Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

Reproducerea interzisă

8.5.1. SCRIEREA HĂRŢILOR ŞI TRANSCRIEREA DENUMIRILOR PE HĂRŢI

Scrierea hărţilor şi transcrierea denumirilor pe hărţi constituie o preocupare pentru specialişti, în

cadrul multor state existând comisii de nomenclatură geografică.
„Un exemplu pozitiv de rezolvare a acestor probleme îl constituie foile hărţii internaţionale la scara 1:
2 500 000, la a cărei realizare a participat şi ţara noastră prin Direcţia Topografică Militară şi pentru ale căror
denumiri a fost adoptat principiul ca denumirile din interiorul cadrului să fie scrise în alfabetul latin şi să se
redea sub forma oficială a fiecărui stat. În statele unde se foloseşte alt alfabet decât cel latin (chirilic, grec
etc.) sau o serie de dialecte, în special pe teritoriul Asiei şi Africii, se utilizează tot alfabetul latin, prin
transliterarea oficială, recunoscută pe plan internaţional. Astfel, de exemplu, pe foaia «Sofia» pe care apar
printre altele şi o parte din Grecia şi Turcia, se întâlnesc denumirile de: Athinai pentru Atena, Hellas pentru
Grecia, Korinthiakos Kolpos pentru Canalul Corint, Türkiye pentru Turcia, Anadolu pentru Anatolia etc. În alte
cazuri, denumirile apar pe hărţi în forma lor oficială, iar în paranteză, alături sau sub aceasta, denumirea
intrată în uz în limba română, de exemplu London pe hartă şi în paranteză Londra, sau Marseille şi în
paranteză Marsilia ş.a.” (A. Năstase, 1983, p. 347).
Pe hărţile tipărite pe care se aplică literele obţinute prin fotoculegere, denumirile se scriu cu caractere
şi corpuri diferite, alese astfel încât să contribuie la diferenţierea elementelor la care se referă, respectându-
se, şi în acest caz, principiul potrivit căruia cu cât elementul este mai important, cu atât dimensiunile literelor
sunt mai mari. Acest principiu trebuie respectat şi pe hărţile tematice, la care scrierea se face fie cu mâna
liberă, fie cu şablonul sau prin aplicare.
Scrierea toponimelor trebuie să fie corectă, gramaticală. Numele localităţilor trebuie să fie cele înscrise
în documentele oficiale şi actualizate. Hidronimele, denumirile formaţiunilor vegetale şi ale formelor de relief
nu sunt oficiale şi de aceea se extrag din documentaţia existentă şi se compară cu denumirile culese de pe
teren, de la localnici. Înainte de a fi scrise pe hartă, toponimele se analizează din punctul de vedere al
semnificaţiei şi corectitudinii literare, ţinând cont în transcrierea lor de următoarele aspecte:
 Toponimele formate din cuvinte uzuale (substantive comune, adjective, nume de persoane sau
derivate din ele) se transcriu literar, excluzându-se regionalismele (Piatra nu Chiatra etc.);
 Toponimele cu forme de masculin şi neutru, la cazul nominativ singular se scriu nearticulat,
conform unei practici internaţionale (Omu, Ghiţu, Crişu Alb, Argeşel, Mureş etc);
 În ceea ce priveşte ortografia denumirilor, scrierea acestora se începe cu literă majusculă numai
pentru numele proprii. Numele generice ca: deal, fluviu, insulă, lac, munte, vale etc., când nu fac
parte din denumire, se scriu cu literă mică. Altfel, apelativele geografice care sunt substantive
comune şi indică natura diferitelor elemente geografice se scriu cu iniţială majusculă (Râul Argeş,
Râul Doamnei, Valea Mare, Pârâul Plopilor, Pădurea Ciora). Numele cursurilor mari de apă se pot
scrie fără apelativ (Ialomiţa, Dunăre, Dâmboviţa).

8.5.2. AMPLASAREA DENUMIRILOR PE HĂRŢI

În general, la scrierea denumirilor pe hărţi se are în vedere ca ele să nu supraîncarce harta, să fie
amplasate pe locurile cele mai libere, să nu intersecteze desenul sau conturul altor elemente, să nu acopere
prea mult contururile, să se respecte înălţimea literelor şi lungimea inscripţiei.
Este necesar ca toate inscripţiile hărţilor (atât generale cât şi tematice) să poată fi citite uşor, fără a
roti harta sau capul şi ţinându-le în poziţie normală (cu nordul în faţă). În figura 111 se ilustrează schematic
diferitele sensuri şi direcţii pe care le poate avea o inscripţie, astfel încât citirea să se poată realiza dinspre
laturile de sud sau de est ale hărţii. Anumite elemente (cum ar fi oiconimele) se scriu obligatoriu numai pe
direcţie V-E. La scări mari toate inscripţiile orizontale trebuie să fie să fie în mod riguros paralele cu cadrul de
nord sau sud.

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

Reproducerea interzisă
 Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.
Reproducerea interzisă

Fig. 111. Exemple de orientare

a scrierii

Sursa: A. Năstase, 1983.

Inscripţiile trebuie să fie plasate astfel încât să nu se creeze ambiguităţi cu privire la obiectele la care
se referă, iar amplasarea trebuie făcută astfel încât să nu se acopere alte elemente din conţinutul hărţii. Ca
urmare, scrierea denumirilor se face în acele spaţii de pe hartă care au cât mai puţine elemente de
planimetrie. Inscripţia trebuie plasată cât mai aproape de semnul convenţional la care se referă.
Amplasarea denumirilor pe hărţi se face după anumite norme la baza cărora stau citirea uşoară şi
comodă a hărţilor şi precizarea obiectului la care se referă inscripţia.
Denumirile localităţilor (oiconimele) situate în zone de graniţă trebuie plasate astfel încât să fie în
întregime pe teritoriul statului căruia îi aparţin. Pe hărţile la scări mari oiconimele se scriu paralel cu laturile
de nord şi de sud ale cadrului (adică pe direcţie vest- est), de regulă pe un singur rând, în partea dreaptă a
semnului convenţional, dar când spaţiul nu permite sau localitatea are o configuraţie specifică, la stânga,
deasupra sau dedesubt. Nu se despart în silabe. Pentru hărţile la scări mici oiconimele se plasează de
preferinţă în partea dreaptă sus faţă de semnul convenţional respectiv (poziţia 1 din fig. 112), pe direcţia
paralelelor. Dacă denumirea nu se poate plasa în acel loc, se alege una din celelalte soluţii arătate în figura
112, în ordinea indicată de cifrele de la 2 la 6.

Fig. 112. Amplasarea oiconimelor în raport cu semnul

convenţional de localitate pe hărţile la scări mici
Sursa: A. Năstase, 1983.
Denumirile pentru hidrografie (hidronimele). Pentru apele curgătoare hidronimele se dispun paralel
cu albia respectivă, fie între liniile ce reprezintă malurile, fie în afara acestora, în funcţie de lăţimea albiei şi
de scară. Dacă lungimea cursului de apă este mare, scrierea poate fi repetată sau poate fi cu litere distanţate.
Denumirile urmăresc sinuozităţile cursurilor de apă, iar sensul scrierii nu concordă întotdeauna cu sensul de
curgere al apei.
Denumirile oceanelor şi mărilor, ca şi cele ale lacurilor mari se scriu după o linie uşor curbată, orientată
după axa cea mai lungă. În funcţie de poziţie, sensul scrierii este ca în figura 111). Dacă denumirile nu se pot
scrie în interior (din cauza suprafeţei mici), atunci se plasează – de obicei – în dreapta elementului respectiv,
paralel cu laturile de nord şi de sud ale cadrului hărţii.
Denumirile de insule mari şi mijlocii se amplasează în interiorul conturului acestora, pe direcţia de
întindere. La insulele mici denumirile se trec în dreapta acestora, pe direcţia paralelelor. În cazul unor
arhipelaguri, scrierea va urmări o linie curbă.
Denumirile referitoare la relief (numele munţilor, dealurilor, podişurilor etc.) care ocupă pe hartă o
suprafaţă mare, se scriu pe un rând pe întreaga suprafaţă ocupată de forma respectivă de relief, cu litere

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

Reproducerea interzisă
 Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.
Reproducerea interzisă

apropiate când suprafaţa este mică, sau cu litere distanţate când aceasta este mare. Scrierea poate fi în linie
dreaptă sau curbată, urmărind configuraţia formei respective de relief. Numele formelor de relief care ocupă
o suprafaţă mică (de exemplu înşeuări) se scriu de regulă pe un singur rând, paralel cu laturile de nord şi de
sud ale cadrului. Denumirile vârfurilor se scriu pe direcţie vest – est.
Denumirea formaţiunilor vegetale (de exemplu păduri) se scriu de regulă orizontal, cu negru,
orientate în aşa fel încât să poată fi citite dinspre laturile de sud şi de est ale hărţii. Dacă suprafaţa respectivă
este mare, scrierea se face în interior, pe direcţie vest - est, cu litere distanţate, iar dacă suprafaţa este mică,
numele se plasează alături, tot pe direcţie vest - est.
Denumirile diviziunilor administrative se amplasează în poziţie orizontală. Denumirile ţărilor,
judeţelor, comunelor vecine se vor amplasa pe porţiunea cu care se învecinează (în zona frontierei/limitei
comune), respectând regulile de orientare a scrierii (fig. 99). Aceste inscripţii nu trebuie să acopere alte
elemente ale hărţii.

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

Reproducerea interzisă