Analizați principiile descentralizării, autonomiei locale și

deconcentrării serviciilor publice.

1. DECONCENTRAREA

Prin deconcentrarea serviciilor publice se înţelege transferul unor atribuţii care revin nivelului
central de administrare, unor entităţi subordonate, ce funcţionează în teritoriu, fiind vorba de o
formă diminuată a sistemului de centralizare. Diferenţa rezidă în faptul că la nivel teritorial nu
există agenţi, ca în cazul centralizării, ci organe (instituţii) administrative, numite, revocabile şi
răspunzătoare în faţa autorităţilor administraţiei centrale de stat, ce au o competenţă proprie şi
putere de decizie.
Justificarea deconcentrării o regăsim, de exemplu în Franţa, în expunerea de motive a
decretelor din 1964: „Pentru a face faţă la nevoi crescânde, statul se vede obligat să intervină
în cele mai diverse forme în viaţa ţării în faţa acestor fenomene şi în faţa acestei politici,
adaptarea structurilor administrative se impune această restructurare va facilita
deconcentrarea, care va avea ca avantaje apropierea administraţiei de administraţi şi
accelerarea deciziilor“.
Deconcentrarea îmbracă două forme: orizontală şi verticală. Prima vizează
încredinţează unui reprezentant unic al statului (prefectul) responsabilitatea serviciilor
deconcentrate ale diferitelor ministere, în timp de cea de a doua aşează aceste servicii după o
ierarhie directă în care şeful serviciului depinde doar de ministrul de resort.
Deconcentrarea orizontală concentrează autoritatea teritorială în mâinile prefectului,
reprezentant unic al guvernului, întăreşte puterea acestuia şi aplică asupra teritoriului un
sistem ce se doreşte coerent, elaborat la nivel naţional. În cazul deconcentrării verticale se
conservă o anumită continuitate administrativă, dar se tinde spre sectorializarea ministerială.
Constituţia României, modificată, utilizează atât sintagma de deconcentrare
(Art. 123 (2): „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din unităţile administrativ-teritoriale”) cât şi pe cea de descentralizare
(Art. 120 (1): „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”).
Aşadar, în ceea ce priveşte organizarea serviciilor publice, în România sunt utilizate atât
deconcentrarea cât şi descentralizarea, dar inexistenţa unor detalieri suplimentare, a făcut ca în
practică să existe numeroase confuzii în aplicarea celor două principii. Confuziile apar
îndeosebi în zona deconcentrării.
În România, s-a adoptat varianta deconcentrării orizontale (prefectul conduce
serviciile publice deconcentrate), fără a exista o analiză individuală a serviciilor publice,
pentru a identifica, în vederea unor performanţe maxime, pentru care dintre acestea este utilă
deconcentrarea verticală. Acest lucru a condus la numeroase disfuncţionalităţi pentru că
practic există o dublă subordonare a acestor servicii – faţă de prefect şi faţă de minister şi
implicit decizii contradictorii.
 În cele mai multe cazuri este vorba de servicii strict specializate, fiind evident că
prefectul nu se poate implica în conducerea activităţilor specifice şi, dacă se menţine acest
sistem, trebuie precizat exact în ce constă activitatea de conducere a prefectului şi pentru ce
competenţe există o subordonare faţă de minister.
Justificarea sistemului actual rezidă în faptul că dincolo de apropierea de cei
administraţi, apare nevoia de a realiza o contrapondere autorităţii aleşilor locali pentru a
menţine autoritatea statului. Tendinţele europene, mai ales în Franţa sunt de a scoate de sub
autoritatea prefectului acele servicii care presupun o utilizare privată: educaţia, inspecţia
muncii, încasările, cheltuielile publice şi controlul conturilor şi de a le transfera către
colectivităţile locale.
Având în vedere amploarea descentralizării, deconcentrarea are ca menire crearea unui
interlocutor etatic pentru autorităţile locale, destul de puternic pentru a lua decizii prin care să
oblige diferite servicii să acţioneze sub responsabilitatea sa.
Totuşi, cel puţin în România, asistăm la o încercare de sporire a puterii administraţiei
deconcentrate, mulţi prefecţi dorindu-şi să exercite asupra autorităţilor locale nu doar un
control de legalitate, ci şi unul de oportunitate şi chiar să deţină puterea de a sancţiona direct
autorităţile locale. Ori, un astfel de sistem este imposibil de aplicat într-un sistem
descentralizat, în care autorităţile locale sunt alese de către colectivitate.
2. DESCENTRALIZAREA SERVICIILOR PUBLICE

După cum am precizat anterior, principiul descentralizării serviciilor publice constă în

„transferarea serviciilor de la „centru” spre comunităţile locale, cu scopul satisfacerii
nevoilor sociale.”
În sens formal, descentralizarea permite serviciilor publice să se administreze ele
însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea
unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare.
Descentralizarea se caracterizeazã prin aceea cã rezolvarea problemelor de interes
local nu se face de funcţionari numiţi de la centru, ci de cãtre cei aleşi de corpul electoral sau
desemnaţi de aceştia .
Autoritãţile locale nu sunt subordonate ierarhic celor centrale, iar actele lor, chiar dacã
nu sunt conforme cu legea, nu pot fi anulate de acestea din urmã (în cadrul sistemului
administrativ), ci de cãtre autoritãţi din afara acestuia – din sfera puterii judecãtoreşti, ori în
cadrul unui sistem jurisdicţional special constituit.
Descentralizarea administrativã constã în recunoaşterea personalitãţii juridice
unitãţilor administrativ-teritoriale, existenţa autoritãţilor publice care le reprezintã şi care nu
fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, dar care sunt supuse unui control
special (tutelã administrativã).
Elementele specifice descentralizãri administrative care caracterizeazã administraţia
publicã din România sunt urmãtoarele :
- rezolvarea problemelor locale care intereseazã comuna, oraşul sau judeţul este datã în
competenţa autoritãţilor administraţiei publice locale;
-persoanele care alcãtuiesc aceste autoritãţi (consilierii locali, consilierii judeţeni, primarii)
sunt aleşi de cãtre locuitorii localitãţii sau judeţului, iar ceilalţi funcţionari publici, din
serviciile publice ale acestor autoritãţi sunt desemnaţi de cãtre respectivele autoritãţi;
-raporturile dintre autoritãţile administraţiei publice locale din comune şi oraşe şi autoritãţile
administraţiei publice la nivel judeţean se bazeazã pe principiile autonomiei, legalitãţii,
responsabilitãţii, cooperãrii şi solidaritãţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ.
În relaţiile dintre autoritãţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean, pe de o
parte, precum şi între consiliul local şi primar, pe de altã, nu existã raporturi de subordonare;
între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi
preşedinţii consiliilor judeţene, pe de altã parte, nu existã raporturi de subordonare;
imposibilitatea autoritãţii centrale de a anula actele (chiar şi cele ilegale) ale autoritãţilor
locale descentralizate. În acest sens, nici o autoritate a administraţiei publice centrale (Guvern,
ministere) nu are competenţa sã anuleze, sã modifice sau sã suspende un act adoptat sau emis
de consiliul local, consiliul judeţean sau de primar, aşa cum ar putea-o face, de pildã,
Guvernul cu un act emis de un ministru sau de prefect. La rândul sãu, nici prefectul, ca
reprezentant al Guvernului pe plan local, care are rolul sã “vegheze ca activitatea consiliilor
locale şi a primarilor, a consiliilor judeţene şi a preşedinţilor consiliilor judeţene sã se
desfãşoare în conformitate cu prevederile legii”, nu poate anula sau suspenda un act adoptat
sau emis de autoritãţile administraţiei publice locale, ci cel mult sã solicite acest lucru unei
autoritãţi din sfera altei puteri a statului – instanţei judecãtoreşti; fiecare dintre unitãţile
administrativ-teritoriale (comunã, oraş, municipiu, judeţ) dispune de un patrimoniu propriu,
distinct de cel al statului şi de un buget propriu, pe care le gestioneazã în condiţiile legii, în
vederea satisfacerii intereselor şi trebuinţelor locale.
În art. 119, din Constituția României, se precizează că administraţia publică din
unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al
descentralizării serviciilor publice.

3.CONCEPTUL DE AUTONOMIE LOCALĂ

Autonomia locală este o formă modernă de exprimare a principiului descentralizării.
Într-adevăr, descentralizarea administrativă reprezintă un principiu revendicat de doctrină şi o
tendinţă în evoluţia administraţiei publice pentru realizarea autonomiei locale. La baza
oricărei descentralizări se află ideea unei anumite autonomii locale.
Pincipiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează
administraţia publică locală, constînd în dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi
satisface interesele proprii fară amestecul autorităţilor centrale, principiu care atrage după sine
descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept, iar descentralizarea – un sistem care
implică autonomia. Fără a determina în detaliu conţinutul principiului autonomiei locale,
Constituţia României face cîteva precizări:
• nominalizează autorităţile administraţiei publice locale prin care se realizează autonomia
locală în comune şi oraşe;
• precizează natura juridică autorităţilor (consilii comunale, orăşeneşti, municipale şi ale
primarilor), menţionînd că ele dispun de autonomie funcţională în soluţionarea problemelor
de interes local;
 • stabileşte natura juridică a consiliului judeţean – de autoritate a administraţiei publice
pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în scopul realizării
serviciilor publice de interes judeţean;
• stabileşte caracterul eligibil al consiliilor comunale, orăşeneşti, municipale, ale celor
judeţene, precum şi ale primarilor;
Autonomia locală este consacrată constituţional în art. 119-122, alcătuind secţiunea
a doua din capitolul Administraţia Publică, într-o formă intermediară dintre simpla afirmare a
principiului, fără nici o dezvoltare şi reglementarea detaliată, privind toate aspectele
importante ale acestui principiu. În legea administratiei publice locale sunt dezvoltate
principiile constituţionale în concordanţă cu Carta Europeană a autonomiei locale, realizându-
se astfel un mod de organizare democratică şi eficienţa administraţiei publice în România. În
general, doctrina de specialitate din ţara noastră reflectă caracterul pur administrativ al
autonomiei locale, negându-se orice dimensiune politică a acesteia. În realitate sub aspect
politic în România, autonomia locală este reglementată ca o contrapondere la autorităţile
centrale, fiind totodată veriga de bază a relaţiei nemijlocite al cetăţeanului cu statul.
Faptul că autorităţile administrative ale colectivităţilor locale se constituie prin
alegeri, în urma unor campanii electorale, în care candidaţii de pe listele de partid sau
independenţi îşi expun programul politic, le dă fără tăgadă, o coloratură politică de care
trebuie să se ţină seama în caracterizarea autonomiei locale.

Concluzii
1) Deconcentrarea administrativă este o instituție și un principiu al administrației
publice care a avut de caștigat prin instituirea unui nou cadru legal prin Codul Administrativ.
Reținem opinia conform careia aceasta este o masură intermediară în procesul descentralizării
constând intr-un transfer de atribuții .
Este de subliniat rolul prefectului in instituția deconcentrării, rol ce nu trebuie
trecut cu vederea, in ciuda faptului ca acesta nu este evidențiat in definiția legala a acestei
instituții.
In ceea ce privește serviciile publice deconcentrate, cadrul legal oferit de Codul
Administrativ aduce o serie de schimbări, clarificând modul de imparțire a atribuțiilor
conducatorilor acestora.

2)Descentralizarea:
Din cercetarea realizată supra procesului de descentralizare s-au desprins
urmatoarele concluzii:
-Decalajul considerabil existent intre drept(constituțional si legislativ) și realitatea din teren.
Teoretic, România este deja un stat descentralizat.
Aducem in acest sens următoarele argumente: *Constitutia garantează
administrarea libera a colectivităților locale și lipsa tutelei intre diferitele nivele;
*Legile succesive u atribuit județelor și colectivităților locale competențe largi în materie de
educație, sănătate, ajutor social, acțiuni culturale, gestiunea a serviciilor publice locale, etc.
Realitatea din teren pare rămasă mult in urmă, adeseori din motive de ordin financiar. De
exemplu, transferele din TVA care servesc dinanțării noilor competențe sunt atribuite în mod
relatic opac și nu par să respecte mereu criterii obiectiva;
-Efectele descentralizării la nivel local s-au manifestat intr-o manieră consistentă până în
prezent;
-Există o opinie fabvorabilă in ceea ce privește procesul de descentralizare cu avantaje pe care
le poate genera;
-Inexistența unei variabile contabilități locale de angajament: bugetuele anuale rămân
indicative și sunt ajustate în cursul anului în funcție de veniturile colectate și de plățile
efective, ceea ce face ca numeroase colectivități să facă apel la stat(și în plus la județe) pentru
a solicita fonduri suplimentare în caz de necesitate;
-Serviciilor statilui le lipsește vizibilitatea în ceea ce privește nevoile locale și au tendința de a
da dovadă de parcimonie în atribuirea creditelor, care, cu toate acestea, ar trebui să finanțeze
automat noile competențe.Din acesta rezultă o frustrare puternică a aleșilor localiu, care por
afirma, pe bună dreptate, că descentralizarea înscrisă in textele legale este aplicată intr-o
măsură insuficientă.

3) Autonomia locală:
În legea administrației publice locale sunt dezvoltate principiile constituţionale în
concordanţă cu Carta Europeană a autonomiei locale, realizându-se astfel un mod de
organizare democratică şi eficienţa administraţiei publice în România.
În general, doctrina de specialitate din ţara noastră reflectă caracterul pur
administrativ al autonomiei locale, negându-se orice dimensiune politică a acesteia.
În realitate sub aspect politic în România, autonomia locală este reglementată ca o
contrapondere la autorităţile centrale, fiind totodată veriga de bază a relaţiei nemijlocite
al cetăţeanului cu statul. Faptul că autorităţile administrative ale colectivităţilor locale se
constituie prin alegeri, în urma unor campanii electorale, în care candidaţii de pe listele
de partid sau independenţi îşi expun programul politic, le dă fără tăgadă, o coloratură
politică de care trebuie să se ţină seama în caracterizarea autonomiei locale.
Ca urmare, deşi organele autonome ale colectivităţilor locale sunt autorităţi
administrative, ele au caracter politic, datorită reprezentativităţii lor directe, iar sufragiul
universal le conferă nu numai o coloratură politică, dar şi o poziţie de organe democratice
care asigura o contrapondere la administraţia guvernamentală a statului.
 Nu de puţine ori culoarea politică a echipei guvernamaentale diferă de cea a
autorităţilor locale, alese pe baza altor programe politice, de înfăptuire a administraţiei -
fapt benefic pentru democraţie – realizându-se astfel o echilibrare între activitatea
autorităţilor guvernamentale şi cea a organelor autonomiei locale, împiedicându-se
abuzurile şi arbitrariul.

Bibilografie:
Tratat de drept administrativ. Vol.I/ Antonie Iorgovan, -Bucureşti: Ed. All Beck, 2001