Diagnosticul experiențial

Începuturi
 Deşi de dată recentă, neavând o istorie mai lungă de 20 de ani, diagnosticul
experienţial are rădăcini asociate chiar cu începuturile psihologiei.

 Astfel, în psihanaliză, a fost descris şi teoretizat fenomenul transferului: analizandul

se comportă (în special expresiv-emoţional, dar nu numai) faţă de psihanalist aşa
cum s-a comportat în relaţia cu una dintre figurile semnificative din viaţa sa. Din
caracteristicile individuale ale relaţiei transferenţiale actuale, psihanalistul înţelege ce
anume a lipsit în relaţia respectivă într-o perioadă mai mult sau mai puţin
îndepărtată, şi evidenţiază tocmai posibilitatea reparaţiilor posibile, în special în
raport cu nevoile rămase nesatisfăcute ale analizandului. El chiar furnizează prin
relaţia actuală o experienţă corectivă pornind de la această înţelegere şi de la
maniera în care funcţionează personalitatea sănătoasă (Widlocher, Braconnier, 2003)

Tehnicile proiective
 Presupun, pe lângă analiza răspunsurilor la situaţia stimul, interpretarea acestora în
corelaţie cu observaţiile directe ale psihologului asupra comportamentului
subiectului în situaţia de evaluare, consemnate riguros în protocolul de evaluare, dar
şi cu trăirile, gândurile pe care psihologul le are în ralaţia cu cel evaluat.

Psihologia analitică
 Jung a fost acela care a menţionat explicit că dacă psihologul bagă de seamă că nu
evoluează în relaţie cu analizandul, de fapt nici acesta din urmă nu evoluează (cei doi,
clientul şi psihologul evoluează împreună în relaţia creativă, unică ce se stabileşte
între ei, corespunzător expresiei unicităţii Sinelui).

 Cu alte cuvinte psihologul, fiind atent la ceea ce se petrece cu sine, are o viziune clară
şi asupra progresului pe care clientul său în realizează.

Relaţia transferenţială şi contratransferul

 Contratransferul, posibil motiv pentru recomandarea unui alt psiholog /
psihoterapeut, poate fi folosit, dacă este conştientizat, în supervizare sau intervizare
sau prin auto-analiză, chiar pentru evoluţia personală a psihologului.

Teoria ataşamentului
 Conform teoriei ataşamentului, în formularea sa iniţială şi cu dezvoltările ulterioare,
modul în care clientul se comportă faţă de psiholog / psihoterapeut este un indiciu
 clar asupra tipului de ataşament de care primul este capabil şi care a fost structurat
în primii ani de viaţă.

 Fiind atent la aceste indicii încă de la începutul relaţiei profesionale, psihologul poate
identifica tipul de ataşament dominant, caracteristic pentru clientul său şi poate să-şi
nuanţeze comportamentul ţinând cont de caracteristicile tipului de ataşament, astfel
încât să maximizeze beneficiile pentru client (a se vedea situaţia în care clientul are
un tip de ataşament nesigur exprimat prin strategii de control excesiv, sau un
ataşament evitant).

 Mai mult decât atât, poate folosi aceste informaţii pentru a le completa pe cele
oferite de persoană conştient în cadrul anamnezei, despre personale semnificative
din viaţa sa şi relaţiile cu acestea.

Terapia interpersonală
 Dezvoltare a teoriei psihanalitice, s-a format ca urmare a curentului psihoterapiei
validate empiric.

 Presupune identificarea temelor interpersonale nucleu, care se asociază cu

dificultăţile persoanei, inclusiv cu un anumit tip de simptomatologie şi centrarea
lucrului terapeutic pe aceste teme (se referă la dificultăţile tipice de relaţionare).

 Temele sunt identificate cu ajutorul unui chestionar specific la care se adaugă

observaţiile psihoterapeutului asupra comportamentului clientului în relaţia cu el.

 Mai exact, în terapia interpersonală, relaţia pe care clientul o stabileşte cu

psihoterapeutul, este o mostră a comportamentului său obşinuit în relaţia cu ceilalţi
sau a stilului său caracteristic de relaţionare care trebuie luată în considerare când se
stabilesc obiectivelor terapeutice. Aceste informaţii le completează pe cele obţinute
cu ajutorul chestionarului (care sunt mai degrabă cele conştientizate la un moment
dat de client, şi deci nu neapărat cele care constituie sursa problemei). Folosirea
experienţei curente în relaţia cu clientul poate fi chiar o sursă mai valoroasă de
informaţii, pentru că, de cele mai multe ori, dificultăţile neconştientizate se află la
originea tulburărilor.

Gestalt-terapia
 Diverşi psihoterapeuţi de orientare getaltistă au descris ciclul experienţei gestalt
(Rabin, Morois, Mitrofan, Wheeler etc.) făcând referire la cinci sau şapte stadii.
Cliclurile experienţei gestalt se succed descriind evoluţia personală şi asigurând
satisfacerea nevoilor personale în armonie cu lumea exterioară. Blocajul experienţei
gestalt sau dificultăţile asociate cu o anumită etapă, în mod real, blochează evoluţia,
împiedică satisfacerea unor nevoi ale persoanei, iar în plan teoretic corespund unui
anumit tip de simptomatologie.
  Psihoterapeutul realizează un diagnostic asupra desfăşurării ciclului experienţei
gestalt şi apoi propune sarcini terapeutice care să refacă parcursul armonios al
acestuia

Analiza tranzacţională
 Presupune identificarea dinamicii stărilor Eului la nivelul personalităţii. Identificarea
stării Eului în care se află clientul presupune considerarea comportamentelor,
gândurilor, trăirilor afective specifice. Dacă se constată dezechilibre sau blocaje ale
energiei, se propun sarcini terapeutice specifice, se reconstituie diagrama stărilor
Eului pentru a se constata măsura în care a progresat în direcţia optimă.

 Folosirea diagnosticului experienţial a fost favorizată de trecerea de la o viziune

statică, în termeni de trăsături, a personalităţii, la o viziune dinamică ce se referă mai
degrabă la procesele unei personalităţi sănătoase.

 În această perspectivă, personalitatea se referă la caracteristicile de ansamblu date

de funcţionarea sincronă a tuturor mecanismelor psihice.

Necesită

 Cunoaşterea elementelor de psihologie generală, a teoriilor privind mecanismele

psihice şi interacţiunile dintre ele, sau dintre elementele lor.

 Punerea în acord cu descoperirile ce ţin de psihologia fundamentală.

 O bună cunoaştere de sine, auto-control flexibil, capacitate de observaţie şi auto-

observaţie, acces rapid la cunoştinţele de specialitate stocate în memorie şi
capacitate de procesare rapidă pentru a formula interpretările corespunzătoare.

 Cunoaşterea dinamicii grupului.

Diagnosticul experienţial
 Nu este o judecată de valoare, ci mai degrabă o manieră de a realiza diagnosticul care
să vină şi mai mult în sprijinul clientului, care să maximizeze utilitatea:

 Contribuie în mod semnificativ la:

 stabilirea unor scopuri adecvate ale intervenţiei,

 La individualizarea intervenţiei în beneficiul clientului,

 La o distincţie mai clară între informaţiile nerelevante, de amănunt, şi

cele care sunt caracteristice, se constituie într-un pattern,
  Un diagnostic mai exact, dincolo de interpretări sau imaginea de sine
conştientă.

 Conţine nişte constatări care pot fi schimbate dacă așa doreşte clientul
prin chiar schimbarea comportamentului său.

AVANTAJ MAJOR
 Este cel mai apropiat de realitatea existenţială a persoanei.

Diagnosticul experienţial îndeplineşte mai multe SCOPURI

 Persoana se experimentează pe sine în acţiune şi beneficiază şi de un pretext pentru
cunoaştere de sine, trăind satisfacţie atunci când realizează ceea ce şi-a propus.

 Implică modalităţi de acţiune, simbolistică, metafore, situaţii şi materiale familiare

care diminuează anxietatea în raport cu psihologul şi cu situaţia de testare. Astfel,
imaginea pe care o furnizează este mai aproape de realitate în ce priveşte
comportamentele considerate problematice.

 Ca o consecinţă a detensionării, psihologul are acces direct la comportamentele

dezadaptative. Se poate chiar considera că acelea care se menţin într-un climat afectiv
securizant, plin de modalităţi de acţiune, constutie chiar expresia unei tulburări la
nivelul imaginii de sine, sub aspectele sale dinamice mai ales, a stimei de sine, dar şi a
imaginii despre ceilalţi.

 Modalităţile expresiv-creative în special sunt mai adecvate pentru surprinderea

semnificaţiilor reale, afective pe care le acordă persoana diverselor evenimente, dar şi
pentru corectitudinea cu care simbolizează verbal aceste experienţe. Pot ajuta mai
clar la nuanţarea trăirilor ca tip, intensitate, dar pot să semnaleze şi o anumită
dinamică a lor (de exemplu neglijarea emoţiilor curente în favoarea menţinerii unei
aprecieri pozitive de sine).

 Modalităţile de acţiune sunt cu atât mai relevante pentru imaginea de sine, cu cât
persoanei i se oferă un grad mai mare de libertate (acţionează conform propriilor
iniţiative, scenarii). Astfel, psihologul are acces la modul în care persoana se
raportează la Sine în acţiunea curentă: ce pretenţii are de la sine, ce distincţii face
între obiecte, după ce criterii, ce respinge la sine, nu-şi dă voie să facă, cum
simbolizează experienţele, cum combină modalităţile de exprimare, în ce scopuri le
foloseşte. Se obţin informaţii complexe care adeseori depăşesc capacitatea persoanei
de verbalizare, capacitatea de insight. Persoana, eliberată de necesitatea de a se
descrie pe sine, de a găsi formularea cea mai adecvată pentru a descrie modul său
obişnuit de a fi sau de a gândi despre sine, foloseşte limbaje de exprimare (corporală,
artistică eventual) cu care este mai familiarizat, în cadrul cărora stabileşte mai bine
diferenţierile relevante pentru dinamica sa interioară.
 De exemplu: o persoană poate găsi că termenul “loial” este prea pretenţios pentru a-i
descrie comportamentul, sau s-ar putea nici să nu fie suficient de familiarizată cu
termenul pentru a-l folosi în legătură cu propria persoană, dar comportamentul său să
evidenţieze loialitate faţă de ceilalţi în cadrul unei dramatizări.

 Prin metodele expresiv-creative, persoana comunică informaţii importante despre

dinamica de la nivelul inconştient (personal, perinatal, colectiv).

 De aceea, cunoştinţele legate de simbolistica universală şi a culturii în care a trăit sau

trăieşte clientul sunt utile, dar nu pentru a emite formulări savante. Sunt folosite
pentru a înţelege mai bine cadrul de referinţă al persoanei şi pentru a introduce acele
tehnici provocative care să-i permită acesteia să le descopere semnificaţia personală,
să stabilească o corespondenţă între dinamica inconştientă, arhetipală sau perinatală
şi cea personală, deschizând calea pentru auto-dezvoltare.

 Diagnosticul experienţial poate fi realizat:

 într-o manieră continuă (mai ales sub aspectul dinamicii) eventual pe parcursul
unei intervenţii, etapele de evaluare – tratament – evaluare – adaptarea
tratamentului nemafiind clar delimitate, ci mai degrabă se prezintă ca un
continuum,

 Într-o manieră mai standardizată, care să permită cuantificarea şi analiza

cantitativă a informaţiilor obţinute. Implică folosirea unei scale.

 Scalele pot fi completate

 de către psiholog după încheierea şedinţei

 De către psiholog sau un alt psiholog în timpul sau imediat după vizionarea
înregistrării video a sesiunii de evaluare.

Înregistrarea video a sesiunii de evaluare are mai multe avantaje:

 Permite analiza ulterioară mai atentă a comportamentului persoanei, ca și a
contingenţelor comportamentale şi a posibilelor lanţuri cauzale,

 Eliberează psihologul de aceste sarcini în timpul sesiunii, astfel încât el poate

considera chiar propriile trăiri ca fiind relevante pentru modul în care persoana
relaţionează cu altcineva.

 Permite surprinderea comportamentelor care ies în evidenţă pe parcursul întregii

şedinţe de psihodiagnostic ca frecvenţă, intensitate, tonalitate emoţională,
concordanţă sau discordanţă.
  Permite diagnosticul mai multor persoane care lucrează simultan, în grup, dar al
căror comportament poate face obiectul analizei individuale.

 Permite analizarea comportamentului de către alţi specialişti, eventual în

supervizare, şi, prin aceasta, creşte obiectivitatea evaluării făcute pe baza lui.

 Înregistrarea video poate releva amănunte care scapă în desfăşurarea concretă a

acţiunii, datorită limitării capacităţii observaţionale a psihologului.

 Permite folosirea unor scale standardizate de cotare, care să permită realizarea de

inferenţe referitoare la modul general de funcţionare a copilului.

PAȘI
 Se alege o teorie de sănătate și boală, un model de sanogeneză și patogeneză care
urmează să fie folosit, de funcţionare caracteristică sănătăţii. Dacă se va realiza o
combinaţie între mai multe teorii, atunci se va clarifica noua perspectivă.

 Se desprind acele elemente dinamice (procesuale, comportamentale) care sunt

considerate ca fiind caracteristice:

 sănătăţii, funcţionării armonioase

 abateri de la funcţionarea normală, până la semne sau simptome ale unei

tulburări (mergând până la halucinaţii sau delir).

 Pe cât este posibil acestea vor fi organizate sub forma unei grile care cuprinde fie
constructe polare (de dorit, din combinarea funcţionării sănătoase cu semnele,
simptomele de boală, tulburare de personalitate), fie un construct cu mai multe
gradaţii calitative

 Se stabilesc gradaţiile între cele două constructe polare, luând în considerare

mărimea (semnificaţia pentru bunăstare) a abaterii (este bine să fie cel puţin trei
gradaţii, de preferat cinci, iar acestea să nu fie neapărat pe scală cu numere, cât să fie
exprimate prin comportamente observabile, care să se diferenţieze calitativ).

PAŞI
 Se stabileşte dacă va fi realizat în grup sau în cadru individual,

 Se stabileşte căror tehnici vor fi asociate (căror sarcini practice, şi se clarifică ce

presupune aceasta) (de exemplu să realizeze o construcţie de grup care să reprezinte
lumea grupului, sau individual să construiască din diverse obiecte lumea personală şi
apoi să o descrie).

 Eventual se înregistrează video şedinţa pentru ca să se realizeze ulterior cotarea.

 Se introduce tehnica şi apoi se realizează cotarea.

Grila de cotare
 Poate fi unul dintre cei mai dificili paşi, pentru că necesită o bună cunoaştere
teoretică, dar şi practică pentru a stabili corespondenţa între comportamentele
observabile şi constructele teoretice.

 O soluţie utilă este folosirea unui lot de experţi în lucrul cu acea teorie.

 Din momentul construcţiei, pentru a putea fi folosită cu încredere, scala trebuie

supusă procedurilor de validare empirică (a se vede tema respectivă) inclusiv a
fidelităţii inter-evaluatori, a validităţii discriminative.

 Ea trebuie gândită în cadrul întregului proces de diagnostic şi păstrând în minte

necesitatea de a fi sensibilă la schimbare.

 Pentru practicieni pot fi realizate lecţii practice de lucru cu grila, pentru o cotare cât
mai adecvată.

De exemplu
 Într-un exerciţiu se poate cere unor persoane să se realizeze o construcţie de grup,
iar apoi se discută despre rolurile pe care le-au jucat, contribuţia personală, ca parte
firească a intervenţiei.

 Posibili itemi:

 Corespondenţa dintre complexitatea construcţiei şi descriere cu următoarele

variante:

 Niciuna (posibil lipsă de insight, capacitate minimă de acţiune,

simbolizare şi de exprimare, asociată cu patologia în sens larg)

 Scăzută (capacitate funcţională redusă la nivel global)

 Poveste complexă, construcţie simplă (incongruenţă foarte ridicată ca

urmare a unei reduse capacităţi de insight şi simbolizare conceptuală a
experienţei persoanele care va afecta în timp dezvoltarea imaginii de
sine şi capacitatea de integrare în grup, posibilă imagine distorsionată
de sine, desprinsă de realitate),

 Poveste simplă, construcţie complexă (capabil de acţiune în lume,

complexitatea ei reflectă complexitatea şi buna funcţionare interioară,
dificultăţile se asociază cu capacitatea redusă de simbolizare
conceptuală care poate duce la insuficienta cunoaştere şi valorificare a
resurselor personale)
  Corespondente şi complexe (semn al congruenţei, al complexităţii
procesuale care va permite evoluţia pe viitor, absenţa blocajelor,
evoluţie creativă)

 Expresivitatea emoţională:

 Foarte săracă (nu se mai poate vorbi despre congruenţă, ci este semnul unui
blocaj major în funcţionare, posibil depresie accentuată caracterizată de
expresia împietrită, dificultăţi marcate de a relaţiona cu ceilalţi pornind de la
lipsa de expresivitate)

 Săracă (activism diminuat, redusă capacitate de funcţionare, posibil conflict

interior care canalizează energia preponderent în interior, evidente dificultăţi
de a relaţiona cu ceilalţi şi de satisfacere a nevoilor personale)

 Incongruentă (semn al unor conflicte interioare ce afectează funcţionarea

optimă, dar care totuşi pot fi înţelese de ceilalţi, care pot furniza sprijin în
soluţionarea conflictului)

 Aproape congruentă (conflicte interioare minime, uşor de gestionat şi de

depăşit de persoana în cauză, posibil generate de amânarea satisfacerii unor
nevoi pentru a găsi un cadru mai adecvat de manifestare, de exemplu,
aşteaptă să se termine şedinţa pentru a suna să afle o veste, sau pentru a
mânca)

 Congruentă (semn al unei funcţionări optime)

 Atenţie totuşi că pentru a cota un astfel de item este nevoie de o bună

capacitate de observare, de o bună cunoaştere a constructului de congruenţă
şi o capacitate adecvată de sinteză.