Victima infracţiunii

1. Noţiuni generale cu privire la victimologie. Istoricul victimologiei. Noţiuni şi

concepte ale victimei infracţiunii.

2. Victima şi actul infracţional. Clasificarea şi tipologia victimelor.

3. Profilaxia victimologică

1. Noţiuni generale cu privire la victimologie. Istoricul victimologiei. Noţiuni şi concepte ale

victimei infracţiunii.

Victimologia s-a format cu un caracter ştiinţific mai pronunţat abia la mijlocul sex. XX şi este
marcată de activitatea germanului Hans von Hentig, care a publicat, în anul 1941 articolul cu denumirea
„Remarcă privind interacţiunea infractorului cu victima”.

Peste 7 ani, în 1948, el pune temelia acestei ştiinţe prin celebra lucrare „Criminalul şi victima sa”,
în care atrage atenţia multor autori faţă de victimă, ca factor care influenţează apariţia infacţiunii. În opinia
lui Hentig, materialul acumulat despre victimă oferă posibilitatea evidenţierii unor tipuri determinate de
relaţii dintre infractor şi victimă, relaţii care sunt strîns legate de infracţiune. Datorită acestei constatări,
este posibil analiza nu numai a infracţiunilor comise, dar şi prognozarea persoanelor care pot deveni în
viitor infractori, precum şi starea criminalităţii latente.

Victimologia provine de la latinescul „victima”, ceea ce înseamnă pătimaş, şi grecesul „logos”, ceea
ce înseamnă ştiinţă. În acest sens, victimologia reprezintă ştiinţa care studiază victima, adică persoana care
a suferit consecinţe morale, fizice sau materiale ale unei infracţiuni.

Obiectul de investigare al victimologiei criminologice îl constituie victima infracţiunii, şi anume:

a) Personalitatea;

b) Legătura şi relaţiile reciproce cu individul care devine mai apoi infractor;

c) Comportamentul victimei ca legătură cauzală cu crima şi importanţa acesteia în geneza actului

infracţional.

Pentru prima dată, noţiunea de victimologie a fost utilizată de către Mendelson, la Conferinţa
Psihiatrilor, care a avut loc la 1947 la Bucureşti, dar totuşi lucrarea lui Heting a fost acea care a deschis
drumul către tratatarea din mai multe unghiuri de vedere a aceluiaşi subiect, cum este victimologia.

Victimologia studiază comportamentul criminal din unghiul de vedere al condiţionării datorită

calităţilor victimei, atît individuale, inclusiv corelaţiile infractorului şi caracterul comportamentului său.

Victimologia nu numai că are propriul său obiect de studiu, dar propune şi unele soluţii pentru
lichidarea acelor factori care duc la victimizarea unor categorii de persoane concrete.
 Multe probleme legate de victima infracţiunii au fost cercetate şi în trecut de către criminologie,
drept penal şi drept procesual penal, psihologie judiciară. Însă victimologia le cercetează în complex prin
prisma a II nivele care corelează între ele ca infacţiune în special şi criminalitate în general.

Mai întîi de toate, victima este studiată de victimologie la nivel individual, ca factor care poate, prin
comportamentul său, să influenţeze apariţia şi evoluţia intenţiei criminale, precum şi mecanismul realizării
ei.

Al II-lea nivel reprezintă investigarea totalităţii de victime cărora li s-a cauzat prin infracţiune unele
prejudicii. Relevarea acestui aspect este important pentru determinarea consecinţelor reale ale
criminalităţii. Unul din scopurile principale, constă totuşi, în reabilitarea victimelor, deoarece acestea
suportă daune psihice profunde, pierderea încrederii în forţele proprii şi în oamenii din jur.

Printre sarcinile victimologiei, se înscriu următoarele:

1. Studierea procesului de victimizare şi a rolului victimei în mecanismul actului infracţional;

2. Sarcina informativ – practică de informare a persoanelor care sunt potenţiale victime, despre
metodele de comitere a infracţiunilor;

3. Recuperarea pagubei şi înlăturarea consecinţelor infracţiunii.

Aceste principii sunt garantate prin faptul că Consiliul Europei, în anul 1983, a adoptat Convenţia
Europeană despre restituirea pagubei victimelor infracţiunilor de violenţă.

4. Victimo-terapia – include elaborări metodologice de comportare cu victima, de audiere a

acesteia, precum şi crearea unui sistem de reabilitare a victimei.

Importanţa victimologiei constă în faptul că ea studiază victima şi condiţiile care au determinat

transformarea persoanei în victimă, propune soluţii pentru înlăturarea acestor consecinţe, studiază procesul
de transformare a persoanei în victimă, numărul de victime existente la un moment dat, pe un anumit
teritoriu, studiază personalitatea victimei şi propune măsuri de protecţie socială, precum şi auto-protecţie
împotiva victimizării.

Printre conceptele victimologice, găsim următoarele:

a) Victimitatea;

b) Victimizarea.

Victimitatea reprezintă ansamblul trăsăturilor, însuşirilor, capacităţilor, care predispun persoana de

a deveni victimă. Victimitatea mai înseamnă şi:

a) Capacitatea înaltă a unui individ de a deveni ţinta atentatelor criminale;

 b) Investigarea cauzelor şi condiţiilor care favorizează pe unele persoane să devină victime ale
unor infracţiuni;

c) Caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziţia ei de a deveni victimă;

d) Caracteristica comportamentului persoanei care, în anumite împrejurări, prin acţiunile sale,

riscă să devină victimă a infracţiunii;

Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitatea victimală, care

poate fi influenţată de factorii personali, cum ar fi vîrsta, sexul persoanei, experienţa şcolară sau de viaţă
redusă, şi factorii situaţională, care, în anumite situaţii, îi fac pe indivizi de deveni victime. Exemplu:
turiştii într-o ţară străină, persoanele care vizitează cluburile de noapte.

Victimizarea este procesul de transformare a persoanei în victimă. Studierea multilaterală a

criminalităţii implică stabilirea gradului de afectare a societăţii de victimizare. În acest scop se utilizează
nivelul de victimizare (rata victimizării), ceea ce înseamnă totalitatea victimelor existente la un moment
dat, pe un anumit teritoriu, raportat la numărul general al populaţiei şi calculat la un număr concret de
persoane.

Actualmente, criminologia operează cu termenul de victimă în sens restrîns, ca fiind orice persoană
fizică. Conform codului de procedură penală, art. 58, se consideră victimă persoana fizică sau juridică,
căreia, prin infracţiune, i-au fost cauzate daune morale, fizice sau materiale.

2. Victima şi actul infracţional. Clasificarea şi tipologia victimelor.

Abaterea de la normele morale din societate, specifică oricărei infracţiuni, caracterizează şi

multiplele forme de comportament al persoanelor din situaţia preinfracţională, care devin în consecinţă,
victime. Amoralitatea în coportamentul victimelor sporeşte probabilitatea comiterii infracţiunii în privinţa
lor. În cercetările criminologice, comportamentul infracţional, individual, victima prezintă interes în acea
măsură în care comportamentul ei se inserează în evenimentul infracţiunii şi poartă în sine o încărcătură
criminogenă.

Însă, chiar cînd are loc cea mai activă provocare a infracţiunii din partea victimei, săvîrşirea ei este
posibilă doar atunci cînd personalităţii infractorului îi sunt caracteristice anumite orientări anti-sociale.

Cu cît mai semnificativ este rolul comportamentului victimei în geneza infracţiunii, cu atît mai
redusă este intensitatea orientării anti-sociale a personalităţii infractorului. Asemenea dependenţă,
interacţiune, poate fi relevată mai clar în infracţiunile contra persoanei, fiindcă în mecanismul psihologic al
comiterii lor, devin importante emoţiile infractorului, care pot duce, în consecinţă, pînă la faza afectului.

Fără analiza comportamentului şi personalităţii victimei, a reacţiei ei asupra acţiunilor infractorului,

este imposibil uneori de a determina din ce cauze atentatele infracţionale similare, comise de unele şi
acelaşi persoane, provoacă rareori acelaşi rezultat infracţional.
 Elementele negative ale comportamentului victimei, pot servi ca factori ce favorizează săvîrşirea
infracţiunilor, sau chiar provoacă comiterea lor. În psihologie se afirmă că în calitate de factori care au
importanţă pentru apariţia şi decurgerea conflictului, pot fi ideile, poziţia în anumite relaţii, precum şi
calităţile individuale specifice ale personalităţii.

Legislaţia penală a Republicii Moldova conţine un şir de indicaţii precum că comportamentul

negativ al victimei poate servi ca circumstanţă care atenuează pedeapsa penală sau ca bază de calificare a
infracţiunii cu un grad de pericol mai redus.

Ca şi infractorul, potenţiala victimă, apreciază situaţia din viaţă concretă ce s-a creat, şi deseori
procedează, în dependenţă de rezultatele evaluării precum şi în baza viziunilor, deprinderilor, calităţilor
sale psihologice, etc. Deci, victima, interacţionează nu numai cu viitorul infractor, dar şi cu alte elemente
ale situaţiei.

Acţionînd ca un element activ al situaţiei, victima poate aduce infractorul, prin comportamentului
său, într-o stare de afect puternic, generînd frică, ură, reacţii uneori chiar nedorite pentru infractor. Deseori,
prin aceasta şi se explică faptul că hoţul devine ucigaş, cu toate că pînă la comiterea infracţiunii nu avea
intenţia să omoare victima.

În alte situaţii, potenţiala victimă, prin înjosirea permanentă, îi crează viitorului infractor, o stare de
afect, provocîndu-l pe infractor prin aceasta, la acţiuni violente.

Rolul victimei în mecanismul actului infracţional, poate fi extrem de divers şi din acest punct de
vedere, comportamentul victimei, poate fi următorul:

a) Pozitiv, adică victima opune rezistenţă activă agresorului;

b) Neutru, adică nu contribuie nici la comiterea infracţiunii şi nici la contracararea ei;

c) Negativ, unde victima însăşi încalcă într-un oarecare mod, normele morale sau juridice.

În scopul prevenirii infracţiunilor, o mare însemnătate o are clasificarea victimelor ce au suferit în

urma comiterii lor. Elaborarea unei clasificări are ca scop principal sporirea eficienţei profilaxiei
criminalităţii şi protejarea cetăţenilor ca victime potenţiale.

În comparaţie cu infractorul, care este o persoană responsabilă, care a atins o anumită vîrstă,
victima infracţiunii poate fi oricare individ, din momentul naşterii şi pînă la moartea sa.

Clasificarea victimelor trebuie să reflecte legătura genetică dintre personalitate şi comportamentul

victimei de pînă la declanşarea actului infracţional pe de o parte, şi după comiterea infracţiunii, pe de altă
parte.
 Corelaţia dată poate fi investigată sub diferite aspecte, şi anume:

a) Social;

b) Biologic;

c) Socio-psihologic, etc.

Există mai multe criterii de clasificare ale victimelor, prin care se înscriu următoarele:

Clasificarea victimelor după categoriile infracţionale;

Clasificarea victimelor după gradul de implicare şi de responsabilitate în comiterea infracţiunii;

Clasificarea victimelor utilizînd drept criterii factorii psihologici, biologici şi sociali.

a) După categoria infracţională, cunoaştem următoarele categorii de victime:

– Victime ale infracţiunii de viol;

– Victime ale infracţiunii de tîlhărie;

– Victime ale infracţiunii de vătămare corporală, etc.

Practic, victime există la orice componenţă de infracţiune .

b) După criteriul factorilor biologici, psihologici şi sociali, se înscrie clasificarea

victimelor a lui Hans von Henting:

Victime nevîrstnice;

Femeile ca victime ce apar mai ales în cazul infracţiunilor sexuale;

Vîrstnici;

Consumatori de alcool sau droguri;

Imigranţii, pot fi uşor victimizaţi. Aceasta se referă în special la lipsa de mijloace materiale în
noua ţară, necunoaşterea limbii, etc.;

Minorităţile etnice;

Persoanele cu o inteligenţă redusă. După părerea autorului, aceştia sunt născuţi spre a fi victime
datorită naivităţii lor.

Persoanele temporar deprimate. Aceştia sunt persoane singuratice, pot cădea uşor victime a
anumitor infracţiuni;
 Persoanele achizitive, adică cele care în orice împrejurare, caută să-şi mărească bunurile.
Această tendinţă poate duce atît la crimă, cît şi la victimizare;

Persoanele destrăbălate. Aceştia sunt expuşi pericolului atacurilor fizice, sexuale, dar şi
crimelor de ordin material;

Persoanele blocate de datorii.

După gradul de participare şi de răspundere ce revine victimei în producerea infracţiunilor, autorul

Skaffer, propune următoarele tipuri de victime:

a) Victima care anterior nu a avut legătură cu infractorul, întîlnirea lor fiind o întîmplare;

b) Victime provocatoare;

c) Victimele care din grabă, provoacă declanşarea infracţiunii. Exemplu: 1) femeia care se plimbă
seara prin locuri puţin umblate cu o costumaţie provocatoare. 2) Lasă obiectele scumpe fără supraveghere.

d) Victimele slabe biologic, ca de exemplu copiii sau persoanele vîrstnice;

e) Victime auto-victimizate, ca de exemplu: sinucigaşii, homosexualii, persoanele care consumă

alcool sau droguri.

Din punct de vedere al vinovăţiei al vinovăţiei victimei, autorul Mendelson a elaborat următoarea
clasificare a victimelor:

a) Victime absolut nevinovate;

b) Victime a cărei vinovăţii este mai redusă decît a infractorului, ca de exemplu, cînd
comportamentul este provocator;

c) Victima la fel vinovată ca şi infractorul. De exemplu: în cazul depăşirii limitelor legitimei

apărări;

d) Victima a cărei vinovăţie este mai mare ca a infractorului. De exemplu: omorul săvîrşit în stare
de afect.

3. Profilaxia victimologică

Profilaxia victimologică este una din direcţiile prevenirii infracţiunilor, care reprezintă o activitate
specifică a instituţiilor sociale, orientată asupra relevării, înlăturării sau neutralizării factorilor,
împrejurărilor, situaţiilor, care formează comportamentul victimogen, şi aduce la comiterea infracţiunilor,
relevării grupului de risc şi a persoanelor concrete cu un grad sporit de victimitate şi influenţării asupra lor
în scopul activizării calităţilor de protecţie, elaborării măsurilor speciale de protejare a cetăţenilor faţă de
atentatele infracţionale, în scopul stopării procesului de victimizare ulterioară a acestor.
 Profilaxia victimologică are o structură complexă. Se realizează de diferiţi subiecţi, la diferite
nivele şi în forme multiple a comportamentului victimal.

Subiecţii profilaxiei victimologice sunt organele statale, organizaţiile obşteşti, persoanele cu funcţii
de răspundere, cetăţenii, care realizează profilaxia fenomenului criminal.

Eficienţa realizării profilaxiei criminologice depinde de mulţi factori şi în primul rînd de cei cu
caracter tactic şi organizaţional.

Pentru organizarea profilaxiei criminologice, important este nu doar relevarea victimei potenţiale,
dar şi stabilirea interacţiunii posibilului infractor cu victima, în diferite situaţii.

Pentru obţinerea unei imagini mai clare, care caracterizează situaţia victimologică, este necesar de
realizat unele cercetări cu utilizarea metodicii sociologice de investigare, cum ar fi:

a) Studierea documentelor;

b) Studierea dosarelor penale;

c) Studierea materialelor de refuz în pornirea urmăririi penale;

d) Studierea audierii cetăţenilor, precum şi a persoanelor cu funcţii de răspundere.

Măsurile profilaxiei victimologice sunt diferite şi pot divizate în 2 grupe principale. Către prima
grupă se referă măsurile generale îndreptate spre înlăturarea situaţiilor datorită cărora pot surveni anumite
prejudicii. Din ele fac parte următoarele:

Informarea cetăţenilor prin intermediul mass-mediei, despre comiterea anterioară, pe un anumit

teritoriu, a unor fapte infracţionale, despre acţiunile tipice ale infractorilor, şi cum de procedat în cazul
aflării cetăţenilor într-o sitaţie criminogenă respectivă.

Verificarea şi luarea măsurilor pentru iluminarea străzilor, scărilor caselor de locuit, instalarea
posturilor de poliţie lîngă locurile favorabile de comitere a infracţiunilor.

Iniţierea unor convorbiri cu părinţii.

Pregătirea şi răspîndirea notiţelor speciale de avertizare despre necesitatea şi posibilitatea

evitării infractorilor, pentru a nu deveni victima lor.

Către a II-a grupă, se referă măsurile speciale, care permit asigurarea securităţii personale a
probabilei victime. Aceste măsuri se referă de obicei la persoanele a căror activitate profesională sau stare
socială predetermină victimitatea lor. Însăşi măsurile se realizează prin informarea şi instructarea unor
asemenea persoane, stabilirea pazei de corp, punerea la dispoziţie a mijloacelor de auto-protecţie.