NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Drept civil – noțiuni introductive

Dreptul civil ca disciplină de drept studiază raporturile juridice patrimoniale şi
nepatrimoniale (personal-nepatrimoniale sau extrapatrimoniale) care se se stabilesc între
subiecţii de drept civil (persoane fizice şi juridice) şi care au la bază libertatea şi egalitatea
juridică. Raportul patrimonial înglobează raporturile reale şi raporturile obligaţionale. Raportul
nepatrimonial se referă la orice relaţie socială reglementată de normele de drept civil care nu are
un conţinut economic, evaluabil în bani (dreptul la nume, la onoare, raporturi izvorâte din
relaţiile de familie etc). Dreptul civil este cea mai importantă ramură a dreptului privat şi are ca
domeniu actele pe care le poate face orice cetăţean indiferent de profesiunea sa. În general, prin
izvor de drept civil înţelegem forma specifică de exprimare a normelor de drept civil; norma de
drept civil poate fi definită ca fiind regula generală şi abstractă care reglementează conduita
subiectelor în raporturile juridice civile.

2.Actul juridic civil

Actul juridic civil este o manifestare de voinţă a uneia sau mai multor persoane fizice sau
juridice, săvârşită în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile. Actele juridice
civile pot fi: unilaterale, bilaterale sau multilaterale şi, ca şi celelalte acte juridice, pentru a fi
valabile, trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege. Cele mai multe acte juridice
civile sunt bilaterale şi se numesc convenţii sau contracte. Actele juridice civile mai pot fi: cu
titlu oneros sau cu titlu gratuit, acte juridice civile între vii sau acte juridice civile pentru cauză
de moarte, acte juridice civile constitutive, translative şi declarative. Pentru a fi valabil, orice act
juridic civil trebuie să aibă următoarele elemente constitutive: a) consimţământul părţilor; b)
capacitatea de a-1 încheia; c) un obiect determinat şi licit; d) o cauză licită. De regulă, actul
juridic civil este consensual, încheindu-se numai prin acordul de voinţă al părţilor; prin excepţie,
pentru actul juridic civil solemn este obligatoriu încheierea într-o anumită formă (înscris
autentic).

3.Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea este o sancțiune care constă în lipsirea actului juridic civil de efectele sale firești
întrucât acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale imperative sau cu încalcarea
condițiilor de validitate ale actului respectiv.
Codul civil dispune că „orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege
pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune”.
În alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine, dacă legea nu dispune altfel, în cazul în
care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile
de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte
juridice.

1
Pentru că un asemenea act este contrar legii, el este considerat ca şi când nu ar fi existat iar
părţile sunt repuse în situaţia anterioară. Nulitatea este principala şi cea mai vastă specie a
ineficacităţii actului juridic civil.
Chiar dacă legiuitorul s-a referit în mod special la contracte (acte juridice bilaterale sau
multilaterale), reglementarea este, în general, aplicabilă ori de câte ori se pune problema nulității
actului juridic, înțeles ca manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice,
efecte care constau în nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile.
Ca sancţiune juridică civilă, nulitatea îndeplineşte o funcţie preventivă pentru că părţile ştiind că
actul lor va fi lipsit de efecte dacă nu respectă cerinţele legii, vor fi diligente să-l încheie cu
respectarea tuturor condiţiilor legale de validitate; de asemenea o funcţie represivã sancţionând
încălcarea săvârşită; şi o funcţie reparatorie prin care se asigură, pe de o parte, restabilirea ordinii
de drept încălcate iar pe de altă parte, repararea prejudiciului cauzat prin înălcarea sancţionată
şi, uneori, în măsura prevăzută de lege, adaptarea sau refacerea actului juridic prin înlocuirea de
drept a clauzei ilegale cu clauza conformă dispoziţiei legale imperative.

3.1 Trăsăturile caracteristice a nulităţii sunt:

- nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;
- priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice stricto sensu. Există, însă, şi dispoziţii
legale din care rezultă că nulitatea este o sancţiune care nu se aplică exclusiv actelor juridice;
- intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de validitate
ale actului juridic (indiferent dacă sunt condiţii de fond sau condiţii de formă) în doctrină, uneori,
se mai subliniază că este necesar să se ţină cont şi de concordanţa efectelor actului juridic cu
regulile de convieţuire socială (bunele moravuri), deci cu morala.
- constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice edictate pentru
încheierea valabilă a actului juridic, deci nu priveşte, întotdeauna, actul juridic în întregul lui;
- pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor actului juridic, se recurge
la finalitatea legii, în sensul că actul juridic este lipsit numai de acele efecte care contravin
scopului urmărit de dispoziţia legală încălcată;
- momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al
încheierii actului juridic.

3.2 Funcţiile nulităţii

Instituţia nulităţii actului juridic civil are atât un rol preventiv, cât şi un rol represiv. În
consecinţă, nulitatea îndeplineşte nu numai o funcţie preventivă, ci şi o funcţie sancţionatorie.
Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de drept
civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor sale de valabilitate, în
sensul că, ştiind că un asemenea act va fi lipsit de efecte, persoanele sunt descurajate şi
îndemnate să respecte legea civilă. Funcţia sancţionatorie intră în acţiune atunci când funcţia
preventivă nu şi-a dovedit eficienţa, constând în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice
edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.

2
Unii autori adaugă şi o a treia funcţie a nulităţii actului juridic civil, ca fiind o sinteză a celorlalte
două, anume funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice
civile, în sensul că, prin realizarea funcţiei preventive şi a celei sancţionatorii, se asigură
respectarea normelor juridice civile care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic
civil.
3.3 Clasificarea nulității actului juridic civil
Nulitățile se pot clasifica după mai multe criterii, dintre care reținem:
A. În functie de intinderea efectelor sale, nulitatea poate fi parțială sau totală.
a).Nulitatea este parțială atunci când desființează numai în parte efectele actului juridic și anume
efectele care contravin legii, menținându-le pe cele care nu contravin legii.
b).Nulitatea totala este aceea care desființează actul juridic civil în întregime, lipsindu-l în
totalitate de efectele sale.
În dreptul nostru civil, nulitatea partială constituie regula, iar cea totală excepția.
De altfel, se poate constata că în practica judiciară cazurile de nulitate parţială nu sunt foarte
numeroase. În doctrină s-au făcut o serie de precizări importante în legătură cu anumite
împrejurări ce nu constituie nulitate parţială. Astfel, următoarele situaţii nu reprezintă nulitate
parţială, trebuind deci să nu fie confundate cu aceasta:
– situaţia în care, dintre mai multe acte juridice, aflate în strînsă legătură, se anulează în
întregime numai unul;
– ipoteza în care, deşi nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de voinţă produce efecte
ca alt act juridic, în baza conversiunii;
– cazul în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;
– ipoteza când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă ulterior este îndeplinită
cerinţa legală nerespectată în momentul încheierii lui;
– situaţia când forma adprobationem nu a fost respectată, dar operaţiunea juridică (negotium)
este valabilă.
Aşadar, nulitatea parţială înseamnă ineficacitatea numai a unei clauze sau a unor clauze, dar nu
toate, ale aceluiaşi act juridic.
Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea în nulităţi parţiale şi nulităţi totale cu
clasificarea în nulităţi absolute şi nulităţi relative. Combinând cele două criterii de clasificare
(natura interesului ocrotit şi întinderea efectelor), vom deosebi:
 nulitate absolută şi parţială,
 nulitate absolută şi totală,
 nulitate relativă şi parţială,
 nulitate relativă şi totală.
B. În funcție de natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului
juridic civil, nulitatea este de două feluri: absolută și relativă.
a). Nulitatea absolută este acea nulitate care intervine în cazul încălcării, cu ocazia
încheierii actului juridic, a unei dispoziții legale care ocrotește un interes public.

3
 b). Nulitatea relativă este acea nulitate care intervine în cazul încălcării cu ocazia
încheierii actului juridic, a unei dispoziții legale care ocrotește un interes individual, personal.
Constatatea nulitatii trebuie sa fie cerută în instanță, prin introducerea unei acțiuni și, în acest
sens, există: - acțiune în nulitatea absolută
- acțiune în anulabilitate
Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine care are interes, este imprescriptibilă și nu poate fi
acoperită prin confirmare, iar în ceea ce privește nulitatea relativă, ea poate fi invocată doar de
persoana al cărei interes a fost incălcat la incheierea actului juridic, fiind prescriptibilă și poate fi
confirmată.
Exemple de acțiuni de constatare a nulității: acțiune prin care se solicită nulitatea relativă a
actului de vânzare-cumpărare atunci când consimțământul uneia dintre părți a fost viciat la
momentul încheierii contractului, acțiune prin care se solicită nulitatea absolută datorată
nevalabilității obiectului actului juridic civil.
În doctrina clasică a fost formulată aşa-numită teorie a actelor inexistente, care a fost apoi
preluată şi de o parte a doctrinei moderne. Adopţii teoriei actelor inexistente consideră că ar fi
insuficientă împărţirea nulităţilor în absolute şi relative, întrucât aceasta nu ar acoperi toate
situaţiile practice, aşa încât ei propun o clasificare tripartită: acte juridice lovite de nulitate
absolută, acte juridice lovite de nulitate relativă şi acte inexistente.
Teoria actelor inexistente a fost elaborată pornindu-se de la unele probleme care s-au pus în
materia căsătoriei. Potrivit unei reguli stabilite de o parte a doctrinei şi jurisprudenţei din trecut,
regulă mai mult decât discutabilă, nulitatea căsătoriei nu ar putea fi cerută decât în cazurile
prevăzute de lege (en matiere de mariage pas de nullite sans texte); pentru acele cazuri în care
legea nu ar stabili nulitatea, dar în care ar fi imposibil să se considere căsătoria ca valabilă,
deoarece ar lipsi unul dintre elementele sale esenţiale (de exemplu, lipsa totală a
consimţământului, identitatea de sex, lipsa celebrării căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă
competent), s-a spus că respectiva căsătorie nu ar fi nulă, ci inexistentă, aşa încât nu mai era
nevoie de un text de lege expres pentru a considera căsătoria ca ineficace. Ulterior, teoria
inexistenţei a fost extinsă şi la alte acte juridice, afirmându-se că un act ar fi inexistent dacă i-ar
lipsi un element indispensabil formării sale (de exemplu, lipsa totală a voinţei juridice,
inexistenţa lucrului sau preţului în cazul unei vînzări, lipsa formei ad validitatem etc.).
Teoria aşa-numitelor acte inexistente este, pe de o parte, falsă, iar, pe de altă parte, inutilă, fiind
respinsă aproape în unanimitate de doctrina noastră actuală. Este falsă, în primul rând, datorită
faptului că, la origine, a urmărit înlăturarea inconvenientelor rezultate dintr-o regulă care, în
realitate, nu există, iar, în al doilea rând, datorită împrejurării că nu se poate vorbi de inexistenţa
actului juridic cât timp acesta creează o aparenţă în circuitul civil, având o existenţă exterioară şi,
mai mult, bucurându-se de o prezumţie de validitate (desigur, până la anularea sa). Este inutilă,
deoarece şi în cazul aşa-zisei inexistente urmează ca instanţa să verifice cauza ineficacităţii
actului, iar regimul juridic al inexistenţei este tocmai regimul juridic al nulităţii absolute. Mai
mult, teoria inexistenţei derivă din concepţia nulităţii „actului organism”, concepţie abandonată
în prezent. În sfârşit, motivul real care îi determină pe unii autori să împărtăşească această teorie

4
(faptul că nulitatea absolută, în anumite sisteme de drept, de exemplu, în cel francez, este supusă
prescripţiei extinctive), poate fi ignorat în sistemul nostru de drept, întrucât nulitatea absolută
este imprescriptibilă.
C. În funcţie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (numită şi nulitate
textuală sau chiar explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi nulitate implicită sau tacită).
a). - Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută, ca atare, într-o
dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie în
Codul civil, fie în alte acte normative.
b). - Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar
care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a
actului juridic civil.
Legea reglementează și nulitatea virtuală, ce se deosebește de nulitatea expresă (cea prevăzută de
o normă legală conținută în Codul civil sau în alte acte normative).
Conform art. 1253 NCC, în afara cazurilor în care legea prevede sancțiunea nulității, contractul
se desființează și atunci când sancțiunea nulității absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată
pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins.
În doctrina franceză, s-a arătat că, „aparent, nulitatea este o consecință logică: contractul, nefiind
regulat încheiat, nu ar trebui să producã niciun efect. S-ar cuveni să se considere că nu avusese
niciodată loc, revenind la statu quo ante.
D. După felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil nulităţile sunt
de fond sau de formă.
a). - Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii unei
condiţii de fond a actului juridic civil (consimţămînt, capacitate, obiect, cauză). Nulităţile din
această categorie sunt cele mai numeroase în practică.
b). - Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad
validitatem.
E. Unii autori mai împart nulităţile, în raport de modul de valorificare, în nulităţi judiciare şi
nulităţi amiabile, iar alţi autori, după acelaşi criterii, deosebesc între nulităţile judiciare şi
nulităţile de drept.
Distincţia dintre nulităţile amiabile şi nulităţile judiciare poate fi primită, în sensul că putem face
deosebire între situaţia în care părţile se înţeleg cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de
ele şi lipsesc de efecte actul respectiv prin voinţa lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicţie
competent (caz în care am fi în prezenţa unei nulităţi amiabile) şi situaţia în care părţile nu se
înţeleg în acest sens ori în care ar fi vorba de un act juridic căruia nu i se poate pune capăt printr-
un act simetric celui prin care a luat naştere, deci nesusceptibil de o nulitate amiabilă, precum:
recunoaşterea de filiaţie, căsătoria, adopţia etc, fiind astfel necesar ca nulitatea actului juridic să
fie declarată de organul de jurisdicţie competent (într-o asemenea situaţie vorbim de nulitate
judiciară).

5
În schimb, distincţia între nulitatea de drept (care crează impresia că ar putea exista nulităţi
independent de vreo hotărâre jurisdicţională sau de înţelegerea părţilor şi nulitatea judiciară nu
poate fi primită, în considerarea următoarelor argumente:
-actul juridic încheiat beneficiază de o prezumţie de valabilitate, chiar şi atunci când a fost
încheiat cu nesocotirea legii, aşa încât, în măsura în care părţile nu se înţeleg (sau nu au
posibilitatea să se înţeleagă asupra nulităţii), înlăturarea prezumţiei respective urmează a se face
pe calea judecăţii;
- întrucât nimeni nu poate să îşi facă singur dreptate, dacă părţile nu se înţeleg, trebuie să
hotărească instanţa;
-cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic, precum şi problema de a
şti dacă este vorba de o nulitate totală sau parţială impun intervenţia organului de jurisdicţie
competent.
Această analiză este insuficientă: nulitatea depinde de o politică legislativă, din cinci
puncte de vedere:
1. Ea este gravă; legea încearcă s-o evite, în special favorizând consolidarea actului în neregulă.
2. Ea are drept efect, prin simpla sa perspectivă, să descurajeze realizarea neregulilor; dacă
justițiabilii știu că contractul pe care plănuiesc să-l încheie urmează a fi anulat, ei vor fi
descurajați să-l facă.
3. Legea trebuie să aibă drept scop să incite denunțarea iliceității: trebuie ca acela care cere
nulitatea să aibă un interes.
4. Forța nulității ar trebui să fie variabilă în funcție de importanța regulii violate.
5. Existã alte maniere de a asigura eficacitatea unei reguli imperative decât pronunțarea nulității
(conversia prin reducțiune, sancțiunile penale)”
În lumina dispozițiilor noului Cod civil, nulitatea nu este exclusiv judiciarã. Astfel, potrivit
dispozițiilor art. 1246 alin (3) NCC, dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului
poate fi constatată sau declarată prin acordul părților. Însă, prin acordul părților nu pot fi
instituite ori suprimate cauze de nulitate, sub sancțiunea considerării clauzei ca nescrisă.
3.4 Cauzele de nulitate
Cauzele de nulitate sunt împrejurări ce apar la încheierea actului juridic civil prin care se încalcă
legea ce reglementează condiţiile de valabilitate.
3.4.1 Cauzele de nulitate absolută:
Art. 1250 C.civ. prevede: „Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute
de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul
general.”
Nulitatea absolută operează în toate cazurile în care lipseşte una din condiţiile de valabilitate ale
actului juridic şi anume:
a) încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în cazurile privind:
- nerespectarea unei incapacităţi speciale, cerută pentru ocrotirea unui interes general, cum este
cea prevăzută de art. 147 C. civ.

6
- lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea specialităţii capacităţii de
folosinţă, aşa cum prevede art. 196 C.civ;
b) lipsa consimţământului datorită unei erori obstacol (error in negatio şi error in corpore);
c) nevalabilitatea obiectului;
d) nevalabilitatea cauzei;
e) lipsa formei impusă ad validitatem;
f) lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
g) când actul juridic s-a încheiat cu încălcarea unei norme imperative sau a ordinii publice;
h) când actul juridic s-a încheiat în frauda legii.
3.4.2. Cauzele de nulitate relativă
Art. 1251 C.civ. prevede „Contractul este lovit de nulitate relativă când au fost nesocotite
dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a
fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.”
Nulitatea relativă (anulabilitatea) are drept scop apărarea unui interes particular şi intervine în
următoarele cazuri:
a) când consimţământul dat la încheierea actului juridic a fost viciat prin eroare, dol, violenţă şi
leziune
b) lipsa discernământului la încheierea actului juridic civil
c) nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei în următoarele cazuri:
- când actul este încheiat de persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu;
- când actul este încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă dacă este lezionar
pentru minor sau actul trebuia încuviinţat de ocrotitorul legal, nefiind necesară, potrivit legii,
şi încuviinţarea autorităţii tutelare;
-când actul s-a încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare;
- când actul s-a încheiat în lipsa ori cu depăşirea puterilor, pentru persoana juridică.
3.5 Regimul juridic al nulității
Regimul juridic al nulității absolute : Potrivit dispoziþiilor art. 1247 NCC:
- este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui
interes general;
- nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de
excepție; pot fi persoane interesate părțile actului juridic, avânzii-cauză, alte persoane străine de
actul juridic, dar care justificã un interes propriu, instanța din oficiu, procurorul în condițiile
prevãzute de lege ori alte organe prevãzute de lege.
Terții pot invoca nulitatea absolută numai în măsura în care actul le este opozabil, întrucât doar
în aceastã ipoteză ei au un interes ocrotit de lege.

3.6 Efectele nulităţii

3.6.1 Definiţia efectelor nulităţii
Potrivit art. 1254 C.civ. „Contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată
încheiat.” Prin efectele nulităţii înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii şi

7
anume lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa
valabilă. Altfel spus, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic generat de actul
juridic lovit de nulitate şi prin aceasta restabilirea legalităţii. Aceste efecte sunt mai restrânse sau
mai întinse, după cum nulitatea este parţială sau totală.
Totodată, efectele nulităţii sunt nuanţate şi în raport cu ceea ce s-a întâmplat după încheierea
actului juridic, fiind posibile următoarele ipoteze:
- prima ipoteză: actul nu a fost executat încă: aplicarea nulităţii va însemna că acel act, fiind
desfiinţat, nu mai poate fi executat, deci, părţile se găsesc în situaţia anterioară încheierii actului.
- a doua ipoteză: actul a fost executat total sau parţial până la hotărârea de anulare; în această
ipoteză efectele nulităţii vor consta în: - desfiinţarea retroactivă a actului;
- restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat;
- a treia ipoteză: actul a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis la rândul său
unor terţi subdobânditori (act subsecvent) până la intervenirea hotărârii de anulare a actului. În
această ipoteză efectele nulităţii presupun: - desfiinţarea actului executat
- restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat
- desfiinţarea şi a actului subsecvent.
Potrivit art. 1254 alin (2) C.civ. „Chiar şi în cazul în care contractul este cu executare succesivă,
fiecare parte trebuie să restituie celeilalte în natură sau prin echivalent prestaţiile primite.”
Referitor la efectele nulităţii contractului plurilateral, art. 1256 C.civ. prevede: „În cazul
contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui
scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în
întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru
existenţa contractului.”
Raportarea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în formă autentică
Potrivit art. 1258 C.civ. „În cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă
autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea
prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.”
Refacerea contractului nul Art. 1259 C.civ. prevede: „Contractul nul poate fi refăcut, în tot
sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate
cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.”
3.6.2 Principiile efectelor nulităţii
Cu toată diversitatea ipotezelor arătate, este evident că în esenţă, efectul nulităţii este bine
conturat de adagiul quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nul produce efecte
nule). La aceasta se adaugă şi următoarele principii specifice:
- principiul retroactivităţii;
- principiul repunerii în situaţia anterioară;
- principiul anulării actului subsecvent.
Totodată trebuie reţinut că, în anumite situaţii efectele nulităţii sunt înlăturate cu scopul de a da
satisfacţie altor reguli de drept.

8
 3.6.2.1 Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii
Acest principiu exprimă regula potrivit căreia nulitatea înlătură efectele actului juridic produse
între momentul încheierii lui şi cel al anulării efective spre a se ajunge în situaţia în care s-ar fi
aflat părţile dacă nu s-ar fi încheiat actul. Doctrina consideră că acest principiu decurge din
principiul general al legalităţii, în sensul că restabilirea legalităţii încălcate la încheierea actului
juridic impune înlăturarea efectelor produse în temeiul unui asemenea act.
Efectul nulităţii
– desfiinţarea actului
– retroactivează până la momentul încheierii actului anulat.
Nulitatea produce, deci, efecte pentru trecut (ex tunc).
Este încă evident că, desfiinţând actul încheiat cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la încheierea
sa valabilă, nulitatea produce efecte şi pentru viitor în sensul că se înlătură efectele viitoare ale
actului anulat (ex nunc). Prin urmare, restabilirea ordinii de drept este asigurată în materia
nulităţii prin aplicare principiului retroactivităţii efectelor nulităţii.
Excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii
Sunt excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii situaţiile în care, pentru anumite raţiuni,
efectele produse de actul juridic civil de la încheiere până la anularea sa sunt păstrate şi nu
desfiinţate. În aceste ipoteze, nulitatea produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), nu şi
pentru trecut (ex tunc).
Constituie astfel de excepţii:
a) menţinerea efectelor deja produse de un contract cu executare succesivă de la încheiere până
la anularea sa, nulitatea operând numai pentru viitor. Neadmiterea acestei excepţii ar antrena
dificultăţi majore, cum ar fi: justificarea restituirii prestaţiilor reciproce cât timp părţile au
executat obligaţiile lor reciproce şi interdependente până la exercitarea acţiunii în nulitate;
În mod excepţional, şi în celelalte cazuri se poate ajunge la menţinerea în tot sau în parte, a
efectelor actului nul prin aplicarea unor principii de drept.
Printre cazurile de acest fel se află:
- menţinerea efectelor produse de o căsătorie lovită de nulitate faţă de copiii născuţi din acea
căsătorie (în temeiul principiului ocrotirii minorilor);
- menţinerea efectelor produse în trecut de căsătoria lovită de nulitate, faţă de soţul care a fost de
bună credinţă la încheierea ei (justificată prin aplicarea principiului ocrotirii bunei-credinţe );
- menţinerea validităţii actelor de stare civilă întocmite de o persoană necompetentă, care însă a
exercitat în mod public atribuţii de delegat de stare civilă (în temeiul principiului validităţii
aparenţei în drept);
- menţinerea validităţii actelor cu titlu oneros încheiate de terţii de bună -credinţă cu titularul
aparent al unui drept sau cu cel al cărui titlu a fost apoi desfiinţat retroactiv (justificată de
asemenea prin aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept şi a principiului ocrotirii bunei
-credinţe);

9
b) păstrarea fructelor culese anterior anulării contractului de vânzare-cumpărare în temeiul art.
550 C. civ.. Această excepţie de la regula potrivit căreia fructele lucrului se cuvin proprietarului
se explică prin necesitatea de a se da satisfacţie principiului bunei-credinţei, în speţă,
cumpărătorului care a crezut de bună-credinţă că este proprietarul lucrului ale cărui fructe le-a
cules. Cumpărătorul va datora restituirea fructelor vânzătorului numai din momentul în care a
devenit de reacredinţă; adică din momentul exercitării acţiunii în nulitate când a aflat că nu este
proprietar prin anularea titlului în temeiul căruia a dobândit lucrul.
3.6.2.2 Principiul repunerii în situaţia anterioară (retitutio in integrum)
Principiul restabilirii situaţiei anterioare este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în
temeiul unui act lovit de nulitate trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să
ajungă în situaţia în care s-ar fi aflat dacă acel act nu s-ar fi încheiat. Altfel spus, restitution in
integrum, locuţiune latină, este folosită pentru a exprima:
- repunerea în situaţia anterioară a persoanei sau persoanelor ale căror drepturi au fost lezate prin
încheierea unui act juridic sau prin săvârşirea unui fapt juridic;
- repararea integrală a prejudiciilor materiale sau morale cauzate unei persoane.
Doctrina şi practica apreciază acest principiu ca mijloc de asigurare a eficienţei principiului
retroactivităţii cu aplicaţie numai asupra efectelor actului juridic între părţi, nu şi faţă de terţi.
Excepţii de la principiul repunerii în situaţia anterioară
Excepţiile de la principiul repunerii în situaţia anterioară sunt acele situaţii în care, pentru
anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat se menţin, nefiind supuse restituirii.
Aceste excepţii sunt şi excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii.
Sunt astfel de excepţii:
a) restituirea prestaţiei primite de la incapabil numai în limita îmbogăţirii în acţiunea în
resciziune înaintea angajamentelor lor. Excepţia se justifică pe principiul ocrotirii minorului prin
susţinerea lipsei sale de experienţă în raporturile de drept civil;
b) aplicarea principiului potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria
incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept.
Astfel, deşi, în principiu, nulitatea actelor juridice ilicite şi imorale impune desfiinţarea lor
retroactivă, acţiunea în restituire nu este admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un scop
vădit ilegal prin încheierea contractului.
Neadmiterea acestei excepţii ar da posibilitatea reclamantului să motiveze acţiunea în justiţie
prin propria sa turpitudine, ceea ce este de neadmis.
3.6.2.3 Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial
(resolutio jure dantis resolvitur jus accipientis)
Acest principiu este folosit pentru a exprima regula potrivit căreia desfiinţarea cu efect retroactiv
a drepturilor transmiţătorului asupra lucrului transmis atrage după sine desfiinţarea drepturilor
consimţite de acesta, asupra bunului respectiv, în folosul unui terţ, deoarece transmiţătorul nu
putea să cedeze terţului drepturi pe care el însuşi nu le avea (nemo plus juris ad alium transferre
potest, quam ipse habet). Altfel spus, acest principiu reprezintă acea regulă de drept în

10
virtutea căreia anularea actului iniţial, primar, atrage anularea şi a actului subsecvent (următor)
datorită legăturii sale cu primul. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării
actului iniţial priveşte efectele nulităţii faţă de terţi. El se întemeiază atât pe principiile specifice
materiei nulităţii (retroactivităţii şi repunerii în situaţia anterioară), cât şi pe un principiu de largă
aplicare expus în adagiul nemo dat quod non habet sau nemo plus juris ad allium transfere potest,
quam ipse habet (dacă se dovedeşte că transmiţătorul nu putea să transmită un drept datorită
desfiinţării titlului său, prin anularea actului, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult).
De cele mai multe ori, principiul anulării actului subsecvent se aplică actului juridic care a operat
transmiterea dreptului de proprietate sau a altui drept real când nulitatea actului pe lângă
împrejurarea că a creat între părţi obligaţii reciproce de restituire a prestaţiilor efectuate,
are consecinţe asupra terţilor, căci drepturile consimţite de dobânditor în favoarea acestora
(terţilor) vor fi anulate odată cu dreptul dobânditorului.
Domeniul de aplicaţie al principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului
iniţial, îl formează următoarele situaţii:
- în cazul actelor „autorizate” a căror anulare atrage şi anularea actului civil care se întemeiază
pe acea autorizaţie;
- în cazul a două acte, dintre care unul principal şi celălalt accesoriu; anularea actului principal
atrage şi anularea actului accesori prin aplicarea regulii: accesorium sequitur principale, adagiu
latin folosit pentru a exprima ideea de principiu potrivit căreia bunul sau contractul accesoriu
urmează soarta juridică a bunului sau contractului principal de care depinde.
Acest principiu nu este consacrat expres într -un text legal. Codul civil face aplicaţia acestui
principiu în materia ipotecii. Art. 2345 C.civ. prevede: “Dreptul de ipotecă se menţine asupra
bunurilor grevate de orice mână ori trece.
Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial:
Excepţiile de la acest principiu privesc situaţiile juridice în care, deşi actul juridic este declarat
nul sau anulat, actul subsecvent al terţilor subdobânditori se menţine datorită interesului ocrotirii
acestor principii.
Menţinerea actului subsecvent, deşi actul iniţial a fost desfiinţat, poate fi motivată de interesul
ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, ori de necesitatea asigurării,
stabilirii circuitului civil.
Sunt astfel de excepţii:
a) privind valabila dobândire a unui bun mobil de către subdobânditorul de bună-credinţă în
temeiul unui act cu titlu oneros, încheiat cu un detentor precar pe care îl crede adevărat
proprietar, deşi acesta dobândise bunul de la adevăratul proprietar în temeiul unui titlu lovit de o
cauză de nulitate;
b) cazul aplicării art. 34 pct. 1 şi 35 alin. (2) din Legea nr.7/1996 privind ipoteza
subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu gratuit al unui drept real imobiliar, însă numai dacă
au trecut 10 ani de la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului drept în
cartea funciară;

11
c) privind subdobânditorul cu titlu oneros al bunului unei persoane declarate judecătoreşte
moartă nu este obligat să le înapoieze persoanei care a cerut anularea hotărârii declarative de
moarte, decât dacă se va dovedi că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în
viaţă;
d) „în cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi după aceasta, hotărârea
declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă”, prima căsătorie fiind
desfăcută la data încheierii noii căsătorii.
3.7 Reguli de drept care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit
effectum
Regula quod nullum este, nullum producit effectum poate fi anihilată atunci când vine în concurs
sau în conflict cu alte principii de drept precum:
- principiul conversiunii actului juridic;
- principiul validităţii aparentei de drept;
- principiul răspunderii civile delictuale;
- principiul validării contractului.
3.7.1 Principiul conversiunii actului juridic nul
Prin conversiunea actului nul înţelegem principiul potrivit căruia manifestarea de voinţă în cazul
unui act real poate valora independent de soarta acelui act ca alt act juridic. Altfel spus, conversia
actului juridic înseamnă înlocuirea actului nul cu un alt act juridic valabil. Conversia actului
juridic valabil este permisă de dispoziţiile art. 1260 C. civ. care precizează: “Un contract lovit de
nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite
condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege”. Spre exemplu:
- un contract de donaţie a unui autoturism cu sarcina întreţinerii pe viaţă a donatorului, nul ca
donaţie pentru vicii de formă, ar putea fi în felul acesta convertit într-un contract de vânzare –
cumpărare cu clauză de întreţinere;
- actul de vânzare-cumpărare al unui teren lovit de nulitate pentru absenţa formei autentice cerute
pentru validitate, este valabil ca ante-contract, ca promisiune de vânzare-cumpărare prin
conversiune;
- un contract de constituire cu titlu oneros a unui drept viager de uzufruct asupra unei case de
locuit ar putea fi convertit într-un contract de închiriere;
- tot astfel, un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară (art. 1050 C. civ.).
Pentru a opera conversiunea se cer întrunite următoarele condiţii:
a) să existe un element de diferenţă între actul nul şi cel valabil;
b) unul din acte să fie anulat efectiv şi total;
c) actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile cerute de lege şi care să se regăsească în
cuprinsul său;
d) din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii (pentru a se
putea presupune că ele ar fi acceptat să încheie cel de -al doilea act în cazul când ar fi prevăzut
nulitatea celui dintâi)– (art. 1260 alin. 2 C.civ.).

12
 3.7.2 Principiul error communis facit jus (eroarea comună, generală este
născătoare de drept) Adagiul latin error communis facit jus este folositor pentru a exprima
principiul potrivit căruia acela care a acţionat întemeindu-se cu bună credinţă pe o eroare
îndeobşte admisă ca adevăr, trebuie ocrotit juridiceşte. Acest principiu denumit şi principiul
aparentei de drept,
exprimă regula potrivit căreia eroare comună şi invincibilă existentă la momentul încheierii unui
act juridic civil înlătură nulitatea acestui act când faptul aparenţei este izvor de drept.
3.7.3 Principiul răspunderii civile delictuale
Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de stare de nevoie, de lipsa de experienţă a
celeilalte părţi stipulează în favoarea sa o prestaţie de o valoare considerabil mai mare decât
valoarea propriei prestaţii. Acest principiu exprimă regula de drept conform căreia răspunderea
de către minorul parte la act a regulilor privind capacitatea civilă, încheierea actului şi conduita
permisă părţilor. Aşa cum rezultă din prevederile legale prezentate, înlăturarea nulităţii ca urmare
a principiului răspunderii civile delictuale priveşte cazul minorului. Prin acţiunea în resciziune se
solicită instanţei anularea unui act juridic pentru leziune. Acest tip de acţiune poate fi promovată
spre investirea instanţei numai de minorul între 14 -18 ani care a încheiat singur, fără
încuviinţarea părinţilor sau tutorelui actul juridic lezionar pentru a cărui validitate nu era
necesară şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Instanţa poate să menţină contractul
dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare
a propriei obligaţii.
3.7.4 Principiul validării contractului
Este consacrat de art. 1261 C.civ. „(1) Contractul afectat de o cauză de nulitate este validat
atunci când nulitatea este acoperită. (2)Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte
moduri anume prevăzute de lege.”
A. Confirmarea contractului
Potrivit art. 1262 C.civ. „(1) Confirmarea unui contract anulabil rezultă din voinţa, expresă sau
tacită, de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea. (2) Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă.”
B. Condiţiile confirmării
Art. 1263 C.civ. arată că un contract anulabil poate fi confirmat dacă în momentul confirmării
sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza de
nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia;
- Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în interesul
acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviinţarea sa ori să confirme contractul atunci
când această încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia.

13
 Bibliografie

1. Gh. Beleiu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989,

3. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea Generală Editura Universul Juridic
București 2017, ediția a 2-a revăzută și adăugită de Cornelia Munteanu
4. Noul Cod civil, actualizat 2018
5. Lector univ. Dr. Cornelia Munteanu, Manual de curs – Partea Generală. Persoanele, Editura
Universității Lucian Blaga din Sibiu, 2009
.

14
 Cuprins

1. Drept civil – noțiuni introductive

2. Actul juridic civil
3. Nulitatea actului juridic civil
3.1 Trăsăturile caracteristice a nulităţii
3.2 Funcţiile nulităţii
3.3 Clasificarea nulității actului juridic civil
3.4 Cauzele de nulitate
3.4.1 Cauzele de nulitate absolute
3.4.2 Cauzele de nulitate relative
3.5 Regimul juridic al nulității
3.6 Efectele nulităţii
3.6.1 Definiţia efectelor nulităţii
3.6.2 Principiile efectelor nulităţii
3.6.2.1 Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii
3.6.2.2 Principiul repunerii în situaţia anterioară (retitutio in integrum)
3.6.2.3 Principiul anulării actului subsecvent
3.7 Reguli de drept care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit effectum
3.7.1 Principiul conversiunii actului juridic nul
3.7.2 Principiul error communis facit jus
3.7.3 Principiul răspunderii civile delictuale
3.7.4 Principiul validării contractului

Bibliografie

15