Sunteți pe pagina 1din 6

2 fraze.

Tacitus (56 AD – 120 AD) a ramas cunoscut posteritatii prin amploarea si calitatea
operei sale, dintre care cea mai importanta este fara indoiala cea istorica. Opera sa poate fi
datata cu grade diferite de precizie. Agricola, prima sa carte istorica poate fi datata cu o
precizie destul de mare, istoricii estimand ca prefata a fost scrisa intre octombrie 97 si
ianuarie 981. Anale si Istorii, ales sale magna opera, nu pot fi datate la fel de precis. Despre
Istorii se crede ca este scrisa in jurul anului 107, informatie bazata pe o corespondenta intre
Tacitus si Plinius in care cel din urma se refera la ea. Anale, opera considerata unanim cea
mai valoroasa, este datata imprecis dar supozitiile cercetatorilor o plaseaza dupa intoarcerea
sa din proconsulatul din Asia (113 AD). Biografia lui Tacitus este doar partial cunoscuta.
Provenea dintr-o familie bogata apartinand ordinului ecvestru, iar locul sau de nastere se
gasea probabil in Provence. In timpul lui Domitian a detinut mai multe functii de importanta
medie in Imperiu, dar detaliile nu sunt foarte precis cunoscute. In 97, in timpul lui Nerva,
primeste titlul de consul, pentru ca in timpul lui Traian sa fie facut guvernatorul pentru un an
(112-113) al provinciei senatoriale Asia. Cariera politica a lui Tacitus este relevanta in
studierea gandirii si curentului istoriografic in care se scrie. Este stiut ca Tacitus era constient
de importanta echidistantei in scrierea istoriei, mai multe fragmente din scrierile lui aratand
chiar o teama de subiectivitate, precum chiar un fragment de la inceputul Analelor, Cartea I,
in care descrie cum doreste sa scrie istoria : « sans colere comme sans faveur, sentiments
dont les motifs sont loin de moi ». Cu toate acestea, rangul de senator il obliga la a fi direct
interesat de noile raporturi de putere din Imperiul timpuriu. Ca majoritatea senatorilor, nu
priveste cu ochi buni consolidarea puterii imperiale in defavoarea celei senatoriale, iar de
multe ori descrie societatea romana ca decadenta, o societate in care libertatea a disparut in
fata tiraniei Imparatilor maligni. Textul de fata reprezinta un fragment din cartea a doua a
Analelor. De multe ori cu o precizie aproape curioasa, Tacitus descrie evenimentele
premergatoare unei campanii de razbunare conduse de catre Germanicus impotriva triburilor
germanice, in anul 16 AD. Textul prezinta in general informatii din sfera militara, in primul
rand informatii de ordin topografic dar si ce tin de psihologia militarului de secol I. In acest
comentariu, vom analiza in ce masura fragmentul se scrie in stilul clasic al lui Tacitus si cat
de credibile sunt informatiile oferite. Comentariul va fi structurat in functie de 3 piloni care

1
Woodman, A.J., The Cambridge companion to Tacitus, ed. Cambridge University Press, 2009, p. 31
fac opera istorica a lui Tacitus atat de pretioasa : informatiile « brute » de ordin topografic,
stilul narativ si razboiul.

II. Prima parte a textului reprezinta o descriere a drumului urmat de armata romana pana in
locul unde s-au desfasurat ostilitatile. Prima indicatie geografica oferita de Tacitus vorbeste
de « un fort etabli sur la Lippe » unde Germanicus conduce o impresionanta armata insumand
6 legiuni pentru a face fata unui asediu inamic. Imediat, mentiunea distrugerii unui « tombeau
eleve au legions de Varus » clarifica motivul pentru situatia de razboi. Evenimentul militar
descris este o campanie romana de razbunare si salvare a onorii pentru o umilitoare infrangere
suferita de romani in padurea teuborg. Acolo, 3 legiuni romane fusesera anihilate sub
comanda lui Varus intr-una dintre cele mai traumatizante si dure infrangeri suferite de
Imperiu. Tacitus indica de asemenea destuld de precis ca locul din care Germanicus urma sa
inainteze in teritoriile inamice era in imediata vecinatate a malului drept al Rinului.: « et tout
le pays situé entre le fort Aliso et le Rhin fut mis en état de défense par de nouvelles lignes
de fortification ». In continuare, este descris drumul pe care flota romana, proaspat ajunsa, l-
a urmat pentru a ajunge in zona de conflict. Tacitus descrie cum Germanicus a navigat pe
« le canal qui porte le nom de Drussus ». Este vorba de un canal construit intre sectiunea
Nordica a Rhinului si Yssel, un afluent al acestuia, deci in Olanda din zilele noastre. Conform
spuselor lui Tacitus, armata romana, imbarcata pe flota, a urmat treptat cursul mai multor
rauri, canale si lacuri din zona Olandei pentru a ajunge in cele din urma la Ocean. In cele din
urma, flota romana ar fi fost « laissé sur la rive gauche » d’Ems. Ems si Weser sunt 2 rauri,
aproximativ paralele, ce se varsa in Oceanul Nordic. Daca gura de varsare a Emsului este
situata in vecintatea granitei dintre Olanda si Germania zilelor noastre, Weser (unde urmau
sa se desfasoare ostilitatile) se varsa semnificativ mai la Est. Dupa spusele lui Tacitus,
Germanicus a ales sa isi debarce trupele la gura Ems-ului pentru a inainta apoi in teritoriul
inamic pana la albia Weserului, situata aproximativ 100 de kilometri mai la Vest. Tacitus
mentioneaza o greseala pe care Germanicus ar fi facut-o. Acesta ar fi ales sa debarce trupele
in vestul Ems-ului, pentru ca apoi sa fie nevoit sa construiasca poduri pentru ca trupele sale
sa il traverseze. In incercarea lor de a-l trece inot, o parte a auxiliarilor batavi ar fi murit
inecati. Relatarea este cel putin dubioasa, pentru ca nu este descris motivul pentru care
Germanicus si-ar fi debarcat trupele pe malul opus inaintarii. Cu toate acestea, descrierea este
in general cel putin verosimila. Pentru Germanicus cea mai rapida metoda de a ajunge pe
albia Wesserului era folosindu-se de flota, atat pentru a castiga timp cat si pentru a evita
incursiuni din partea triburilor germanice in tipul inaintarii. Astfel, putem conchide ca drumul
descris de Tacitus pana la albia Weserului a fost, probabil, cel ales si de Germanicus. Textul
nu include batalia principala pe care romanii au dus-o impotriva coalitiei de triburi
germanice. Tacitus plaseaza prima intalnire dintre cele 2 armate pe cursul Weserului, fiecare
armata pe o parte a raului.
O intelegere corecta a valorii operei istorice a lui Tacitus este imposibila fara studierea
procedeelor stilistice si a curentului istoriografic in cadrul carora acesta isi expune povestea.
Din multe puncte de vedere, dialogul descris dintre Arminius, seful de trib care il invinsese
pe Varus si care comanda din nou triburile germanice impotriva romanilor si fratele sau
Flavus, luptator in armata romana, este un tip de dialog clasic in scrierea lui Tacitus. Tacitus
este cunoscut pentru utilizarea dialogului imaginar, folosit nu pentru a reproduce realitatea
istorica, ci pentru a ilustra o anumita idee. Procedeele stilistice preferate ale lui Tacitus erau,
printre altele, folosirea paralelismului, antitezei si echilibrului.2 Totul se incadreaza din plin
in acest format. Cele 2 armate sunt pe de-o parte si de alta a raului, in expectativa si echilibru.
Dupa ce primeste aprobarea lui germanicus, lui Flavius ii este permis sa mearga (desi
conditiile in care ajung fata in fata nu sunt descrise) pentru a discuta cu fratele sau. Antiteza
este prezenta pretutindeni : pe de-o parte, Flavus descrie in ce conditii si-a sacrificat
integritatea fizica pentru avantaje materiale, pe de alta parte Arminius dispretuieste « cet
esclavage a vil prix. ». Antiteza devine inca si mai evidenta la inceputul paragrafului
urmator : « l’un fait savoir la grandeur romaine, la puissance de Cesar, les lourds chatiments
imposé aux vaincus, la clémence offerte à qui se soumet et le fait que la femme et le fils
d’Arminius ne sont pas traités en énnemis ; l’autre invoque les droits sacrés de la patrie, la
libérté ancestrale, les dieux Pénates de la Germanie, une mere qui, elle aussi, le conjure de
pas etre pour ses proches, ses parents, sa nation enfin, un déserteur et un traitre plutôt que
leur chef. » Este putin probabil ca dialogul este real. Pentru Tacitus dialogul imaginar si
antiteza sunt instrumente prin care picteaza o dihotomie importanta pentru acel timp : pe de-
o parte Imperiul Roman, putere centralizata, civilizata si autoritara iar pe de alta parte
romantismul lumii barbare, libere, in comuniune cu natura de dincolo de granitele Imperiului.

2
Woodman, A.J., The Cambridge companion to Tacitus, ed. Cambridge University Press, 2009, p. 199
Este posibil ca dialogul sa fie chiar o reflectie interioara a lui Tacitus, reflectie in cadrul careia
functia de senator joaca un rol foarte important. Tacitus respecta gandirea senatoriala si se
opune autoritarismului imperial, dar este in acelasi timp atasat de civilizatia lumii latine.
Este un lucru stiut ca desi in Anale Tacitus ofera informatii pretioase cu privire la razboi,
informatiile sunt mult mai sumare decat al altor istorici ai Antichitatii (precum Herodote sau
Livius) si chiar fata de propriile sale Istorii.3 Istoricii moderni considera ca aceasta abordare
este menita sa arate decadenta si slabirea Romei in timpul dinastiei Julio-Claudiene,
decadenta ce si-ar trage seva din distrugerea vechilor repere morale si militare republicane.4
Imparatii sunt astfel corupti, tirani si incapabili de a aduce Romei gloria de odinioara, iar
Tacitus prefera sa se axeze mai mult pe problemele interne ale Romei. Germanicus este insa
exceptia, istoricul preferand sa ofere detalii abundente despre campaniile si victoriile sale
militare. Tacitus il portretizeaza pe Germanicus ca un om virtuos, placut de toti supusii sai si
astfel poate unul dintre « eroii traditionali »5. Motivul pentru acest favoritism erau
presupusele sale atasamente fata de vechea lume republicana romana. In cele 2 pagini, despre
Germanicus se mentioneaza un singur lucru negativ, presupusa sa greseala de a acosta flota
pe malul stang al Emsului care ar fi dus la inecarea unei parti a armatei.(baga citat). In restul
textului, despre Germanicus putem deduce doar calitati. Este un conducator militar abil ce
nu si-ar pune niciodata cu nesabuinta legiunile in pericol, lucru aratat de decizia sa de a
construi poduri peste Weser (baga citatu). In acelasi timp, armata sa este portretizata ca
eroica, dispusa sa lupte in situatii inegale sau pana la ultima picatura de sange. Astfel,
Germanicus ia decizia de a trimite trupe de cavalerie pentru a imprastia inamicul de pe malul
opus al Weserului (probabil pentru a castiga timp pentru constructia de poduri, desi reltarea
este dubioasa), iar acestea, comandate de Sertinius si Aemilius, « s’avancent en des lieux
éloignés, pour diviser l’ennemi. Moartea lui Chariovalde, sef al trupelor batave din cadrul
armatei romane, este descrisa in aceeasi termeni. Tot pentru a facilita traversarea grosului
armatei romane peste Weser, batavii sunt trimisi peste rau pentru a indeparta o parte a armatei
germanice de albia raului. Moartea sa inspira eroism si sacrificiu : « Chariovalde,
après…….nobles autour de lui ». Trasaturile pozitive descrise de Tacitus nu se opresc aici.
Germanicus este un lider intelept, care nu pica in plasa magulirilor subordonatilor sai si care

3
Woodman, A.J., The Cambridge companion to Tacitus, ed. Cambridge University Press, 2009, p. 227
4
Woodman, A.J., The Cambridge companion to Tacitus, ed. Cambridge University Press, 2009, p. 231
5
Woodman, A.J., The Cambridge companion to Tacitus, ed. Cambridge University Press, 2009, p. 237
intelege importanta moralului in randurile armatei sale. Astfel, dupa trecerea Weserului si
inainte de infruntarea trupelor lui Armenius, (citat). In curand se dovedeste insa ca
ingrijorarile lui Germanicus nu erau intemeiate, pentru ca soldatii sai nu au decat cuvinte de
lauda pentru el. Tacitus descrie episodul in care Germanicus, deghizat si acoperit cu “une
peau de bete” aude parerile magulitoare ale soldatilor romani (citat).

Este important sa retinem ca este greu de crezut ca relatarile detaliate ale lui Tacitus sa fi fost
adevarate. Anale este scris de Tacitus la aproape 100 de ani dupa evenimentele descrise si nu
este clar cum acesta ar fi putut stii, spre exemplu, cu ce tip de haina se acoperise Germanicus
pentru a sonda moralul soldatilor sai sau schimbul de replici dintre Armenius si Flavus. In
componenta istoriei lui Tacitus exista o componenta reala, in general ce tine de istoria politica
si militara a Romei. Istorisirile specifice sunt mai degraba apropiate de fabule decat de istoria
factuala moderna. Cu toate acestea, sunt cel putin la fel de importante pentru intelegerea
psihologiei omului politic din timpul lui Tacitus si a vocii sale interioare. Importanta acestui
fragment de text este covarsitoare pentru ca ofera indicatii pretioase cu privire la drumul
clasic urmat de armata romana pentru incursiunile in teritoriu germanic. Cu toate acestea,
este evident ca istoricul nu a stiut existat cum s-au petrecut lucrurile in timpurile represiunii
romane. De multe ori, nu se dau indicatii cu privire la anumite evenimente, lucru ce poate fi
cauzat atat de pierderea unor fragmente de text sau a nestiintei lui Tacitus. Spre exemplu, nu
este clar cum ar fi putut Germanicus construi podul peste Weser in conditiile in care armata
germanica era in expectativa pe celalalt mal al raului, nici cum ar fi putut comunica Arminius
cu romanii de pe un mal pe altul al raului sau circumstantele in care cei 2 frati au ajuns fata
in fata. Textul ofera deci un punct de plecare excellent pentru studierea campaniilor romane
anti germanice, dar istoriografia moderna trebuie sa continue sa cerceteze factual afirmatiile
sale.