COMPORTAMENT PSIHOPATIC

Brent E. Turvey, M.S.

.....................................
.....................................
Shakespeare
King Henry VI Act 5 Scene 6, 3

”Nu se teme de durere, așa cum cei

mai mulți oameni se tem. El nu dă
înapoi. Din momentul în care un
impuls îl stăpanește, un tip ca acesta
este, practic, capabil de orice.’’
(Harrington 1972, p.171)

De vreme ce specialiștii care se ocupă de realizarea profilurilor criminalilor nu

sunt preocupați și, nici calificați, cel mai adesea, să puna un diagnostic delincvenților
și să îi trateze pe aceștia, atunci de ce ar trebui ca ei să fie preocupați de termeni de
diagnosticare ca psihopatie sau sadism? Răspunsul este că aceste două clasificări
particulare ale criminalului sunt determinate de comportament. Adică, diagnosticele
de psihopatie sau sadism depind de dovezile legate de comportament. Specialiștii
care se ocupă de realizarea profilurilor criminalilor descriu, în unele cazuri, pattern-uri
de comportament și caracteristici ale scenei crimei care pot constitui o parte dintr-un
diagnostic clinic particular. O analogie ar putea fi că, în timp ce specialiștilor care se
ocupă de realizarea profilurilor criminalilor nu li se permite să se amestece în
treburile psihologului criminalist, aceștia pot aduce unele dovezi pe care psihologul
criminalist le poate utiliza (sau, cel puțin, nu le poate ignora).
Scopul acestui capitol nu este să dezbatem cauzele de bază ale psihopatiei
(nebun sau rău?). Pentru specialiștii care se ocupă de realizarea profilurilor
criminalilor este de ajuns că psihopații există și că pot comite delicte violente care
necesită investigații. Astfel de subiecte țin, în mare măsură, de sfera tratamentului și
nu a justiției.¹

PSIHOPATIA
Cu mai mult de 200 de ani în urmă, propoziția Nebunie fără delir (Manie sans
delire) a fost folosită de Phillipe Pinel, un medic francez, pentru a descrie un caz
neobișnuit al unui om ale cărui caracteristici nu au putut fi încadrate în nici una dintre
categoriile de tulburări mentale din vremea aceea . Pinel a caracterizat pacientul ca
fiind lipsit de remușcări și insensibil. Propoziția cu care Pinel a ales să descrie starea
acestui pacient, tradusă în engleză, înseamnă, pur și simplu, „demență fără confuzie”
sau, după cum o interpretează Dr. Robert Hare, „demență fără delir” (Hare, 1993,
pag. 25). Această a fost una dintre primele încercări de a descrie ceea ce noi astăzi
numim, adesea, un psihopat.

___________________________________________________________________
¹Opinia autorului acestui capitol este că majoritatea criminalilor sunt, în mare măsură, produsul circumstanțelor și al mediului (în
care trăiesc aceștia) și că ei nu se nasc criminali. Totuși, aceasta nu înseamnă că criminalii vin din familii sărace. Chiar mediile
bogate, cu multe oportunități, pot produce psihopați și/sau criminali violenți. Acesta este un lucru pe care mulți cercetători nu
doresc să-l accepte și, ca urmare, se fac intruna cercetări asupra influențelor genetice, care nu explică niciodată nimic cu
adevărat, ci numai ajută la realizarea unor corelații.

1
 Un individ în stare să se bucure de ceea ce majoritatea consideră ca fiind
fapte oribile, îngrozitoare și capabil să recunoască consecințele periculoase ale
acelor fapte făcute asupra altora, dar incapabil să simtă remușcare și fără a avea
dorința de a se opri (de la a face acele fapte).
Pinel nu i-a considerat pe acești indivizi imorali (cineva ale cărui convingeri
sunt contrare moralității general acceptate), ci, mai degrabă, amorali (cineva căruia
nu-i pasă despre interpretările tradiționale despre bine și rău și care nu acordă nici o
atenție acestor interpretări în luarea deciziilor sale). Totuși, au fost alți autori care au
considerat acești pacienți complet imorali și, în consecință, cu desăvârșire răi.
Dezbaterea acestui subiect continuă până în ziua de astăzi.
În 1835, psihiatrul englez J.C. Pritchard a denumit aceasta - „nebunie morală”,
acest termen fiind utilizat în cazurile în care anormalitatea sau „nebunia” s-a
manifestat într-o anumita zonă a moralității. Apoi, în 1888, Toch a sugerat că există
o predispoziție biologică pentru tulburare, mai degrabă decat numai o cauză care are
legatură cu mediul (in care trăiește individul respectiv) (Toch, 1979).
În nomenclatura psihiatrică revizuită din 1952, conform cu cele spuse de
Cleckley (1976, p.10-11), termenul „personalitate psihopată” a fost în mod oficial
înlocuit cu termenul „personalitate sociopată”; și, astfel, cuvântul sociopat a intrat în
literatura de specialitate.
Apoi, în1968, acesta a fost înlocuit cu tulburare de personalitate de tip
antisocial. Deci, încă de la început, a existat multă confuzie în ceea ce privește
diagnosticarea psihopatiei, ca înțelegere a ceea ce se întamplă în spatele
manifestărilor comportamentale și a cauzelor care provoacă tulburarea această
totală. Și, în marea tradiție a psihiatriei și a sănătății mentale, fiecare dintre cei care a
întâlnit acești termeni, i-a interpretat în felul său unic, cu mijloace subiective. Chiar și
în prezent, clinicieni calificați și publicul larg, în aceeași măsură, confundă psihopatia
cu tulburarea antisocială de personalitate (Antisocial Personality Disorder) - ASPD.
Așa cum explică Hare (1996):

Distincția dintre psihopatie și ASPD are o semnificație considerabilă în sistemul de

sănătate mentală și sistemul judiciar penal. Din păcate, această distincție este
adesea neclară nu numai în mințile multor clinicieni, dar și în ultimele ediții ale DSM-
IV. Majoritatea psihopaților (cu excepția celor care reușesc oarecum să se descurce
în viață fără a intra în incidență evidentă sau prelungită cu sistemul judiciar penal) au
caracteristicile celor cu ASPD, dar majoritatea indivizilor cu ASPD nu sunt psihopați.
Mai mult, caracteristicile ASPD se regăsesc în criminali și aceia care au această
tulburare se caracterizează prin personalitate, atitudini și motivații diferite când se
angajează în acte criminale.

Pentru scopul acestei lucrări și pentru a elimina orice confuzie, se vor aplica
urmatoarele definiții:

1. Psihopatie: o tulburare de personalitate evidențiată prin

comportamente distinctive și prin anumite trăsături de personalitate, așa
cum sunt definite în Catalogul Revizuit al Caracteristicilor Psihopatiei (PCL-
R) – scris de Hare (Hare, 1991).

2. Psihopat: un om (diagnosticat cu psihopatie) care îi deposedează pe

alții de bunuri si libertăți și care, adesea, tot timpul vieții sale, are influență
asupra altora și îi manipulează pe alții.

2
 Psihpaților le lipsesc cu desăvârșire conștiința și sentimentele pentru
ceilalți, luând ceea ce vor și făcând ceea ce le place, fără sa aibă cea mai
mică urmă de regret sau vinovăție (Hare, 1993). Acest termen (de
psihopat) este utilizat atunci când factorii psihologici, biologici și genetici,
precum și influențele sociale și experiențele din copilărie au contribuit la
dezvoltarea sindromului.

3. Sociopat: Acest termen se utilizează pentru a descrie aceleași

manifestări comportamentale și trăsături de personalitate care sunt
evidente într-un psihopat. Excepția evidentă este ca la sociopați acest
sindrom este cauzat în totalitate de influențele sociale și experiențele din
copilărie (Hare, 1993).

CARACTERISTICILE PSIHOPATICE
“Comportamentele distinctive și anumite trăsături de personalitate” la care se
referă Hare se găsesc în Catalogul Revizuit al Caracteristicilor Psihopatiei pe care
acesta l-a realizat. Caracteristicile care sunt prezentate în lista următoare au fost
preluate și adaptate din Catalogul Revizuit al Caracteristicilor Psihopatiei scris de
Hare:
 Lipsă cumplită a empatiei
 Manipulare
 Caracter criminal adaptabil
 Nepuțința de a-și asuma responsabiliatea pentru faptele săvârșite
 Șarm personal nesincer, dar credibil
 Simț exagerat cu privire la valoarea propriei persoane
 Impulsivitate
 Lipsă a remușcarii și a vinovăției proprii
 Control insuficient al comportamentului
 Probleme comportamentale timpurii (încă din copilărie)
 Lipsă de responsabilitate
 Delincvență juvenilă
 Lipsă a unor termene realiste pe termen lung
 Multe relații maritale de scurtă durată
 Nevoia de stimulare
 Plictiseală
 Minciuni patologice
 Stil de viață parazit/Profitor
 Comportament sexual promiscuu
 Anulare a eliberării condiționate din închisoare
 Stări și relații afective superficiale

Hare (1991) dă următoarele instrucțiuni cu privire la utilizarea acestor criterii:

Cele 20 de caracteristici ale PCL-R măsoară comportamentele și trăsăturile

considerate fundamentale în psihopatia clinică. Majoritatea dintre aceste caracteristici
sunt socotite concepte deschise. Adică acest Catalog al Caracteristicilor Psihopatiei
cuprinde o descriere a unor trăsături și exemple de comportament, iar cel care le
utilizează în diagnosticare este solicitat să stabilească măsura în care persoana
diagnosticată are trăsătura respectivă…

3
 Chiar dacă se solicită o opinie clinică și tragerea unei concluzii, caracteristicile sunt
foarte clare și, cu puțină pregătire specializată, aceste caracteristici sunt ușor de
măsurat.

Instrucțiunile de mai sus ne oferă o informație foarte importantă: aceste

caracteristici au diferite grade de intensitate, astfel că se vor manifesta în grade
diferite de intensitate în indivizii psihopați. Deci, psihopații nu sunt la fel și, prin
extensie, comportamentul psihopatic nu este același la toți psihopații.
Comportamentul psihopatic se desfașoară pe un spectru cu valori măsurabile.
Asa cum s-a menționat anterior, specialiștii care se ocupa de relizarea
profilurilor criminalilor sunt interesați să afle ceea ce delincvenții fac la locul
infracțiunii. Ei nu sunt interesați de ceea ce delinventul are de spus cu privire la
comportamentul infracțional pe care l-a avut atunci când a comis infracțiunea.
Informațiile cu privire la caracteristicile personalității delincventului reies direct din
comportamentul infracțional (pe care l-a avut la locul infracțiunii respective) stabilit de
dovezile fizice efective de acolo, și nu din declarațiile pe care le face delincventul
după zile, luni și chiar ani de zile de la data la care evenimentul a avut loc.
Sunt redate mai jos cateva explicații referitoare la modul în care specialistul
care se ocupa de relizarea profilurilor criminalilor descrie cum caracteristicile arătate
mai sus se pot deduce din: dovezile fizice efective de la locul infracțiunii și din
refacerea comportamentului delincventului. Acestea nu sunt singurele posibilități. E
necesar să subliniem că acestea ar trebui deduse numai în contextul altui
comportament infracțional și numai atunci când există o documentare adecvată.

Lipsă cumplită a empatiei

Lipsă empatiei este arătată de incapacitatea de a înțelege situația,

sentimentele sau motivele altora. Această caracteristică se poate deduce, de
exemplu, atunci când un agresor dovedește o lipsă totală de interes vizavi de
suferința pe care o provoacă victimei în timpul actului de agresiune.

Manipulare

Această este arătată de un comportament care este, în mod intenționat,

inșelător, viclean cu scopul de a avea un câștig, un avantaj personal. Această
caracteristică se poate deduce când un delincvent folosește o înșelătorie, o minciună
sau o metodă de abordare “con” (de a convinge prin minciună) (vezi Capitolul 11)
pentru a se apropia de victimă.

Caracter criminal adaptabil

Acesta se poate deduce când la un criminal se evidențiază un comportament

de genul MO, care este tipic pentru o activitate infracționala diferită de cea care a
reieșit din cazul infracțiunii respective. Un exemplu poate fi: un violator care
dovedește aptitudini de hoț, cum ar fi: purtarea de mănuși, dezactivarea alarmelor și
furtul unor obiecte de valoare ce nu pot fi urmărite. Această caracteristică se mai
poate deduce și atunci când există și niște dovezi fizice efective de alt tip decât cele
care au de a face cu infracțiunea respectivă.

4
Nepuțința de a-și asuma responsabiliatea pentru faptele săvârșite

Această se referă la un delincvent care îi învinovățește pe toți ceilalți pentru

situația în care se află, în afară de el însuși, sau care nu se simte obligat să
vorbească despre consecințele comportamentului său. Această caracteristică se
poate deduce atunci când un delincvent dă vina pe victimă sau pe autorități în timpul
infracțiunii.

Șarm personal nesincer, dar credibil

Această caracteristică se referă la manifestări de comportament care au loc cu

foarte puțină grijă și preocupare pentru celălalt, cu intenția de a fi evaziv sau de a
ascunde o lipsă de trăire emoțională. La unii psihopați, acest tip de comportament
apare ca fiind reușit, dar îi lipsește conținutul, substanța. La alții, pare destul de
sincer. Eficiența acestor tipuri de comportament depinde de aptitudinile psihopatului
și de capacitatea persoanei care observă un astfel de comportament de a sesiza
înșelăciunea, viclenia acestuia sau câștigul, avantajul personal pe care l-ar putea
avea. Această caracteristică de șarm personal nesincer, dar credibil se poate
deduce când un delincvent care are usurință în a vorbi iradiază un șarm nesincer și
superficial ca parte dintr-un “con”, care e folosit atunci când dorește să capete
încrederea victimei pe care o agresează.

Simț exagerat cu privire la valoarea propriei persoane

Această caracteristică se poate deduce atunci când un delincvent dovedește

că are o părere extraordinar de bună referitor la el și la abilitățile sale (fără a fi
adevărat în realitate, însă). De exemplu, el poate vorbi într-un mod nerealist,
îngâmfat și plin de sine și să pară indiferent cu privire la eforturile de investigație
prezente și viitoare din partea autorităților în încercarea acestora de a-l aresta (lipsă
a unor acte de precauție).

Impulsivitate

Această caracteristică arată că individul care o are nu se gândește înainte de

a manifesta impulsivitatea la ce înseamnă aceasta pentru ceilalți și nici nu ține
seama de consecințele acesteia pentru ceilalți. Această caracteristică se poate
deduce atunci când un delincvent inițiază în mod constant un comportament
supărător, ofensator, jignitor și traumatizant pentru ceilalți, fără a-și propune dinainte
să manifeste un astfel de comportament (fără sa-l premediteze).

Lipsă a remușcării și a vinovăției proprii

Remușcările și capacitatea de a te simți vinovat sunt caracterizate de suferință

și regret pentru răul moral/etic pe care l-ai pricinuit cuiva. Această caracteristică se
poate deduce atunci când un delincvent nu arată nici o emoție, furie sau bucurie, în
fața victimei pe care o face să sufere. De asemenea, aceasta se mai poate deduce
și atunci când un delincvent se implică în acte criminale violente și, imediat după
aceea, participă la activități obișnuite non-violente, fără a afișa vreo urmă de
suferință.

5
Control insuficient al comportamentului

Această caracteristică se referă la un comportament violent, vătămător,

traumatizant pentru alții, care nu este controlat nici atunci când consecințele pot fi
periculoase pentru delincvent. Aceasta se poate vedea atunci când un delincvent
este supărat sau dezamăgit și, în mod frecvent, răspunde cu agresiune verbală sau
fizică.

MOTIVAȚII
Poate cel mai important lucru care trebuie înțeles despre motivațiile
psihopatului delincvent este ca acestea nu diferă de cauzele motivațiilor celorlalți, ale
delincvenților ne-psihopați. Ei au aceleași nevoi și motivații (vezi Capitolul 16) ca alți
delincvenți. Ceea ce îi deosebește pe psihopați de alți delincvenți sunt mijloacele pe
care le folosesc pentru a-și satisface nevoile. Mijloacele pe care psihopatul le
întrebuințează pot fi, îndeosebi, brutale, violente, sunt lipsite de compasiune, se
bazează pe exploatarea vulnerabilităților celuilalt și ele sunt folosite în absența totală
a oricărei remușcări, așa cum am spus mai înainte.
Psihopații nu acordă nici o valoare celorlalți, în afară de ei înșiși; pe ceilalți îi
văd ca pe o sursa de plăcere; ei privesc lumea socială a regulilor și negocierilor ca
pe o impunere împovărătoare, oneroasă.
Înțelepții au afirmat că înlăuntrul oricărei ființe umane se dă un război între
bine și rău, război care nu poate fi niciodată câștigat. Cu toate acestea, psihopatul,
neavând nici o remușcare cu privire la suferința pe care o provoacă celorlalți prin
comportamentul lui, nu este afectat de acest conflict intern. Se susține că majorității
psihopaților le lipsește capacitatea de a înțelege ce se va întâmpla cu alții în viitor și,
prin urmare, ei nu au acces la acest tip de informații în procesul de luare a deciziilor
(Cleckley, 1976, p.343). Se susține că această lipsă de remușcări, această absență
a consecințelor emoționale negative pe care o au psihopații, constituie un factor
facilitator pentru comportamentul lor violent, distructiv. Aceasta este ceea ce permite
psihopaților, oriunde s-ar afla în cadrul spectrului de valori măsurabile, facilitatea
psihologică și emoțională de a face ceva pe care noi, ceilalți, îl considerăm oribil, plin
de cruzime și greșit din punct de vedere moral. Ei nu au nici un fel de compasiune
pentru durerea altora, nici o remușcare pentru răul pe care l-au provocat și, cel mai
adesea, au un grad mare de impulsivitate. Astfel, oamenii care se socializează în
mod normal reprezintă pentru un psihopat unul sau ambele dintre următoarele doua
lucruri: o sursa de distracție sau de satisfacție, recompensă și/sau un obstacol.
În toată discuția de până acum despre criminalitatea psihopată, am ignorat, în
mare măsură, un adevăr important care nu este luat în considerare, fiind neplăcut,
atunci când este vorba despre înțelegerea motivațiilor pentru comportamentul
criminal. Nu toți psihopații sunt criminali (și nu toți criminalii sunt psihopați).
Psihopații există în multe culturi și sunt, de multe ori, încurajați. Conform unui articol
scris în 1950 de catre William Krasner și citat de Harrington (1972, p.23):

“Acesta nu este un accident… sunt unele aspecte foarte precise în pattern-ul nostru
cultural, care le dă curaj acestora (psihopaților). În America, noi acordăm mare
valoare achiziției de bunuri materiale, prestigiului, puterii, ascendenței personale pe
scara socială si competitivității în achiziționarea bunurilor.”

Hare (1996) scrie o acuzație la fel de dură, susținând că:

6
 Trăim într-o ‘’societate paravan’’, o societate în care trăsăturile psihopatice –
egoismul, lipsa de grijă față de ceilalți, superficialitatea, stilul (afișat) și nu
esența/fondul, a fi ‘’tare/grozav’’, manipularea ș.a. – sunt tot mai tolerate și chiar
apreciate. În ceea ce privește subiectul acestui capitol, este ușor de văzut cum atât
psihopații, cât și cei cu tulburări antisociale de personalitate (ASPD) pot intra cu
usurință în grupuri care au valori antisociale și/sau chiar criminale. Este mai greu să
preconizezi cum cei cu ASPD s-ar putea ascunde printre segmentele pro-sociale ale
societății. Deși psihopații au foarte mici dificultăți în a se infiltra în domenii ca: afaceri,
politică, aplicarea legii, sfera academică și alte structuri sociale.

EXEMPLE DE CAZ
Următoarele exemple de caz sunt oferite pentru a da cititorilor o înțelegere
practică a varietății de delicte criminale care implică psihopatia, precum și
posibilitățile motivaționale. Cititorilor li se reamintește încă o dată că acestea sunt
comportamente și nu mobile și reprezintă o exprimare a nevoilor criminalilor. Prin
abordarea comportamentului psihopat din această perspectivă, se furnizează o
înțelegere mai profundă a delincvenților într-un anumit caz.
Iata cazurile:

PROFILUL UNUI PSIHOPAT: CAZUL STATELE UNITE ÎMPOTRIVA LUI

AQUILLA BARNETTE (2000)

AquillaBarnette a fost declarat vinovat de un tribunal federal pentru

numeroase infracțiuni legate de uciderea lui Donald Lee Allen și a lui Robin Williams.
Aceste infracțiuni au inclus: folosirea unei arme de foc în furtul unui autoturism – caz
soldat cu deces; comiterea unui furt – caz soldat cu deces; și folosirea unei arme de
foc încălcând Legea Interstatală Internă asupra Violenței – caz soldat cu deces. El a
fost condamnat la moarte (Cazul Statele Unite împotriva lui Barnette, 2000).

Istoric/Fond

Aquilla Barnette și Robin Williams au început să aibă întâlniri în 1994. În

martie 1995, ei s-au mutat împreună într-un apartament din Roanake, Virginia. În
aprilie 1996, doamna Williams s-a despărțit de domnul Barnette. El a părăsit
apartamentul (în care locuiau împreună) și s-a intors în Charlotte, statul Carolina de
Nord, unde a locuit cu mama sa (Cazul Statele Unite împotriva lui Barnette, 2000).
Domnul Barnette nu a fost fericit cu despărțirea și a continuat să o urmărească
pe doamna Williams. Iată ce s-a întâmplat în acest caz, conform cu cele scrise în
dosarul Cazului Statele Unite împotriva lui Barnette, 2000:

Doamna Williams a continuat să locuiască în apartamentul în care trăise

împreună cu Barnette, dar un prieten, Benjamin Greene, a stat cu ea pentru că
acesteia îi era frică să stea singură acolo. Pe data de 30 aprilie 1996, doamna
Williams l-a trezit pe Greene și i-a spus că “el era acolo”, referindu-se la Barnette.
Greene s-a uitat pe fereastra și l-a văzut pe Barnette spărgând geamurile de la
mașina sa (a lui Greene) cu o bâtă de baseball. Greene a încercat sa telefoneze la
Poliție, dar nu a reușit pentru că firele telefonice fuseseră tăiate. Barnette a văzut-o
pe doamna Williams în apartament și a început să lovească ferestrele cu bâta. Apoi a
aruncat o bombă incendiară printr-o gaură pe care o făcuse lovind cu piciorul ușa de
la intrare și, astfel, a dat foc apartamentului.

7
 Barnette a fugit după ce Greene a tras cu pușca în el; doamna Williams și
Greene au scăpat de flăcările incendiului sărind pe o fereastră din spatele
apartamentului. Doamna Williams a fost internată în spital, având arsuri de gradul 2
și 3 pe mâini și pe brațe. Doamna Williams a spus Poliției din Roanake ca Barnette
era vinovatul pentru cele întâmplate, iar Poliția a emis un mandat de arestare pe
numele lui și a înștiințat Departamentul Poliției din Charlotte în legătură cu aceasta.
Cu toate acestea, Poliția din Charlotte nu l-a arestat pe Barnette. Pe data de 20 mai
1996, Barnette a cumpărat din Charlotte o pușcă de vânătoare de calibru 12, folosind
permisul de conducere al fratelui sau, Mario Vonkeith Barnette. El a înapoiat această
armă a doua zi și a schimbat-o cu o armă semi-automată la care a găurit carabina cu
țeavă scurtă și a pus o lanternă pe butoiaș. Pe data de 21 iunie 1996, Barnette a luat
arma și a plecat din casa mamei sale până în apropiere de intersecția dintre străzile
Billy Graham Parkway și Mortis Field Road. Donald Allen a oprit mașina, o Honda
Prelude, la acea intersecție, la puțin timp după miezul nopții. Barnette s-a apropiat de
mașina lui Allen, având arma ațintită asupra lui, și i-a ordonat lui Allen să coboare din
mașină. Allen a coborât din mașină și și-a aruncat jos portmoneul, după ce Allen i l-a
cerut. Apoi Barnette l-a forțat pe Allen, având arma ațintită asupra lui, să meargă la
canalul de scurgere care se află pe partea de vizavi a drumului. După ce au ajuns la
canal, Barnette a tras 3 focuri de armă în spatele lui Allen si i-a lasat cadavrul în
canal. Barnette a luat portmoneul și mașina lui Allen și a condus până la casa lui
Bertha Williams, mama lui Robin Williams, casă care se află în Roanake, statul
Virginia. Doamna Williams a locuit împreună cu mama ei în casa acesteia, după
incidentul cu incendiul din apartament.
După ce a ajuns la casa doamnei Bertha Williams, Barnette s-a dus în curtea
din spate și a tăiat firele telefonice. Apoi a încercat să intre în casă pe ușa laterală de
la bucătărie, iar după ce a constatat că era încuiată, a tras cu arma în ușă și a lovit-o
cu piciorul, putând astfel să intre în casă. Doamna Bertha Williams era în casă și o
ținea în brațe pe nepoțica ei în vârstă de 8 luni, când a intrat Barnette în casă.
Doamna Bertha Williams i-a spus doamnei Williams să fugă și doamna Williams a
fugit pe ușa de la intrarea în casă. Barnette a intrat în casă, a văzut-o pe doamna
Bertha Williams și a fugit după doamna Williams pe ușa de la intrare, urmărind-o pe
partea cealaltă a străzii. O vecină, Sonji Hill, stătea în pragul ușii și telefona la Poliție
când Barnette a trecut pe lângă ea. Barnette a văzut-o când telefona și, de la o
depărtare de 15 m, a îndreptat arma spre ea și i-a spus să închidă telefonul pentru că
dacă nu o face, o împușcă. Doamna Hill a închis telefonul și s-a retras în
apartamentul ei, de unde a sunat iar la Poliție.
Doamna Williams a căzut în timp ce fugea de Barnette și el a prins-o din
urmă, și-a înfipt mâna în părul ei și a tras-o înapoi spre casa mamei ei. El i-a spus
doamnei Williams că a planificat s-o omoare și să se omoare și el. În timp ce ei se
întorceau spre casă, doamna Bertha Williams a ieșit afară din casă, iar doamna
Williams s-a eliberat din mâinile lui Barnette și mergea împreună cu mama ei înapoi
către casă. Atunci Barnette a tras 2 focuri de armă asupra doamnei Williams. Prima
oară a tras de la aproximativ 3-4 m distanță, împușcând-o pe doamna Williams în
partea laterală. A doua oară a tras de la 1,2-1,4 m distanță, împușcând-o în spate.
Când Barnette a tras ambele focuri de armă, doamna Bertha Williams a fost destul de
aproape de fiica ei, astfel că a atins-o. Doamna Williams a murit din cauza acestor
răni.
Barnette a plecat de la locul crimei cu mașina lui Allen, pe care a condus-o
până la Knoxville, statul Tennessee, unde a furat niște plăcuțe de înmatriculare pentru
mașină. Apoi a mers cu mașina pana la Charlotte, statul Carolina de Nord, unde a
abandonat mașina într-o parcare, lângă un shopping center, pe data de 24 iunie 1996.
Agenții de Poliție au descoperit mașina în noaptea aceea și au găsit arma pe care a
folosit-o Barnette în crimele sale, într-un morman de gunoi din vecinătate.

Pe 25 iunie 1996, domnul Barnette s-a predat Poliției, fiind în casa mamei
sale. Imediat după aceea, i-a dus pe Agenții de Poliție la locul crimei domnului Allen
și le-a arătat unde se află cadavrul lui. Apoi a mărturisit că el a comis cele 2 crime și
că a furat mașina (Cazul Statele Unite împotriva lui Barnette, 2000).

8
Stabilirea comportamentului

În decursul procesului pentru acest caz, Guvernul a chemat mai mulți martori,
printre care și pe Dr. Scott Duncan. Doctorul Duncan a afirmat că domnul Barnette
ar constitui un pericol dacă ar fi în închisoare, având în vedere următorii 3 factori
(Cazul Statele Unite împotriva lui Barnette, 2000):

…Catalogul Revizuit al Caracteristicilor Psihopatiei, cercetarea asupra posibilității

unor pericole viitoare și o analiză prin care s-a realizat compararea lui Barnette cu
oameni cu caracteristici asemănătoare cu ale lui. Dr. Duncan a susținut că Barnette
va avea, cel mai probabil, un comportament violent în viitor. El a declarat că, în opinia
lui, Barnette era psihopat.

Dr. Duncan a mai declarat următoarele (Cazul Statele Unite împotriva lui
Barnette, 2000):

Întrebare: Înainte de a ne spune cum ați ajuns la această concluzie, va rugăm să descrieți,
pentru ca juriul să înțeleagă, ce este un psihopat.
Răspuns: Desigur. În general, un psihopat este un individ la care capacitatea de a avea
emoții, sentimente și intensitatea acestor emoții, sentimente nu sunt la același nivel
cu cel al indivizilor ne-psihopați. Caracteristic pentru acest tip de oameni este că ei
sunt cruzi, manipulatori, calculați și că îi exploatează pe alții. Există cercetări care
sugerează că din punct de vedere biologic, psihopații nu răspund la ceea ce ne-
psihopații numesc frică și suferință, care sunt două emoții ce alcătuiesc ceea ce noi
numim remușcări sau vinovăție. Psihopatul este un individ la care capacitatea de a
avea remușcări și vinovăție cu privire la faptele săvârșite, lipsește cu desăvârșire
sau aproape cu desăvârșire.
Întrebare: De ce este important să se stabilească dacă acuzatul este sau nu un psihopat?
Răspuns: Ei bine, pentru psihopații criminali există o probabilitate de 2 ori mai mare ca ei să
se angajeze în fapte criminale comparativ cu psihopații ne-criminali. Pentru
psihopații criminali există o probabilitate de 3 ori mai mare de a săvârși fapte
criminale violente fată de psihopații ne-criminali. Într-o închisoare, cam 20% dintre
detinuți sunt psihopați, dar aceștia sunt responsabili pentru 50% din crimele violente
comise acolo. De asemenea, diagnosticând pe cineva ca psihopat, ajută instituțiile
să plaseze o astfel de persoană într-o închisoare de maximă siguranță, în funcție de
scorul obținut de această persoana în ceea ce privește caracteristicile psihopatiei.
Întrebare: Deci, psihopații arată diferit de alți oameni?
Răspuns: Nu, domnule. Probabil ca una dintre însușirile cele mai de preț ale psihopatului și,
în același timp, una dintre cele mai temute însușiri pentru ne-psihopați, este
capacitatea psihopatului de a arăta ca un om normal. Noi toți ne-am dori să fim
capabili să identificăm psihopații dintr-o mulțime de oameni din comunitate, dar nu
putem… Psihopatul, așa cum vă spuneam, are capacitatea de a arăta ca un om
foarte normal. Totuși, dacă știi ce cauți, este ca atunci când vezi un coș cu fructe și
îți spui: ‘’O, ce bine arată coșul ăsta cu fructe! Arată chiar foarte bine!’’ Dar când te
apropii de el și iei un fruct de acolo, îți dai seama ca e din plastic, deci nu e real. Și
psihopatul este la fel. Ei arată foarte normal, dar când știi ce să cauți, poți vedea
anumite lucruri în comportamentul lor, nu în felul în care arată ei, ci în
comportamentul lor, lucruri care îi includ în categoria psihopaților.

Pentru a respinge declarația doctorului Duncan – în care a afirmat că domnul

Barnette este psihopat (și mărturia conexă fundamentată pe Catalogul Revizuit al
Caracteristicilor Psihopatiei), apărarea a cerut să facă propria lor evaluare cu un
expert de evaluare a riscului, propus de ea. Dar tribunalul din acel district a respins
cererea lor. Când domnului Barnette i s-a dat sentința de pedeapsă cu moartea,
apărarea a facut apel.

9
 Curtea de Apel The Four Circuit a Statelor Unite ale Americii (The Four Circuit
U.S. Court of Appeals) a decis că acest refuz a fost o eroare revocabilă, ce putea fi
anulată. Tribunalul ar fi trebuit să le permită să-și aducă la proces propriul lor expert
ca să vorbeasca despre acest subiect. Iată ce scrie în Mealey’s Daubert Reports
(2000):

‘’În timp ce Barnette afirmă cu toată puterea că tribunalul din acel district a
făcut o declarație inițială incorectă privind faptul că Catalogul Revizuit al
Caracteristicilor Psihopatiei este o dovadă științifică demnă de încredere, el nu a
contestat relevanța sa, au spus jurații.’’ Când s-a luat decizia de a admite declarația
fundamentată pe Catalogul Revizuit al Caracteristicilor Psihopatiei, tribunalul a luat in
considerare obiecțiile făcute de Barnette în legătură cu acest test, de faptul că lista
caracteristicilor nu era standardizată cu privire la populația de culoare (Barnette este
negru) sau la populația ce depășește vârsta medie.
‘’În sprijinul poziției sale, Barnette a adus 2 articole scrise de expertul său
propriu, Dr. Cunningham, dar nici o altă dovadă. În acest dosar, decizia de a admite
această marturie nu a fost considerată o eroare clară/evidentă de judecată. Ținând
cont de libertatea de a dispune, îngăduită tribunalului din districtul respectiv în luarea
deciziei, suntem de părere că examinarea acestei chestiuni a fost analizată suficient
și consemnările din dosar nu susțin ideea că admiterea probei respective a constituit
un abuz de putere.’’

Curtea de Apel The Four Circuit a Statelor Unite ale Americii (The Four Circuit
U.S. Court of Appeals) a schimbat apoi sentința pedepsei cu moartea și l-a cercetat
în stare de arest pe domnul Barnette, în vederea unei noi audieri pentru acordarea
verdictului.

Discuție

Când este vorba despre un diagnostic dat de un psihiatru sau de un psiholog

specializat, autorul acestui capitol este de acord cu acordarea unei astfel de mărturii
în timpul etapei de stabilire a pedepsei (după ce acuzatul a fost găsit vinovat și
vinovăția nu mai este o chestiune în curs de dezbatere)². Autorul acestui capitol este
de părere că atunci când mărturia se bazează pe fapte evidente, vizibile, așa cum
este măsurarea caracteristicilor comportamentale după Catalogul Revizuit al
Caracteristicilor Psihopatiei (PCL-R), atunci această mărturie poate fi de ajutor
judecătorului în stabilirea duratei sentinței, adică cât de mult trebuie să stea acuzatul
în închisoare. Făcând așa în mai multe cazuri, tribunalul poate evita problema de a
se baza pe încredințări civile (și nu penale).
Iar în ceea ce privește respingerea martorului, autorul acestui capitol este întru
totul de acord cu aceasta. Hotărârea acestui tribunal de a nu permite apărării să-l
aducă înapoi la Bară pe expertul lor și să se discute neajunsurile Catalogului Revizuit
al Caracteristicilor Psihopatiei (PCL-R) este aproape beligerantă. Nu ar fi fost o
hotărâre bună să se fi luat decizia contrară.

___________________________________________________________________
²Un specialist care se ocupă cu realizarea profilurilor criminalilor, spre deosebire de un expert, ar trebui să depuna mărturie în
legatură cu caracteristicile individuale pe care el le vede în crima comisă, și nu să puna un diagnostic medical.

10
CRAWFORD WILSON – VIOLATOR PSIHOPAT

Crawford Wilson este ceea ce poate fi numit în mod obișnuit criminalul

total/complet. Cazierul lui din tinerețe cuprinde: furturi de mașini, furturi de bani și
încăierări. Cazierul lui de adult cuprinde acuzații și condamnări la închisoare pentru:
furturi de mașini, tâlhării impresionante, folosirea de 2 ori a unor arme de foc, 2 furturi
prin efracție, jaf armat și posesie de accesorii și unelte pentru jafuri (Cazul Minnesota
împotriva lui Wilson, 2000).
Domnul Wilson a început să fie cunoscut ca agresor sexual în 1962 când a
avut o tentativă de viol. Așa cum se detaliază în Cazul Minnesota împotriva lui
Wilson (2000):
În trecutul lui se găsește o molestare sexuală asupra uneia dintre surorile sale
vitrege atunci când aceasta avea 8 ani, iar el avea 17 sau 18 ani. Înainte de a se
muta în Minnesota în 1981, Wilson a locuit în statul Illinois. Wilson a recunoscut că a
comis 5 sau 6 violuri în perioada în care a stat în Illinois. Wilson a fost eliberat
condiționat dintr-o închisoare de stat din Illinois pe data de 2 octombrie 1982. În
ianuarie 1982, când înca se afla în perioada de eliberare condiționată, el a început să
violeze femei.
Wilson este acum în închisoare, ca urmare a unei serii de violuri asupra a 11
femei în decursul unei perioade de 6 luni, în 1982. El a vânat femei necunoscute, de
diferite vârste. Wilson a folosit un cuțit pentru a supune și a înfricoșa victima, care era
acostată ori în apartamentul ei ori în blocul în care aceasta locuia. În general, Wilson
era intoxicat (cu substanțe chimice) când a comis aceste agresiuni. El lega victima la
ochi, îi punea căluș în gură și o lega strâns înainte de a o viola. În unele dintre aceste
agresiuni, au avut loc și nenumărate acte de penetrare. În câteva cazuri, Wilson a
tăiat îmbrăcămintea victimei cu un cuțit în timp ce aceasta era legată; și cel puțin 2
dintre victime au fost bătute/lovite de Wilson. El mai rămânea, de regulă, în
apartamentul victimei timp de câteva ore după viol, scotocind prin lucrurile victimei și
furând bani ți lucruri personale.
În 1982, Wilson a fost găsit vinovat la 5 capete de acuzare pentru
comportament sexual criminal de gradul I și a a fost condamnat la 25 de ani de
închisoare. În timpul petrecut in închisoare, Wilson a primit 4 rapoarte disciplinare
legate de comportamentul său sexual. În decembrie 1983, el și-a arătat penisul unei
vizitatoare. În octombrie 1986, a fost găsit în timp ce întreținea raporturi sexuale
anale cu un alt deținut. În august 1991, Wilson a încercat să îmbrațișeze și să sarute
o femeie - agent de pază la închisoare, spunându-i că avusese fantezii/imaginații în
care el făcea sex cu ea. În sfârșit, în iunie 1997, Wilson a fost văzut stând complet
dezbrăcat în fața ferestrei de la celula sa și masturbându-se în fața unei femei – agent
de pază.

În timpul detenției sale, domnul Wilson a continuat să aibă un comportament

urât, după cum scrie în dosarul său: abuz verbal, nesupunere la un ordin direct,
comportament turbulent, posesie de articole de contrabandă, accesorii pentru droguri
și alcool, folosirea de substanțe narcotice, posesie neautorizată a unor lucruri
personale, complot pentru acțiuni de contrabandă și contrabandă efectivă (Cazul
Minnesota împotriva lui Wilson, 2000).

11
 În august 1999, Crawford Wilson a fost încredințat șefului Programului de
agresori sexuali din Minnesota, fiind diagnosticat ca având personalitate psihopatică
sexuală (SPP) și ca fiind o persoană periculoasă din punct de vedere sexual (SDP)³.

Stabilirea comportamentului

Crawford Wilson a făcut apel, nefiind de acord cu diagnosticul de personalitate

psihopatică sexuală (SPP) și persoană periculoasă din punct de vedere sexual
(SDP). Oricum, conform cu cele spuse de dr. Roger C. Sweet, un examinator numit
de tribunal, domnul Wilson este (Cazul Minnesota împotriva lui Wilson, 2000):

… o persoana periculoasă din punct de vedere social (SDP), combinând cele 3

elemente din Legea statului Minnesota (Cazul Minn. Stat. § 253B.02 subd.18c), având
la bază următoarele: (1) Wilson este un criminal ‘’de profesie’’, cu un trecut ce
abundă de comportamente sexuale violente și comportamente non-sexuale criminale;
(2) gradul său de psihopatie, stabilit cu ajutorul Catalogului Revizuit al Caracteristicilor
Psihopatiei (PCL-R), este foarte aproape de punctajul care indică psihopatie; (3)
rezultatele testelor MMPI-2 si MCMI-III arată o înclinație către comportament violent;
(4) el este dependent de substanțe chimice și utilizarea unor substanțe ce îi schimbă
dispoziția contribuie la comportamentul său impulsiv, necugetat; (5) nu a terminat încă
cu succes nici unul dintre programele de tratament al dependenței de substanțe
chimice sau de tratament al agresiunilor sexuale; și (6) combinația psihopatiei cu un
pattern sexual deviant exagerat este asociată cu o rată de recidivare mai mare a
agresiunilor sexuale.

Dr. Sweet a explicat că domnul Wilson a realizat scorul 27 conform

Catalogului Revizuit al Caracteristicilor Psihopatiei al lui Hare (PCL-R), fiind peste
scorul de 25, care este folosit de cercetători pentru a considera că un individ este
psihopat. El și-a spus părerea în continuare, arătând că (Cazul Minnesota împotriva
lui Wilson, 2000):

… (domnul Wilson) etalează un pattern deviant moderat, caracteristic mai mult unui
violator cu ‘’putere asertivă’’, care privește violul ca pe o expresie a virilității sale;
și/sau unui violator cu ‘’accese de mânie pline de răzbunare’’, care violează ca
expresie a dușmăniei și a furiei.

Curtea de Apel (The Court of Appeals) din Minnesota a fost de acord că

domnul Wilson este o personalitate psihopatică sexuală (SPP) și o persoană
periculoasă din punct de vedere sexual (SDP). În decizia pe care au luat-o, ei au
explicat că Legea privind Persoanele Periculoase din punct de vedere Sexual
permite încredințarea civilă (și nu penală) a persoanelor periculoase din punct de
vedere sexual, care ‘’au dovedit în trecut comportamente sexuale periculoase și ale
căror tulburări sau disfuncții prezente nu le permit să-și controleze în mod
corespunzător impulsurile sexuale, fiind cel mai probabil ca ei să se angajeze în
acțiuni sexuale periculoase în viitor’’ (Cazul Minnesota împotriva lui Wilson, 2000).

_____________________________________________________________________________________________________
³Statul Minnesota a adoptat o lege de privire la ‘’personalitatea psihopatică’’ (PP) în 1939, lege care prevede încredințări civile
(și nu penale), pe timp nelimitat, a agresorilor sexuali periculoși și încredințarea lor Departamentului de Servicii Umane pentru
tratament. Procurorii districtului (County attorneys) și Biroul Procurorilor Generali (Attorney General’s Office) au utilizat legea
pentru a încredința agresori sexuali extrem de periculoși în grija Spitalului de Securitate St. Peter din Minnesota imediat după
eliberarea lor din închisoare (Minnesota, 1994). Încredințarea ca SPP în statul Minnesota necesită probe că persoana
respectivă dovedește un comportament sexual periculos, manifestă o personalitate sexuală sau alte tulburări mentale și, prin
urmare, este probabil să se implice în acțiuni cu comportament sexual periculos (Cazul Minnesota împotriva lui Wilson, 2000).

12
Discuție

Acesta este unul dintre acele cazuri în care există foarte puține îndoieli cu privire la
pericolul continuu pe care-l prezintă un agresor sexual pentru societate. Chiar dacă
acesta suferă sau nu de o dereglare a funcțiilor creierului, comportamentul său arată
fără echivoc că, în ciuda trimiterii sale la închisoare și a eliberării condiționate, acesta
se va angaja în agresiuni sexuale. Din punctul de vedere al autorului acestui capitol,
Crawford Wilson este unul dintre ‘’copiii de pe afiș’’ pentru un lobby pro-încredințări
civile (și nu penale)4.

LEON JAMES PRESTON – AGRESOR SEXUAL DE MINORI

Nu în întregime diferit de hotărârea judecătorească din cazul Crawford Wilson,

Curtea de Apel a statului Minnesota a susținut cu tărie încredințarea civilă (și nu
penală) a lui Leon James Preston, în vârstă de 25 de ani. Marea diferență constă în
faptul că domnul Preston este un agresor sexual de minori, fiind condamnat pentru
acuzații referitoare la agresiuni sexuale asupra a cel puțin 8 fete minore, în perioada
de timp când el avea între 14 și 17 ani. Printre victime s-au aflat, în următoarea
ordine (Cazul Minnesota împotriva lui Preston, 2001):
 Verișoara domnului Preston, în vârstă de 8 ani. El a agresat-o la ea acasă.
 O fată în vârstă de 8 ani, care era în același autobuz şcolar cu el. El a
agresat-o de un număr de 30-45 de ori.
 O fetiță de 4 ani, într-un parc. El a agresat-o de 2 ori în aceeași zi.5
 O fată de 8 ani, într-un parc. El a agresat-o de cel puțin 15 ori în situații
diferite.
 Sora vitregă a domnului Preston, în vârstă de 5 ani. El a agresat-o în timpul
petrecerii de confirmare.
 O fată de 9 ani, de la niște vecini, la care domnul Preston era angajat ca baby-
sitter. El a agresat-o în parc, în autobuzul şcolar și acasă la ea.
 Fata unui prieten de familie, în vârstă de 12 ani. El a molestat-o în dormitorul
ei.
___________________________________________________________________
4
Legile pentru încredințările civile (și nu penale) ale agresorilor sexuali, cum ar fi cele din statul Minnesota, funcționează după
cum urmează: Un agresor sexual comite o agresiune sexuală, este arestat, judecat și condamnat. El primește poate 7-10 ani
de închisoare. După ce rămâne în închisoare toată perioada de timp stabilită prin sentința dată și atunci când i se face
programarea ca să fie eliberat, statul înaintează o cerere pentru încredințarea lui într-un spital de boli mentale. Are loc o
audiere, așa cum a fost în Cazul Minnesota împotriva lui Wilson (2000) și tribunalul hotărăște dacă agresorul sexual respectiv
reprezintă sau nu o amenințare continuă pentru alții. Dacă tribunalul decide că da, atunci agresorul sexual respectiv este
încredințat pentru tratament unui spital de boli mentale. Argumentul popular împotrivă, care este susținut în cadrul lobby-ului ce
se opune legilor pentru încredințări civile (și nu penale), este că acest procedeu constituie, în fapt, un dublu pericol (cetățeanul
fiind judecat de 2 ori pentru aceeași infracțiune), că este neconstituțional și că cetățenii nu trebuie pedepsiți pentru infracțiuni pe
care le-ar putea face în viitor (deși nu este sigur că o să le facă). Autorul acestui capitol crede cu toată tăria în Constituția
Statelor Unite ale Americii și nu este de acord cu ideea încredințărilor civile (și nu penale). Cu toate acestea, fie că ne place fie
că nu ne place, ele sunt lege în statul Minnesota și pentru populație și pentru examinatorii criminaliști, fiind de mare ajutor
tribunalelor. Dacă unii delincvenți sunt iesiți din comun (și unii chiar sunt), așa cum pot fi și delictele lor, atunci statul are
obligația să încerce să-i condamne cu pedepsele maxime specificate în legile statului respectiv și, imediat după aceea, sistemul
judiciar are obligația de a acorda si de a aplica sentințe dure. Dacă opinia publică nu este de acord cu vreuna dintre autoritățile
acestea, atunci ar trebui să se întrunească și să mearga să voteze împotriva lor.
5
Acest caz este unul tipic pentru agresiunile tânărului Preston. Iată ce scrie în dosarul domnului Preston (Cazul Minnesota
împotriva lui Preston, 2001): ‘’Întâi, el a identificat o fetiță, care stătea lângă un stand cu dulciuri, apoi s-a apropiat de ea și i-a
oferit o bomboană, pe care ea a refuzat-o. Conform cu cele spuse de domnul Preston, după ce el a luat tot raftul cu bomboane
și l-a pus lângă fetiță, ea a început să aibă încredere în el și a luat o bomboană de pe raft. Pentru ca să o liniștească în
continuare, el a început să vorbească cu ea. În acel moment, el a început să o mângâie, inițial peste costumul de baie pe care-l
avea pe ea, punând o mână în jurul ei, în așa fel încât ea să nu poată fugi, timp în care i-a dat o bomboană. Fetița s-a luptat în
timpul agresiunii și a vrut sa fugă, dar Preston a luat-o și a pus-o în poala lui. Apoi și-a băgat mâna pe sub costumul ei de baie,
încercând s-o mângâie pe vagin. Constatând că asta era prea dificil, el a ridicat-o pe fetiță, a dezbrăcat-o de costumul de baie
și a mângâiat-o în zona sânilor și a vaginului. Apoi i-a pus costumul de baie înapoi pe ea și a continuat s-o mângâie. Într-o altă
zi, Preston s-a întors în acel parc și ,din nou, i-a dat aceleiași fetițe niște bomboane și a mângâiat-o cu mâna peste
îmbrăcămintea pe care o avea pe ea, dar și pe sub hăinuțe.

13
 Ultima agresiune a avut loc în timpul în care domnul Preston era în îngrijire
ambulatorie în Hoffman Center. El a fost scos din acel program din cauză că a fost
găsit având contact sexual cu un alt pacient internat acolo, un băiat în vârstă de 14
ani; Preston l-a convins pe băiatul mai tânăr ca el ca acesta să îi facă sex oral (lui
Preston) (Cazul Minnesota împotriva lui Preston, 2001).

Stabilirea comportamentului

Psihologii numiți de tribunal au constatat ca domnul Preston este impulsiv,

egoist și nesociabil, trăsături care i-au condus la concluzia că el este psihopat. De
asemenea, ei au constatat că el nu pare să recunoască că are o problemă și nici nu
crede că un tratament i-ar fi necesar sau de ajutor. Domnul Preston le-a spus, de
fapt, că s-a gândit că el însuși ar putea să facă un proiect pentru un program care să
rezolve problemele lui de dependență sexuală. Psihologii au constatat că acest
proiect era vag, nepotrivit, necorespunzător, nerealist și ‘’îngrozitor de superficial’’
(Cazul Minnesota împotriva lui Preston, 2001). Domnul Preston a fost, apoi,
încredințat Programului de Agresori Sexuali din Minnesota la St. Peter si Moose
Lake, ca o persoană periculoasă din punct de vedere sexual, precum și ca o
persoană cu personalitate psihopatică sexuală.
El a făcut apel, susținând că este în stare să-și controleze impulsurile sexuale
(fusese capabil să-și planifice agresiunile sexuale, să facă gesturi cu care să-și
atragă victimele și să aștepte momentul potrivit pentru a le agresa) și, din aceste
motive, a considerat că nu a îndeplinit cerința de a avea ‘’o lipsă completă/totală a
controlului asupra impulsurilor sale sexuale’’ (Cazul Minnesota împotriva lui Preston,
2001).
În timp ce această argumentare este foarte interesantă, Curtea de Apel a
statului Minnesota a oferit un răspuns la fel de interesant când a respins apelul
domnului Preston. Iată ce scrie în dosarul din Cazul Minnesota împotriva lui Preston,
2001:

Deși gesturile de a atrage victimele și planificarea modalităților de a se comporta

arată capacitatea de a-și controla impulsurile sexuale, anulând în acest fel solicitarea
psihologilor de a încadra agresorul în statutul de personalitate psihopatică sexuală -
prin care agresorul dovedește o lipsă completă/totală a controlului asupra impulsurilor
sale sexuale, când gesturile de atragere a victimelor sunt de necontrolat; impulsurile
sexuale sunt, în același fel, de necontrolat.

Discuție

Chestiunea are o bază legală și, din acest punct de vedere, codul de
legi / jurisprudența invocată arată că pentru a fi considerat o persoană periculoasă din
punct de vedere sexual și o persoană cu personalitate psihopatică sexuală, un
agresor sexual trebuie să aibă o lipsă completă/totală a controlului asupra
impulsurilor sexuale. Asta e în regulă. Totuși, autorul acestui capitol este de părere
că argumentarea Curții de Apel din statul Minnesota este înșelătoare. Adică,
planificarea acțiunilor nu este o dovadă a impulsivității. Acesta este un caz în care
un agresor sexual nu numai că a atras numeroase victime în nenumărate situații, dar
care, de asemenea, a agresat câteva dintre victimele sale în nenumărate ocazii pe o
perioadă de timp de câteva luni de zile. Mult timp de gândire și multă deliberare au
fost acordate acestor agresiuni.

14
 Avand în vedere că mulți dintre agresorii sexuali se angajează în acte
complexe de atragere a victimelor și de planificare a modalităților de a se comporta,
autorul acestui capitol nu reușește să înțeleagă cum au apărut astfel de reglementări
legale, având la bază o lipsă de cercetări amănunțite, și să mai rămână în uz (să fie
active), atâta vreme.

BIBLIOGRAFIE

American Psychiatric Association (1994) Diagnostic and Statistical Manual of Mental

Disorders, 4th ed., Washington, DC: American Psychiatric Association

Cleckley, H. (1976) Mask of Sanity, 5th ed., St. Louis: Mosby

Hare, R. (1991) ‘’Psychopathy and the DSM-IV Criteria for Antisocial Personality
Disorder’’, Journal of Abnormal Psychology, 100 (3), 391-398.

comportament de genul MO (MOTIVATIONAL DE OPERARE )

MMPI 2:INVENTARUL MUTIFAZIC DE PERSONALITATE MINESOTA 2

MCMI-III : INVENTARUL CLINIC MULTIAXIAL MILTON III

15