Integrarea economica si regionalizarea in economia mondiala

2.1. Premise, factori si implicatiile integrarii economice

Integrarea economica si dezvoltarea ei se bazeaza pe unele premise concrete din care putem mentiona:
→ apropierea nivelelor dezvoltarii economice si gradul maturitatii economiei de piata a tarilor care vor sa
se integreze
→ apropierea geografica a tarilor ce vor sa se integreze si existenta granitelor comune si a relatiilor
economice din punct de vedere istoric constituirea formatiunilor integrationiste a inceput cu citeva tari
vecine situate pe acelasi continent in apropiere una de alta avind comunicatii de transport la baza.
→ problemele, interesele comune ale tarilor ce vor sa se integreze in domeniul dezvoltarii, finantarii,
reglarii economice si colaborarii politice.
→ efectul de demonstrare.
In tarile care au creat formatiuni integrationiste au avut loc mutatii pozitive:
- crestere economica,
- diminuarea inflatiei si a somajului.
Efectul de demonstrare s-a manifestat, de exemplu mai accentuat, prin dorinta multor tari post-
comuniste care au devenit membre ai Uniunii Europene.
Integrarea economica a devenit o necesitate obiectiva datorita conditiilor actuale si anume:
a) dezvoltarea economiei mondiale
b) diviziunea mondiala a muncii, a noii diviziuni mondiale a muncii.
In primul rind, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se numara:
1. amplificarea interdependentelor economice dintre statele lumii in perioada postbelica pe baza conditiilor
specifice zonelor geografice si economiilor nationale;
2. dezvoltarea puternica a stiinte, tehnicii si tehnologiilor moderne care impune transformari structurale trepte
si forme noi ale diviziunii mondiale a muncii, precum si modalitati de rezlizare a lor, adica folosirea eficienta a
potentialului material, tehnic, stiintific, uman, financiar al fiecarei tari unde impune largirea spatiului activitatii
productive a schimburilor, a circulatiei bunurilor materiale, a serviciilor, a rezultatelor cercetarii stiintifice, a
persoanelor si capitalurilor pe plan subregional si regional;
3. consecinta preocuparii statelor in dezvoltare de a rezolva pe calea extinderii si conlucrarii economice,
probleme comune cu care se confrunta;
4. convergenta intereselor economice si vecinatatea tarilor, complementarea lor economica, presiunile
concurentiale ce vin din afara zonei geografice respective. Tendintele de putere intraregionale, comertul
intraregional, efectuarea preferentiala de catre parteneri a investitiilor in zona respectiva;
5. aparitia si manifestarea in forme tot mai acute a contradictiei dintre posibilitatile de sporire a productiei si
capacitatea restrinsa a pietelor nationale;
6. gradul inalt de concentrare a productiei si decentralizare a capitalului pe de o parte si limitele si restrictiile
miscarii libere a capitalurilor si fortei de munca pe de alta parte;
7. constituirea de mari firme companii, corporatii de stat sau private care prin activitatea lor depasesc granitele
nationale.
Tendinţa de formare a unor blocuri comerciale regionale este determinată de acţiunea unor factori: atât
de natură endogenă, cât şi exogenă;
Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care au avut loc în interiorul unei ţări deja constituite.
I. Opţiunile fundamentale de politică economică similare respectiv concepţia comună despre
dezvoltare.
II. Politicile de liberalizare a comerţului promovate de multe ţări în curs de dezvoltare, proces care
va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele mai avansate.
III. Dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice care a avut ca
efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat.
Printre factorii exogeni pot fi menţionaţi:
A. Modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie în
zona respectivă, fie în alte zone.
B. Încercări de a compensa printr-o intensificare a schimburilor intragrup eventualele pierderi
datorate „îngustării” unor pieţe externe ca urmare tot a unor procese interaţioniste.
 C. Dorinţa de stabilitate politică şi de consolidare a sistemelor democratice.

Implicatiile IE asupra tarilor participante la organizatiile integrationiste sunt numeroase printre ele
putem mentiona:
a) IE creaza premize pentru imbunatatirea alocarii resurselor si disponibilitatilor acestora datorita
reducerii restrictiilor pe care le impune capacitatea pietelor interne, ea poate stimula astfel cresterea
economica.
b) IE stimuleaza difuzarea mai rapida a tehnologiilor moderne cu rmarile sale pe planul
eficientei si competitivitatii.
c) IE duce la perfectionarea infrastructurii in tarile membre, ieftinindu-se transportul si
opratiunile import-export.
d) IE conduce la intensificarea concurentei in cadrul noii piete unite.
e) IE stimuleaza in strinsa legatura cu innasprirea concurentei procesul investitional, atit al
investitiilor interne cit si externe.
f) IE contribuie la dezvoltarea anumitor activitati care nu este posibila in mod eficient de catre
unele tari in mod individual, datorita limitarii resurselor de care dispun.
g) IE permite tarilor situate intr-o anumita zona de a-si promova si a apara in comun interesele
amenintate de concurenti internationali foarte puternici.

2.2. Forme de aranjamente de integrare regională

Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională, sunt determinate de multitudinea de relaţii
care se stabilesc între 2 sau mai multe state care îşi conjugă eforturile în vederea atingerii unui obiectiv comun.
Dimensiunile unui proces integraţionist sunt date în principal de axa verticală corespunzătoare
profunzimii gradului de integrare şi de axa orizontală corespunzătoare numărului de state membre.
Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite şi grad de instituţionalizare
inegal sunt grupări deshise ce permit aderarea a noi membrii în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte.
Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală respectiv intensitatea
procesului integraţionist. Astfel, principalele forme sau aranjamente de integrare regională privite din
perspectiva procesului integraţionist sunt:
- zone de comerţ preferenţial;
- zone de liber – schimb;
- uniuni vamale;
- pieţe unice;
- uniuni monetare;
- uniuni economice;
- uniuni politice;
O zonă de comerţ preferenţial este un perimetru format din teritoriile a 2 sau mai multe state în care
barierele comerciale impuse fluxurilor de bunuri produse în interiorul acestei zone sunt mai mici decât barierele
comerciale impuse fluxurilor de bunuri produse în ţările terţe.
O zonă de liber – schimb reprezintă rezultatul unui aranjament comercial preferenţial prin care se
liberalizează comerţul cu bunuri produse în statele membre. În acelaşi timp fiecare stat partener într-un astfel
de aranjament îşi menţine propriul tarif vamal respectiv propria politică comercială în relaţiile cu terţii.
O uniune vamală include 2 sau mai multe state care convin:
1. să elimine restricţiile tarifare şi netarifare asupra comerţului dintre ele;
2. să adopte un tarif vamal comun în relaţiile cu terţii;
3. să împartă veniturile din tariful vamal comun într-un mod predeterminat;
Piaţa unică presupune:
1. eliminarea restricţiilor tarifare şi netarifare asupra comerţului dintre statele membre;
2. stabilirea unui tarif vamal extern comun;
3. eliminarea restricţiilor comerciale „invizibile” şi armonizarea standardelor şi practicilor comerciale;
4. libera circulaţie a serviciilor, persoanelor şi capitalurilor;
Uniunea monetară presupune rate de schimb fixe sau o monedă unică. Aceasta implică o politică
monetară comună şi eventual armonizarea politicilor fiscale.
Uniunea economică este expresia maximei integrări economice şi combină elementele pieţei comune şi
ale uniunii monetare. Aspectele principale ale uniunii economice sunt:
 1. o piaţă unică în care bunurile, serviciile, capitalurile şi persoanele circulă în mod liber;
2. o politică concurenţială şi alte măsuri destinate consolidării mecanismelor pieţei;
3. politici comune referitoare la ajustările structurale şi dezvoltarea regională;
4. coordonarea politicilor macroeconomice includiv reguli obligatorii pentru politicile bugetare;
Uniunea politică de regulă implică o structură federală cu politici comune stabilite la nivel regional şi
care afectează toţi membrii.

2. Deşi există o logică cumulativă a integrării economice, acest proces nu trebuie văzut ca un proces
linear, în care fiecare grad trebuie să fie realizat înainte de a trece la următorul.
Tranziţiile între diferitele stadii de integrare sunt fluente şi nu pot fi întotdeauna definite cu claritate.
Astfel de exemplu, Comunitatea Europeană a instituit rapid o uniune vamală ca şi elemente ale pieţei unice sau
ale uniunii economice şi monetare (politica agricolă comună, apoi mai târziu Sistemul Monetar European).
Crearea GATT în 1947 a marcat începutul unei lungi perioade de liberalizare progresivă a comerţului
internaţional pe principii nediscriminatorii dar, în acelaşi timp, această perioadă este caracterizată de apariţia a
2 „valuri” de aranjamente comerciale regionale.
Primul „val” a apărut la începutul anilor 1960 când, sub impulsul pieţei comune europene,
regionalismul s-a răspândit în Africa, America Latină şi în alte zone în curs de dezvoltare. În acea perioadă
SUA era un susţinător fidel al multilateralismului.
Al doilea „val”, mult mai durabil decât primul, începe la jumătatea anilor 1980. De această dată SUA
devine „un jucător” important, fapt ce constituie, de altfel, după părerea unor specialişti, motivul apariţiei
acestui al doilea „val” al liberalizării preferenţiale a fluxurilor comerciale.
După negocierea unor acorduri comerciale de liber – schimb la nivel bilateral cu Canada şi Israel, SUA
lansează propunerea pentru o zonă de liber – schimb emisferică care să înglobeze ambele continente americane.
Ulterior SUA semnează împreună cu Canada şi Mexic acordul pentru înfiinţarea NAFTA. În Europa, procesul
integraţionist continuă atât printr-o lărgire succesivă cât şi printr-o adâncire. Pe celelalte continente s-au
revigorat vechile scheme preferenţiale şi au luat naştere altele noi.
Realitatea arată că liberalizarea preferenţială, care este prin natura sa discriminatorie, a fost mai
atrăgătoare decât liberalizarea pe baze multilaterale. Astfel pentru liberalizarea pe baze multilaterale au fost
necesari aprox. 45 de ani, în timp ce perioadele de liberalizare preferenţială au fost chiar mai scurte decât s-a
prevăzut în acordurile de constituire. La prima vedere, o explicaţie ar fi numărul mai mic de participanţi la
astfel de scheme preferenţiale precum şi gradul ridicat de similitudine al economiilor lor. Unii autori apreciază
că motivul cheie pentru care SUA s-a „convertit” la regionalism este progresul mai lent al negocierilor în
cadrul GATT cauzat de:
1. creşterea numărului participanţilor;
2. schimbarea caracterului protecţiei, respectiv prevalenţa autolimitărilor la export a mecanismelor
anti-dumping şi a altor forme de protecţie administrată;
3. declinul hegemoniei comerciale a SUA;
4. existenţa a numeroase diferenţe instituţionale între ţări;
Mai trebuie remarcat faptul că al doilea „val” prezintă o serie de modificări calitative comparativ cu
primul „val”. Prima este trecerea de la un „regionalism închis” la unul mai deschis. Multe dintre blocurile
comerciale înfiinţate în anii 1960-1970 se bazează pe o politică de substituire a importurilor şi impunerea unor
bariere externe ridicate. Noul „val” se caracterizează printr-o deschidere mai mare faţă de exterior şi o
disponibilitate mai mare de a susţine decât de a controla comerţul internaţional. A doua este apariţia blocurilor
comerciale în care parteneri sunt atât statele dezvoltate cât şi statele în curs de dezvoltare. Până în iulie 2006
doar o singură ţară membră a OMC respectiv Mongolia nu era partener într-un astfel de aranjament. Numărul
total al acestor acorduri notificate către GATT şi OMC era la data menţionată de 330.

2.3. Efectele statice ale integrării economice

Crearea şi deturnarea de comerţ

Teoriile integrării ce derivă din cele ale liberului schimb au la bază analizele privind uniunile vamale
sau regionale, ele constituind cheia de boltă, condiţia sine qua non a tuturor formelor de integrare economică.
Cel care a teoretizat pentru prima dată aspectele formale ale funcţionării unei uniuni vamale a fost
economistul american Jacob Viner ("The Customs Union Issue", Carnegie Endowment for International
Peace, New-York, 1950); el schiţează cadrul analitic ce permite să se vadă dacă astfel de uniuni, definite ca
zone de liber-schimb geografic limitate, ajung sau nu să amelioreze bunăstarea generală în raport cu liberul
schimb universal.
Contribuţia principală a economistului J. Viner constă în definirea şi demarcarea efectelor de creare de
comerţ (“trade creation”) şi de deturnare sau deviere de comerţ (“trade diversion”).
Prin creare de comerţ, J. Viner înţelege apariţia de noi fluxuri comerciale în cadrul uniunilor vamale
care înlocuiesc sursele de furnizare mai puţin eficiente cu cele mai avantajoase din punct de vedere al costurilor
de producţie. Aceasta reprezintă crearea internă de comerţ.
Dacă înlocuirea unor fluxuri din interiorul uniunii mai puţin avantajoase (mai puţin eficiente din punct
de vedere al costurilor de producţie) se face cu fluxuri mai eficiente din afara uniunii vamale, atunci are loc
fenomenul de creare externă de comerţ.
Dacă înlocuirea surselor de furnizare a mărfurilor, mai eficiente din punct de vedere al costurilor de
producţie ce provin din afara uniunii vamale se face cu surse din cadrul uniunii vamale mai puţin eficiente, dar
devenite mai ieftine ca urmare a liberalizării schimburilor comerciale reciproce şi a instituirii unui tarif vamal
comun, atunci are loc fenomenul de deturnare de comerţ.
Raţionamentul lui J. Viner este următorul: fie A şi B două ţări care vor forma o uniune vamală (UV), iar
C o ţară terţă (poate reprezenta şi restul lumii).
Inainte de instituirea UV, taxele vamale impuse de ţara A pot fi astfel încât anumite bunuri nu sunt
importate nici din B, nici din C, datorită faptului că preţul intern, de pe piaţa ţării A, al acestor bunuri este
inferior preţurilor minime de import (cost de producţie + taxa vamală).
Dacă se realizează UV între ţările A şi B, taxele vamale la importul reciproc din aceste ţări sunt
eliminate; în consecinţă, anumite bunuri, pentru care costurile de producţie sunt mai mici în B decât în A, pot fi
importate în ţara A. Este ceea ce J. Viner numeşte efectul de creare de comerţ.
Dar se poate presupune şi că înainte de formarea UV, ţara A, ce aplica taxe vamale identice pentru
bunurile din ţările B şi C, importa anumite bunuri din C, unde costurile de producţie sunt inferioare celor din B.
Dacă eliminarea taxelor vamale între ţările A şi B face ca ţara A să importe bunul respectiv din B şi nu
din C, atunci formarea uniunii vamale antrenează o deturnare de comerţ.

Preponderenţa unuia sau altuia din cele două efecte identificate depinde de :
1- elasticitatea curbelor cererii şi ofertei;
- de nivelul taxelor vamale înlăturate prin constituirea uniunii vamale;
- de nivelul prevăzut în tariful vamal comun faţă de terţi.
Din unghiul teoriei bunăstării, problema este de a şti care va fi rezultanta efectelor de creare şi deturnare
de comerţ, altfel spus efectul net. De exemplu, dacă uniunea vamală conduce la o creare netă de comerţ, atunci
ea este avantajoasă şi va antrena o creştere a bunăstării.
J. Viner a arătat că o uniune vamală poate fie să îmbunătăţească, fie să deterioreze alocarea de resurse,
adică să conducă fie la creare de comerţ, fie la deturnare de comerţ; cele două efecte de creare şi deturnare de
comerţ pot apărea însă şi simultan, atunci când producătorul mai eficient se situează în afara uniunii vamale:
dacă producătorii din uniunea vamală îşi dezvoltă vânzările în zona de integrare peste cantităţile importate
anterior de la producătorii eficienţi din afara uniunii vamale, partea din noile schimburi ce se substituie în mod
riguros vechilor importuri constituie o deturnare de comerţ, iar partea ce corespunde creşterii vânzărilor
reprezintă o creare de comerţ.
J. Viner admite, în ultimă instanţă, că numai studiul concret al zonelor integrate permite să se vadă dacă
integrarea regională generează efecte de creare de comerţ superioare celor de deturnare de comerţ.