Doar Johann Gutenberg a popularizat presa de tipărit cu litere mobile din

metal în secolul XV, astfel cărțile devenind mai accesibile. Aceasta însă a
deranjat status quo-ul, ducând la remarci precum "Tiparnița va permite cărțile
să ajungă în mâinile celor care nu au nici o treabă să citească".
În secolele următoare s-au îmbunătățit atât presa de tipărit cât și condițiile
de libertate a presei prin relaxări treptate a legilor restrictive. Vezi: proprietate
intelectuală, domeniu public, drept de autor.
În mijlocul secolului XIX, hârtia făcută din pulpă (celuloză, lemn) a fost
introdusă deoarece era mai ieftină, astfel că s-au putut realiza romane ieftine,
manuale școlare și cărți din orice domeniu, ducând la un salt al alfabetizării în
națiunile industrializate și a ușurat răspândirea informației în timpul celei de-a
doua revoluție industrială.
Totuși această hârtie din pulpă conținea un acid care făcea un fel de foc lent,
care ducea la distrugerea hârtiei. Tehnici mai vechi foloseau role
din calcar pentru a neutraliza acidul din pulpă. Bibliotecile de azi
folosesc deacidifiare în masă pentru colecțiile lor mai vechi. Cărțile tipărite
între 1850 și 1950 sunt în risc, cele mai noi fiind tipărite pe hârtie fără acid
(alcalină).
Îngrijirea corespunzătoare a cărților ține cont de posibilitatea schimbărilor
chimice asupra coperții și textului. Cel mai bine sunt păstrate în lumină
redusă, să nu fie sub acțiunea directă a luminii solare, la temperatură joasă și
umiditate moderată. Cărțile, în special cele grele, au nevoie de susținerea
volumelor din împrejur pentru a se menține forma. Este de dorit de aceea,
cărțile să fie grupate după mărime.
A menține o bibliotecă era privilegiul prinților, celor avuți, mănăstirilor și altor
instituții religioase și universităților. O dată cu apariția cărților cu coperți de
hârtie ieftine de la începutul secolului XX s-a ajuns la o explozie a publicațiilor
populare, devenind mai accesibile pentru oameni obișnuiți.

Forme noi de carte[modificare | modificare sursă]

În secolul al XX-lea bibliotecile au făcut față unei rate de publicări din ce în ce
mai mari, acest efect făcând parte din explozia informațională.
Inventarea Internetului și a publicării electronice (v. Tehnoredactare
computerizată) a făcut ca multe din informațiile noi să nu mai fie tipărite în
cărți, ci puse la dispoziție de exemplu online, printr-o bibliotecă
digitală virtuală, pe CD-ROM sau în formă de cărți electronice, virtuale
(engleză: e-books). Aceasta a mărit gradul de complexitate
pentru edituri și biblioteci, în timp ce totuși publicațiile pe hârtie tradiționale
nu și-au redus nici ele volumul.
Au apărut însă și alte dezvoltări în procesul publicării cărților. De exemplu, de
tehnologia „tipărire la cerere” (engleză: book on demand) pot profita autorii
mai puțin cunoscuți, care cu ajutorul ei pot să-și ofere opera mai repede și
într-un tiraj inițial imprevizibil, la costuri acceptabile.
Industria de carte din Occident are, de ani buni, o ramură destul de puțin
cunoscută chiar și pentru scriitorii din Vest.[1] Este vorba despre „packagers”,
o nișă între editori și scriitori, un fel de fabricanți de volume care livrează cărți
gata făcute și angajează autori la normă.[1] Producătorii de cărți, cunoscuți și
ca packagers (n.r. - cei care împachetează), sunt la fel ca producătorii din film
și televiziune: în loc de show-uri, produc cărți pentru edituri, corporații,
organizații nonprofit și altele.[1]

Digitalizarea cărților
În secolul 20, bibliotecile s-au confruntat cu o rată tot mai mare de publicare,
numită uneori explozia informației. Apariția publicațiilor electronice și a
internetului au adus multe informații noi, netipărite în cărți pe hârtie, dar puse
la dispoziție online prin intermediul unor biblioteci digitale, pe CD-ROM, sau
sub forma de cărți electronice.[2] O carte online este o carte electronică
disponibilă online prin intermediul internetului.[3]
Deși multe cărți sunt produse în format digital, cele mai multe versiuni digitale
nu sunt disponibile pentru public, și nu există o scădere a ratei de publicare
pe hârtie.[4] Este un efort, totuși, convertirea cărților din domeniul public într-
un mediu digital, pentru redistribuirea nelimitată și disponibilitate infinită.
Acest efort este condus printre alții de Proiectul Gutenberg împreună cu
Distributed Proofreaders.
Au existat, de asemenea, noile evoluții în procesul de editarea de cărți.
Tehnologii, cum ar fi POD sau "imprimare la cerere", care fac posibilă
imprimarea de carte atât cât este nevoie la un moment dat, au făcut auto-
publicarea mult mai ușoară și mai accesibilă. Publicarea la cerere a permis
editorilor să evite costuri mari de depozitare, pentru a păstra cărțile
nevândute.

Vânzări[modificare | modificare sursă]

În primul secol de existență a imprimeriilor, adică între 1450 și 1550, s-au
tipărit 35.000 de titluri.[5] În anul 1913, doar în Germania apăreau 35.078 de
cărți, iar în Japonia 44.566.[5] După război, mai exact în 1931, își anunța
supremația Rusia cu 38.405 titluri și venea tare din urmă India, cu 16.000.
[5] Statele Unite se situau undeva pe la mijlocul plutonului, cu 12.230 în 1913
și 10.607 în 1931.[5] Anglia - 14.688 de volume, iar Franța - 9.822.[5] În a
doua jumătate a secolului XX s-au tipărit în lume 36 de milioane de titluri.
[5] În anul 2010 se publicau anual un milion de cărți, ceea ce înseamnă că la
fiecare 35 de secunde apare o nouă carte.[5]
Cea mai vândută operă literară din lume este Micul prinț, un roman al
scriitorului francez Antoine de Saint-Exupéry, apărut în 1943.[6] De-a lungul a
70 de ani, „Micul Prinț” a fost tradusă în mai mult de 270 de limbi și dialecte,
în peste 145 de milioane de exemplare, din care 12 milioane în Franța.[6]
Cea mai scumpă carte din lume a fost vândută în 2010 pentru suma de 10
milioane de dolari.[7] Este vorba de o copie a cărții „Birds of America”
(„Păsările din America"), publicată în 1820 și scrisă de naturalistul și pictorul
american John James Audubon (1785-1851).[7]
În România[modificare | modificare sursă]
În România, piața de carte a fost de peste 50 de milioane de euro în 2007
conform unei estimări[8] sau de 100 de milioane de euro conform altei
estimări.[9] În anul 2012, piața de carte era evaluată la circa 60 de milioane
de euro.[9] Cifra nu include vânzările de manuale și pe cele de la chioșcurile
de ziare, care reprezentau de asemenea o piață de circa 60 milioane de euro.
[9] Vânzările de carte online reprezentau circa 8-10% din piața locală de carte.
[10] Astfel, românii au cumpărat de pe internet cărți în valoare de 5-6
milioane de euro în 2012.[10]
În anul 2014, se estima că în ultimii cinci ani au dispărut două treimi din
edituri și numărul angajaților din industria cărții s-a redus cu aproape 50%.
[11] În anul 2013, din cele 1.420 edituri care au rezistat recesiunii economice,
crizei lecturii și intervenției haotice a statului în domeniu, 898 (63,2%) n-au
produs mai mult de 10 titluri și doar 45 de case și grupuri editoriale au trecut
de 100 de apariții.[11]