o parte a
unui membru, a unui segment anatomic (vârful nasului, mamelon, penis etc). Este
profundă.
Sediul depinde de regiunea aleasă drept ţintă de agresor şi ne poate da indicaţii
asupra formei medico-legale de moarte (plaga tăiată a pumnului apare numai în
sinucideri). Localizarea ne serveşte la stabilirea direcţiei loviturii. Plăgile tăiate pe palme
indică apărarea victimei, pe faţa dorsală a mâinilor arată apărarea pasivă. Numărul este
variabil şi indică intenţia, o eventuală afecţiune psihică a agresorului. Direcţia – locul de
plecare arată un unghi mai regulat şi mai adânc; porţiunea finală – unghi foarte discret, o
leziune superficială sub forma unei zgârâituri – „coada” rănii. Lungimea plăgii tăiate este
de obicei mai mare decât profunzimea. Marginile sunt netede, liniare, regulate. Dacă
lama taie pieziş-lambouri cu denudarea pielii. Buzele plăgii sunt net secţionate.
Depărtarea marginilor plăgii este variabilă şi ea depinde de direcţia secţiunii şi de
ţesuturile interesate. Proprietatea de depărtare a marginilor plăgii conferă acesteia
caracterul de a fi fost făcută în timpul vieţii. Gravitatea plăgii variază cu profunzimea şi
leziunea organică pe care a provocat-o. Pot fi mortale. Evoluţia – „per primam” în câteva

13
zile sau infectarea plăgii. Complicaţii – hemoragie, infecţii, durere, paralizie, tulburări de
sensibilitate, deschiderea unei cavităţi a corpului, pierdere de organ/simţ, mutilare,
deformare, desfigurare, cicatrice. Aprecierea vechimii plăgii după cicatrice: roşie –
recentă, alb-sidefie – veche.
Diagnosticul diferenţial – plăgi despicate, plăgi prin obiecte tăioase-înţepătoare,
fracturile prin fragmentele osoase, obiecte contondente (foarte rar).
Din punct de vedere juridic pot fi:
- accidente casnice, cădere în cuţit sau pe un corp tăios, căderea unui agent tăios pe
corpul victimei,
- crimă, omucideri – în general lovire în spate. Când secţionarea ţesuturilor anatomice ale
gâtului este o singură plagă netă, dintr-o parte în cealaltă, profundă, cu direcţie orizontală.
Semne de apărare activă/pasivă. Semne de luptă. Plăgi tăiate ale plicilor articulare pentru
a face ca victima să decedeze mai repede. Tăierea circulară a gâtului dintr-o singură
tăietură – caracteristic pentru crimă.
- sinucideri – agentul vulnerant se găseşte lângă victimă (când nu moare imediat şi are
timp să-l scoată din corp), în corpul victimei, sau nu este găsit când este luat de cineva
(rar – rudele pentru a evita ruşinea publică). Actele preparatorii (descheierea hainelor).
Sdr. Pseudosuicidar în antecedente (depresie, izolare). Leziuni multiple – superficiale, de
ezitare şi una profundă. Într-o zonă accesibilă pentru victimă – la nivelul pumnului, faţa
anterioară a gâtului, faţa anterioară a toracelui, abdomen. Lăsare de înscrisuri. Dovada
unor tentative anterioare de suicid. Direcţia plăgii la nivelul gâtului de la stânga la
dreapta (pentru dreptaci) de sus în jos. Rana este mai profundă iniţial. Folosirea de
obiecte atipice (lame de ras, ciob de sticlă). Localizarea plăgii între osul hioid şi laringe,
de la un sternocleidomastoidian la linia mediană (poate fi de la un sternocleidomastoidian
la altul). Lărgimea plăgii tăiate a gâtului este mare (ca şi cum ar lipsi un fragment din
partea ant. a gâtului). Sinuciderea prin plagă tăiată a gâtului este mai frecventă la bărbaţi.
Sânge pe mâna victimei/dar poate apărea şi în crimă când victima duce mâna la gât
pentru a se apăra. Lipsa semnelor de luptă (dar pot lipsi şi la o crimă asupra unei persoane
care doarme).
- disimulare – se face să dispară urmele unui omor (cadavrul). Mutilarea, dezarticularea,
desfigurarea cadavrului.
- simulare – sinucidere, accidente, atentat asupra persoanei.
Plăgi prin instumente tăioase-înţepătoare
Instrumentele înţepătoare-tăietoare au o lamă care se termină cu un vârf ascuţit şi
au cel puţin o margine tăioasă. Formă – cu un singur tăiş – plagă „în săgeată” cu un unghi
ascuţit. Cu două tăişuri – plagă „în butonieră” sau plurităietoare în funcţie de numărul
muchiilor tăioase (briceag, cuţit de bucătărie, pumnal, stilet, sabie). Mod de acţiune – doi
timpi: înţepare, tăiere propriu-zisă. Pot avea mai multe canale cu o singură plagă cutanată
– obiectul este retras incomplet şi înţepat din nou. Important de reţinut – este dificil de
stabilit în cazul mai multor plăgi dacă au fost produse cu acelaşi obiect sau cu obiecte
diferite. Pentru că acelaşi obiect poate produce plăgi mici, superficiale când pătrunde
numai cu vârful şi plăgi mari care depăşesc lăţimea obiectului atunci când pătrunde oblic.
Aceeaşi armă poate avea două margini ascuţite la vârf şi doar una la bază şi astfel în
funcţie de gradul de pătrundere, să determine plaga cu caractere diferite. Un obiect
tăietor-înţepător poate produce numai plăgi tăiate acţionând cu lama prin alunecare pe
tegument. Foarte important este identificarea armei (examenul hainelor, leziunilor la

14
nivelul oaselor, efectuarea de experimente). Stabilirea originii de producere a plăgii:
sediul plăgii, organele lezate, intensitatea hemoragiei.
Ne interesează:
1. Numărul plăgilor – sugerează intenţia, starea psihică a agresorului
2. Forma plăgii – un singur tăiş (o plagă sângerândă), două tăişuri (plagă în
butonieră). Formă aberantă – când cuţitul este răsucit în plagă, când se fac secţiuni
supraadăugate. La o plagă transfixiantă orificiul de intrare nu se destinge de orificiul de
ieşire nici prin formă nici prin dimensiuni.
3. Lărgimea plăgii este în funcţie de instrument şi retractilitatea ţesutului. Când
lama a pătruns perpendicular, plaga este mai mică decât lăţimea cuţitului.
4. Traiectul plăgii. Disecţie plan cu plan conducându-ne după infiltratul sanguin.
Adâncimea este în general mai mare decât lungimea lamei (deprimarea peretelui
abdominal, contracţia inimii). Hainele şi pielea opun cea mai mare rezistenţă. Lamele cu
mâner produc răni mai profunde pentru că mânerul deprimă puţin părţile moi. Dacă sunt
interesate viscerele mobile, acestea coboară faţă de momentul lovirii şi rana pare mai
profundă. Când lama străpunge pleura, toracele se destinde puţin – rana pare mai
profundă.
5. Plăgile înţepate-tăiate au o gravitate mare, datorită formei lor speciale pot
învinge mai uşor rezistenţa hainelor şi a pielii şi dau plăgi profunde – mortalitate mare.
Plăgi tăiate-despicate
Instrumente tăietor-despicătoare. Mod de acţiune – prin marginea tăioasă, prin
greutate şi viteză acţionând ca o pană. Forţă mare de pătrundere, despicare, zdrobire. Sunt
plăgi liniare, cu limb şi mutilante în funcţie de modul de lovire. În lovirea tangenţială a
craniului se poate detaşa o porţiune din tăblia externă, cu deschiderea ţesutului spongios.
Pe această suprafaţă se pot observa neregularităţi sau particularităţi ale lamei
(identificarea obiectului, direcţia de lovire).
Complicaţiile cele mai frecvente: hemoragice, infectare, embolie grasă în
fracturile oaselor lungi, embolie gazoasă – vasele gâtului, asfixie prin aspirat de sânge în
secţionarea traheii
Diagnostic diferenţial:
1. Plagă contuză: plaga despicată prezintă secţiune completă a buzelor, fără punţi
de ţesut, aspectul leziunilor craniene.
2. Plaga tăiată: plaga despicată – aspectul marginilor – excoriate, echimoza se
pergamentează după moarte, prezenţa şi aspectul leziunilor profunde (contuze), lipsa
codiţelor la unghiuri.
Sinucidere – tulburări mintale ale individului, bizareria armei, dispoziţia şi
localizarea lor pe corp (paralele, mai ales în regiunea frontală şi parietală, de-a lungul
suturii sagitale, orientare dinainte înapoi, accesibile de a fi fost făcute cu mâna proprie),
numărul loviturilor – mare la aliniaţii mintali care se sinucid, alte încercări eşuate de
sinucidere, numărul mare de leziuni situate pe o suprafaţă mică, leziunea are lungimea
mai mică decât tăişul, lipsa urmelor de luptă şi de autoapărare, scurgeri de sânge pe corp
şi haine, mâna însângerată cu fir de păr, scrisoarea revelatoare.
Plăgi prin obiecte despicătoare
Cel mai frecvent pe cap, torace, mai rar pe gât, umeri (ca leziuni de autoapărare).
La astfel de plăgi găsim o rană tăiată la exterior ce se continuă cu o rană zdrobită în
profunzimea ţesuturilor. Număr variabil. Aspect şi forme variate, care sunt în funcţie de

15
regiunea interesată, natura armei, direcţie, forţă. Lungimea depinde de lungimea tăişului,
când a fost aplicat perpendicular oblic a avut contact – plăgi mai lungi decât lungimea
tăişului sau mai scurte.
Profunzimea este foarte importantă, depăşeşte de cele mai multe ori lungimea
plăgii.
- în general au profunzime mare, ajungând la oase pe care le fracturează frecvent
(diferenţa se face cu plaga tăiată)
- deschid frecvent cavităţi naturale, lezându-le conţinutul (cap, torace), spre
deosebire de plaga tăiată care deschid rar cavităţile naturale
- oasele în general păstrează forma obiectului despicător – fracturile osoase pot
servi la identificarea obiectului. Excepţii: la bătrâni unde oasele sunt mai spongioase,
rănile oaselor sunt mai neregulate, cu fisuri iradiate. La craniul fetal se produc leziuni
neregulate. Fracturile osoase date de obiecte despicătoare: ascuţite bine – fracturi tăiate
cu margini nete drepte; tocite – fracturi tăiate cu plesnituri, fisuri iradiate, fracturi
cominutive. La nivelul feţei, plăgile despicate sunt foarte grave şi lasă un prejudiciu
estetic permanent. La nivelul coloanei pot deschide rahisul şi leza măduva parţial sau
total (para/tetraplegii, tulburări de sensibilitate). La nivelul membrelor – amputaţii nete.
Depărtarea marginilor plăgii este mare (obiectul acţionează ca o pană). Profunzime şi
depărtare mare (hemoragie mare, infecţie, întârzierea cicatrizării). Marginile plăgii sunt
netede când obiectul este bine ascuţit; dacă tăişul este tocit ruginit – excoriaţii pe
marginile plăgii care se pergamentează după moarte (diagnostic diferenţial cu plaga
tăiată); la plăgile cu lambou, excoriaţiile apar pe partea inferioară datorită greutăţii
obiectului; pot apare echimoze în jurul acestor plăgi datorită presiunii exercitate de coada
toporului după ce tăişul a pătruns. Unghiurile sunt în funcţie de modul de pătrundere a
lamei, în general plaga este alungită cu unghiuri ascuţite. În profunzime se găsesc corpi
străini, rugină, fragmente textile. Sunt plăgi cu gravitate mare.
Vindecarea în general este „per secundam” datorită profunzimii şi depărtării
marginilor plăgii (se vindecă „per primam” doar dacă se intervine chirurgical în primele 6
ore). Cicatricea nu permite o apreciere a dimensiunilor plăgii iniţiale.
Diagnosticul diferenţial se face cu plăgile tăiate (sunt mai superficiale, lungimea
mai mare decât profunzimea, nu sunt distrucţii atât de importante, nu au pe margini
excoriaţii şi echimoze, nu se pergamentează după moarte).
Din punct de vedere judiciar:
- omuciderea
- sinuciderea (tulburări psihice, scrisoare relevantă, bizareria armei, dispoziţie şi
localizare, număr mare de leziuni superfiale pe o suprafaţă mică, prezenţa şi altor
tentative de suicid, mâna însângerată cu fire de păr, scurgeri de sânge pe corp şi haine,
orientare dinainte înapoi, pe o suprafaţă mică, nu pătrunde toată lama)
- simularea – secţiunea indexului drept pentru a scăpa de armată
- disimularea unei crime – depesaj criminal
- accident
Plăgi produse prin obiecte ascuţite
Definiţie şi clasificarea armelor ascuţite. Agenţi mecanici care acţionând asupra
organismului, determină leziuni specifice prin caracteristicile de ascuţime. Acţionează
astfel: pe o suprafaţă de lungime şi lăţime variabile, după o linie, asupra unui ţesut.

16
 După felul cum sunt mânuite: ţinute în mână printr-un mâner (cuţit, spadă, sabie),
mânuit prin juxtapoziţia lor la etremitatea puştii (baionetă), mânuite printr-o tijă lungă şi
uşoară (lance), pentru aruncat (săgeată, suliţă)
După proprietăţile esenţiale: arme înţepătoare, arme tăioase, arme tăioase-
înţepătoare, arme tăioase-contondente sau despicătoare.
Definiţia şi clasificarea plăgilor produse prin arme ascuţite – soluţie de
continuitate a integrităţii pielii sau mucoaselor cu participarea ţesuturilor sau organelor
subiacente. Plăgile profunde prin arme ascuţite sun de obicei plăgi simple şi constau
dintr-o secţiune a ţesuturilor, fără pierdere de substanţă. Se pot complica cu pierderi de
porţiuni ale unor organe când aceste porţiuni sunt detaşate complet de restul organului.
Plaga despicată – produsă de obiect care acţionează concomitent prin tăiş şi prin
forţă cu care sunt acţionate – împrumută şi unele caractere ale plăgilor contuze.
Clasificarea plăgilor produse prin armă ascuţită. După etiologie: înţepate, tăiate,
tăiate-înţepate, despicate.
După gravitate:
- uşoare – maxim 8 zile îngrijiri medicale pentru vindecare (vindecare per primar)
- grave – 20 zile îngrijiri medicale pentru vindecare
- foarte grave – mai mult de 2 luni îngrijiri medicale pentru vindecare sau
determină infirmitate, pierdere de organ
- mortale – determină moartea imediat sau prin complicaţiile lor

Bibliografie
1. Beliş V, Naneş C. Traumatologie mecanică în practica medico-legală şi judiciară.
Editura Academiei, 1985
2. Petcu M., Enache A., Lăzărescu S. S. A. Expertiza medico-legală a invalidităţii.
Editura Mitron. Timişoara. 2004

17