Blocul – o comunitate cu alte tradiții

Plecând de la ideea că omul este o ființă care nu poate să existe în afara societății și argumentând
aceasta cu faptul că dezvoltarea individului este preponderent influențată de legăturile acestuia
cu comunitatea din care face parte, tema acestui material a avut în prim plan blocul, văzut ca o
comunitate, nu doar un simplu ansamblu de locuințe. Textul de referință îl reprezintă capitolul
”Blocul între loc și locuire. Teme și probleme de etnologie urbană” (Vintilă 2009) și voi
argumenta în baza lui ipoteza de la care am plecat și anume că blocul a devenit o comunitate ce
înlocuiește tradițiile comunitare vechi cu activități colective restrânse. Materialul video a fost
realizat fără cunoștința subiecților, în zile consecutive, după ora 8 seara, în blocul în care
locuiesc. Clădirea este de garsoniere și are 9 etaje, iar subiecții au fost aleși pe criteriul
relaționării anterioare.

Luând în considerare că orașul este o prelungire a realităților rurale, având în vedere că și în

societatea urbană au loc evenimente asemănătoare cu cele din societățile „simple”, studiul
efectuat de Vintilă Mihăilescu în blocul 311 din Militari reflectă cum au fost adaptate vechile
obiceiuri la noile tradiții urbane.

Prin acest studiu voi încerca să evidențiez atât asemănările cât și deosebirile la nivel comunitar
față de acum 10 ani în raport cu textul de referință.

Pentru locuitorii comunității studiate timp de 1 an, autorul a aflat că majoritatea locuitorilor au
ajuns acolo prin favoritisme sau schimburi de locuință, având ca motiv apropierea de rude sau de
serviciu. O parte dintre ei se află în bloc ”din tată în fiu”, acesta fiind și cazul meu și a două din
cele trei persoane implicate în studiul acestei lucrări. Doamna Viorica este o pensionară ce a
moștenit garsoniera de la mama sa după moarte, același caz și la mine doar că de la străbunica,
iar Florin este un mic antreprenor ce a primit locuința de la sora sa. Ținând cont că apartenența
îndelungată la comunitate crește prestigiul individului în cadrul acesteia, iar eu sunt mutată de
abia doi ani și participarea mea în cadrul reuniunilor ocazionale (ex ședințele de scară) a fost
redusă, mă aflu într-o relație de ”vecinătate de palier„ cu subiecții acestui studiu.
Experimentul constă în solicitarea clasicei ”căni de zahăr” pentru a testa interesul de a începe o
conversație, dar voi avea în vedere și prima reacție la deschiderea ușii și nivelul de ospitalitate.

Mi-am propus să merg prima dată la președintele blocului, domnul Vasile, însă nu l-am putut
găsi în niciuna dintre zile. Următoarea persoană a fost doamna Viorica și am ales-o pentru că
este una dintre vecinele care a relaționat cu străbunica mea și în baza aceasta s-a format și relația
noastră de vecinătate. În ideea că aceasta cunoaște toți membrii familiei mele, invocarea unei
conversații de tip ”small talk” este facilă și decurge de la sine. Deși ospitalitatea este în teorie o
calitate dezvoltată din conștiința sinelui, putem spune că este întărită de tradițiile de la sat, iar
modul în care doamna Viorica a reacționat când și-a dat seama că nu mă poate ajuta dovedește
nu doar că spiritul comunitar încă există, ci și că acesta se dorește a fi menținut în termeni cât
mai buni. Întrebările de tip ”părinții ce fac?” sau ”ce ai făcut cu facultatea?” sunt clar inițiatorii
unei conversații pseudo-profunde, adăugând la declanșarea acestui gest și ideea că a dorit să
compenseze incapacitatea de a fi o vecină bună printr-un interes sporit alocat persoanei mele.
Conversația cu ea a durat aproape 4 minute, timp în care mi s-au adresat întrebări legate de
familie și viața personală, mi s-au transmis urări de bine și mi s-au oferit informații nesolicitate,
sub formă de justificări (ex doamna nu avea zahăr pentru că folosește zaharină din cauza
diabetului).

Următoarea persoană pe care am făcut experimentul a fost Nona, vecina care stă sub mine, la
etajul 8 și pe care am ajuns să o cunosc, extinzându-mi astfel universul vecinătății, din cauza
unei inundații, dar cu care ulterior am stabilit relații bune de vecinătate. Nona are în jur de 35 de
ani, este nemăritată și obișnuiește să îmi aducă ocazional dulciuri sau plante la ghiveci. Deși
discuția cu ea a durat aproape 30 de minute, aceasta nu m-a invitat în casă în acest timp.
Discuțiile pe care le purtăm sunt rare și spontane, fără întâlniri prestabilite. Întrebările sale au
fost la nivel personal și de carieră, iar în salutul său de final nu a lăsat nicio intenție de revedere
imediată.

Cel de-al treilea subiect este Florin, un burlac de 33 de ani, deținător de motan. Întâlnirea noastră
a fost întâmplătoare și gestul său de a mă ajuta când mă mutam în bloc a făcut ca în ziua de
astăzi să avem o relație dezvoltată de vecinătate, cu mici tabieturi precum ”statul la cafea„ sau
mici favoruri precum împrumutatul de încărcător de telefon. Reacția sa de a se „autoinvita” la
cafea este normală în cadrul relației stabilite dintre noi, astfel încât gestul de a mă invita în casă a
venit tot ca o reacție autentică. Motivul pentru care conversația a fost mai scurtă este tocmai
acela că întrevederile nu sunt spontane și este la curent cu lucrurile uzuale pe care le poți afla din
discuțiile la o cafea.

În materialul video am filmat și coridorul scării pornind de la ideea că din textul de referință
reiese că scara blocului este „cartea de vizită a locatarilor”. Scara pe care locuim, unica de altfel
a blocului, este simplu amenajată, iar cele câteva plante aflate în capătul palierului de la etajul
meu sunt îngrijite doar de doamna Viorica. Deși blocul este preponderent locuit de bătrâni, la
etajul 9 sunt doar doi pensionari, însă interacțiunea cu persoanele mai apropiate de vârstă mea a
fost preponderent mai redusă în cazul meu.

Grădina din fața blocului este de asemenea neamenajată, deci activitățile comunitare sunt reduse.
Blocul are, însă, un club al seniorilor la care au acces locatarii în vârstă ai blocului și pe care îl
folosesc pentru ședințe de bloc sau turnee de șah.

Trebuie să menționez că nu am participat la nicio activitate comunitară comună cu subiecții

acestui studiu, așadar baza dezvoltării relației de vecinătate a avut motive personale.

Ideea că blocul încă reprezintă o comunitate care păstrează adaptat o parte din tradițiile vechi, în
special prin bătrânii săi, se atestă și în cazul anumitor locatari din acest bloc, cum ar fi gestul de a
face pomană și a ”împărți la vecini”, gest pe care l-a făcut și doamna Viorica de curând cu mine
și care era cu atât mai bine reprezentat acum 10 ani când parastasul se ținea acasă la defunct.

În concluzie, majoritatea tradițiilor formate la nivelul comunităților urbane s-au păstrat sub o
formă adaptată la timpurile prezente. Spre exemplu băutul cafelei de dimineață împreună sau
dăruirea ocazională de bunuri de consum sunt simple adaptări la gesturi mai ample și mai
implicate de atât, cum ar fi estetizarea grădinii blocului sau a interiorului scării, un efort care ar
trebui făcut colectiv tocmai în ideea de a omogeniza relațiile de vecinătate. Cum lucrurile nu stau
așa însă, relațiile dezvoltate sunt de mici bisericuțe, chiar ocazionale în rândul tinerilor, în
detrimentul unei comunități închegate.
Bibliografie
Vintilă, Mihăilescu. 2009. Etnografii urbane: cotidianul văzut de aproape. Iasi: Polirom.