Universitatea “Valahia” din Târgovişte

Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei

Specializarea: Teologie Pastorală
Disciplina: Spiritualitatea ortodoxă

Remedii duhovnicești generale împotriva patimilor

Coordonator:
Prof. Dr. Anghelescu Gheorghe

Susținător:
Potroanchenu Vlad- Ionuț

Tărgoviște
2018

1
 PLANUL LUCRĂRII

Introducere

Capitolul I: Manifestarea patimilor

Capitolul II: Remedii duhovnicești împotriva patimilor

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

2
 Introducere

Păcatul este călcarea conştientă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui
Dumnezeu. Iar pentru că voia lui Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea pacatul se mai
numeşte şi fărădelege.
Păcatul este o infidelitate şi o nedreptate faţă de Dumnezeu şi semenii noştri. Păcatele
sunt aceleaşi pentru toţi, şi pentru simplu cerşetor sau muncitor, dar şi pentru un savant sau un
mare demnitar. Învăţarea biologicului, înfrânarea tentaţiei, canalizarea energiei negative din
fiinţa noastră către ceva bun, cu ajutorul harului Duhului Sfânt din Sfintele Taine ale Bisericii
noastre Ortodoxe, pot fi foarte uşor controlate.
Fiecare om are constiinţă morală, care nu reprezintă altceva decât voia lui Dumnezeu
în om şi care ne îndeamna mereu să facem lucruri bune, nu rele. Dumnezeu ne va feri de păcat
doar dacă ascultăm de această constiintă morală. Păcatul, încă de la început a reprezentat ceva
rău, având urmări destul de grave. După căderea lui Adam în păcat, Dumnezeu a aruncat
pedeapsa nu doar asupra lui, ci asupra întregii Creaţii. La fel este şi în zilele noastre, când
păcătuim, păcatul nu se răsfrânge doar asupra noastră, ci şi asupra familiei, copiilor, casei şi
gospodăriei noastre. Aşadar are urmări grave asupra tuturor.
Patima înseamnă repetarea şi întărirea unei boli morale, a unui păcat. Dacă un păcat este o
cădere sufletească o singură dată, patima este o stare definitivă de încalcare a legii morale. Ea
nu este altceva decât pervertirea puterilor sufletului, fiind o stare prin care omul cu sufletul
său luptă împotriva firii1.
Patimile reprezintă nivelul cel mai scăzut unde poate cădea fiinţa omenească. Scrierea
lor in limba greacă apare sub forma πάθη, arătând că omul este adus de patimi la acea stare de
pasivitate în care omul este “purtat” de patimi. Despre patimă vorbeşte foarte frumos Sfântul
Ioan Scărarul care spune că “Patima nu se află în fire în chip natural. Căci Dumnezeu nu este
făcătorul patimilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune “Mulţimea patimilor a intrat în suflet
după moartea acestuia (prin păcat)”. O caracteristică care identifică patimile este faptul că îsi
caută potolirea şi nu o poate găsi. Prin această iraţionalitate a lor, patimile ţin fiinţa umană
într-un întuneric de nepăsare, neştiinţă, iar singura scăpare este întoarcerea către iubirea
nemărginită şi infinită a lui Dumnezeu2.

1
Ieromonahul Benedict Aghioritul, Patimile şi vindecarea lor, Ed. Evanghelios, Bucureşti, 2002, p. 9
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii ortodoxe, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2002,
p. 78

3
 Prin venirea patimilor asupra sufletului care era sănătos, aceste patimi strică sănătatea
sufletului de până atunci aducând boală asupra sufletului. Nu poate să existe o fire care să fie
în acelaşi timp şi bolnavă şi sănătoasă. Sfântul Vasile cel Mare explică starea sănatoasă a firii
înainte de a veni boala asupra lui “atunci când sufletul se află în starea lui firească trăieşte în
lumea cerească, iar când se află departe de această stare, atunci vine jos (în adâncul
pierzării)”3. O mulţime de patimi/boli pot afecta sufletul căzut al omului atingând diferitele
facultăţi ale acestuia. Dacă prin patimă/boală ar fi rănită voinţa atunci produce furie,
nerăbdare, nepăsare, laşitate, cruzime.

Capitolul I: Manifestarea patimilor

Manifestarea patimilor constă în punerea pe primul loc a trupului în faţa sufletului.

Trebuie menţionat faptul că oamnenii nu mai cred în iubire veşnică, iar atunci când cineva
face desfrânare crede că o face din dragoste pentru celălalt. În această situaţie funcţia ajunge
să înlocuiască iubirea cu pofta animalică. Patima desfânării este adesea privită ca o formă de
nebunie, iar Sfântul Vasile cel Mare vede în manifestările acestei patimi fapte săvârşite de un
suflet nebun şi turbat4. Această patimă a desfrânarii este foarte grea încât pentru cel pătimaş ar
fi mai bine să aibă patima gloriei deşarte, deoarece desfrânarea ori nu se de vindecă, ori cu
greu se poate ridica omul din aceasta la lumină. Gravitatea patimii desfrânării trebuie vazută
pentru că ea nu strică doar trupul său, ci atentează şi la alte trupuri pentru a-şi satisface
plăcerile păcătoase.
Dorinţa aceasta după desfrânare duce la o poftă a omului continuă şi la îndepărtarea de
Dumnezeu. Omul prin desfătarea cu poftele acestea lumeşti pierde desfătarea care îl ducea
spre cele cereşti. Trebuie văzut faptul că după caderea în păcat, omul nu îşi mai îndreaptă
atenţia sa spre Dumnezeu ci spre corpul său pe care îl consideră materie5. Prin această patimă
a desfrânării, facultăţile omului sunt în dezechilibru încetând să mai stea pentru a sluji
spiritului şi sunt puse în slujba poftei prin care se aseamănă cu animalele. Deosebirea dintre

3
Ieromonahul Benedict Aghioritul, op.cit, p. 11
4
Sf. Vasile cel Mare, Despre a nu ne lipsi de cele lumeşti, omilia XXI, traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în
volumul Scrieri. Partea întâi, în volumul Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 17, Ed. I.B.M al B.O.R, Bucureşti,
1986, p. 553
5
Diac. Dr. Liviu Petcu, Desfrânarea şi avortul – răni de moarte ale iubirii. O perspectivă a Sfinţilor Părinţi în
actualitate, Ed. Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2008, p. 98

4
desfrânaţi şi animale constă în faptul că animalele au perioade scurte şi determinate în care
perpetuează specia.
Desfrânarea este cea care îl pune pe Dumnezeu în plan secund, uită de Dumnezeu şi Îl
neagă pe Creatorul Său. Gândirea pătimasă nu se îngrijeşte de cealaltă persoană ci are doar ca
rol satisfacerea proprie căzând în deznădejde. Împotriva acestei patimi a desfrânării pentru a
ajunge iar la statul de fiu a lui Dumnezeu, nu există decât calea înfrânării. Este foarte adevărat
că această patimă a desfrânării a fost, este şi rămâne definitiv cauză a degradării fiinţei umane.
Omul care trăieşte în acest cerc al patimii desfrânării, trăieşte de fapt în atmosfera
asemănătoare iadului, în care simte iadul ca o flacără pe care încearcă din răsputeri să o
stingă. Ca orice patimă ea îl face pe om să fie rob şi să fie condus de diavol spre iad, uitând de
Dumnezeu6.
Ca o urmare a desfrânării, cel pătimaş îl vede pe aproapele altfel având o viziune
delirantă din cauza acestei patimi care îl stăpâneşte. De remarcat este faptul că în discuţie cu
persoana iubită, cel pătimaş nu mai vede necazul, suspinul aproapelui, ci se vede doar pe sine
cu pretenţiile lui. Desfrânarea pe drept cuvânt după cum am spus nu merită numele de iubire
deoarece este o masca a plăcerilor ascunse care fură cele mai nobile şi sincere sentimente
pervertindu-le în simple sentimente pentru satisfacerea poftelor pătimaşe.
Cel desfrânat trebuie să ia în considerare că toţi suntem mădulare a lui Hristos, iar
trupul este Biserica în care sălăşluieşte sufletul, iar cel care a batjocorit trupul a batjocorit
Biserica. Trebuie să ne ferim de desfrânare deoarece prin ea cel care face această desfrânare
necinsteşte pe Hristos, prefăcând mădularele lui Hristos în mădulare ale curviei. Păcatul
acesta al desfrânării are consecinţe grave deoarece acestea intră şi în viaţa socială ajungând să
rupă familia, să răspândească prostituţia şi în cele din urmă duce la apariţia unor boli. Trebuie
precizat faptul că desfrânarea se pedepseşte prin Canoanele 61 Apostolic, Canoanele 7, 62 şi
63 ale Sfântului Vasile cel Mare, Canoanele 4 şi 87 ale Sinodului VI-lea Ecumenic.
Iubirea egoistă de sine, rădăcina comună a tuturor patimilor, se arată îndeosebi în
latura vieţii trupeşti a omului şi se manifestă prin căutarea plăcerii. Această patimă pune
stăpânire şi pe unii membrii ai familiei, printr-o atitudine pur hedonistă.
Sfântul Apostol Pavel cerea ca „nunta să fie cinstită întru toate şi patul nespurcat. Iar
pe desfrânaţi – preciza Apostolul neamurilor – îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13,4). Este
unanim recunoscut că destrămarea familiei se datorează „…legăturii libere, care o neagă,
sacrilegiului, care o pângăreşte, divorţului, care o rupe, sterilităţii voluntare, care o mutilează,

6
Ibidem, p. 102

5
vieţii din afara căminului, care o împrăştie şi nepotrivirii sufletelor, care o dezbină, relei
întreţineri a menajurilor, care o ruinează, relei educaţii a copiilor, care o descompune”. Dar
principalele păcate împotriva familiei sunt: desfrâul şi adulterul, care distrug însăşi unitatea ei
indisolubilă, prejudiciind totodată caracterul ei monogamic.
După Sfântul Ioan Gură de Aur, păcatul adulterului se săvârşeşte atât prin „alungarea
femeii din casă”, cât şi prin „luarea unei femei lăsate de bărbat, atâta vreme cât bărbatul ei
trăieşte…”7. De altfel, Sfântul Ioan Gură de Aur îl atenţiona pe bărbatul creştin că „…femeia
pe care ai luat-o, înapoi nu o mai poţi da părinţilor ei; trebuie vrând-nevrând să o ţii în casa
ta, toată viaţa ta; iar de o alungi că este rea, eşti, după legile lui Dumnezeu, vinovat de
adulter”8.
Conform Epistolelor pauline, legătura conjugală a soţilor, prin binecuvântarea dată de
preoţii Bisericii, trebuie să rămână „cinstită întru toate” şi „patul lor neîntinat”, fiindcă „pe
desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu”(Evrei 13,4). Prin urmare, căsătoria religioasă are un
caracter indisolubil. De aceea, orice formă de desfrâu este pedepsită de Dumnezeu.
Soţul rămas văduv – prin moartea celuilalt – este liber să se căsătorescă, fiindcă
legătura lor conjugală nu durează decât pe timpul vieţii lor. „Căci femeia măritată este legată
prin lege de bărbatul său, atât timp cât el trăieşte; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de
legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă
i-a murit bărbatul, este liberă faţă de lege ca să nu fie adulteră luând un alt bărbat”(Romani
7,2-3).
O piedică serioasă împotriva desfrâului o constituie postul, care potoleşte într-adevăr
„poftele trupeşti şi ţine aprinsă flacăra castităţii…”9. De aceea Părinţii Bisericii i-au
anatemizat chiar pe cei care „…ar dispreţui şi ar dezlega posturile cele transmise îndeobşte şi
care se păzesc de Biserică…”(Canonul 19 al Sinodului de la Gangra). Fără îndoială, păcatul
capital împotriva familiei este adulterul, adică încălcarea fidelităţii conjugale de către unul
dintre soţi, prin desfrânare(depravare sau destrăbălare). Condamnând cu vehemenţă păcatul
desfrâului, Părinţii Bisericii au ţinut, de altfel, să-i înveţe pe creştini ca să nu-l privească pe
cel de sexul opus decât cu ochi de frate şi de soră.

7
Prof. Dr. Constantin Pavel, Eroismul în lumina moralei creştine, în „Studii Teologice”, an XLIV (1997), nr. 3-
4, p. 56
8
Ibidem, p. 58
9
Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Învăţătura despre post în Biserica Ortodoxă, în „Studii Teologice”, an XXXVI
(1984), nr. 7-8, p. 519

6
 După cuvântul Sfântului Apostol Pavel, soţii sunt datori să se iubească şi să se
cinstească unul pe altul. „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia
bărbatului” (I Corinteni 7,3). Încălcarea sau nesocotirea acestei porunci constituie, desigur,
un păcat grav împotriva familiei.
După Legea Noului Testament, cine trăieşte necununat, adică nebinecuvântat de preot,
trăieşte în desfrâu (I Corinteni 6,16-20). De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ţinea să
precizeze că familia creştină nu se constituie decât prin binecuvântarea preoţilor Bisericii.
Aceştia trebuie să fie chemaţi să întărească prin rugăciunea şi binecuvântarea lor, unirea
dintre soţi, cu prilejul administrării Tainei Cununiei. „…Să chemaţi preoţii ca prin rugăciune
şi binecuvântările lor să întărească unirea dintre soţi, pentru ca dragostea soţului să crească,
iar cuminţenia soţiei să se mărească”10.
Într-o căsătorie, binecuvântată de Biserică, „…nu ideea de coabitare este aceea care
domină, ci aceea de ataşament, având drept scop stabilirea unei uniri şi iubiri cât mai
puternice…De aceea, în cele din urmă, cele două fiinţe nu formează decât una. Prin gândire,
prin suflet? Este lucru firesc şi fiecare ar putea s-o adeverească; ei devin un trup”11. Acelaşi
Sfânt Părinte îi sfătuia pe bărbaţi să nu încheie căsătorii doar cu scopul de a dobândi averi prin
zestrea adusă de femei. „Nici unul dintre voi să nu accepte de a fi îmbogăţit de femeia sa;
acelea sunt îmbogăţiri ruşinoase, care vă expun la o mulţime de umiliri: refuzaţi orice
avantaj în privinţa aceasta…Nu căutaţi deci îmbogăţirea prin căsătorie…”12.
Încă din epoca apostolică, aflăm pe unii care se îndepărtaseră „de la credinţă”(I
Timotei 4,1). Printre altele, aceşti eretici interziceau şi „căsătoria”(I Timotei 4,3). Ori, prin
interzicerea căsătoriei se prejudicia însăşi fiinţa familiei. De aceea, Biserica lui Hristos a ţinut
să-i condamne cu vehemenţă pe cei care interziceau căsătoria.
Păcatele împotriva familiei sunt adesea alimentate nu numai de comportamentul sau
de atitudinea soţilor, ci şi de cei cu care vin în contact zilnic. De aceea, soţii au obligaţia de a-
şi alege prietenii de familie cu discernământul inerent maturităţii, care să evite urmări
dezastruoase privind propria lor căsnicie şi familie. Un păcat împotriva familiei îl constituie şi
egoismul afişat ori disimulat al soţilor.

10
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a doua, Omilii la Facere(II), trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed.
I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1989, p. 166
11
Ibidem, p.167
12
Ibidem, p. 168

7
 Capitolul II: Remedii duhovnicești împotriva patimilor

1. Postul și rugăciunea
Postul e vechi si începe odatã cu omul. E prima poruncã de stãpânire de sine. Postul si
rugãciunea sunt douã mijloace prin care curãtim firea de patimi. Toti oamenii care s-au
apropiat de Dumnezeu si-au smerit sufletul cu rugãciune si post. ªi Iisus a postit 40 de zile
punând postul începãturã a vestirii Împãrãtiei lui Dumnezeu, desi Lui nu-I trebuia, fiind
nepãtimas.
Temeiurile mai adânci ale postului si rugãciunii le gãsim tot la Botez. Adâncul fiintei
noastre se îmbracã în Hristos. În acest adânc al mintii, sau în altarul inimii dupã expresia
pãrintilor, se sãlãsluieste Hristos, izgonind afarã pe satana, care se retrage în simtiri. De aici
puterile potrivnicului, patimile, se silesc sã învãluie si sã prindã vointa din nou în mrejile sale.
Cu trupul însã nu putem trata decât prin post. El nu stie si nu recunoaste convingeri.
De aceea el trebuie uscat, încet si cu socotealã, fiindcã în mocirla uscatã porcii patimilor nu
mai vin sã se scalde13.
Ca sã zãdãrnicim puterea potrivnicã care lucreazã prin simturi patimile plãcerii, slãbim
prin post aceste simturi si închinarea lor cãtre plãcere. Un organism topit cu postul nu mai are
putere sã schimbe convingerile constiintei.
Dar mai bine de jumãtate din numãrul patimilor sunt ale mintii. Postul lucreazã si
asupra acestora. E lucru de mirare, zice Ioan Scãrarul, cã mintea fiind netrupeascã de la trup
se spurcã si se întunecã si cã, dimpotrivã, cea nematerialnicã de la tãrânã se subtiazã si se
curãtã. Ochii vãd lucrurile, mintea vede gândurile.
Postul curãteste ochiul, rugãciunea curãteste mintea. Aici nu vorbim de rugãciuni care
cer lucruri materiale, nici de rugãciunea care dã drumul închipuirii, dupã cum nu vorbim nici
de rugãciunea liturgicã, ci numai de rugãciunea mintii. La intrarea în cãlugãrie rugãciunea
vamesului, completetã poate chiar de Iisus, e numitã deodatã cu metaniile “Sabia Duhului
Sfânt”. Rugãciunea mintii este “Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã
pe mine pãcãtosul. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura apoi cu mintea, pãtrundem din afarã
spre înlãuntrul nostru cãtre Iisus, Care la rugãciunea noastrã bate rãzboi cu potrivnicul din
gânduri si ne izbãveste de asupririle patimilor. Rugãciunea mintii sau rugãciunea inimii are

13
***, Spovedania unui pelerin rus către duhovnicul său, traducere de pr. Nicolae Bordaşiu, Ed. Mitropoliei
Banatului, Timișoara, 1992, p. 19

8
temeiul acesta, descoperit de Insusi Iisus, cã fãrã Mine nu puteti face nimic
în privinta izbãvirii de patimi, deci în privinta mântuirii.
Rugãciunea mintii are si stãri superioare, când izbãvindu-se patimile, se deapãnã de la
sine fãrã cuvinte, într-o nesfârsitã dragoste de Dumnezeu, de oameni si de toatã fãptura.
2. Înfruntarea ispitelor
Sufletul este mai de pret decât toatã materia lumii pentru cã în el e sãditã de la obârsie
posibilitatea desãvârsirii. Pe de altã parte si firea întreagã suspinã dupã arãtarea fiilor lui
Dumnezeu (Romani 8, 19), adicã dupã îndumnezeirea omului. În cale stã infirmitatea firii si o
putere potrivnicã nevãzutã care cautã sã înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viata
veacului acestuia. Şi fiindcã puterile nu erau egale, Dumnezeu S-a fãcut om si ca om a biruit
pe ispititorul, învãtându-ne şi pe noi lupta. A întãrit firea noastrã si sãlãsluindu-Se întru noi
prin botez ne-a fãcut fãpturã nouã ascultãtoare de Dumnezeu. Dar de la noi atât se cere: sã
punem în lucrare aceste ajutoare.
Tot rãzboiul nevãzut al potrivnicului urmãreste abaterea sufletului din ascultarea de
Dumnezeu si toatã nevointa cãlugãrului e sã sporeascã aceastã ascultare. Potrivnicul are douã
feluri de ispite: prin plãcere si prin durere. Cu primele umblã sã ne amãgeascã. Dar cu
celelalte umblã sã ne constrângã sã socotim plãcerea ca bine si durerea ca rãu. Cu aceastã
mestesugire ar restrânge nãzuintele sufletului numai la o viatã comodã în veacul acesta.
Iar cãlugãrul are cãtre primele: nevoinţele înfrânãrii pentru dragostea de Dumnezeu,
iar cãtre celelalte: lepãdarea de sine pentru dragostea de oameni.
Dacã vede vicleanul cã nu isprãveste surparea cu ispitele atunci aruncã în minte hule
împotriva lui Dumnezeu. Covârsirile acestui mândru sã nu sperie pe nimeni cãci nu spurcã pe
om, nici sã nu le bãgãm în seamã.
Dar nici o viatã sporitã nu e crutatã de bântuieli: fie cu vederi amãgitoare si trãgând
cãtre slava desartã, fie cu înfricosãri grozave ducând cãtre iesirea din minti. În calea celor
dintâi avem lepãdarea de vederi, cãci mai de folos este a ne vedea pãcatele decât a vedea
îngerii, iar în calea celorlalte avem lepãdarea de sine în grija lui Dumnezeu. Pe putini
credinciosii si molatecii vicleanul îi scoate din luptã cu evidenta neputintei cu care îi aruncã în
deznãdejde, iar cãtre smerenie le închide calea prezentându-le-o ca umilire. Pe calea aceasta le
macinã sufletul între deznãdejde si nemultumire, de unde ajung la mânia persecutiei. Adunã la
conflict, se închid sufleteste în prejudecãti si asa alunecã din calea sfântã în calea profanã sau
chiar chimicã. La acestia lepãdara de sine a fost mereu un lucru de silã sau fãrã convingere.
În urmã ispitele aleg trebnici de netrebnici. Într-unii ispitele desãvârsesc în suflet
ascultarea si dragostea de Dumnezeu. Iar în ceilalti le sterg pe acestea si pun în loc ascultarea

9
si dragostea de sine. Ispitele descoperã ceea ce este în inima omului. Drepte sunt cãile
Domnului si cei drepti merg pe ele dar îndãrãtnicii pe aceleasi cãi se poticnesc si cad. Pentru
calea cãlugãriei trebuie prin urmare sãnãtate deplinã si majoritate de minte. Viata
duhovniceascã nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilintei. Înjosirea în fata lui
Dumnezeu, dispretul de sine si lepãdarea vointei proprii, iatã calea celor trei arme ale
sufletului (Avva Pimen)14.
De aceea în calea lui Dumnezeu sã fii neclintit, neabãtut nici de plãcere nici de durere.
Dar sã stii cã a rãmâne în picioare nu e treaba ta, nici a virtutii tale, ci a harului Aceluia Care
te tine în bratele Sale ca sã nu cazi în întristare. Deplin izbãvit de lupte nu este om pãmântean,
nici nu trebuie sã fie. Altfel nu ar mai fi luptã, nici ucenicie, nici sporire, nu ar mai trebui nici
Harul neîncetat de la Dumnezeu. Omul nu si-ar mai cunoaste slãbiciunea si nici de smerenie
nu ar mai avea trebuintã. E mai de pret lupta, cã vezi ajutorul lui Dumnezeu si te smeresti si te
umpli de dragoste, cãci biruinta pe multi i-a pãgubit.
Pe aceastã cale nu poti cãlãtori fãrã primejdie decât condus de mâna nevãzutã a lui
Dumnezeu prin constiinta unei cãlãuze.
3. Cercetarea conştiinţei şi mărturisirea păcatelor. Lecturile duhovniceşti
Odatã intrati în calea împlinirii sfaturilor Evanghelice care restrâng mult firea
omeneascã, se întelege cã pânã sã deprindem vietuirea dupã sfaturi gresim adeseori. Din
pricina aceasta tebuie sã înmultim si mijloacele de a ne mentine în aceastã vietuire. Unul din
aceste ajutoare de pret este spovedania deasã. Spovedania fiind Taina Pocãintei, este dãtãtoare
de Har care întãreste puterile noastre slabe cãtre împlinirea fãgãduintelor ce le-am fãcut sau
ne pregãtim sã le facem. Spovedania deasã trebuie tinutã însã la pretul ei. Tinta sufleteascã a
monahului fatã de tainã trebuie îndreptatã atunci când se dovedeste usurãtate la mijloc. De
aceea o prea deasã spovedanie, în sufletele neadâncite, se banalizeazã. De aceea ne ajutãm de
cercetarea constiintei sau de spunerea gândurilor, care poate fi oricât de deasã.
Sunt mãnãstiri în asa fel organizate încât nimeni nu se culcã pânã nu si-a spus
gândurile rele, pânã nu s-a împãcat din inimã cu fratele sãu cu care s-ar fi învrãjbit peste zi si
pânã nu ia iertare de la toti. Spovedania deasã si cercetarea constiintei au rostul de a slãbi din
fire deprinderile patimilor si a pune în loc deprinderile bune sau virtutile contrare patimilor.
Practica aceasta are însã temeiul pe cunoasterea însusirilor gândurilor. Gândurile
pãtimase nemãrturisite sau simplu spuse au însusirea cã se întãresc si se fac funii, cum zic

14
***, Patericul, ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor bătrâni, Ed. Reîntregirea, Alba- Iulia, 2014,
p. 74

10
pãrintii, si trag mintea la învoire si la faptã, care este pãcat. Pãcatul acesta este: înfrângerea
moralã a sufletului de cãtre un gând rãu. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a
se întãri si de a birui mintea, cãci de îndatã ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri,
stãpâni mintea. De altfel, si gândurile bune trebuie controlate cu o altã constiintã, mai
limpede. Controlul tuturor gândurilor e lege în cãlugãrie. Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e
bine, pentru cã singur nu te poti apãra de sãgetile slavei desarte.
O altã mãsurã de ajutor în biruinta asupra firii ne-o dã citirea Dumnezeiestilor
Scripturi. Este Duhul lui Dumnezeu în cãrtile Sf. Scripturi, de aceea citirea ei zideste
duhovniceste. Dar si pentru aceasta trebuie putinã preocupare. Mai întâi trebuie învãtatã
aceastã carte a lui Dumnezeu cãtre oameni, adicã înteleasã în rostul ei de revelatie, înteleasã
în cadrul ei istoric, în sfortarea ei de a mentine în constiinta poporului ales asteptarea
descoperirii desãvârsite în Iisus Hristos. Valoarea spiritualã a Scripturii nu se pierde în istoria
pe care o cuprinde. De aceea Biblia e si singura carte a cãreia date istorice au si o neistorie pe
care o cuprinde. De aceea Biblia e singura carte a cãreia date istorice au si o memorie
duhovniceascã.
De Acelasi autor sunt si scrierile ascetice ale Sfintilor Pãrinti si scrierile Evanghelice
si scrierile sfintilor. În concluzie, citirea cu socotealã a Dumnezeiestilor Scripturi aprinde si
hrãneste sufletul cu gândurile lui Dumnezeu care nu sunt ca gândurile omului.
4. Răbdarea, smerenia, tăierea voii şi smerita cugetare
Lepãdarea de sine nu se realizeazã dintr-o datã sau odatã pentru totdeauna ci trebuie
timp si rãbdare. Timp pentru deprindere si rãbdare pentru greutatea ei. Rãbdare trebuie sã
avem mai întâi cu noi însine ca sã nu cãdem în întristare, apoi trebuie sã aibã si altii rãbdare
cu noi pânã deprindem desãvârsit lepãdarea de sine. Dacã învãtãm practic lepãdarea de sine si
sporeste dragostea în inima noastrã, rãbdarea înceteazã de a mai avea înfãtisarea negativã, de
necaz, si se schimbã în bucurie, cu toatã întristarea mea sunt covârsit de bucurie. Când avem
lepãdarea de sine si dragostea, ocara ni se face ca lauda si lauda ca ocara. Rãbdarea mai este si
nevointã, adicã pedepsirea de bunã voie a firii cu tot felul de osteneli.
Atârnã de treapta duhovniceascã pe care ne gãsim ca sã fie cu neputintã unele nevointe
sau altele. La aceste nevointe ale rãbdãrii nu e bine sã nãzuim decât pe mãsura însãnãtosirii
firii de patimi. La începãtori, deprinderea rãbdãrii începe cu ocara. Începutul trebuie întãrit cu
rãbdarea, pentru cã în lupta cu mândria si cu slava desartã, acestea au obiceiul sã-l arunce în
deznãdejde ca sã pãrãseascã lupta.
Viata duhovniceascã are multe greutãti de învins, mai ales din partea mândriei. Partea
importantei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrãzniciei, neascultarea,

11
grãirea împotrivã, posomorârea, groaza de umilintã, toate acestea sunt forme în care se
dezvoltã si se înmulteste mândria în suflet. Mândria si toti puii ei sunt pricini de conflicte, de
nemultumiri, de fãtãrnicii. Din rãcirea dragostei si a umplerii sufletului de rãutate sub
influenta acestei patimi, mintea alunecã pe panta nebuniei.
Asa începe smerita cugetare: formalizeazã mintea. Smerita cugetare e începutul
smereniei, care nu e o virtute a firii sau expresia neputintei. Izvorul smereniei e darul lui
Hristos. Nu de la oameni, nici din cãrti, nici de la îngeri, ci de la Mine vã învãtati cã sunt
blând si smerit cu inima si veti afla odihnã sufletelor voastre (Matei 11, 29). Suntem în
furtunã cu sufletul numai atâta vreme cât trãim la suprafatã, la expresia cea mai dinafarã a
vietii. Când însã ne mai adâncim sufletele acolo unde ne asteaptã Hristos de la Botez, sau de
la oricare altã Tainã, primim cuvântul Lui care împrãstie furtuna. El este izvorul smereniei
care reechilibreazã sufletul din bântuielile mândriei. De la aceastã experientã începând, iubim
Crucea lui Hristos si crucea noastrã, cu firea primim si credem cã tãierea voii proprii e într-un
cuvânt curãtirea de patimi.

12
 Concluzii

Ținându-și atenția în inimă cu rugăciune, nevoitorul încearcă să-și păzească mintea

curată de tot gândul. Gândurile pot fi firești omului în împrejurările existenței sale pământești,
dar pot fi și urmările înrâuririlor drăcești. Când nevoitorul se roagă, se leapădă pentru o
vreme, în măsura putințelor, de nevoile firii sale; iar gândurile de obârșie drăcească în orice
caz le izgonește de la sine. Așa se face că în ceasul rugăciunii el respinge toate gândurile, și
cele firești, și cele drăcești.
Căzând pradă înrâuririi diavolești omul își pierde libertatea cea asemenea lui
Dumnezeu și cade de la viața dumnezeiască. O astfel de stare, fiind o suferință, se numește în
graiul nevoitorului «patimă». Prin această denumire se exprimă pe de-o parte ideea pătimirii,
în sensul de pasivitate și robie, pe de altă parte ideea suferinței, în sensul năruirii și al morții.
Tot cel ce săvârșește păcatul, rob este păcatului; ci robul nu rămâne în casă în veac: fiul
rămâne în veac (Ioan 8, 34-35).
Astfel, în starea patimii păcătoase suferința se înfățișează sub două chipuri, adică
robirea și năruirea, și de aceea «robul păcatului» nu poate avea conștiința măreției
slobozeniei, asemenea celei dumnezeiești, a omului ca fiu al lui Dumnezeu.
Patimile au puterea de a atrage de la sine, însă înțelenirea sau întărirea oricărui chip
sau gând pătimaș în suflet nu se înfăptuiește niciodată fără învoirea omului, căci în toată
ființarea nu există nimic atât de puternic încât să poată lipsi omul liber de putința de a se
împotrivi sau de a lepăda. Însă când un anume gând sau chip pătimaș se întărește în suflet,
omul devine mai mult sau mai puțin robit. Patimile sunt «înrobiri» de diferite intensități sau
puteri.15
Puterea atrăgătoare a patimii constă în făgăduința desfătării. Suferința, în mișcarea
pătimașă, este urmarea desfătării pătimașe. Dacă în mișcarea pătimașă nu s-ar afla elementul
desfătării, ci ar începe de îndată suferința, ea nu ar putea pleca sieși voința omului. Patima, ca
suferință și moarte, este percepută îndată numai de omul duhovnicesc ce a cunoscut lucrarea
de-viață-făcătoare a harului Dumnezeiesc ce naște în suflet o respingere, o «ură» față de
mișcarea pătimașă în sine.

15
Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail ( Noica), Ed. Reîntregirea, Alba- Iulia,
2009, p. 9

13
 BIBLIOGRAFIE

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a
Prea Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2015;
2. Aghioritul, Ieromonah Benedict, Patimile şi vindecarea lor, Ed. Evanghelios,
Bucureşti, 2002;
3. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Învăţătura despre post în Biserica Ortodoxă, în
„Studii Teologice”, an XXXVI (1984), nr. 7-8;
4. ***, Patericul, ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor bătrâni, Ed.
Reîntregirea, Alba- Iulia, 2014;
5. Pavel, Prof. Dr. Constantin, Eroismul în lumina moralei creştine, în „Studii
Teologice”, an XLIV (1997), nr. 3-4;
6. Petcu, Diac. Dr. Liviu, Desfrânarea şi avortul – răni de moarte ale iubirii. O
perspectivă a Sfinţilor Părinţi în actualitate, Ed. Fundaţiei Academice Axis, Iaşi,
2008;
7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a doua, Omilii la Facere(II), trad. de Pr.
Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1989;
8. Sfântul Vasile cel Mare, Despre a nu ne lipsi de cele lumeşti, omilia XXI,
traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în volumul Scrieri. Partea întâi, în volumul
Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 17, Ed. I.B.M al B.O.R, Bucureşti, 1986;
9. Sofronie, Arhimandritul, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail ( Noica),
Ed. Reîntregirea, Alba- Iulia, 2009;
10. ***, Spovedania unui pelerin rus către duhovnicul său, traducere de pr. Nicolae
Bordaşiu, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1992;
11. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii ortodoxe, Ed. I.B.M.
al B.O.R., Bucureşti, 2002.

14