AUTORIZAŢIE DE PUNERE PE PIAŢĂ NR.

7107/2006/01; 7108/2006/01 Anexa 2

Rezumatul caracteristicilor produsului

REZUMATUL CARACTERISTICILOR PRODUSULUI

1. DENUMIREA COMERCIALĂ A MEDICAMENTULUI

Edicin 500 mg, pulbere pentru soluţie perfuzabilă/injectabilă

Edicin 1 g, pulberepentru soluţie perfuzabilă/injectabilă

2. COMPOZIŢIA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ

Edicin 500 mg
Fiecare flacon cu pulbere conţine clorhidrat de vancomicină, echivalentul a 500 mg (500000 UI)
vancomicină activă.
Edicin 1 g
Fiecare flacon cu pulbere conţine clorhidrat de vancomicină, echivalentul a 1 g (1000000 UI)
vancomicină activă.

Pentru lista excipienţilor a se vedea pct. 6.1.

3. FORMA FARMACEUTICĂ

Edicin 500 mg
Pulbere de culoare albă sau aproape albă

Edicin 1 g
Pulbere de culoare albă până la brun deschis

4. DATE CLINICE

4.1 Indicaţii terapeutice

Vancomicina este indicată în tratamentul infecţiilor severe cauzate de microorganisme gram-pozitive

rezistente la alte antibiotice şi pacienţilor cu alergie cunoscută la peniciline şi cefalosporine:

-Endocardite
-Septicemie
-Osteomielite
-Infecţii ale sistemului nervos central
-Infecţii ale tractului respirator inferior (pneumonie)
-Infecţii ale pielii şi ţesuturilor moi

Administrare orală:
Enterocolite stafilococice
Colite pseudomembranoase

Vancomicina este eficientă în prevenirea:

- endocarditelor la pacienţii cu hipersensibilitate la peniciline,

1
- unor infecţii (post operatorii la nivelul cavităţii orale sau a tractului respirator superior şi a celor
apărute în urma unor proceduri medicale) atunci când există un risc înalt de dezvoltare a infecţiilor cu
bacterii rezistente gram-pozitive.

4.2 Doze şi mod de administrare

Vancomicina se administrează prin perfuzia intravenoasă şi nu trebuie administrată prin injecţie sub
formă de bolus sau intramuscular (a se vedea pct. 4.8 Reacţii adverse). În anumite cazuri se poate
administra oral (a se vedea pct. 4.1 Indicaţii terapeutice).

a) Utilizare parenterală

Adulţi
Doza uzuală intravenoasă zilnică este de 2 g vancomicină administrată în două sau patru doze egale i.e.
500 mg la fiecare 6 ore sau 1g la 12 ore.
Fiecare doză trebuie administrată încet, nedepăşindu-se 10 mg/min într-un interval de 60 de minute sau
mai mult. Concentraţia soluţiei reconstituite de vancomicină nu trebuie să depăşească 5 mg/ml.
La pacienţii vărstnici, de obicei este necesară reducerea dozei ( a se vedea pct. 4.4 Atenţionări şi
precauţii speciale).

Copii
Nou-născuţi sub 7 zile: doza iniţială este de 15 mg/Kg, urmată de 10 mg/kg la fiecare 12 ore.
Nou-născuţi între 7 zile şi 1 lună: doza iniţială este de 15 mg/Kg, urmată de 10 mg/kg la fiecare 8 ore.
Copii peste 1 lună: 10 mg/kg la fiecare 6 ore (40 mg/Kg /zi).
Concentraţia în soluţia reconstituită de vancomicină pentru copii nu trebuie să depăşească 2.5-5
mg/ml. Trebuie administrată în interval de 60 de minute sau mai mult.
Doza maximă pentru copii este de 15 mg/Kg, doza maximă zilnică este de 60 mg/Kg corp; şi nu
trebuie să depăşească doza pentru adulţi de 2 g zilnic.
La nou-născuţi se recomandă monitorizarea concentraţiilor serice de vancomicină. La nou-născuţii
prematuri, doza trebuie redusă datorită funcţiei renale reduse.

Dozajul în insuficienţă renală

La pacienţii cu insuficienţă renală, ajustarea dozelor şi/sau intervalul între administrări trebuie făcute
în concordanţă cu severitatea insuficienţei renale. La pacienţii cu insuficienţă renală, datorită
variabilităţii proprietăţilor farmacocinetice ale vancomicinei, tratamentul trebuie monitorizat prin
determinări ale concentraţiilor serice ale medicamentului.

Doza de vancomicină este în relaţie liniară cu clearance-ul creatininei. Doza zilnică de vancomicină
poate fi determinată din tabelul următor bazat pe clearance-ul creatininei:

Clearance-ul creatininei [ml/s] Doza zilnică de vancomicină [mg]

1,67 1545
1,50 1390
1,33 1235
1,17 1080
1,00 925
0,83 770
0,67 620
0,50 465
0,33 310
0,17 155
Dozele de 250 şi 1000 mg pot fi deasemeni utilizate. Doza iniţială este de 15 mg/kg corp, la care se
obţine repede concentraţia serică terapeutică. Intervalul dintre administrări se determină pe baza

2
măsurărilor concentraţiei serice a vancomicinei. La pacienţii cu anurie, administrarea a 1000 mg la
fiecare 7-10 zile este de obicei suficient.

Prepararea soluţiei pentru perfuzie ( a se vedea pct. 6.6 Instrucţiuni pentru utilizare /manipulare)

Monitorizarea concentraţiilor plasmatică

Concentraţia plasmatică maximă necesară de vancomicină, măsurată la 2 ore după o perfuzie completă
este între 20 şi 30 mg/ml. Concentraţia serică minimă necesară de vancomicină, măsurată exact înainte
de administrarea dozei următoare, este între 5 şi 10 mg/l.
Nefrotoxicitatea în urma utilizării vancomicinei apare în principal la concentraţii serice mai mici sau
mai mari de 10 mg/l. Otoxicitatea apare rar la concentraţii serice mai mici de 30 mg/l.

b) Administrare orală

Conţinutul unui flacon poate fi administrat şi oral, prin prepararea unei soluţii orale (a se vedea pct. 6.6
Instrucţiuni pentru utilizare /manipulare).

Adulţi
Doza zilnică uzuală este de 500 mg sau 1g administrate oral în 3 sau 4 prize, timp de 7-10 zile. Doza
zilnică maximă este de 2 g şi nu trebuie depăşită.

Copii
Doza zilnică uzuală este de 40 mg/Kg corp administrate în 3 sau 4 prize, timp de 7-10 zile. Doza
zilnică maximă este de 2 g şi nu trebuie depăşită.

4.3 Contraindicaţii

Hipersensibilitate la vancomicină.

4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare

Administrarea rapidă in bolus (de exemplu pe parcursul a câteva minute) poate fi asociată cu
hipotensiune arterială exagerată, incluzând șoc și rar, stop cardiac, reacții de tipul celor histaminice și
erupții maculopapulare sau eritematoase (“sindromul omului roșu” sau “sindromul gâtului roșu”).
Vancomicina trebuie administrată printr-o perfuzie diluată, în interval de cel puţin 60 de minute pentru
a evita reacțiile care apar la perfuzarea rapidă. Oprirea perfuziei are ca rezultat, de obicei, încetarea
rapidă a acestor reacții (a se vedea pct. 4.2 și 4.8).
În cazul unor reacții alergice severe (anafilaxie) administrarea vancomicină trebuie oprită imediat și
trebuie luate măsuri adecvate imediat.

Vancomicina trebuie administrată cu precauție la persoanele cu alergie la teicoplanină, deoarece cele 2

substanțe dau reacții alergice încrucișate.
Deoarece are potențial de ototoxicitate și nefrotoxicitate, vancomicina trebuie utilizată cu atenție la
pacienții cu insuficiență renală, iar doza trebuie redusă în funcție de gradul de insuficiență renală.
Riscul de roxicitate crește în mod apreciabil odată cu concentrațiile sanguine crescute sau terapia
prelungită. Trebuie monitorizate concentrațiile sanguine și trebuie efectuate cu regularitate teste pentru
funcția renală.

De asemenea, trebuie evitată administrarea vancomicinei la pacienții cu probleme auditive anterioare.

Dacă se utilizează la astfel de pacienți, doza trebuie reglată, dacă este posibil, prin determinarea
periodică a concentrației sanguine a medicamentului. Surditatea poate fi precedată de tinitus.

Pacienţii vârstnici sunt mai predispuşi la afectarea auzului. Experienţa obţinută cu alte antibiotice
indică faptul că, surditatea poate fi progresivă, chiar dacă se întrerupe tratamentul.

3
Administrarea la copii și adolescenți
La nou-născuţii prematur şi copiii mici, poate fi adecvată confirmarea concentraţiilor serice de
vancomicină dorite. Administrarea concomitentă de vancomicină şi medicamente anestezice a fost
asociată, la copii, cu eritem şi înroșirea feței prin reacții de tipul celor histaminice.

Utilizarea la vârstnici
Scăderea naturală a filtrării glomerulare odată cu înaintarea în vârstă poate determina concentraţii
serice crescute de vancomicină dacă doza nu este ajustată (vezi “ Doze şi mod de administrare”).

Precauții
Monitorizarea regulată a concentraţiilor vancomicinei în sânge este indicată în tratamentul pe termen
lung, mai ales la pacienţii cu disfuncţii renale sau cu deficienţe de auz, precum şi în cazul administrării
concomitente de substanţe nefrotoxice, respectiv ototoxice.

Dozele trebuie ajustate în funcţie de concentraţiile serice. Trebuie monitorizate concentraţiile sanguine
şi trebuie efectuate cu regularitate teste pentru funcţia renală.

Pacienţilor cu funcţie renală la limita inferioară şi celor cu vârsta peste 60 de ani trebuie să li se
efectueze teste repetate pentru funcţia auditivă şi pentru concentraţiile sanguine ale vancomicinei. Toţi
pacienţii care primesc acest medicament trebuie să efectueze periodic analize hematologice, analize de
urină şi teste pentru funcţia renală.

Vancomicina este foarte iritantă pentru ţesut şi cauzează necroză la locul injectării, atunci când se
administrează intramuscular; trebuie administrată prin perfuzie intravenoasă. Mulţi pacienţi care
primesc vancomicină pot acuza durere la locul injectării şi tromboflebită, care ocazional pot fi grave.

Frecvenţa şi severitatea tromboflebitei poate fi redusă la minim dacă medicamentul este administrat
lent şi sub formă de soluţie diluată (2,5-5,0 g/l) și dacă se schimbă locul de perfuzare.

Utilizarea vancomicinei pe termen lung poate avea ca rezultat dezvoltarea microorganismelor

rezistente. Este esenţială observarea cu atenţie a pacientului. Dacă, pe durata tratamentului, apare o
suprainfecţie, trebuie luate măsuri adecvate.

În cazuri rare, au fost raportate cazuri de colită pseudomembranoasă cauzată de C. difficile, la pacienţi
cărora li s-a administrat vancomicină intravenos.

Deoarece au fost raportate cazuri de hipersensibilitate încrucişată, vancomicina trebuie administrată cu

atenţie la pacienţii cu hipersensibilitate cunoscută la teicoplanin.

4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune

Anestezice
Administrarea concomitentă a vancomicinei cu anestezice a fost asociată cu eritem, reacţii de tip
histaminic şi reacţii anafilactice.
Au fost raportate cazuri conform cărora, frecvenţa reacţiilor asociate administrării în perfuzie creşte cu
administrarea concomitentă de medicamente anestezice. Reacţiile asociate administrării în perfuzie pot
fi reduse prin administrarea vancomicinei sub formă de perfuzie cu durata de 60 minute, înainte de
inducerea anesteziei.

Medicamente cu potențial ototoxic, neurotoxic sau nefrotoxic

Utilizarea simultană sau ulterioară, sistemică sau topică, a altor medicamente cu potenţial ototoxic,
neurotoxic sau nefrotoxic, cum ar fi gentamicină, amfotericină B, streptomicină, neomicină,
kanamicină, amikacină, tobramicină, bacitracin, polimixină B, colistin, viomicină și cisplatin necesită
monitorizare atentă (vezi pct. 4.2 ajustarea dozelor în asociere cu aminoglicozide).

4
Musculorelaxante
Există un potenţial crescut de bloc neuromuscular asociat cu administrarea concomitentă de
vancomicină şi medicamente blocante neuromusculare.

4.6 Fertilitatea, sarcina şi alăptarea

Sarcina
Nu există date suficiente privind siguranța administrării vancomicinei în timpul sarcinii la om. Studiile
toxicologice privind efectele asupra funcţiei de reproducere efectuate pe animale nu sugerează niciun
efect asupra dezvoltării embrionului, fătului sau asupra perioadei de gestaţie (vezi pct. 5.3).

Totuşi, vancomicina traversează placenta şi nu poate fi exclus un potenţial risc de ototoxicitate şi

nefrotoxicitate embrionară şi neonatală. De aceea, vancomicina trebuie administrată la femeile gravide
numai dacă este absolut necesar, după evaluarea atentă a raportului risc/beneficiu.

Alăptarea
Vancomicina este excretată în laptele matern, de aceea, trebuie utilizată în perioada de alăptare numai
dacă alte antibiotice au eşuat. Vancomicina trebuie administrată cu precauţie mamelor care alăptează
datorită potenţialului de apariţie a reacţiilor adverse la copil (perturbarea florei intestinale cu diaree,
colonizare cu fungi de tipul drojdiei şi posibil sensibilizare).

4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje

Vancomicina are o influență neglijabilă asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje.

4.8 Reacţii adverse

În cadrul fiecărei grupe de frecvenţă, reacţiile adverse sunt enumerate în ordinea descrescătoare a
gravităţii.

Reacţiile adverse prezentate mai jos sunt definite conform clasificării MedDRA:

Foarte frecvente (≥1/10); Frecvente (≥1/100 şi <1/10); Mai puţin frecvente (≥1/1000 şi <1/100); Rare
(≥1/10000 şi <1/1000); Foarte rare (<1/10000); Cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată pe
baza datelor disponibile)

Perfuzie intravenoasă:
Cele mai frecvente reacţii adverse sunt flebita şi reacţiile pseudo-alergice asociate cu perfuzarea
intravenoasă prea rapidă a vancomicinei.

Tulburări hematologice şi limfatice:

Rare: trombocitopenie, neutropenie, agranulocitoză, eozinofilie.

Tulburări ale sistemului imunitar:

Rare: reacţii anafilactice, reacţii de hipersensibilitate.

Tulburări acustice şi vestibulare:

Mai puţin frecvente: pierderea auzului, tranzitorie sau permanentă;
Rare: tinitus, ameţeală.

Tulburări cardiace:
Foarte rare: arest cardiac.

Tulburări vasculare:

5
Frecvente: scăderea tensiunii arteriale; tromboflebită.
Rare: vasculită.

Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale:

Frecvente: dispnee, stridor.

Tulburări gastro-intestinale:
Rare: greaţă; diaree.
Foarte rare: enterocolită pseudomembranoasă.

Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat:

Frecvente: exantem şi inflamaţia mucoaselor, prurit, urticarie;
Foarte rare: dermatită exfoliantă, sindrom Stevens-Johnson, sindrom Lyell, dermatită buloasă liniară
IgA.

Tulburări renale şi ale căilor urinare:

Frecvente: insuficienţă renală, manifestată mai ales prin valori crescute ale creatininei serice;
Rare: nefrită interstiţială, insuficienţă renală acută.

Tulburări generale şi la nivelul locului de administrare:

Frecvente: flebită, înroşirea părţii superioare a corpului şi a feţei;
Rare: febră cauzată de medicament, frisoane,durere toracică şi la nivelul muşchilor spatelui.

Reacţii asociate cu administrearea intravenoasă

Se pot produce reacţii anafilactice în timpul sau la scurt timp după perfuzarea rapidă, reacţii care
includ hipotensiune arterială, dispnee, urticarie sau prurit. Pot să apară înroşirea pielii în partea
superioară a corpului (sindromul omului roşu), durere şi crampe toracice sau la nivelul muşchilor
spatelui.

Reacţiile se reduc atunci când se întrerupe administrarea, în general între 20 de minute şi 2 ore.
Vancomicina trebuie administrată în perfuzie lentă (cu durata mai mare de 60 de minute - vezi pct.
4.4).

Ototoxicitatea poate fi reversibilă sau permanentă şi a fost raportată în principal la pacienţii cărora li s-
a administrat o supradoză, la pacienţii cu antecedente de hipoacuzie şi la pacienţii care au primit
tratament concomitent cu alte medicamente ototoxice, precum aminoglicozidele.

Raportarea reacţiilor adverse suspectate

Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru
permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din
domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul sistemului
naţional de raportare, ale cărui detalii sunt publicate pe web-site-ul Agenţiei Naţionale a
Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.

4.9 Supradozaj

A fost raportată toxicitatea la supradozare. Administrarea a 500 mg i.v. la un copil de 2 ani a fost
letală. Administrarea a 56 g la un adult pe durata a 10 zile a condus la insuficiență renală. În anumite
condiții asociate cu risc înalt (cazuri de insuficiență renală severă) nivelul seric crescut poate conduce
la oto- și nefrotoxicitate.

Tratamentul supradozajului
Nu este cunoscut un antidot specific;
Este necesară susținerea funcției renale și administrarea de tratament simptomatic.

6
Vancomicina nu este îndepărtată din sânge prin hemodializă sau dializă peritoneală. Hemofiltrarea sau
hemoperfuzia cu rășini polisulfonice au fost folosite pentru a reduce concentrațiile seice de
vancomicină.

5. PROPRIETĂŢI FARMACOLOGICE

Grupa farmacoterapeutică
Antibiotice cu structură glicopeptidică, vancomicină, cod ATC: J01XA01

5.1 Proprietăţi farmacodinamice

Vancomicina este un antibiotic cu structură glicopeptidică. Acţionează prin inhibarea sintezei peretelui
bacterian. Se leagă de capătul C terminal al reziduurilor de D-alanină-D-alanină ale precursorilor de
peptidoglicani UDP-N-acetilmuramilpentapeptid, pe suprafaţa externă a membranei citoplasmatice.
Deasemeni, inhibă activitatea transpeptidazelor şi carboxipeptidazelor, care leagă adiacent lanţurile de
peptidoglicani cu lanţurile de pentaglicină. Liza celulară care are loc este rezultatul acţiunii
necontrolate a enzimelor autolitice. Vancomicina acţionează mai devreme în sinteza peretelui celular
decât antibioticele betalactamice. Probabil inhibă deasemeni producţia acizilor ribonucleici, dar acest
mecanism de acţiune este mai puţin important.
Vancomicina este un antibiotic bactericid activ în special împotriva multor bacterii gram-pozitive şi
bacteriostatic faţă de enterococi. Acţiunea bactericidă faţă de enterococi poate fi obţinută prin
administrarea combinată a vancomicinei cu aminoglicozidele.
Bacteriile sensibile la vancomicină includ stafilococi (vancomicina acţionează faţă de tulpini rezistente
la meticilin ale Staphylococcus aureus, Staphylococcus haemolyticus şi Staphylococcus epidermis),
streptococci (Streptococcus pyogenes, Streptococcus pneumoniae, Streptococcus agalactiae şi altele,
independente de sensibilitatea la penicilină), enterococi (Enterococcus faecalis, Enterococcus
faecium), Listeria monocytogenes, corynebacteria (Corynebacterium diphtheriae, Corynebacterium
jeikeium), Bacillus spp., Clostridium spp., Propionibacterium acnes, Actinomyces spp., tulpini rare de
Lactobacillus spp. si Rhodococcus equi. In vitro, Borrelia burgdorferi este sensibilă la vancomicină. In
vitro tulpini individuale de Neisseria gonorrhoeae pot fi sensibile la vancomicină. In vitro nu este
sigură sensibilitatea Flavobacterium spp. la vancomicină. Toate celelalte bacterii aerobe şi anaerobe
Gram-negative sunt rezistente la vancomicină.
În timpul tratamentului cu vancomicină, stafilococii pot deveni mai puţin sensibili la ea, deşi aceasta se
întâmplă foarte rar (Staphylococcus aureus are sensibilitate intermediară la vancomicină -VISA).
Rezistenţa stafilococilor coagulazo-rezistenţi poate fi stabilă sau reversibilă. In VISA îngroşarea
peretelui celular este probabil importantă; vancomicina se acumulează la acest nivel, astefel legarea sa
de precursorii peptidoglicanilor este prevenită. Adiţional administrării vancomicinei, administrarea
altor antibiotice, în special acelora care acţionează pe germeni anaerobi intestinali cum ar fi
metronidazolul, clindamicina, imipenem, ciprofloxacina şi a 3- a generaţie de cefalosporine, este
deasemeni importantă pentru dezvoltarea rezistenţei vancomicinei la enterococi (VRE). Apariţia VRE
este asociată deasemeni cu utilizarea avoparcinei, a antibioticelor glicopeptidice care se utilizează în
medicina veterinară. Rezistenţa genelor codifica diferite enzime, care altereaza precursorii
peptidoglicanilor, la care vancomicina se leaga de obicei. Se poate transmite prin plasmide sau prin
legarea de cromozomi. În Slovenia până acum s-au izolat doar tulpini individuale VRE.
Bacteriile gram-negative sunt rezistente la vancomicină datorită impermeabilităţii membranei celulare
externe.
Rezistenţa încrucişată a vancomicinei şi teicoplaninei este posibilă, dar cu alte antibiotice nu se
cunoaşte. MIC pentru majoritatea bacteriilor susceptibile este mai mic de 5 mg/l şi MIC pentru
rezistenţa stafilococului auriu la vancomicină este 10 spre 20 mg/l.
Studiile experimentale in vitro cu animale au demonstrat că la concentraţii ale vancomicinei mai mici
de 1,5 mg/l efectul bactericid depinde de concentraţii, în timp ce la concentraţii mai mari depinde de
timp. Eficacitatea este mai serios afectată la concentraţii serice mai mici decât la concentaţii serice mai
mari. Deasemeni s-a descoperit că vancomicina are un efect post-antibiotic (PAE) şi un efect post-
antibiotic al concentraţiilor subinhibitorii (efect post antibiotic MIC, PA-SME). Concentraţiile serice

7
privind eficacitatea la om nu se cunosc. Pe baza experienţei obţinută în urma administrării dozelor
uzuale, probabil că pentru obţinere efectului terapeutic sunt necesare concentraţii între maxim 20-30
mg/l şi 5-10 mg/l.

5.2 Proprietăţi farmacocinetice

Absorbţia: După administrarea orală, vancomicina este absorbită într-o mică măsură. Absorbţia se
face mai uşor dacă mucoasa intestinală este inflamată. La pacienţii cu mucoasa intestinală inflamată,
concentraţiile serice cele mai mari se obţin în urma administrării dozelor de 500 mg la fiecare 6 ore ,
variind între 2,4 şi 3 mg/l.
După administrarea intraperitoneală, doza de vancomicină este absorbită intr –o proporţie variind între
39 şi 75%. La concentraţii ale vancomicinei în soluţia de dializă de 50 mg/l, concentraţia serică
maximă este între 5,1 şi 21,5 mg/l. După 8 sau 15 ore de dializă, concentraţia serică maximă descreşte
la 4,6 sau 3,1 mg/l. Dacă membrana peritoneală este inflamată , absorbţia vancomicinei este mai
crescută.
Distribuţia: după administrarea rapidă intravenoasă a unei doze de 500 mg vancomicină concentraţiile
serice cele mai înalte sunt imediat după administrare (33 mg/l); după o oră descreşte la 7,3 mg/l. După
administrarea unei doze de 1 g, concentraţiile serice se dublează; imediat după administrare ajung între
20 şi 50 µg/ml. După 12 ore, concentraţiile de vancomicină sunt încă între 5 şi 10 µg/ml.
Vancomicina se leagă în proporţie de 30-55% de proteinele plasmatice, albuminele primare şi Ig A.
Penetrarea sa tisulară este în principal bună (rinichi, ficat, plămâni, inimă, pereţi vasculari, abcese de la
nivelul pereţilor), fluidele corpului (pleură, sinovie, pericard, ascită) şi se excretă prin urină şi fecale.
Penetrare scăzută este la nivelul lichidelor umorale şi bilei. Pasajul spre lichidele cerebrospinale este
scăzut , dar creşte dacă membranele cerebrale sunt inflamate. Trecerea vancomicinei prin membranele
cerebrale inflamate este direct proporţională cu gradul inflamării. Datorită pasajului scăzut, dozajul
intraventricular sau intratecal este uneori necesar. La doze uzuale de 10-20 mg, concentraţia
produsului medicamentos la nivelul lichidului cerebrospinal nu poate fi prevăzut. Concentraţiile
vancomicinei în diferite ţesuturi, fluide şi excreţii sunt prezentate în tabelul următor.

Timpul după Concentraţii în Concentra

Ţesuturi/fluide/ Doza administrarea ţesuturi/fluide/ ţii serice
eliminare dozei eliminare(mg/l) (mg/l)
Rinichi 2000 mg/zi ND 243 5.3
Ficat 2000 mg/zi ND 20 5.3
Plămâni 2000 mg/zi ND 13 5.3
Inimă 2000 mg/zi ND 7 5.3
Aorta 2000 mg/zi ND 34 5.3
Abcese 2000 mg/zi ND 5 5.3
Lichid 2000 mg ND 0–10 50–100
cefalorahidian
Lichid 2000 mg/zi 2h 1.2 32
cefalorahidian
(Adulţi cu
meningite)
Ascită 500 mg i.v. 1.5 h 3.5 ± 1.4 6.9 ± 0.6
Bilă 500 mg i.v. 1h 3.2 ± 0.6 7.6 ± 1.7
Umoarea apoasă 500 mg i.v. 1.0 ± 0.2 0.8 13.8 ± 2.3
Lichidele 500 mg i.v. 2.6 ± 1.3 2.3 ± 1.6 6.2 ± 1.2
pericardice
500 mg i.v., 3.0 ± 0.5 h 6.7 ± 1.3 8.6 ± 1.4
repeatedly
Lichidele 500 mg i.v. 1.8 ± 1.1 h 2.4 ± 1.9 7.2 ± 1.9
pleurale

8
 500 mg i.v., 3.0 ± 0.1 h 4.3 ± 3.5 7.9 ± 2.2
repeatedly
Lichidul sinovial 500 mg i.v. 1.3 ± 0.2 5.7 ± 0.9 7.0 ± 1.3
Fecale 15–20 mg/kg ND 85–540 0.9–1.05
p.o.
10–15 mg/kg ND 4.1–35.8 ND
i.v.
Urină 500 mg i.v. 0–3 823 ± 411 3.3–40.0
ND- nu sunt date

Distribuţia volumului de vancomicină la starea de echilibru, la adulţi este de 0,2 spre 1,25 l/kg.

Metabolism: Metabolismul vancomicinei nu este cunoscut şi probabil nu este semnificativ. La

pacienţii cu insuficienţă renală şi hepatică s-a observat o prelungire a timpului de înjumătăţire.

Excreţie: Vancomicina este excretată aproape în întregime prin rinichi, predominant prin filtrare
glomerulară. Între 80 şi 90% din doză se excretă într-o zi sub formă neschimbată. Un pocent foarte
mic din vancomicină se excretă prin bilă. Clearance-ul total al vancomicinei este de 0,7 spre 3,1 ml/s.
Timpul de înjumătăţire al vancomicinei evidenţiază variaţii mari interindividuale şi cantitative de la 4
la 6 ore la adulţi, după unele date chiar de la 3 la 9 ore.

Pacienţi cu insuficienţă renală

Proprietăţile farmacocinetice ale vancomicinei se modifică semnificativ şi imprevizibil la pacienţii cu
insuficienţă renală. Insuficienţa renală întârzie eliminarea, de aceea doza de vancomicină şi intervalul
dintre administrări trebuie ajustate în funcţie de gradul de insuficienţă la aceşti pacienţi. Doza de
vancomicină administrată este în relaţie liniară cu clearance-ul creatininei, dar tratamentul trebuie
monitorizat prin determinarea concentraţiilor serice ale produsului medicamentos. La pacienţii cu
anurie, timpul de înjumătăţire este prelungit la 7,5 zile peste medie, dar s-au raportat cazuri cu
prelungirea timpului de înjumătăţire la 17 zile. Volumul de distribuţie nu se modifică. Vancomicina se
elimină în cantitate scăzută prin hemodializă şi dializă peritoneală, dar se elimină în cantitate mai mare
prin hemofiltrare şi hemodializă cu utilizarea membranelor cu permeabilitate crescută.

Vârsta
Volumul de distribuţie al vancomicinei la copii şi sugari este egal sau mai mic decât al adulţilor ( 0,53
spre 0,82 l/kg). Concentraţiile serice şi în lichidul cerebrospinal ale vancomicinei sunt indicate în
următorul tabel.

Fluidele corpului Doza Timpul după administrarea Concentraţia

dozei (mg/l)
Plasmă (prematuri) 10 mg/kg 1 min 16,8
Plasmă (sugari şi 10–15 mg/kg 0.5–1 h 26.1–32.5
copii)
10–15 mg/kg 1.5–2 h 12.4–15.6

Lichid cefalorahidian 15 mg/kg 1–2 h 0.2–1

(copii)
Lichid cefalorahidian 10–15 mg/kg 2h 1–4,2
(copii cu meningită)

La prematuri şi nounăscuţi eliberarea vancomicinei este întârziată datorită imaturităţii rinichilor (

timpul de înjumătăţire este de 9,8 ore şi 6,7 ore, iar clearance-ul este de 0,25 ml/s şi respectiv 0,5
ml/s). Mai târziu creşte în funcţie de vârsta copilului (timpul de înjumătăţire la 4 luni este de 4 ore, la 3

9
ani este 2,4 ore şi la 7 ani este 2,2 ore). Clearance-ul vancomicinei la copii este mai mare şi atinge un
vârf la vârsta de 3,9 ani (în jur de 3 ml/s). La prematuri şi alţi nounăscuţi, concentraţile serice ale
produsului medicamentos trebuie măsurate deoarece există variaţii importante interindividuale iar
dozele recomandate în mod curent se bazează pe rezultatele unor studii mici.
La vârstnici, proprietăţile farmacocinetice ale vancomicinei se modifică datorită afectării funcţiei
renale. Au fost raportate creşteri ale volumului de distribuţie, poate datorită modificării legării de
ţesuturi. Este necesară deasemeni monitorizarea concentraţiilor serice.

Alte afecţiuni şi condiţii

La pacienţii în stare critică, eliminarea vancomicinei este scăzută adiţional, probabil datorită afectării
tubilor renali. La copiii în stare critică, volumul de distribuţie al vancomicinei este crescut la începutul
tratamentului, probabil datorită perfuzării unei cantităţi crescute de lichid.

La pacienţii cu afecţiuni medulare, timpul de înjumătăţire este prelungit, de aceea intervalul dintre
doze trebuie crescut.

La copiii şi adulţii cu afecţiuni maligne, eliminarea vancomicinei este accelerată. Mecanismul acestei
modificări a proprietăţilor farmacocinetice nu este cunoscut.

La pacienţii cu arsuri sunt necesare doze mai mari de vancomicină datorită creşterii filtrării
glomerulare şi probabil şi a secreţiei tubulare.

Creşterea eliminării vancomicinei se întâlneşte la administrarea concomitentă intravenoase a altor

medicamente, dar nu se ştie dacă trebuie crescute dozele la aceşti pacienţi.
Pe perioada sarcinii sunt necesare doze crescute de vancomicină, probabil datorită creşterii volumului
de distribuţie.

La pacienţii supraponderali, a fost găsit un volum de distribuţie mai mic şi un timp de înjumătăţire mai
mic.de aceea la eceşti pacienţi este necesară reducerea dozei sau creşterea intervalului între
administrări.

5.3 Date preclinice de siguranţă

Toxicitatea acută
Sunt disponibile informaţii despre toxicitatea acută a vancomicinei. DL 50 administrată intravenos la
şobolani şi şoareci a fost de 319 respectiv 400 mg/kg corp. Tratamentul supradozajului este în
principal suportiv. Vancomicina nu se poate elimina din corp cu ajutorul dializei şi eficacitatea
hemoperfuziei (cu răşină polisulfonată) este limitată.

Toxicitatea după administrări repetate

S-au efectuat studii pe şobolani pentru a se stabili nefrotoxicitatea vancomicinei şi gentamicinei prin
măsurarea concentraţiilor enzimatice urinare şi concentraţia antibioticelor la mnivelul cortexului renal.
S-a găsit că nefrotoxicitatea vancomicinei este cea mai redusă; este urmată de nefrotoxicitatea
gentamicinei, cea mai crescută nefrotoxicitate apare după administrarea concomitentă a ambelor
medicamente.
Studiile la şobolani au demonstrat că cilastin reduce absorbţia vancomicinei la nivel renal şi creşte
excreţia urinară, probabil datorită inhibării reabsorbţiei vancomicinei la nivel celular al tubulilor
proximali renali. Cilastin nu afectează filtrarea glomerulară a vancomicinei şi legarea de proteinele
plasmatice.

Efecte asupra fertilităţii şi potenţialului teratogenic

Nu au fost efectuate studii privind efectul vancomicinei aupra fertilităţii la animale. Studiile pe
şobolani şi iepuri nu au arătat nici un efect teratogenic sau efecte asupra greutăţii corporale şi
dezvoltării fetale.

10
Potenţialul mutagenic
Testele standard de laborator au demonstrat că vancomicină nu are potenţial mutagen.

Potenţial carcinogenic
Nu există studii relevante la animale.

6. PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE

6.1 Lista excipienţilor

Nici unul.

6.2 Incompatibilităţi

Soluţia de vancomicină are un pH scăzut şi de aceea poate cauza instabilitate fizică şi chimică dacă
este amestecată cu alte componente. Soluţia de vancomicină nu trebuie amestecată cu alte soluţii, cu
excepţia acelora a căror compatibilitate a fost verificată.
Nu este recomandată administrarea concomitentă a vancomicinei cu soluţii de cloramfenicol,
corticosteroizi, meticilină, heparină, aminofilină, fenobarbital şi antibiotice cefalosporine.

6.3 Perioada de valabilitate

2 ani.
A nu se utiliza după data de expirare înscrisă pe ambalaj.
6.4 Precauţii speciale pentru păstrare

A se păstra la temperaturi sub 25°C.

A nu se lăsa la îndemâna şi vederea copiilor.

6.5 Natura şi conţinutul ambalajului

Edicin 500 mg
Cutie cu 1 flacon din sticlă incoloră, cu capacitatea de
10 ml, cu 500 mg pulbere pentru soluţie perfuzabilă / injectabilă

Edicin 1 g
Cutie cu 1 flacon din sticlă incoloră, cu capacitatea de
10 ml, cu 500 mg pulbere pentru soluţie perfuzabilă / injectabilă

6.6 Instrucţiuni pentru utilizare / manipulare

Prepararea soluţiei perfuzabile

Se dizolvă o doză de 500 mg vancomicină în 10 ml apă pentru preparate injectabile sau o doză de 1 g
vancomicină în 20 ml apă pentru preparate injectabile. 1 ml de soluţie reconstituită conţine 50 mg
vancomicină. Soluţia astfel preparată se poate păstra 24 de ore la temperaturi sub 25 οC sau 96 de ore
la frigider la temperaturi între 2-8 οC. Această soluţie trebuie diluată în continuare în funcţie de metoda
de administrare.

Perfuzie intermitentă
Se dizolvă cu 100 sau 200 ml soluţie de glucoză 5% sau soluţie de clorură de sodiu 0,9%. Concentraţia
vancomicinei în soluţia reconstituită nu trebuie să depăşească 5 mg/ml.

Perfuzie continuă

11
Trebuie administrată doar dacă tratamentul cu perfuzie intermitentă nu este posibil. Se diluează 1 -2 g
de vancomicină dizolvată într-o cantitate suficientă de glucoză 5% sau soluţie de clorură de sodiu
0,9% şi se administrează sub forma de perfuzie picătură astfel încât pacientul să primească doza zilnică
în 24 de ore.

Stabilitatea soluţiei reconstituite

Soluţiile de Vancomicină diluate cu glucoză 5% sau cu clorură de sodiu 0,9% pot fi păstrate la frigider
timp de 14 zile. Soluţiile diluate cu următoarele soluţii pentru perfuzii pot fi păstrate în frigider doar 96
de ore:
- glucoză 5% şi clorură de sodiu 0,9%
- soluţie Ringer lactat
- soluţie Ringer acetat
- soluţie Ringer lactat şi glucoză 5%.

Administrarea orală
Conţinutul unui flacon se poate utiliza şi pentru prepararea unei soluţii orale. Soluţia orală se prepară
prin reconstituirea conţinutului unui flacon (500 mg vancomicină) cu 30 ml apă. Pacientul poate să bea
soluţia orală sau se poate administra printr-un tub nazogastric. Se pot adăuga siropuri obişnuite pentru
îmbunătăţirea gustului.

7. DEŢINĂTORUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ

Lek Pharmaceuticals d.d.,

Verovškova 57, Ljubljana, Slovenia

8. NUMĂRUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ

Edicin 500 mg
7107/2006/01-02
Edicin 500 mg
7108/2006/01-02

9. DATA PRIMEI AUTORIZĂRI SAU A REÎNNOIRII AUTORIZAŢIEI

Reinnoirea autorizatiei - Decembrie/2006

10. DATA REVIZUIRII TEXTULUI

Februarie 2015

Informaţii detaliate privind acest medicament sunt disponibile pe website-ul Agenţiei Naţionale a
Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.

12