Ființa,întrupare din timp

Motto:”Ceasul bate,lovește și vremea stă ,vremuiește”(proverb)

Detașarea de lumea fizică ,platonică presupune mai ales o rupere de timpul afectiv ,cel care aleargă
necontenit ,aparent imposibil de prins.O stare nemaicunoscută îngheață mintea ,corpul,însă oferă
libertate deplină sufletului ,așa-zis tezaur al timpului ,a cărui axă a consacat meditații ,emoții
sentimente,dorințe ,idealuri ,toate având un punct comun :întruparea din timp.Asemenea unei
sărutări calde ,a unei binecuvîntări divine ,Cronos se pogoară în sufletele muritorilor ,împătășindu-
le un strop din Infinitul ce i se scurge prin vene.Trecut,prezent ,viitor ,toate acestea ,entități ale
contingentului ,se unesc în ireal ,conturând întruchiparea stabilității ,păcii,un loc în care
frământările și indeciziile sunt asuprite,într-un cuvânt ,perfecțiunea.Ceea ce înainte de fructificarea
speranței se numea intangibil ,acum devine îmblânzirea scorpiei ,a timpului care în fuga sa răpește
amintirile trecutului,extazul prezentului și imaginea viitorului.Prin complexitatea sa,aievea unui
mecanism greu de pătruns ,își înrădăcinează mrejeleîn suflete, ghidând emoțiile în sensul curgerii
sale ireversibile. Dorința pământeană de a obține controlul pășește dincolo de orice ideal ,de
păcatul,amenințarea fructului oprit ,în vederea regăsirii echilibrului interior.Instabilitatea,consecință
a devenirii întru ființă,amenință liniștea ,un joc ce numai filosofii îl mai pot stăpâni.

Impetuozitatea timpului devine un clișeu în versurile lui Nichita Stănescu care-i dezbracă și-i
miniaturizează esența ,impactul,descoperindu-i vulnerabilitatea prin interogații retorice :”Trăim un
prezent pur?/A trăi înseamnă timp?”. Dincolo de semnificația denotativă a cuvântului ,el inglobează
sensul existenței unei lumi spirituale ce domină necontenit ,dincolo de limitele dimensiunii
palpabile. Idealul uman coincide cu cel al supremației ,și anume eliberarea proprie din lanțurile
realității ,spre mântuire și purificare. Dacă a trăi în lumea cotidianului este sinonim cu a supraviețui,
atunci răspunsul la aceeași întrebare ,dar într-un spațiu diferit ,invită ființa umană la un îndelungat
proces de meditație . Însă ca orice alt lucru , uneori imposibil de pătruns ,chiar și acesta trezește mii
de ipoteze ,teorii incertitudini,motiv pentru care sunt împinse temerile față de necunoscut:”Timpul
este tot ceea ce nu înțelegem?”. Confesiunea poetului etalează nesiguranța pentru peren ,ori alte
aspecte laice ale realității :”este tot ceea ce nu suntem noi?”.

Conviețuirea cu timpul se aseamănă unui concept prematur ,ale cărui idei nu au fost analizate de
critici pe cât eul liric și-ar fi dorit :”Inima mea bate în timp?”. Aflat în ipostaza unui copil încercat
de păcatul curiozității nemărginte ,se abate de la realitate , de la siguranță , certitudinea față de
limite , pășind ,iar mai apoi fugind în căutarea timpului. Întrebările necontenite îi macină existența
,îi îngrămădesc frica într-un colț întunecat , o seacă de emoții și o metamorfozează în curajul glorios
,intenția de a porni într-o căutare de descoperire a sinelui. În fața inevitabilului nu se arată
descoperit ,ci caută legături între real și ireal ,pentru a supune mai apoi trecerea în neființă unui
proces de spiritualizare.

Cuvântul primordial a constat în lumină ,astfel că eul poetic ,ghidat de imaginea divinității, se
supune încercării dificile de a trece pragul contingentului în vederea eternizării sufletului :”Timpul
este legat de lucruri ?/Timpul este legat de cuvinte?”. Creația lirică urmărește drumul spre
dematerializare , astfel că deși timpul se dfinește la început drept concepție auxiliară prezentului, el
devine la final gând, sunet , voce interioară, stare de echilibru. Metafora asemănării entității divine
cu însăși axa timpului este supusă repetiției pentru a accentua ideea unui cerc închis, a unei
continutăți a inifinitului, dincolo de pragul lumii fizice :”Timpul este însuși Dumnezeu?”. Așa cum
bisericile relevă lăcașul sfânt de preamărire a credinței ,ideologie ce are la bază speranța , ceasurile
preamăresc timpul , îi revendică puterea ,îi apreciază afinitatea pentru ființă și neființă ,căci el este
unica barieră între cele două stări ale exisntenței („Ceasurile”-Agatha Christie).

Ne întrebăm acum ,odată cu Sfântul Augustin în „Confesiuni” :”Ce este timpul?Dacă nu sunt
întrebat știu . Dacă sunt întrebat, nu știu.”. Relația omului cu timpul unește imaginea unei drame
esențiale , producătoare de angoase și temeri cu inifinitul, „un gând descumpănit și o vorbă
nefericită”(Constantin Noica).