Sunteți pe pagina 1din 64

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE ISTORIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:
Conf. Univ. Dr. Ovidiu Buruiană

Student:
Moldoveanu Codrin Ioan

Iași
2019
UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE ISTORIE

LUCRARE DE LICENȚĂ
Transformări politice și sociale
în satul românesc după Primul Război Mondial
( 1918-1922)
Studiu de caz: județul Iași

Coordonator:
Conf. Univ. Dr. Ovidiu Buruiană

Student:
Moldoveanu Codrin Ioan

Iași
2019
CUPRINS

Introducere. /5
Relevanța academică a subiectului. Incursiune istoriografică. /5
Obiectivele cercetării. /8
Arhitectura lucrării. /9
Surse primare. /10
1. Satul românesc în primii ani după Marele Război. /11
1.1. „Problema agrară“ în perioada antebelică. /11
1.2. Dezbaterea cu privire la satul românesc în mediul intelectual și politic în primii
ani interbelici. /14
1.2.1. Soluțiile „temperate“ ale conservatorilor. /14
1.2.2. Perspectiva liberală și ipoteza dezvoltării burgheziei urbane în detrimentul
spațiului rural. /16
1.2.3. „A treia cale“. Soluțiile țărăniștilor de emancipare a satului românesc. /18
1.3. Realitatea satului românesc postbelic. /21
1.3.1. Populație, natalitate, mortalitate, regim de muncă și starea locuințelor rurale.
/21
1.3.2. Consecințele economice ale Marelui Război între 1918 și 1922. /23
1.3.3. „Psihologia“ țăranului român. /24
1.4. Violența în mediul rural în primii ani de după război. /26
1.4.1. „Rezolvarea problemei agrare“. Manifestări și reacții ale țărănimii la reformele
agrare dintre 1918 și 1921. /27
1.4.2. Integrarea politică a satului românesc în primii ani postbelici. Reacția rurală și
„Cultul generalului Al. Averescu“. /33
1.5. Concluzii. /37

2. Lumea rurală după război în județul Iași. /40


2.1. Iași – o fostă „capitală de război“. Suprapopulare, „invazia“ refugiaților și
resentimente postbelice. /40
2.2. Realitatea postbelică a județului Iași. Foametea generalizată. Transporturi
deficiente. Dezertorii și alcoolul ca „dușman național“. /44
2.3. „Problema agrară“ și violența rurală în județ. Abuzurile administrației și reacția
țărănimii ieșene. /48
3
2.4. Situația electorală din județ. Alegerile „libere“ din noiembrie 1919. /53
2.5. Concluzii. /54
2.6. Anexe. /56
Concluzii. /58
Bibliografie. /60

4
INTRODUCERE

Curiozitatea reprezintă primul impuls spre cercetare. Sentimentul de a dezvălui un


„adevăr“ și de a-l expune în fața unui public m-a determinat să aleg un subiect puțin mai
necunoscut istoriografiei românești sau cel mult în mare parte ignorat pentru o bună perioadă
de timp. Eram sigur că voi scoate la lumină o parte din trecut, însă în legătură cu interesul ce l-
ar putea surescita o astfel de cercetare pentru publicul larg, încă am anumite dubii. E un lucru
extrem de dificil de a determina cu exactitate cum gândesc oamenii din ziua de azi. Există un
palet atât de divers de opinii și perspective încât un istoric dacă nu se detașează pentru puțin
față de trecutul pe care îl studiază, s-ar putea să își piardă relevanța în prezent. O misiune
aproape la fel de problematică ar fi să încerci să reconstruiești în mod obiectiv realitatea unui
grup social din istorie care, în general, nu au aveau știință de carte și nici nu interacționa prea
mult cu lumea din jurul său. Și totuși satul românesc de după Primul Război Mondial mi-a atras
atenția prin dificultățile de reconstruire a istoriei sale. Cu cât am răsfoit mai multe pagini din
arhivă și de ziar din perioadă, am realizat că există un potențial în scoaterea la lumină a unor
povești impregnate de revoltă socială, parte a unei realități eclipsate în cărțile de istorie de
evenimentele politice ce au stat la baza formării României Mari.

Relevanța academică a subiectului. Incursiune istoriografică


Sub raport istoriografic am încercat să compilăm perspectivele a mai multor istorici
care s-au circumscris aceluiași subiect de cercetare. Pentru perioada interbelică, o lucrare de
bază în înțelegerea problemei agrare din spațiul rural românesc a fost realizată de către David
Mitrany în The Land and the Peasant in Romania1. Cartea se concentrează pe expunerea istoriei
situației sociale a țăranului român de-a lungul timpului. De asemenea, a realizat o descriere
sumară a principalelor reforme agrare, pornind de la cea din 1864 până în 1921. Istoricul are
mai mult un stil explicativ menit să ofere o perspectivă de ansamblu. Optarea pentru analiza
unei perioade semnificative de timp din istoria satului românesc a lucrat în detrimentul unei
cercetări descriptive. Totuși, autorul are o bună înțelegere a situației sociale a țăranului român,
având în vedere că lucrarea a fost publicată în 1930.
Istoriografia comunistă a oferit o atenție semnificativă acestei perioade datorită
proximității temporale față de revoluția bolșevică. Istoricii perioadei au justificat majoritatea
revoltelor sociale ale țărănimii în paradigma unei solidarități de clasă și un preambul la o
posibilă revoluție asemănătoare cu cea din Rusia. A fost forțată, de asemenea, ideea unei

1
David Mitrany, The Land and the Peasant in Romania, Oxford University Press, 1930.

5
omniprezențe a influenței muncitorimii românești asupra spațiului rural, proletarii fiind văzuți
ca principalii instigatori la revoltă și aliați ai țăranilor în lupta pentru pământ. În realitate,
factorul proletar a fost mult exagerat și special inserat în momente cheie de revoltă socială a
spațiului rural pentru a oferi legitimitate Partidului Comunist. Chiar dacă în majoritatea
lucrărilor găsim o încărcătură ideologică, istoricii perioadei au reușit să ofere o analiză
descriptivă a faptelor, având ca bază documentară un număr impresionant de surse primare. O
abordare generală a perioadei interbelice a fost scrisă de Mircea Mușat și Ion Ardeleanu în De
la statul geto-dac la consolidarea statului național român unitar, România după Marea Unire2.
Lucrarea oferă o trecere în revistă a mediului politic și a principalelor reforme din perioada
analizată. Un grup de istorici format din Vasile Liveanu, Mihail Rusenescu, Traian Lungu,
Mircea Iosa, Iosif Kovacs și Vasile Bogza3 au scris cea mai amănunțită și bogată din punct de
vedere documentar lucrare despre revoltele sociale ale țărănimii dintre 1908 și 1921. V.
Liveanu mai scrie și 1918: Din istoria luptelor revoluționare din România4. Cartea are o mai
mare încărcătură ideologică, însă oferă o descriere interesantă a problemei demobilizării
soldaților români de după război. Pentru o analiză a dezbaterilor intelectuale și politice din
perioadă interbelică cu privire la satul românesc e realizată de Zigu Ornea în Tradiționalism
și modernitate în deceniul al treilea și Țărănismul – studiu sociologic.5 Istoriografia comunistă
s-a concentrat mai mult pe cercetarea aspectului economic a problemei agrare iar situația
țăranului român a fost explicată prin intermediul acestei perspective. Un autor emblematic în
acest domeniu ar fi Dumitru Șandru. Lucrarea sa de bază, Reforma agrară din 1921 în
România, tratează situația satului românesc postbelic prin prisma aplicării legislațiilor agricole.
Cartea, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, oferă o descriere a
spațiului rural în termeni demografici. Publicată în 1996, de către același autor, după căderea
regimului comunist, lucrarea Satul românesc între anii 1918 și 1944 se înregimentează în
aceiași parametrii de analiză economică a situației lumii rurale, deși, de această dată sunt
eliminate toate inserțiile ideologice specifice perioadei anterioare6. O abordare similară o

2
Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la consolidarea statului național român unitar, România
după Marea Unire, vol. 2, partea I: 1918- 1933, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
3
Vasile Liveanu, Mihail Rusenescu, Traian Lungu, Mircea Iosa, Iosif Kovacs, Vasile Bogza, Relații agrare și
mișcări țărănești în România 1908- 1921, Editura Politică, București, 1967.
4
Vasile Liveanu, 1918: Din istoria luptelor revoluționare din România, Editura Politică, București, 1960.
5
Zigu Ornea, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, București, 1980. Idem,
Țărănismul – studiu sociologic, Editura Politică, București, 1969.
6
Dumitru Șandru, Reforma agrară din 1921 în România, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1975. Idem, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura Academiei
Republicii Socialiste Române, Iași, 1980. Idem, Satul românesc între anii 1918 și 1944, Casa de Presă și
Editură „Cronica“, București, 1996.

6
găsim și la Vasile Bogza în Criza agrară în România dintre cele două războaie mondiale7.
Chiar dacă lucrarea se concentrează pe efectele marei crize economice din 1930, găsim
rezumate și consecințele reformei agrare din 1921 asupra structurii proprietății interbelice. În
principal, pentru o expunere a situației electorale între anii 1918 și 1922 m-am raportat la
scrierile lui Ioan Scurtu8. Important pentru analiza mea au fost abuzurile realizate de autorități
în lupta politicienilor pentru putere iar autorul a oferit o imagine parțială a acestei realități,
concentrându-se mai mult pe o justificare ideologică a confruntărilor de clasă. O expunere
similară o regăsim în Alegerile parlametare din România (1919- 1922) de Gh. I. Florescu și I.
Saizu9 .
După 1989, nu s-a scris nici o lucrare de sinteză care să abordeze în materie autonomă
un astfel de subiect, însă există cercetări care au tratat în cadrul restrâns a unor capitole
realitatea lumii rurale în primii ani interbelici. Keith Hitchins, e printre istoricii care oferă o
perspectivă socială, politică și economică asupra satului românesc interbelic în România 1866-
1947.10 Ion Agrigoroaiei în România interbelică11 pune în discuție dezbaterile din parlament
cu privire la reformele care au schimbat peisajul rural împreună cu o critică a structurii
legislative a acestora. Pentru o analiză amănunțită a scenei electorale interbelice, m-am raportat
la lucrările lui Sorin Radu12 iar pentru problema integrării politice a țăranului român din
perspectiva Partidului Național Liberal m-am îndreptat spre capitolul lui Ovidiu Buruiană din
volumul Politics and Peasants in Interwar Romania: Perceptions, Mentalities, Propaganda13.
În același timp, Mattei Dogan preia în paradigmă sociologică problema alegătorului interbelic
în Comparații și explicații în știința politică și sociologie14. O analiză comparativă a realităților

7
Vasile Bogza, Criza agrară în România dintre cele două razboaie mondiale, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1975.
8
Ioan Scurtu, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din mai iunie 1920, în „Carpica“, An V, tomul
IV, 1972, p. 261. Idem, Politica internă a guvernului liberal ( 12 decembrie 1919 – 12 septembrie 1919), în
„Analele Universității București“, secțiunea Istorie, Anu XXIII, nr. 1, 1974, p. 138.
9
Gh. I. Florescu și I. Saizu, Alegerile parlamentare din România (1919- 1922), în „Cercetări Istorice“, tomul
IV, Iași, 1973, pp. 316- 317.
10
Keith Hitchins, România 1866- 1947, vol. II, Ediția a V-a, Editura Humanitas, București, 2017. Pentru situația
știutorilor de carte din mediul rural m-am raportat la câteva informații preluate din Irina Livezeanu Cultură și
Naționalism în România Mare 1918 – 1930, Editura Humanitas, București, 1998.
11
Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol I, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001.
12
Sorin Radu, Electoratul din România în anii democrației parlamentare, Editura Institutul European, Iași,
2004. Idem, Modernizarea sistemului electoral din România (1866- 1937), Institutul Europeann, Iași, 2005.
Idem, “Peasant Democracy” or What It Was Like to Practice Politics in Countryside România between the Two
World Wars, în Politics and Peasants in Interwar Romania: Perceptions, Mentalities, Propaganda, Edited by
Sorin Radu and Oliver Jens Schmitt, Campbridge Scholars Publishing, pp. 32-33.
13
Ovidiu Buruiană, The National Liberal Party and the Failure of Political Integration of the Rural World, în
Politics and Peasants in Interwar Romania: Perceptions, Mentalities, Propaganda, Edited by Sorin Radu and
Oliver Jens Schmitt, Campbridge Scholars Publishing, 2017, pp. 125- 128.
14
Mattei Dogan, Comparații și explicații în știința politică și sociologie, Institutul European, Iași, 2010.

7
politice o găsim la Cristina Preda în România postcomunistă și România interbelică15. Bogdan
Murgescu oferă o perspectivă de ansamblu a imapactului reformei agrare din 1921 asupra
satului românesc în România și Europa: acumularea decalajelor economice (1500-2010).16

Obiectivele cercetării
Subiectul ales sunt transformările politice și sociale din satul românesc din Vechiul
Regat de după Primul Război Mondial, privit, într-un prim plan de cercetare, prin prisma
„problemei agrare“, ce ține de opoziția țărănimii împotriva reformelor agrare, între anii 1918
și 1921. În al doilea plan de cercetare am studiat scena electorală și dinamica politică de la sate.
În toate aceste planuri violența a jucat elemetul de coagulare a celor două planuri de cercetare
în reconstruirea realității rurale în primii ani interbelici. Denumirea de Vechiul Regat ar
desemna teritoriile care aparțineau României înainte de Marea Unire din 1918. Zona Moldovei,
Munteniei, Olteniei și Dobrogei ar avea mai multe în comun din punct de vedere al dezvoltării
mediului rural în comparație cu provinciile care se aflau sub ocupație străină. Am ales ca studiu
de caz județul Iași pentru a ilustra la nivel regional manifestările lumii rurale și să evidențiez
specificitatea acestei zone în raport cu celelalte județe din Vechiul Regat. Am urmărit, de
asemenea, o anumită continuitate cronologică în cadrul aceluiași spațiu. Nu am dorit să mă
rezum la expunerea unei singure perspective asupra subiectului. De exemplu, discuția despre
reforma agrară din 1921 a fost monopolizată de lucrările lui Dumitru Șandru, acesta oferind
mai mult o analiză în termeni economici. Însă, observând rolul pe care l-a jucat structura
proprietății rurale în relațiile de putere dintre țărani, am ajuns la concluzia că, în principal,
reforma agrară a avut cel mai mare impact în arealul social și nu cel economic. De asemenea,
mulți istorici au separat scena electorală de „problema agrară“, considerându-le două domenii
de cercetare independente, însă, în realitate acestea erau în strânsă legătură. Țăranul român,
fără știință de carte, nu și-a înțeles noul drept de vot și participare la viața politică. Totuși, atras
de politicienii care le promiteau o schimbare radicală în situația lor materială, au participat într-
un număr semnificativ la primul scrutin din noiembrie 1919 în comparație cu celelalte două
alegeri din 1920 și 1922. Un alt motiv esențial pentru care au participat la alegerile din 1919 a
fost dorința de a-și manifesta opoziția față de obștile de arendare care nu făceau din țăran un
proprietar pe deplin al pământului promis. Acestea au fost înființate în decembrie 1918 de către
Partidul Național Liberal care se afla la guvernare. În această perioadă sătenii încă mai aveau

15
Cristina Preda, România postcomunistă și România interbelică, Editura Meridiane, București, 2002.
16
Bogdan Murgescu, România și Europa: acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom,
2010.

8
încredere în puterea autorității de a realiza o schimbare, iar rezultatul la scrutin a fost unul
evocator. Pentru prima dată, un partid care a organizat alegerile le-a și pierdut. Ulterior,
demagogia politicienilor și tergiversarea aplicării reformelor agrare împreună cu abuzurile din
partea autorităților vor îndepărta țărănimea de participarea politică. Conceptul de violență
rurală l-am considerat ca fiind o parte esențială în reconstruirea realității satului românesc
postbelic. Mi-am propus ca cercetarea să releve o perioadă de tensiune între stat și țărănime
împreună cu apariția unor schimbări în structura socială a satului. Confruntările dintre putere
și țărani în baza unor frustrări acumulate atât din război cât și din perioada anterioară și-au găsit
manifestările atât în domeniul relațiilor agrare cât și pe scena politică. A fost cel mai facil
element de legătură, definitoriu pentru intervalul de timp ales.

Arhitectura lucrării
În funcție de obiectivele propuse, cercetarea a fost împărțită în două capitole. Primul
vizează o analiză contextuală a mutațiilor socio- economice și politice în satului românesc
postbelic. În principal, capitolul, nu are o încărcătură factologică semnificativă ci ne-am
raportat mai mult la o expunere interpretativă a fenomenelor din mediul rural. Schimbările de
la sate nu pot fi explicate fără a oferi un istoric sumar a situației sociale a țăranului român
înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Ulterior, am încercat să expunem felul în care
se raportau cercurile intelectuale și politice față de „problema agrară“ și integrarea politică a
săteanului pentru o mai bună percepție a lipsei de informare a elitelor, cu privire la realitatea
lumii rurale. Astfel, în următorul subcapitolul, am prezentat consecințele războiului asupra
situației materiale și sociale a țăranului român împreună cu o descriere a modului în care gândea
acesta. În ultimul subcapitol, dedicat violenței din mediul rural, pun problema tipurilor de
manifestări a țăranului împotriva puterii bazate pe o serie de frustrări ce țineau de situația
precară în care trăia acesta. Am luat în considerare atât agresivitatea din mediul politic cât și
din domeniul aplicării reformei agrare pentru a explica, în final, clivajul de încredere dintre
autoritate și țărănime. În al doilea capitol al cercetării, am urmărit aceleași obiective ca în
primul, însă de data aceasta m-am concentrat pe o analiză factologică a situației satului
românesc postbelic, bazată pe un studiu de caz ce viza județul Iași. Folosindu-mă în mare parte
de surse primare, am încercat să ofer câteva caracteristici definitorii pentru situația din județul
ales, individualizându-l ca cercetare în comparație cu alte zone din regat. În rest, am urmat
aceeași schemă de raportare, în principal, la violența rurală și consecințele confruntărilor dintre
sătenii ieșeni și administrația locală.

9
Surse primare
Având în vedere că nu există lucrări ce vizează în particular situația satului românesc
postbelic din județul Iași, ne-am construit capitolul în mare parte folosindu-ne de surse primare.
În primul rând, pentru a reprezenta realitatea rurală din zonă am utilizat presa locală, precum
ziarul independent „Opinia“ și ziare de partid cum ar fi „Mișcarea“ (Partidul Național Liberal),
„Tribuna“ (Partidul Muncii), „Iașul“, „Evenimentul“ (Partidul Conservator) și „Iașul socialist“.
Problema a fost că în paginile ziarelor locale apăreau mai mult știri din oraș, iar chestiunile ce
țineau de spațiul rural le-am găsit expuse în cadrul unor rubrici mai restrânse sau la secțiunea
„Informațiuni“. În al doilea rând, pentru a descrieri cazurile de conflict și abuz dintre autorități
și țărănime, am cercetat Direcția Județeană a Arhivei Naționale Iași, uitându-mă, în special, pe
fondul Prefecturii județene și a Tribunalului Militar din zonă. Perspectiva elitelor asupra
viitorului satului românesc interbelic a fost reconstruită prin intermediul revistelor precum
„Arhiva pentru știință și reformă socială“, „Democrația“, „Monitorul Oficial“ - partea a III-a,
Dezbaterile Adunării Deputaților și “Viața Românească”. De asemenea, am mai utilizat și
memoriile împreună cu însemnările unor oameni politici și intelectuali din perioada interbelică
precum C. Argetoianu17, Ion Constantinescu18, I. G. Duca19, Nicolae Iorga20 și Alexandru
Marghiloman21.
*
Când am reușit să termin documentarea pentru subiectul propus, am realizat că
cercetarea era una mult mai complexă decât mă așteptasem. Am fost pus în fața unor
multitudine de perspective și percepții asupra satului românesc interbelic, chiar dacă vorbim
de o perioadă de 5 ani. Pe viitor, mi-aș dori să extind câmpul surselor și al lucrărilor despre
subiectul ales. În special, pentru județul Iași, ar fi necesară o radiografie mult mai profundă a
conflictelor dintre autorități și țărănime. Scopul meu, în final, pe viitor, ar fi să ofer publicului
o realitate cât mai veridică a satului românesc și să provoc pe alți istorici spre o cercetare
asemănătoare.

17
C. Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. V,VI, Ediție și indice de
Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1996.
18
Ion Constantinescu, Din însemnările unui fost reporter parlamentar. Camera Deputaţilor. 1919-1939 (note şi
memorii), Editura Politică, București, 1973.
19
I. G. Duca, Memorii, vol. IV, Războiul, Partea a II-a (1917-1919), Editura Machiavelli, București, 1994.
20
Nicolae Iorga, Orizonturile mele, o viață de om așa cum a fost, vol III, IV, ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu,
Editura Minerva, București, 1981. Idem, Supt trei regi, Editua Pro, București, 1993.
21
Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, IV, Institutul de Arte Grafice Eminescu, București, 1927.

10
1. SATUL ROMÂNESC ÎN PRIMII ANI DUPĂ MARELE RĂZBOI

1.1. „Problema agrară“ în perioada antebelică


Înainte de izbucnirea războiului, printre temele intens discutate în cadrul cercurilor
intelectuale și politice se afla și „problema agrară“. Termenul viza în principal lipsa de pământ
a țărănimii, starea lor socială și concentrarea majorității terenurilor agricole în mâinile unui
număr redus de mari proprietari care mai apăreau și sub denumirea de moșieri.
Istoria problemei era îndelungată, luându-se în considerare originile sociale ale
țărănimii încă din perioada medievală. În general, au fost acceptate trei teorii cu privire la
începutul social al satului românesc, descrise sumar de către H. H. Stahl în Enciclopedia
României din 1938. Prima era „teza boierească“, ce instituia de la început existența unei pături
sociale priviliegiate, reprezentată de boieri, care aveau în propietate pământul, dar și pe oamenii
care locuiau pe el. Pe lângă aceștia mai erau răzeșii sau țăranii liberi de orice obligație față de
o autoritate superioară și stăpâni deplini pe pământul pe care îl ocupau. A doua teorie era
descrisă ca fiind „teza boierească atenuată“, în care era negat de la început caracterul boierului
de stăpân absolut asupra pământului și al țăranilor care îl lucrau. Acesta era privit mai mult ca
o persoană însărcinată cu „drepturi de conducere și judecată“. Ulterior, avea să apară iobăgia
fiind percepută ca o formă de control absolut asupra terenului și al țăranului legat de pământul
pe care îl muncea. A treia teorie era „teza țărănească“ care susținea că la început existau doar
țărani organizați ca răzeși. De abia în secolul al XVI-lea, apar relațiile de iobăgie și
diferențierea clară între țăranii liberi și cei subordonați boierului. În toate cazurile spre sfârșitul
secolului al XIX-lea cea mai răspândită formă de proprietate era cea în care pământul era
deținut de un număr foarte mic de mari proprietari1. Multitudinea perspectivelor reflectă
dificultatea încercării de definire a tipului de relație dintre țărani și o autoritate superioară, fie
ea întruchipată de boier în perioada medievală sau de stat în cea modernă. Pentru marii
proprietari era important să fie justificată din punct de vedere istoric starea socială a țărănimii
ca fiind lipsiți de proprietate deoarece invalida necesitatea împroprietăririi țăranilor, având în
vedere că aceștia nu s-au bucurat niciodată de acest drept pe deplin. Argumentul era folosit
pentru a opri orice încercare de reformă agrară radicală. Alții teoreticieni vedeau, însă, o
degradare a stării sociale a sătenilor, libertatea lor de muncă fiind acaparată ilegitim de către
boieri de-a lungul timpului. Pentru aceștia o reforma agrară radicală reprezenta posibilitatea de

1
H.H. Stahl, Organizarea socială a țărănimii, în Enciclopedia României, vol. I, Editura Imprimeriei Naționale,
București, 1938, pp. 559- 561.

11
a reveni la vechea stare socială a țărănimii. Dorința săteanului la proprietate individuală era
percepută ca un drept istoric demult pierdut.
Folosirea producției agricole numai pentru uz intern de către boieri păstra un regim de
muncă relaxat pentru țărănime. Însă, accesul Principatelor Românești la comerțul extern prin
tratatul de la Adrianopol din 1829 a înăsprit situația socială a sătenilor. Marii proprietari aveau
acum posibilitatea de a-și exporta produsele și de a acumula capital. Au devenit din ce în ce
mai indiferenți cu privire la nivelul de trai a populației rurale, încercând să scoată un nivel
productiv cât mai mare de la țărănime. Orele de muncă ale țăranului erau prelungite iar
dependența acestuia față de pământul pe care îl lucra devenea din ce în ce mai accentuată. Prin
legea agrară din 1864, s-a renunțat la „clacă“ care era un regim de muncă obligatoriu pentru
țărani. Însă, dependența acestora față de marea proprietate a rămas în mare parte neschimbată.
Doar o foarte mică parte din populația rurală primea pământ, iar cei care se bucurau de acest
drept nu aveau destul teren pentru a trăi peste nivelul de subzistență, fiind obligați, pentru a
supravețui, să se întoarcă sub autoritatea unui moșier. Existau multe situații după 1864 în care
țăranii refuzau să se angajeze la muncile grele. Astfel, statul, a legiferat și instituționalizat un
regim de învoieli agricole, începând cu 1866 prin care țăranii erau obligați, de admnistrația
locală, să își presteze muncile față de proprietar. „Claca“ era înlocuită de un regim de muncă
silită mult mai dur, iar de data aceasta exista o bază juridică în principul căreia proprietarul
putea obliga țăranul să cultive pământul. Până la reformele agrare de după Marele Război,
legile învoielilor agricole au fost modificate progresiv pentru a îmbunătăți situația țăranului,
însă, în esență, acesta rămânea dependent juridic față de marea proprietate și lipsit de pământ.
Guvernul nu era încă pregătit pentru a sacrifica producția agricolă pentru a sadisface dorințele
de reformă a țăranilor2. O altă problemă majoră ce a creat nemulțumire în rândul populației
rurale a fost arendarea a peste 50% dintre moșii. Arendașii erau indiferenți la situația de muncă
precară a țăranului, aceștia urmărind obținerea unui profit indirect. La începutul secolului XX,
marile terenuri agricole arendate erau de obicei cultivate fie prin munca salariată ori prin
sistemul dijmei întâlnită sub 3 forme: în produse, în muncă și în bani3.
Regatul României, la începutul secoului XX, adoptase tot mai mult din caracteristicile
unui stat modern. Între anii 1903 și 1913, numărul societăților anonime industriale crescuse cu
270 față de cele 60 înființate în perioada anterioară. Asistam la o dezvoltarea a centrelor urbane,
unde o mare parte de muncitori lucrau în industria alimentară. Însă, la nivel de populație, 82%

2
C. Garoflid, Regimul agrar din România, în Enciclopedia României, vol. I, p. 576.
3
Dumitru Șandru, Satul românesc între anii 1918- 1944, Casa de Presă și Editură „Cronică“, București, 1996,
pp. 5-6.

12
din locuitori lucrau în domeniul agriculturii. În ajunul izbucnirii Primului Război Mondial
60%, din pământul arabil era deținut de marii proprietari și numai 40 % era sub stăpânirea
proprietarilor cu terenuri până la 50 de ha.4 Marile proprietăți erau deținute „de circa 5 000 de
moșieri, reprezentând aproximativ 0,6 % din totalul proprietarilor de pământ. Moșierii
stăpâneau circa 4 milioane ha de arături, fânețe și pășuni, față de 3 850 000 ha stăpânite de 920
939 de proprietăți țărănești“, însă acestea din urmă intrau în categoria sătenilor mijlocași sau
cum erau denumiți în istoriografia comunistă ca fiind „chiaburimea“. În 1905 din totalul de
gospodării țărănești, cele cu proprietăți mai mici de 5 ha reprezentau 59,2 %5. Asta însemna
ca o bună parte din populația rurală trăia sub limita sărăciei având în vedere că mulți erau
nevoiți, pentru a supravețui, să lucreze pământul în dijmă de la moșieri.
Sistemul de muncă în dijmă punea o presiune semnificativă pe nivelul de trai al
locuitorului provenit din mediul rural. Anchetele sociale desfășurate la sate la începutul
secolului al XX-lea relevă faptul că prețul arenzii crecuse și că exista o suprasolicitare a muncii
țăranului care avea implicit o influență asupra capacității sale de a acumula un surplus de
capital. Astfel, o mare parte din populația rurală trăia la limita nivelului de subzistență, fiind
incapacitată economic și social de către învoielile agricole. Consumul anual de carne de către
țărani se ridica la 9 kg iar cel de lapte la 4 litri. Existau comune în care copiii între 7 și 10 ani
nu au avut parte de lapte în viața lor. Dimitrie Sturdza preciza, la Academia Română, că
„foametea este o stare constantă“ în Regat. De asemenea, consumul redus de produse
alimentare predispunea populația rurală la apariția diferitelor boli. Dumitru Șandru comparase
datele Serviciu sanitar între 1898 și 1905 care arătau că numărul pelagroșilor din România a
crescut de la 21 282 la 54 687. În 1910 muriseră de tuberculoză în mediul rural 693,1 persoane
la suta de mii de locuitori. Anchetele din perioada antebelică demonstrau faptul că mai bine de
jumătate din totalul țăranilor sufereau de diferite boli. Mortalitatea generală era de 25,3 la mia
de locuitori6.
Răscoala din 1907 a fost una dintre cele mai violente confruntări dintre țărănime și
autorități din istoria modernă a statului român . O cauză principală a revoltei au fost condițiile
precare în care trăiau țăranii și lipsa de pământ care le-ar fi asigurat un trai decent. Pornită de
sătenii din Flămânzi, județul Botoșani, acțiunile de violentă s-au răspândit rapid pe întregul
teritoriu al României, populația rurală incendiind recoltele și distrugând conacele moșierilor.

4
Idem, Reforma agrară din 1921 în România, Editura Academiei R.S.R, București, 1975, p. 17.
5
Vasile Liveanu, Mihail Rusenescu, Traian Lungu, Mircea Iosa, Iosif Kovacs, Vasile Bozga, Relații agrare și
mișcări țărănești în România 1908 – 1921, Editura Politică, București, 1967, pp. 18 – 19.
6
Dumitru Șandru, Reforma agrară..., pp. 30- 31.

13
Cele mai intense confruntări au fost înregistrate în Muntenia și Oltenia.7 În județul Dolj,
comuna Urzicuța se preciza într-un raport al prefecturii că „țăranii au dat foc clăilor de grâu și
fân ale proprietarului Vârvoreanu“. În multe cazuri, țăranii ucideau pe proprietari sau arendași.
În județul Vâlcea, relata un ziar, „locuitorii din comuna Otetelișu, au împușcat pe arendaș“ iar
în alte două localități „țăranii au atentat la viața proprietarului“8. Răscoala a fost reprimată
violent de către armată9.
Situația socială a țărănimii era în corelație și cu reprezentarea lor politică. Sistemul
electoral cenzitar excludea de la viața politică majoritatea populației rurale. Astfel, deciziile
luate la nivel guvernamental erau adoptate de un grup social deconectat în mare parte de
realitatea satului românesc. Ideea de integrare politică a țărănimii nu era facilitată de faptul că
67,4% din populația provenită din mediul rural era analfabetă, potrivit recensământului realizat
în 191210.

1.2. Dezbaterea cu privire la satul românesc în mediul intelectual și politic în primii


ani interbelici
În primii ani postbelici, guvernul a urmărit o redresare economică și socială a țării prin
intermediul reformelor. În concepția elitelor, prin intermediul reformei agrare și electorale,
luându-se în considerare că România era o țară preponderent agrară, țăranul român trebuia să
devină o parte activă a vieții politice și să învețe caracteristicile unui bun agricultor11. Însă,
modalitățile prin care avea să se ajungă la un astfel de deznodământ au scindat lumea
intelectuală și politică în mai multe centre de discuție.

1.2.1. Soluțiile „temperate“ ale conservatorilor


Între 5 martie și 23 octombrie 1918, la putere s-a aflat un guvern dominat de conservatori,
care și-au impus propria viziune asupra societății12. A. Marghiloman, șeful partidului,
folosindu-se de oportunitatea de a fi la conducerea unui nou guvern conservator, a decis
aplicarea unor reforme de „armonizare a intereselor de clasă“13. Era un proces de „regenerare

7
Keith Hitchins, România 1866- 1947, vol. II, Ediția a V-a, Editura Humanitas, București, 2017, pp. 182- 183.
8
Relații agrare..., p. 138.
9
Keith Hitchins, op. cit., pp. 184- 189.
10
Dumitru Șandru, Reforma agrară..., p. 31.
11
N. Ghiulea, Politica socială, în „Arhiva pentru Știință și Reformă socială“, An II, Nr. 1-3 din aprilie-
octombrie 1920, pp. 116- 126. Autorul preciza că „organizarea economică a unui popor își găsește adevărata sa
expresiune în starea morală și legislația economică a acelui popor“.
12
Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la consolidarea statului național român unitar, România
după Marea Unire, vol. 2, partea I 1918- 1933, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 220.
13
„Iașul – organ al partidului conservator“, din 13 mai 1918.

14
morală a țării“, ce viza, în principal, rezolvarea problemei agrare și găsirea unei soluții
„temperate“ pentru reforma electorală. Marea proprietate, în concepția sa, încă era cea mai
rentabilă formă de producție agricolă. Pentru a îndeplini cererile de resurse venite din partea
Germaniei și pentru a nu afecta economia țării, trebuia realizată o tranziție progresivă de la
marea proprietate spre cea mijlocie și mică, fără a o afecta prea mult pe cea dintâi14. Pentru a
rezolva problema pământului, Marghiloman l-a însărcinat pe C. Garoflid în 1918 cu elaborarea
unui nou proiect de lege agrară. Scopul urmărit era acela de a-i împroprietării numai pe țăranii
care erau capabili și care aveau cunoștințele agronomice necesare pentru a da randament
economic. Aceștia deveneau proprietari mijlocași cu terenuri mai mari de 5 ha. Cu timpul erau
încurajați sa achiziționeze mai multă teren pentru îmbunătățirea progresivă a nivelului de trai,
în final, devenind mari proprietari. De asemenea, C. Garoflid era un adept al cooperativelor
țărănești, prin care proprietarii rurali vor folosi în comun același inventar agricol. Țăranii fără
pământ erau transformați în salariați agricoli, care vor migra spre oraș sau vor munci pe
proprietățile altora15. Presat de circumstanțele războiului C. Garoflid a trebuit să își adapteze
teoria, instituind în octombrie 1918 un regim de muncă obligatorie și arendare forțată a
terenurilor, pentru determina o creștere rapidă a producției agricole16. Măsurile au fost
întâmpinate cu ostilitate din partea populației rurale și amplu criticate de către alți politicieni
și teoreticieni agronomi. Grigore- Ionescu Sisești le considera o revenire la vechiul regim de
muncă antebelic, prin arendare și dependență economică a țăranului față de marea proprietate.17
Pentru C. Argetoianu măsurile erau mult prea aspre și o amintire tristă în istoria Partidului
Conservator,18 iar I.G Duca vedea în reglementări o negare a tuturor promisiunilor făcute față
de soldații care au participat în război19. La începutul anului 1921, C. Garoflid era însărcinat
cu elaborarea unei noi reforme agrare, însă de această dată, adversarii săi politici se vor folosi
de vechea sa colaborare cu Partidul Conservator în 1918 pentru a-i submina teoriile și pentru
a-i influența conținutul proiectului său de lege20. Încă era un susținător al propriilor sale teorii,
însă climatul ostil din parlament îl vor determina să își abandoneze multe din ideile pe care le
dorea în noua legislație agrară până în punctul în care nici nu se mai considera autorul

14
Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 221.
15
C. Garoflid, Chestia agrară în România, Editura Gutenberg, pp. 7, 48- 52.
16
Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 222.
17
Dumitru Șandru, Satul românesc..., p. 20.
18
C. Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,, vol. V, Ediție și indice de
Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1996, p. 130.
19
I.G Duca, Memorii, vol. IV, Războiul, Partea a II-a (1917-1919), ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Editura
Machiavelli, București, 1996, p. 109.
20
C. Argetoianu, op. cit., vol VI, p. 233.

15
proiectului, ci doar persoana însărcinată cu redactarea sa21. Cu privire la reforma electorală,
conservatorii doreau o păstrare a sistemului cenzitar cu o posibilă extindere a dreptului de vot,
în funcție de mărimea proprietății și nivelul de alfabetizare a țăranului, pentru ca pe viitor
„conducerea țării să nu cadă pe mâini nepregătite“22. Doreau o instituire a votului „popular“
prin care se înțelegea că „țăranul cu doi copii ar avea două voturi“23. Reticența conservatorilor
față de instituirea votului universal se explică prin profunda lor convingere că într-o țară
înapoiată ca România, cu o problemă majoră a analfabetismului și a corupției politice, nu se
puteau institui succesiv și în mod organic schimbări radicale. Nu erau împotriva progresului,
ci mai degrabră în favoare unei evoluții temperate24.
C. Argetoianu s-a implicat activ în politica țării între anii 1919 și 1922, fiind unul dintre
întemeietorii Ligii Poporului, în frunte cu generalul Al. Averescu. Programul Ligii era unul
care susținea instituirea micii proprietăți individuale țărănești și menținerea democrației
parlamentare, însă în memoriile sale Argetoianu era de altă părere. În scrierile sale,
condamnase decizia lui A. Marghiloman de a sprijini în 1914 o posibilă expropriere a marii
proprietăți, catalogând-o ca fiind actul ce a dus în final la prăbușirea Partidului Conservator.
Cinicul politician era un susținător al marii culturi cerealiere, care putea fi realizată numai prin
evitarea parcelării pământului și redistribuirea în loturi individuale țăranilor25. Argetoianu mai
era de părere că singura modalitate prin care se puteau implementa rapid reforme, pentru o mai
bună stabilizare a economiei țării, era prin instituirea unei dictaturi bazată pe popularitatea din
război a generalui Al. Averescu. Argetoianu observase după alegerile din primii ani postbelici
că țăranul nu știa de multe ori cu cine vota sau dacă se ducea la urna de vot, o făcea din
obligație26. Dictatura dorită nu a mai reușit să se materializeze, din cauza lipsei de tact politic
și incapacitatea generalului de a se folosi de susținerea venită din mediul rural27.

1.2.2. Perspectiva liberală și ipoteza dezvoltării burgheziei urbane în detrimentul


spațiului rural
Partidul Național Liberal, ajuns la guvernare în noiembrie 1918, își dorea o legitimare
politică în noua perspectivă postbelică. Astfel a promulgat decretul-lege de expropriere a 2

21
Ion Constantinescu, Din însemnările unui fost reporter parlamentar, Camera Deputaţilor. 1919-1939 (note şi
memorii), Editura Politică, 1973, p. 134.
22
“Iașul- organ al partidului conservator” din 17 mai 1918.
23
I. G Duca, op. cit., p. 109
24
Sorin Radu, Electoratul din România în anii democrației parlamentare, Institutul European, 2004, Iași, p. 16
25
C. Argetoianu, op. cit., vol VI, p. 231.
26
Ibidem, p. 85.
27
Ibidem, p. 27.

16
milioane de ha prin care sunt fixate bazele instituirii obștilor de arendare, creație a ministrului
Agriculturii și Domeniilor, I. G Duca28. Un fapt recunoscut la acea vreme era că țăranul nu era
un foarte bun agricultor. Acesta își cultiva pământul într-un stil primitiv și nu avea cunoștințele,
nici inventarul tehnic necesar pentru a oferi același nivel de producție agricolă ca marea
proprietate29. Pentru a rezolva aceste probleme prin decretul-lege erau înființate obști care
aveau rolul de a prelua terenurile expropiate și de a-l arenda țăranilor. În cadrul acestor asociații
erau înființate școli agricole cu rolul de a-i educa pe săteni în spiritul agriculturii moderne.
Obștile de arendare au fost primite în zona rurală cu o ostilitate fățișă, atunci când țăranul nu
s-a văzut proprietar pe un lot individual30. I. G. Duca considera problema agrară rezolvată și
își justifica disprețul țăranilor față de asociațiile agricole datorită unei slabe inițiative
propangandistice la sate realizate din partea liberalilor31. În 1920, Pr. C. Dron publică un articol
în „Viața Românească“ precizând faptul că acestea au fost înțelese greșit și că în final
asociațiile de arendare erau doar un mijloc prin care țăranul ajungea la proprietatea mică
individuală. Ulterior, săteanul va acumula capital și va fi capabil să achiziționeze mai mult
pământ, astfel încât, proprietatea sa, să devină mijlocie. Obștile existau pentru a se evita o
supraparcelare a terenurilor, fapt ce ar fi afectat profund producția agricolă și pentru a se realiza
măsurători echitabile pentru fiecare viitor proprietar de pământ32. Duca preciza că următoarele
reforme agrare doar au tergiversat și au complicat împroprietărirea finală a țăranilor, când
aceasta putea fi rezolvată în timp optim prin respectarea decretului-lege din decembrie 191833.
În final, liberalii nu manifestau un prea mare interes în domeniul agriculturii, însă se concentrau
mai mult pe dezvoltarea unei industrii naționale. În concepția lui Vintilă Brătianu, liderul
liberal în materie de politică economică, România Întregrită putea dezvolta o economie
modernă prin investirea capitalului obținut de marii proprietari în urma exproprierii în
industrie34. Prin intermediul unificării și accesul la resursele de subsol din noile teritorii, țara
putea deveni „un stat complet industrial“. Pentru anii ’20 el este principalul susținător a
naționalismului economic35. Ștefan Zeletin, deși nu s-a identificat niciodată ca fiind liberal, în

28
Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 225.
29
Ion Constantinescu, op. cit., p. 134.
30
G. Ionescu- Sisești, Reforma agrară agrară și producțiunea cu un program pentru ridicarea agriculturei,
Editura „Cartea Românească“ S. A. , București, pp. 16- 24. Vezi și Idem, Reforma agrară în diferite ținuturi ale
României, în „Arhiva pentru Știință și Reformă socială“, an I (1920), nr. 4 din ianuarie, pp. 739- 742.
31
I.G Duca, op. cit., p. 208.
32
Pr. C. Dron, Cronica economică (Tovărășiile țărănești și viitoarea organizare agricolă), în „Viața
Românească“, an XII (1920), nr. 2 din mai, pp. 472- 479.
33
I.G Duca, op. cit., 124.
34
Zigu Ornea, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, 1980, pp. 309- 310.
35
Vintilă Brătianu, Economia României Mari, în „Democrația“, An VII, nr. 4-5 din mai 1919, pp. 199- 200.

17
1922, realizează o caracterizare a problemei agrare argumentând faptul că starea de pauperitate
a țărănimii nu era cauzată de lipsa de pământ, ci de nivelul de modernizare a burgheziei române.
Nivelul de trai al săteanului nu se schimbase prea mult de-a lungul istoriei, în pofida
încercărilor de reforma agrară din deceniile anterioare. Singura soluție spre o îmbunătățire a
situației materiale a țăranului consta în inițierea unui proces de industrializare. Ș. Zeletin era în
favoarea împroprietăririi, însă acest proces nu ar trebui să devină un impediment în adevăratul
curs de dezvoltare a societății românești spre una de tip modern36. Introducerea votului
universal nu a avut efectul preconizat de către liberali, care pierduseră primele alegeri
organizate liber din noiembrie 1919. Aceștia, în ochii masei rurale de alegători, reprezentau
vechea societate dominată de negustori, bancheri și de burghezi, iar propaganda din opoziție i-
a înfățișat ca fiind principalii vinovați pentru pierderile din război ale României.37 Vintilă
Brătianu a început să se îndoiască de capacitatea alegătorului rural de a judeca rațional între
competitorii pentru putere. Soluția pe viitor era o democratizare a societății prin intermediul
culturii, rezultând într-o societate cu spirit civic.38

1.2.3. „A treia cale“. Soluțiile țărăniștilor de emancipare a satului românesc


Votul universal a introdus în viața parlamentară un nou grup politic reprezentați de țărăniști.
Aceștia își doreau o dezvoltare a României Mari în conformitate cu necesitățile ei economice
și sociale. Ei erau conștienți de caracterul predominant agrar al țării și doreau o îmbunătățire a
nivelului de trai a țăranului prin crearea unui stat agrar bazat pe gospodăria țărănească ca mod
de producție aparte reprezentând, în același timp, și baza economiei naționale. Gospodăria
țărănească mai putea funcționa și ca un corp politic administrat de populația majoritară
provenită de la sate. Multe dintre principiile țărăniste au fost elaborate de către Virgil
Madgearu, care în primii ani posteblici a susținut mica proprietate țărăneasca individuală, ca
fiind singura soluție viabilă spre refacerea economică. Acest tip de proprietate putea îndeplini
aceleași funcții productive ca marea proprietate. Singurul avantaj a celei din urmă era unul de
natură tehnică, impediment ce putea fi rezolvat prin intermediul cooperațiilor ce aveau rolul de
a-i ajuta pe țărani cu inventarul agricol lipsă39. De asemenea, acestea mai aveau rolul de a
proteja țăranul de influențele capitaliste prin stabilirea prețurilor și organizarea creditului, fiind

36
Ștefan Zeletin, Revoluția burgheză în România; Revoluția agrară și prefacerile clasei țărănești, în „Arhiva
pentru Știință și Reformă socială“, an IV, nr. 1, pp. 48- 57.
37
Ovidiu Buruiană, The National Liberal Party and the Failure of Political Integration of the Rural World, în
Politics and Peasants in Interwar Romania: Perceptions, Mentalities, Propaganda, Edited by Sorin Radu and
Oliver Jens Schmitt, Campbridge Scholars Publishing, 2017, pp. 125- 128.
38
Ibidem, p. 168- 169
39
Keith Hitchins, op. cit., pp. 358- 361.

18
capabili să concureze eficient pe piața mondială40. El vedea industria și agricultura ca două
ramuri diferite, fiecare cu propriul său model de dezvoltare. Problema pauperizării satului
românesc putea fi rezolvată, în viziunea economistului țărănist, prin consolidarea micii
proprietăți. Odată realizată exproprierea și împroprietărirea, gospodăria țărănească trebuia să
fie consolidată prin intermediul altor reforme. Astfel, se poate crea un echilibru social fără a
distruge fundamentul istoric agrar al țării. Madgearu mai pune în discuție faptul că “regimul
muncii” se deosebește de „regimul stăpâniri pământului“. Gospodăria țărănească poate
prospera din punct de vedere economic doar dacă aceasta numai era dependentă de alte obligații
de muncă, ci se dezvolta independent în conformitate cu legile sale „organice“41. Ion
Mihalache, unul dintre fondatorii Partidului Țărănist și politicianul care se îmbrăca în cadrul
dezbaterilor adunării deputaților în port popular, era de aceeși părere cu Madgearu42. El
încearcă în martie 1920 să treacă prin Parlament un nou proiect de lege agrară considerat de
unii politicieni radical, deoarece mărea considerabil numărul de hectare expropriat și favoriza
parcelarea pământului în loturi individuale de dimensiune mică. Mihalache își vedea proiectul
de reformă ca fiind un pas important spre stabilirea micii proprietăți, iar marea proprietate va
servi doar ca model didactic pentru ceilalți agricultori43. Țărăniștii erau susținătorii democrației
parlamentare și optau pentru o implicare tot mai mare a săteanului în viața politică. V.
Madgearu își dorea ca vechile partide politice să numai exercite „prin stăpânirea presei și a
celorlalte mijloace de propagandă o influență covârșitoare asupra maselor, cîștigîndu-le
sufragiile“44. El critica teza susținută de Dumitru Drăghicescu cu privire la lipsa de interes a
țărănimii față de alte categorii sociale și care propunea instituirea unui vot universal bazat pe
profesii45. Madgearu avea încredere în capacitatea săteanului de dezvoltare a unui spirit de
implicare civic, susținând o organizare politică independentă a țărănimii prin intensificarea
eforturilor de culturalizare și îmbunătățirea nivelului de trai46.
*
Toți cei care s-au angajat în dezbaterea cu privire la viitorul satului românesc după Primul
Război Mondial erau de acord cu privire la necesitatea implementării unei schimbări ce privea
statutul social al țăranului. Erau conștienți că orice cale de dezvoltare urmărită trebuia să

40
Ibidem, p. 366.
41
Virgil Madgearu, Revoluția agrară și evoluția clasei țărănești, în „Arhiva pentru Știință și Reformă Socială“,
anul IV, nr. 3, pp. 171- 178.
42
C. Argetoianu, op. cit., vol. VI, p. 19. Vezi și Keith Hitchins, op. cit, p. 364.
43
David Mitrany, The peasant and the Peasant in Rumania, Oxford University Press, 1930, pp. 112-113.
44
Sorin Radu, op. cit., p. 54.
45
Dumitru Drăghicescu, Partide politice și clase sociale, Editura Reforma Socială, București, 1922, pp. 8- 30.
46
Sorin Radu, op. cit., p. 80.

19
înceapă cu reformarea spațiului rural. Se urmărea, dezvoltarea economică și îmbunătățirea
nivelului de trai al țăranului, însă fiecare grup de discuție avea o abordare diferită în atingerea
acestui scop. Conservatorii doreau o evoluție fluidă și „temperată“ a mediului rural, astfel încât,
țăranul să își obțină dreptul la pământ prin muncă și hărnicie, iar dreptul la vot să îl obțină
numai atunci când a dovedit că are un anumit nivel de cultură politică. Însă, au fost văzuți ca
reprezentanți ai marii proprietăți de către marea masă rurală alegătoare și vechi colaboratori cu
forțele de ocupație străină, pierzându-și repede credibilitatea pe scena politică interbelică.
Pentru a-și păstra legitimitatea în anii postbelici, liberalii doreau să își respecte promisiunile
făcute în timpul războiului, astfel aceștia au oferit imediat țăranului votul obștesc, iar dreptul
la proprietatea individuală avea să fie transferat prin intermediul obștilor. Aceștia, însă, au
rămas surprinși când au realizat că mediul rural i-a primit cu ostilitate și s-au văzut învinovățiți
pentru pierderile României din timpul conflagrației mondiale. Liberalii, în primii ani postbelici,
nu au reușit să creeze o cale de comunicare eficientă cu lumea satului. Țărăniștii intrați pe scena
politică odată cu implementarea sufragiului universal și-au propus să urmeze o cale de
dezvoltare specifică țării care era un stat eminamente agrar. Dezvoltarea economică și
îmbunătățirea nivelului de trai a țăranului se va realiza doar prin consolidarea micii proprietăți.
Între capitalismul occidental și socialismul estic, au ales o a treia cale. Doreau crearea unui stat
agrar în care baza de producție economică a țării era reprezentată de mica gospodărie
țărănească, iar în domeniul politic se dorea o implicare tot mai mare din partea majorității
alegătoare reprezentată de populația din mediul rural, creându-se o veritabilă democrație
agrară. În iulie 1921, în parlament, după multe dezbateri, se votase mult așteptata reformă
agrară sub formă definitivă, însă chiar dacă era redactată de un conservator (C. Garoflid).
Aceasta, după cum observase Nicolae Iorga, era „o operă hibridă realizată într-o atmosferă
tumultoasă“47. În final, era un produs al dezbaterilor din anii anteriori. Fiecare centru de
discuție avea o parte de adevăr, însă numai prin colaborare și schimb de polemici se putea
ajunge la un rezultat echitabil.

47
Nicolae Iorga, Orizonturile mele, o viață de om așa cum a fost, ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu, vol. IV,
Editura Minerva, București, 1981, p. 33

20
1.3. Realitatea satului românesc postbelic

1.3.1. Populație, natalitate, mortalitate, regim de muncă și starea locuințelor


rurale
Situația socială și economică a țăranului român înainte de izbucnirea războiului era una
precară. Incapabil să își strângă un surplus de capital datorită învoielilor agricole ce îl îngreuna
cu un regim de muncă dur, sătenii aveau o situație pauperă marcată de sărăcie și persistența
bolilor. Primul Război Mondial a accentuat această stare accentuându-se în primii ani postbelici
o luptă pentru supravețuire.
Între 1918 și 1922 nu s-a putut realiza un recensământ detaliat cu privire la numărul și
structura socială exactă a populației române. Cele mai bune date pentru această perioadă sunt
estimative, oferind o imagine parțială a situației mediului rural după Unire. Vechiul Regat
pierduse, în urma războiului, în jur de un milion de locuitori, fapt ce a anulat sporul de populație
din deceniul anterior. Ipotetic vorbind, dacă România nu ar fi participat la conflagrația
mondială, numărul locuitorilor ar fi fost mai mare cu 2, 5 milioane, în comparație cu cifra
estimată în 1920 de 15 541 422 de milioane48. O parte covârșitoare din populația noului stat
provenea din mediul rural, cu un procent de 77,8% (12 087 612) din totalul locuitorul în baza
datelor din anuarul statistic pentru iulie 1920. În funcție de nivelul de urbanizarea pentru
Vechiul Regat, Muntenia se afla pe primul loc, iar Moldova era una dintre cele mai sărace
provincii, cu un grad crescut al numărului locuitorilor proveniți de la sate49. Pentru perioada
interbelică, statul român a avut cea mai mare rată a natalității dintre țările europene, poate chiar
și din lume după estimările lui Dumitru Șandru. Cel mai mare număr al natalității din acea
vreme a fost înregistrat în 1921 cu 44,2 de nașteri la mia de locuitori. Statistice scot în evidență
faptul că rata nașterilor este cea mai ridicată în țările eminamente agrare, cum ar fi cazul
României, în timp ce, în țările cu o industrie puternică, rata era una foarte mică. Deocamdată,
nu au fost identificați factorii biologici și cu caracter social care ar fi putut influența o astfel de
realitate50. Însă, o problemă majoră pentru perioada interbelică și în special pentru primii ani
postbelici a reprezentat-o mortalitatea infantilă, unde statul român era de data aceasta tot pe
primul loc în Europa cu 104 718 de copii morți sub un an pentru anul 1920. Jumătate din
nașterile înregistrate erau premature, iar restul nou-născuților mureau datorită bolilor și proastei

48
Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 2001, p. 45
49
Keith Hitchins, op. cit., p. 375.
50
Dumitru Șandru, Populația rurală a României între cele două Războaie Mondiale, Editura Academiei R.S.R,
Iași, 1980, pp. 14- 18.

21
îngrijiri primite din partea părinților. Mortalitatea generală era și ea, de asemenea, la cote foarte
ridicate, unde avem o rată de 29,1 de morți la mia de locuitori pentru același an menționat
anterior. Printre motivele pentru o astfel de situație menționăm o dezorganizare a sistemului
sanitar, majoritatea satelor fiind lipsite de cea mai elementară asistență medicală. Țăranii nu
aveau parte de o educație de bază pentru igiena personală, fapt ce a dus la propagarea bolilor
de drept comun, cum ar fi tifosul exantematic, care în 1919 a dus la apariția mai multor epidemii
pe teritoriul românesc51. În urma împroprietăririi din 1921, multe familii s-au ales cu 5 ha de
pământ pentru cultivat, în timp ce altele nu au primit absolut nimic. Suprafața de pământ
menționată era insuficientă pentru a întreține o familie, formată din patru membrii, peste nivelul
de subzistență52. De multe ori țăranii recurgeau și la alte munci, înafara celor prestate pe
propriul pământ53. Acest exces de muncă nu era facilitat de o alimentație echilibrată. Mâncarea
de bază a țăranului era mămăliga împreună cu ceapă verde, brânză și alte alimente. Carnea
reprezenta o comoditate și era servită de obicei în cadrul marilor sărbători. Păsările de curte
erau de obicei vândute la târg, carnea de porc fiind cea mai comună proteină păstrată pentru
sacrificat. Un studiu din perioadă a ajuns la concluzia că alimentația țăranului dintr-o zi nici
măcar nu echivala cu cea a unei persoane aflate în repaus54. Locuințele rurale erau foarte prost
proiectate, multe dintre acestea neavând temelie, iar 71% nu erau podite. Pentru zona
Moldovei, unde găsim un grad ridicat de pauperitate, acoperișurile erau, de obicei, din stuf sau
paie. Totuși, odată cu reforma agrară întâlnim un progres în construirea caselor prin utilizarea
cărămizilor, când se făceau locuințe în preajma fabricilor, iar în rest se folosea chirpicul. Mai
exista și o problemă a suprapopulării casei rurale, unde peste 50% dintre locuințe aveau numai
două încăperi, fapt ce facilita răspândirea bolilor și maladiilor. Aceasta rămânea, în final, sub
limita confortului minim. Motivele ar fi, după părerea lui C. Filipescu, penuria mijloacelor
pentru îmbunătățirea situației materiale, cauzate de lipsa banilor și imposibilitatea acumulării
de credit a săteanului55. Înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, România avea o
problemă serioasă a analfabetismului. S-a încercat găsirea unei soluții pentru această problemă,
prin legea din 1864, ce instituia învățământul primar obligatoriu și gratuit din 1864, însă această
măsură funcționa doar teoretic, în realitatea erau prea puține cadre didactice și școli disponibile.
Prin intermediul reformelor lui Spiru Haret, care a fost ministru Educației pentru o bună

51
Ibidem, pp. 19- 26, 202.
52
Ibidem, pp. 124-125. Vezi și V. G. Beldie, Cronica agrară (Situația noului împroprietărit, Câți țărani rămân
fără pământ), în „Viața Românească“, An XIII (1921), nr. 1 din Ianuarie, pp. 109- 113.
53
Ibidem, p. 144. Dumitru Șandru, Satul românesc..., pp. 5-6.
54
Ibidem, p. 141, 152- 158.
55
Ibidem, pp. 160- 165. Vezi și Emil Prager, Problema locuințelor, în „Arhiva pentru Știință și Reformă
socială“, an III (1921), pp. 280- 283.

22
perioadă de timp la începutul secolului XX, nivelul de alfabetizare crescuse de la 22% în 1899
la 39,3% în 191256. Fiind presați de munca câmpului, țăranii nu aveau timp să își trimită copiii
la școală, deoarece erau folosiți ca mână de lucru în agricultură. S-a creat o reticență față de
instituțiile de învățământ ale statului, sentiment ce va rămâne pregnant și pentru primii ani
postbelici. În procesul de refacere a țării prin instituirea reformei agrare și electorale urmate de
nemulțumirea venită din partea satului, țăranul acorda prea puțin timp domeniului educației.
Nivelul de trai fiind unul scăzut, provincialul era mai mult preocupat de supravețuirea sa și a
familiei sale.

1.3.2. Consecințele economice ale Marelui Război între 1918 și 1922


Consecințele Primului Război Mondial s-au resimțit profund asupra economiei și societății
românești. Bogdan Murgescu pune în evidență 3 elemente majore care au afectat economia
statului postbelic. În primul rând, trebuie luate în considerare pierderile umane. Vechiul Regat
rămâne fără circa 250 de mii de militari și 430 de mii de civili, fapt ce a reprezentat pierderea
unui potențial important al forței de muncă57. Războiul a lăsat în urmă și un număr mare de
invalizi, care în anul 1920 se ridica la peste 26 000, din care peste 6 000 erau complet incapabili
de muncă58. Astfel, aproape 23% din suprafața arabilă a rămas nelucrată în 191959. Pământul
rămânea necultivat din lipsa rezervelor de sămânță, care au fost preluate de forțele ocupante la
plecarea din țară. Înainte de război, statul român era un important exportator de cereale, însă
imediat în perioada postbelică s-a găsit în situația de a importa resurse. Potrivit statisticilor din
1919, România avea la dispoziție 1 600 de vagoane de grâu, iar pentru a evita o foamete
generală era nevoie de cel puțin 14 mii de vagoane de grâu și 2 mii pentru însămânțări60. În al
doilea rând, distrugerile materiale au afectat enorm capacitatea de producție și funcționare a
statului, aceastea fiind cuantificate la 31 de miliarde de lei aur61. Multe dintre satele care s-au
aflat pe teatrul de operațiuni militare au fost complet distruse. Soldații care se întorceau din
armată de multe ori nu își mai găseau nici casa, nici familia în locul unde s-au dat lupte intense.
Foarte dificilă era și problema transporturilor. Multe dintre căile și podurile feroviare, fie erau
distrure ori se aflau într-o situație ce necesita mentenanță urgentă. Din cauza rechiziționărilor

56
Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în România Mare 1918- 1930, Editura Humanitas, București, pp. 41-
43, 46.
57
Bogdan Murgescu, România și Europa: acumularea decalajelor economice ( 1500- 2010), Editura Polirom,
București, 2010, pp. 222- 223.
58
Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 166.
59
Ibidem, p. 170.
60
Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 7.
61
Bogdan Murgescu, op. cit., pp. 222- 223.

23
din partea Puterilor Centrale, numărul locomotivelor scăzuse cu 71%, iar cel al vagoanelor cu
61,5%62. În al treilea rând, inflația și instabilitatea monezii au afectat considerabil comerțul
intern și extern. După unele estimări, numai în 1919 salariile au crescut cu 301%, iar prețurile
la produsele de consum s-au mărit cu 836%. Această situație a stimulat apariția speculanților,
Virgil Madgearu caracterizând situația postbelică ca fiind “perioada profitorilor de război și
profitorilor inflațiunii monetare, marcată prin regimul permiselor și contingentărilor, al
schimbului de ruble și coroane, al lichidării stocurilor și materialelor de război, al ravitalierilor
postbelice și al camuflării averilor dușmane. Este o perioadă de acumulare primitivă de capital,
prin furtul economic”63. Vasile Bogza preciza despre anii 1919- 1921 ca fiind o prelungire a
stării de război și a consecințelor sale64. De asemenea, David Mitrany e de părere că marele
conflict a avut urmări mai nefaste în estul Europei. Regimul de ocupație dur impus de germani
și continuarea războiului cu maghiarii a reprezentat un imediment semnificativ în calea
refacerii economiei românești65.

1.3.3. „Psihologia“ țăranului român


În lipsa unei cercetări dedicate, este dificil de analizat structura psihologică a locuitorului
din lumea rurală. Datorită gradului ridicat de analfabetism, nu ne putem raporta la lucrări scrise
de către țărani pentru o reconstruire veridică a percepției lor asupra lumii. Am utilizat, totuși,
analizele a doi intelectuali interbelici, care au încercat să ofere o definiție din punct de vedere
psihologic, sociologic și filosofic a satului românesc postbelic. Amândoi erau tradiționaliști,
iar analiza lor se bazează pe anchetele sociologice realizate sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti
în timpul perioadei interbelice. Lucrările lor apar după intervalul de timp propus de noi, însă
ele explică schimbările în structura socială a satului românesc, ce au survenit imediat după
conflagrația mondială și au rămas în mare parte neschimbate pentru întreaga perioada
interbelică. Datorită situației instabile și agitate din țară dintre anii 1918 și 1922, apar
modificări în tipul de gândire a locuitorului provenit din mediul rural. Realitate explicată prin
faptul că, atunci când o societate se află într-o anumită criză, aceasta este predispusă cel mai
mult la schimbări radicale.

62
Mircea Mușat, Ion Ardealeanu, op. cit., p. 7. Vezi și Nicolae Iorga, Supt trei regi, Editura Pro, București,
1993, pp. 255- 260.
63
Apud Ion Agrigoroaiei, op. cit., pp. 170- 171.
64
Vasile Bogza, Criza agrară în România dintre cele Două Războaie Mondiale, Editura Academiei R. S. R,
București, 1975, pp. 80- 81.
65
David Mitrany, The Effect of the War in Southeastern Europe, New Haven: Yale University Press, 1936, p.
152. Înaltul Comandament German în timpul ocupației între 1916- 1918 ceruse ca toate resursele de pe teritoriul
românesc să fie luate în întregime (restos erfassen).

24
Ernest Bernea, personalitate a școlii etnografice și sociologice românești, definea satul
românesc ca fiind format dintr-un „complex organic de fapte care constituie o realitate vie, de
sine stătătoare“. Această structură era una autentică și reprezenta fundamentul de la care
pornise „neamul“ românesc. Era de asemena, una pe deplin „păstrătoarea a unor vechi tradiții
locale“. Satul românesc „străvechi“ era o construcție care se schimbase foarte puțin de-a lungul
timpului fiind capabilă să își păstreze o anumită identitate unică. Țăranii erau pe deplin
conservatori în practicile lor și destul de reticenți la influențele venite din lumea externă66.
„Civilizația română sătească“, așa cum era ea denumită de E. Bernea, cunoscuse de la început
o „economie organizată în forme autarhice“. Fiecare membru a unui sat lucra în comun pentru
a produce destul pentru a acoperi numai necesitățile de uz intern. Spre deosebire de burghezia
urbană, țăranul nu avea dorințe de a acumula capital. De asemenea, el dorea să se angajeze într-
o muncă liberă, independentă de orice obligație față de un „stăpân“ sau autoritate superioară în
cadrul unei gospodării cu un teren care îi aparținea în deplinătate.67 Filosoful, Constantin
Rădulescu- Motru, contribuie la această caracterizare menționând că satul era o construcție
imobilă și indivizibilă. În timp ce lumea exterioară adopta din ce în ce mai mult caracteristile
unei societăți moderne, populația rurală rămânea închistată în aceleași principii instaurate la
geneza sa, astfel, „în ceea ce privește ocupațiile locuitorilor, obiceiurile și felul lor de muncă,
toate au rămas cum le-ai pomenit. În locul lui moș Gheorghe, este moș Ion... Românul este
cum l-a lăsat Dumnezeu: n-ai ce schimba la el, îți spune un bătrân, care a înțeles întrebarea ta“.
Asta nu însemna că satul nu era lipsit de o personalitate, ba din contră, comunitatea rurală era
marcată de o personalitate istorică printr-un trecut comun și etnic și prin tradiții regionale
sprecifice, însă, țăranului îi lipsește „o personalitate energetică, adică o personalitate care,
continuând natura, să creeze peste natură forma nouă de energie“. În principal, filosoful, se
referea la incapacitatea săteanului de a-și modifica permanent tipul de gândire creatoare care
puteau interacționa cu alte forme de percepție a lumii exterioare dar nu puteau forma prin
sinteză ceva complet nou68. Țăranul rămânea inerent conservator în practici și mentalitate.
Totuși, observa, Ernest Bernea, experiența Primului Război Mondial a afectat profund această
structură organică, nu destul pentru a o distruge, însă îndeajuns să o determine la noi
manifestări. Astfel, în concepția sa, satul postbelic trecea printr-o adevărată criză. Țăranul din

66
Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, pp. 9- 15.
67
Ibidem, pp. 154- 159
68
C. Rădulescu- Motru, Personalismul energetic, în Opere alese, vol. I, Editura Academiei Române, București,
2005, pp. 274- 276.

25
perspectivă economică își mută atenția spre acumularea de capital. Mulți părăsesc organismul
restrâns al comunității rurale69.
*
Din punct de vedere psihologic, războiul a avut un impact semnificativ asupra țăranului
român. L-a determinat, prin mobilizare, să își părăsească comunitatea restrânsă din mediul rural
și să ia contact cu realitățile lumii exterioare. Corpul organic al satului, format dintr-un număr
restrâns de membrii, se dezintegra, iar după război, se menționa într-un articol din revista
„Viața Românească“, săteanul, prin familiarizarea cu noua tehnică și noile ținuturi din
campania militară, a început să devină conștient de propria situație precară dorindu-și o
schimbare radicală70. Dimitre Drăghicescu e de părere că participarea la conflict a țăranului i-
a întipărit în minte o nevoie de protecție și conservare personală, accentul fiind pus mai mult
pe supravețuire71. În timpul conflagrației mondiale s-au introdus noi metode brutale de a purta
război prin folosirea intensivă a artileriei, factor esențial în declanșarea crizelor de șoc post-
traumatic, și a gazelor toxice. Prezența morții și a violenței continue în jurul soldatului român
l-a marcat profund, acesta fiind, incapabil, după demobilizare să revină la viața pe care o avea
înainte de război72. Prezența foametei generale din 1919 și lipsa materiilor prime a accentuat
lupta pentru supraviețuire prin recurgerea la cea mai cunoscută metodă de soldatul-țăran din
război: violența.

1.4. Violența în mediul rural în primii ani de după război


Un grup de cercetători din domeniul psihologiei. format din John Dollard, Leonard Doob,
Neal Miller, O. H Mowrer și Robert Sears de la Universitatea din Yale, publică în 1939 o
lucrare intitulată Frustration- Agression în care este formulată o ipoteză ce explică actele de
violență ale unei persoane sau unui grup ca fiind sursa unor frustrări. Conceptul de violența
este definit ca intenția de a răni, fie prin mijloace fizice sau verbale, o altă persoană. Frustrările
apar atunci când în calea unui individ exista un obstacol pe care nu îl poate depăși. Obstacolele
pot deveni acumulative și pot determina nivelul de agresivitate a individului. Ulterior ipoteza
de bază a fost dezvoltată de către alți cercetători, ultimul dintre aceștia fiind Leonard Berkowitz
care susține că frustrările au o tipologie diferită și nu conduc întotdeauna în mod direct la acte
de agresivitate. Unele frustrări se pot forma pe o perioada mai lungă de timp și pot conduce la

69
Ernest Bernea, op. cit., pp. 160- 165.
70
Ibidem, p. 10- 23. Vezi și V.R, Cronica internă, în “Viața Românească”, Anul XII (1920), nr. I din martie, p.
140; C. Rădulescu- Motru, Opere alese, vol. 1, Editura Academiei Române, București, 2005, pp. 274- 276.
71
Dimitre Draghicescu, Partide politice și clase sociale, Editura Reforma Socială, București, 1922, p. 13- 16.
72
David Mitrany, The effects..., pp. 142- 158.

26
agresivitate numai când sunt îndeplinite anumite circumstanțe. în timp ce altele conduc direct
la un act violent. Exista cazuri în care nemulțumirea poate lua în final forme non-violente sau
manifestări de protest73. Teza propusă a fost amplu criticată și reformulată, deși ideea de la
care a pornit a rămas nechimbată, și reprezintă una dintre principale explicații pentru apariția
agresivității la om. Pentru a rămâne în cadrul domeniului de studiu propus, ne vom rezuma la
o formulă simplă prin care să reconstruim un adevăr istoric. Frustrările țăranului român
pornesc în principal de la situația sa socială precară și de la circumstanța temporală, ce viza
lupta pentru supravețuire postbelică. Principalul catalizator care transformă nemulțumirile în
acte de violență sau manifestări de protest a fost experiența Primului Război Mondial. Astfel,
ne vom concentra pe două perspective fundamentale: relația țăranului cu autoritatea statului,
disputa fiind achiziționarea de pământ și relația sa cu domeniul politic, agresivitatea fiind mai
mult încurajată de autoritate superioară. Fiecare dintre aceste două elemente interacționează și
sunt complementare în înțelegerea violenței rurale.

1.4.1. „Rezolvarea problemei agrare“. Manifestări și reacții ale țărănimii la


reformele agrare dintre 1918 și 1921
Dorința țăranului român, odată cu începutul anului 1918, era aceea de a achiziționa pământ.
Acest fapt nu era văzut de acesta doar ca o simplă îmbunătățire a statusului social în cadrul
comunității din care provenea, ci și ca o modalitate de supravețuire în noul peisaj postbelic. El
nu avea în vedere necesitățile economice ale statului sau consecințele pe care le-ar avea
dispariția bruscă a marii proprietăți asupra producției agricole a țării. Efectele pe termen lung
nu erau înțelese de simplul țăran care încerca să supravețuiască pe moment. Statul, însă, fiind
conștient de consecințele reale ale nerespectării promisiunilor de reformă agrară și de
posibilitatea izbucnirii unei revolte țărănești alimentată de evenimentele din Rusia sovietică,
încearcă să reconcilieze stabilitatea economică cu dorințele săteanului la proprietate
individuală. Încercând o cale de compromis, statul nu reușește să își îndeplinească nici unul
dintre obiectivele propuse. În primul rând, tergiversarea împroprietăririi împreună cu un sistem
de redistribuire a pământului, slab conceput, și predispus la abuzuri de putere din partea
autorităților, au nemulțumit profund țărănimea, aceasta manifestându-se violent. În al doilea
rând, măsurile de redresarare a producției agricole nu au avut eficiența dorită asupra economiei
țării din cauza concesiilor făcute populației rurale.

73
Leonard Berkowitz, Frustration- Agression Hypothesis: Examination and Reformulation, în “Psychological
Bulletin”, vol. 106, nr. 1, 1989, pp. 59- 71.

27
Din punct de vedere cronologic, putem urmări o accentuare a nemulțumirii venite din partea
mediului rural și apariția unei neîncrederi în organele puterii venite din partea satului. De la
regimul de muncă dur, instituit sub guvernul Marghiloman în 1918, până la reforma agrară din
1921, violența în mediul rural a căpătat mai multe forme. Pe parcurs ar trebui găsită relația
dintre cele două forme fundamentale de agresiune observate în mediul rural: violența venită de
“sus”, reprezentată de autoritățile însărcinate cu aplicarea reformei agrare, și violența venită de
“jos”, reprezentată de țăranii nemulțumiți de modalitățile de redistribuire a pământului și
formele de abuz a puterii.
Pentru o bună partea a anului 1918, după semnarea păcii de la Buftea, la putere s-a aflat un
guvern conservator prezidat de A. Marhghiloman. Sub presiunea necesităților de război cum
ar fi cererea imperativă a Puterilor Centrale de resurse, a fost instaurat, pentru a mări producția
agricolă, un regim de muncă forțată prin care pământul era arendat obligatoriu țăranului.
România, la acel moment, ducea o lipsă acuta de mână de lucru, iar o astfel de măsură s-a văzut
necesară pentru a rezolva problema. Săteanul, când s-a văzut obligat să muncescă din nou pe
terenul unui mare proprietar și să ofere o parte din recolta sa statului, s-a opus unui astfel de
regim prin refuzul de a lucra pământul.74 Datorită rechizițiilor de resurse din partea forțelor de
ocupație, realizată în colaborare cu jandarmeria locală, creștea posibilitatea răspândirii pe
întreg teritoriul românesc a unei foamete generale. Din scrisoarea unui țăran demobilizat
adresată prefectului de Bacău, aflăm că acestuia nu îi era permis nici măcar să achiziționeze
cereale75. Al. Marghiloman nota la 8 iunie 1918 că era o “lipsă de alimente” și că „județe întregi
[erau] înfometate”76. Opinia publică era foarte indignată de măsurile luate de guvern, astfel
încât mulți dintre țărani nu se duceau la munca câmpului, iar multe dintre terenuri rămâneau
pârloagă. Argetoianu preciza că “războiul lăsase în urma lui mai multă anarhie în spirite”77.
Această afirmație pare să fie susținută de rapoartele venite din județele din Moldova, unde erau
“mișcări de natură să tulbure ordinea socială”. În lumina evenimentelor din Rusia, unde mulți
dintre țărani au fost împroprietăriți, ori și-au creat singuri comitete de împărțire a pământului,
prin care terenul era preluat folosind forța, iar moșierii erau de multe ori uciși, frica de o
revoluție îi neliniștea pe conducătorii guvernului din România. Prim- ministrul conservator
nota în jurnalul său în 1918 că regele îi ceruse o mobilizare a trupelor pentru a se evita o
„răspândire a bolșevismului“78. În realitate, țăranul român se manifesta mai mult printr-un

74
Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 220- 223. Vezi și David Mitrany, The peasant...., pp. 110- 112.
75
Relații agrare..., p. 223.
76
Al. Marghiloman, Note politice, vol. III, Editura de Arte Grafice “Eminescu”, București, 1927, p. 541.
77
C. Argetoianu, op. cit., vol. V, p. 130, 162.
78
Al. Marghiloman, op. cit., vol. IV, p. 106.

28
protest pasiv prin refuzul de a munci terenul primit în arendă și, de multe ori, își cultiva
pământul fără a oferi statului partea din recoltă stabilită. Au existat incidente în multe zone,
însă o organizare a țărănimii pentru a răsturna ordinea socială nu existase. Țăranii căutau
împărțirea pământului, de exemplu, în plașa Centru din județul Dorohoi „oamenii sunt
recalcitranți... Sunt informat că locuitorii vorbesc între ei că pământul trebuie să li se dea gratis,
iar de obligativitatea muncilor agricole nu prea sunt sadisfăcuți“79. Chiar dacă vorbim de
acțiuni agresive din partea sătenilor, acestea erau mai mult un răspuns împotriva jandarmilor
care îi obligau să presteze muncile pe câmp. Cele mai multe preluări de proprietate cu forța și
revolte dispersate țărănești le întâlnim în Moldova, unde situația populației era una mult mai
precară și alimentată de propaganda bolșevică. Țăranii din Ilfov au răspuns cu acte de violență
atunci când jandarmeria a încercat să îi ducă cu forța la tăiatul de lemne. În județele Botoșani
și Iași, sătenii cultivau cu forța pământul pentru eii iar când proprietarul a încercat să îi
oprească, de multe ori era bătut80. Protestul pasiv putea să fie observat și în armată care era
formată în majoritate din populația venită de la sate. După semnarea păcii de la Buftea,
România trebuia să intre într-un proces de demobilizare, situația pe care statul major român
încerca să o evite pentru o posibilă reintrare în conflict. Însă, țăranii dorind să se întoarcă la
satele lor, dezertează în masă ori refuzau să își îndeplinească atribuțiile ca soldat. Soldații
regimentului 1 artilerie, preciza un raport din 3 iulie 1918 al comandantului regimentului,
„îndemnați de către elemente răzvrătitoare, nu au voit să urmeze bateriile în noile
cantonamente, venind în grup la regiment, cerând demobilizarea. Deși li s-a vorbit, arătându-
li-se motivele ce ne fac să-i mai reținem..., a fost imposibil a-i convinge și în grupe au plecat
la Mărășești“81. România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, făcând un apel la
mobilizare, pe care sătenii în mare parte îl refuzaseră pentru că nu primiseră „ce s-a promis“,
referindu-se aici în principal la împroprietărire. Nicolae Iorga menționa că „la Dobrovăț și
Ciurea țăranii refuză să plece în armată goi, lăsându-și flămânzi nevestele și copiii“.
Regimentul 2 artilerie de munte cerea prefecturii Brăila la 23 noiembrie 1918 să atragă „atenția
tuturor comunelor că nu a sosit la regiment în Târgu Ocna nici o treime din numărul
oamenilor“82. Observăm în 1918 că statul reprezintă principalul instigator la agresivitate iar
țărănimea răspunde mai mult în termenii unui refuz de a coopera cu autoritatea. În general,
violența venită de „sus“ era mai mult o încercare de a preveni răspândirea situației prezente în

79
Apud Relații agrare..., p. 226.
80
Ibidem, pp. 226- 229.
81
Apud Vasile Liveanu, 1918: Din istoria luptelor revoluționare din România, Editura Politică, București,
1960, p. 332.
82
Ibidem, pp. 395- 396

29
Rusia, însă, în realitate reprezenta mai mult o frică bazată pe o raționamente de exagerare a
realității de la sate.
La 29 noiembrie 1918, după înfrângerea Puterilor Centrale și reintrarea în război a
României, se formează un nou guvern liberal sub conducerea lui Ion I. C. Brătianu. Ca ministru
al Agriculturii și Domeniilor este însărcinat I. G Duca cu elaborarea unei reforme agrare83. În
decembrie, este publicat un decret-lege de expropriere a 2 milioane de ha din proprietatea
statului și cea privată. Documentul nu preciza nici un detaliu despre cum avea să se realizeze
împroprietărirea, în schimb erau înființate obștile de arendare. Acestea aveau rolul de a prelua
pământul expropriat și de a-l vinde țăranilor84. Însă, dacă nu se puteau înființa obștile într-o
anumite regiune, se recurgea la articolul 40 din decretul-lege, care permitea arendarea în loturi
individuale țăranului prin intermediul unor comitete85. Măsurile luate de liberalii au fost extrem
de nepopulare printre țărani. Pământul nu intra în proprietatea efectivă a săteanului, ci era
deținut de asociația de arendare, fapt ce a fost perceput de săteni ca fiind o nouă formă de
înrobire și furt de către stat a muncii lor. Locuitorii din comuna Pașcani, județul Suceava,
declarau în august 1919 că „obștea trebuie sfărâmată ca să nu existe, că obștea nu eului... pe
tot timpul cât va ține obștea, țăranul va fi jefuit“86. Unii dintre marii proprietari își puteau
sustrage de la expropriere parte din terenuri astfel încât în multe zone nu era destul pământ
pentru a fi luat în primire de obști. Greul reformei agrare a fost suportat de proprietățile statului
și a instituțiilor, în timp ce persoanele cu proprietate privată, pentru a completa cota expropriată
ar fi trebuit să cedeze 67% din terenurile deținute. Mai exista și problema cu privire la cine sau
ce era expropriat deoarece în unele cazuri exproprierea se realiza pe proprietar și nu pe
proprietate iar în cazurile cu deținătorii de terenuri din mai multe zone, se lua în calcul
proprietatea și nu proprietarul87. De exemplu, locuitorii din Letea Veche, județul Bacău,
precizau că erau disponibile doar 30 de ha pentru un sat de 300 de locuitori, restul pământului
fiind încă în proprietatea unui moșier local. Membrii obștilor de arendare și al comitetelor erau
formate din reprezentanți ai autorităților locale, dar și vechi mari proprietari. Din acestea făceau
parte și săteni delegați pentru a realiza listele de intrare în posesie a pământului și de aprobare
a măsurătorilor pentru arendare. Însă de multe ori aceștia abuzau de puterea oferită, împărțind
arbitrar pământul avut la dispoziție88. Într-un sat din Muntenia o văduvă de 10 copii, când s-a

83
Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit.., p. 225; I. G. Duca, op. cit., vol IV, p. 207
84
Dumitru Șandru, Satul românesc..., pp. 20-21.
85
Idem, Reforma agrară..., p. 52.
86
Relații agrare..., p. 418.
87
Dumitru Șandru, Reforma agrară..., p. 38.
88
Relații agrare..., p. 430.

30
dus pentru a primi pământ, a fost întâmpinat de refuzul delegatului comunei Dănilă Gheorghe,
„care a înscris [pe lista] pe cine a vrut“89. Pentru a-l obliga pe țăran să se integreze în noul
sistem, s-a recurs și la forță, însă rezistența era așa de puternică, încât s-a renunțat la astfel de
inițiative treptat90. Pe durata anului 1919, a existat o ostilitate fățișă față de obștile de arendare,
mulți dintre țărani refuzând să lucreze pământul oferit sau să se eschivau de la plata arenzii.
Existau cazuri în care terenul era ocupat cu forța iar măsurătorile erau luate în conformitate cu
regulile stabilite de sat și nu de delegații obștilor sau a comitetelor, cum ar fi cazul țăranilor din
Lehliu, județul Ialomița, care au secerat cu forța 208 pogoane de rapiță înainte să se ia o
hotărâre din partea autorităților locale cu privire la distribuirea pământului. Trebuie luat în
considerare că aceștia intrau numai pe pământul prevăzut pentru a fi expropriat și, de obicei,
nu se atingeau de proprietatea moșierilor91. În primă instanță, sătenii recurgeau la trimiterea de
petiții și reclamații colective cu încrederea că prefectul județului din care făceau parte le va
rezolva problemele, însă își asumau anumite riscuri, deoarece exista posibilitatea ca țăranii să
fie catalogați ca instigatori, iar organele de stat ar fi trecut la măsuri represive. Cele mai multe
plângeri erau în legătură cu targiversarea procesului de expropriere. La 14 martie 1919
locuitorii din comuna Călărași, județul Botoșani, reclamau prefectului că în zona lor nu s-a
realizat nici o expropriere a moșiilor locale 92. Dacă nu mai aveau la dispoziție nici o alternativă,
sătenii recurgeau la violență, mai ales persoanele demobilizate care încă își păstraseră
echipamentul militar și îl foloseau pentru a sechestra sau a maltrata alți moșieri dacă opuneau
rezistență. În județul Dolj, la 3 iunie, peste 300 de țărani amenințau personalul unei moșii cu
împușcarea, dacă nu îi lăsau să ridice recolta de pe terenul marelui proprietar. Arendașul
reclama că țăranii „nu cunosc nici o lege și nici o autoritate“ și că „ei sunt guvernul și nu vor
să știe de nici o autoritate“93. Încercarea lui I. Mihalache, ca ministru al Agriculturii și
Domeniilor, în cadrul guvernului de coaliție, supranumit „Blocul Parlamentar“, de a găsi o
soluție pentru rezolvarea problemei agrare a liniștit spiritele din mediul rural, pentru moment.
Însă, măsurile sale de a crește cuantumul exproprierii și de a găsi un preț mai echitabil pentru
pământul arendat, a trezit nenumărate antipatii în Cameră, fapt ce a dus la căderea guvernului
la începutul anului 192094. La putere vine un guvern condus de generalul Al. Averescu, care în

89
„Țara Nouă“ din 20 iulie 1919.
90
Dumitru Șandru, Reforma agrară..., op. cit., p. 52. În comuna Paulești, județul Prahova, țăranii sunt forțați să
intre în obștea de arendare însă aceștia cer imperativ desființarea lor.
91
Relații agrare..., pp. 434- 435.
92
Ibidem, p. 422.
93
Ibidem, pp. 434-435.
94
Ion Agrigoroaiei, op. cit., pp. 94- 96; Ion Mihalache, Proiectul legei de împroprietărirea țăranilor,
Imprimeria Națională, București, 1920, pp. 4-8. Legea era o completare mai în amănunt a celei din decembrie
1918. Obștile erau desființate și țăranul lua în posesie un lot individual.

31
campania electorală le promisese alegătorilor săi rezolvarea problemei agrare și împroprietărire
tuturor țăranilor fără pământ cu loturi pornind de la 5 ha în sus. După câștigarea scrutinurilor
din martie- iunie 1920, Al. Averescu a început procesul de redistribuire a pământului, însă fără
o formă legislativă exactă, toate inițiativele de expropriere și împroprietărire au intrat, din nou,
într-o lungă tergiversare95. Simțindu-se înșelați pentru a doua oară, țăranii au început să își
piardă încrederea tot mai mult în autoritățile statului și au început să își facă singuri dreptate.
Violența a început să prindă noi forme, de data aceasta fiind ocupate în întregime și terenurile
care erau neexpropriabile. Sunt trimise tot mai puține petiții și reclamații, însă încep să apară
plângeri venite din partea proprietarilor de moșii care se simțeau din ce în e mai amenințați de
pericolul țărănesc. Sătenii din Petreștii de Jos, județul Gorj, amenințau autoritățile că „Nu avem
decât locurile de casă. Mor vitele și noi de foame. Vrem ca în 24 de ore să fim sadisfăcuți.
Dreptate sau moarte preferăm“96. Țăranii începeau în unele zone ale Vechiului Regat să se
organizeze în grupuri mai mari și să treacă la ocuparea forțată de terenuri. La 20 iunie 1920,
locuitorii din Arpașul de Jos, județul Ilfov, au forțat intrarea pe domeniile locale, amenințând
jandarmeria cu instrumentele de cosit „dacă nu se îndepărtează“97, Anul 1920 poate fi
considerat perioada de apogeu al violenței rurale, unde răbdarea din partea țăranilor se disipase
odată cu încrederea lor în justiția aplicată de putere. Se încerca o implementare a regulilor
convenite de membrii satului pentru a îndeplini necesitățile locale, nu pe cele ale statului. În
iulie 1921, este redactată reforma agrară fiind precizate cu exactitate metodele de expropriere
și mai important cele de împroprietărire. Legea din 1921, era o compilație a tuturor
reglementărilor din anii precedenți. Era mărit cuantumul de expropiere așa cum își doriseră
țărăniștii, erau desființate definitiv obștile de arendare și instituită proprietatea individuală, iar
prețul pământului a primit o formă fixă98. Pentru o scurtă perioadă de timp, satul a primit cu
optimism măsurile, însă nu a durat mult până au realizat că mult așteptata schimbare socială
radicală era din nou targiversată, deoarece, având în vedere faptul că proprietatea individuală
era un drept inviolabil prin contituție, se crease un aparat birocrat extrem de complex, în care
deciziile se lua cu cea mai mare dificultate. Procesul era unul juridic de aceea au fost constituite
comisii locale formate din judecători de ocol. Comisiile județene aveau rolul de a stabili
suprafețele de pământ expropriate. Pentru împroprietărire era un Comitet local compus din

95
Dumitru Șandru, Reforma agrară..., pp. 66-68.
96
Apud Relații agrare..., pp. 474- 475.
97
Ibidem, pp. 490- 491.
98
Dumitru Șandru, Reforma agrară..., pp. 68, 72- 75, 219- 220. Pământul expropriat trebuia plătit în 20 de ani
iar la început se va achita 20% din valoarea sa; Sunt preluate multe dintre prevederie legii Mihalache cu privire
la mărirea cuantumului de expropriere și dorința ca fiecare țăran să dețină măcar 5 ha.

32
preot, învățător diriginte și 4 săteni delegați care întocmeau tabelele de redistribuire a
pământului. Toate deciziile instituțiilor de expropriere și împroprietărire puteau fi contestate
printr-un proces verbal adresat Comitetului de ocol care era compus dintr-un judecător ca
președinte, un delegat al Casei Centrale, doi delegați din rândul țărănimii și un delegat al
Ministerului de Război. Din 28 octombrie 1922 Comitetul agrar a fost ridicat la nivelul de
instanță supremă fapt ce a subminat autoritatea celolalte instituții locale. Până să se ajungă la
o decizie dura foarte mult, câteodată plângerea nici numai era rezolvată deoarece apăreau unele
noi.
Reforma agrară, din 1918- 1921, a redus considerabil marea proprietate. Majoritatea
lucrărilor de reformă s-au realizat în 1922 iar la 1 martie 1924 se expropriaseră deja 6 milioane
de ha99. Însă, pământul a trecut foarte greu în mâinile țăranilor, astfel încât chiar dacă până în
1929- 1930 producția agricolă crescuse, problema agrară nu și-a găsit o rezolvare deoarece era
o chestiune de ordin social și nu economic. Modalitatea prin care a fost gestionată reforma a
creat mai mult o diviziune între stat și mediul rural accentuat de amintirea raporturilor de
agresiune din primii ani postbelici.

1.4.2. Integrarea politică a satului românesc în primii ani postbelici. Reacția


rurală și „Cultul generalului Al. Averescu“
Introducerea votului universal, prin decretul-lege din noiembrie 1919 , a deschis lumii
rurale calea spre viața politică românească100. Discuția din campaniile electorale se mutase spre
rezolvarea problemelor satului. Însă, având în vedere că majoritatea populației de la sate era
analfabetă101 a predispus-o spre manipularea de către politicieni în cadrul alegerilor electorale.
Guvernul, sesizând lipsa de interes al țăranului pentru politică, a încercat prin diferite metode
să îi inoculeze un spirit civic. În primii ani interbelici, s-a încercat, în principal, prin forță.
Presiunea guvernamentală asupra electoratului, pentru a-și manifesta dreptul la vot, a căpătat
în multe instanțe nuanțe de violență fizică și discursivă. Spre deosebire de problema agrară,
care era o chestiune de supravețuire în noul spațiu interbelic, exercitarea dreptului de vot nu a
reprezentat o prioritate pentru simplul țăran. Dimitre Drăghicescu observa faptul că dacă s-ar
fi făcut un referendum pentru introducerea votului obștesc, mare parte din populație ar fi votat

99
Ibidem, pp. 81- 92, 132.
100
Sorin Radu, Modernizarea sistemului electoral din România, Institutul European, Iași, 2005, p. 153.
101
Idem, Electoratul din România din anii democrației parlamentare: 1919- 1937, Institutul European, Iași,
2004, p. 92. Potrivit datelor din Recensământul realizat în 1930, 53, 65 % dintre persoanele cu drept de vot (
bărbații cu vârsta de la 21 de ani în sus) nu știau carte.

33
împotrivă102. Acest nou element social a fost implementat de „sus“, prin inițiativa cercurilor
conducătoare din societatea românească.
Pentru perioada interbelică, se păstrase același sistem politic ca înainte de Primul Război
Mondial, unde partidul era ales de Rege pentru a forma un nou guvern, care avea un avantaj
considerabil asupra celorlalte partide, în sensul că, acesta era însărcinat cu organizarea
alegerilor. Fiind la putere, partidul responsabil cu organizarea scrutinelor își crea majoritatea
necesară pentru a câștiga prin folosirea administrației statului, aceasta fiind în slujba politicului
și nu invers. Astfel, exista o anumită presiune asupra alegătorului pentru a vota partidul aflat
la putere103. Mai exista un avantaj reprezentat de „zestrea guvernamentală“, care era acea parte
din electorat fără vreo afiliație politică și care vota întotdeauna cu puterea. De exemplu
„Partidul Liberal, în opoziție în momentul alegerilor din 1920, a obținut numai 6,8% din voturi.
În 1922, fiind chemat la putere de rege, cu câteva săptămâni înainte de alegeri, a câștigat 60,
3% din voturi“. Mattei Dogan a identificat mai multe motive pentru un astfel de fenomen, însă
cel mai important ar fi după părerea sa, că „alegători guvernamentali nu au motivații politice
puternice și comportarea lor politică ar putea fi explicată în parte prin indiferență politică și, pe
de altă parte, prin diferența socială față de notabilitățile locale“. Indiferența politică poate fi
ilustrată în procente, astfel pentru 1919 avem o participare de 69, 12%, pentru 1920 avem
66,25% iar pentru 1922, 76,01 %104. Pentru alegerile din 1922, cifra participanților e ridicată
datorită presiunii administrative accentuată asupra electoratului rural inițiată de liberali. În
cadrul alegerilor, erau utilizați funcționarii de stat precum ar fi prefecții și primarii pentru a
folosi metode de coerciție asupra electoratului. Dacă nu erau îndeplinite un anumit număr de
voturi pentru reprezentanții partidului aflat la putere, mulți dintre funcționari erau amenințați
cu pierderea postului. O astfel de practică a fost utilizată în alegerile din 1920105. Cenzura presei
și implementarea stării de asediu reprezenta o modalitate perfectă pentru a reduce capacitatea
de influență a altor partide. În alegerile din 1919, generalul Văitoianu, instituie astfel de măsuri
printr-un decret care interzicea atacurile asupra Coroanei și a armatei. Generalul favorizase în
timpul campaniei electorale pe liberali permițându-le să interzică întâlnirile electorale106.
Violența fizică și verbală era încurajată de partide pentru a alimenta imaginea antagonică a

102
Dimitre Drăghicescu, op. cit., p. 38.
103
Keith Hitchins, op. cit., p. 416.
104
Mattei Dogan, Comparații și explicații în știința politică și sociologie, Institutul European, Iași, 2010, p. 242,
248; Vezi și Cristina Preda, op. cit., pp. 123- 124
105
Ioan Scurtu, op. cit., p. 259
106
Idem Politica internă a guvernului liberal ( 12 decembrie 1919 – 12 septembrie 1919), în „Analele
Universității București“, secțiunea Istorie, Anu XXIII, nr. 1, 1974, p. 138. Vezi și Gh. I. Florescu, I. Saizu,
Alegerile parlamentare din România (1919- 1922), în „Cercetări Istorice“, tomul IV, Iași, 1973, pp. 316- 317.

34
adversarului. Atmosfera din timpul alegerilor era una de agitație, iar satele deveneau
„fronturile“ de luptă ale formațiunilor politice pentru a câștiga votul țătanului prin toate
mijloacele posibile. Sub pretextul menținerii „ordinii“ și combaterii „tendințelor anarhice și
destructive“ la sate, Averescu, pentru alegerile din 1920, a menținut un regim dur de suprimare
a adversarilor politici. Un deputat din Cameră, în martie 1920, se plângea că „cine n-a mers cu
generalul a riscat baioneta“107. C. Dobrogeanu- Gherea denunța și el agresivitatea ieșită din
comun din alegeri108. Nicolae Iorga nota, în memoriile sale, că la intrarea într-un sat din județul
Brăila a dat peste brutalitatea „oamenilor în serviciul idolului lor“, care îi atacaseră cu pietre109.
Un caz similar a avut loc în comuna Parincea (Bacău), unde doi candidați țărăniști „au fost
loviți cu ciomegele“110. Un rol important, în influențarea rezultatelor alegerilor, l-a avut
intervenția armatei și jandarmeriei, a căror armă era de multe ori era violența fizică. În alegerile
din 1922, au fost mult mai dure, deoarece miza era mai mare. Partidul care câștiga alegerile
avea responsabilitatea de a revizui Constituția. Astfel, liberalii nu au ezitat să folosească pe
deplin armata, jandarmeria și poliția pentru a obține rezultatul dorit. Unde opoziția era
puternică, prefecții cereau de multe ori întăriri. Abuzurile mergeau până la arestarea
adversarilor politici. Ion Mihalache era împiedicat de jandarmi să se întâlnească cu
simpatizanții săi precizând că „nici sub ocupația germană satul n-a pomenit așa teroare“111.
Nicolae Iorga fusese de asemenea arestat într-un sat și oprit în altul din județul Dolj. El a
caracterizat succint alegerile din 1922, precizând că biruința liberalilor a fost asigurată prin
„brutală violență“, până la „furtul urnelor“112. Ovidiu Buruiană preciza că Partidul Național
Liberal urmărea controlul administrativ al satelor și nu integrarea politică a țăranului113.
Cele trei alegeri, organizate între 1919- 1922, sunt caracterizate prin prezența corupției
și violenței politice. Știința de carte a țărănimii fiind una primitivă, lupta partidelor pentru
câștigarea încrederii și votului alegătorului s-a transformat într-o antagonizare a
adversarului114. Numai era loc de nuanțe în discursul politic și de proliferarea unei dezbateri
prin evidențierea diferențelor de opinii. Opoziția trebuia desființată complet de pe scena
politică prin toate mijloacele posibile. Pentru scrutinurile din primii ani postbelici, putem
indentifica mai multe trăsături ale discursului politic, care includ clișee precum demagogia,

107
Ion Constantinescu, op. cit., p. 60.
108
Ibidem, p. 61.
109
Nicolae Iorga, Orizonturile mele..., vol. III, pp. 10-11.
110
Ioan Scurtu, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din mai iunie 1920, în „Carpica“, An V,
tomul IV, 1972, p. 261.
111
Sorin Radu, Electoratul..., pp. 290- 292.
112
Nicolae Iorga, Orizonturile mele...., vol. III, p. 45.
113
Ovidiu Buruiană, op. cit., p. 145
114
Cristina Preda, România postcomunistă și România interbelică, Editura Meridiane, București, 2002, p. 10

35
inexistența unei polemici serioase, dispute și certuri personale, denigrarea adversarilor politici,
lipsa unor programe electorale concrete și cea mai importantă dintre ele fiind violența
limbajului115. Pentru primele alegeri din 1919, lupta pentru putere gravita în jurul disputei
dintre „nou“ și „vechi“. Liberalii se simțeau ostracizați de către noul electorat ,fiind considerați
vechea ordine reprezentată de oligarhi, negustori și arendași. Astfel erau o țintă ușoară pentru
propaganda din opoziție, fiind înfățișați ca principalii responsabili pentru pierderile umane și
materiale ale României în război116. Alegerile din mai-iunie 1920 au fost dominate de
popularitatea generalului Averescu, care prin simpla sa prezență și promisiuni abstracte pentru
rezolvarea problemei agrare erau destule pentru a înlocui orice program politic al adversarilor.
Țărăniștii au încercat să îl înfățișeze ca generalul „care în 1907 a astupat gura țăranilor cu
gloanțe“, însă aceste inițiative de contrapropagandă nu au fost destule pentru a împiedica pe
averescieni să câștige alegerile117. În alegerile din februarie- martie 1922, liberalii s-au folosit
de orice pârghie administrativă pentru a-și asigura câștigul. Fiecare partid se înfițășa ca
adevăratul protector al democrației și unității naționale pe când opoziția având în permanență
valențe autoritare118. Alegătorului, prin intermediul violenței verbale, îi era înfățișat, în timpul
alegerilor, un contrast destul de clar de câtre politicieni în care lupta politică se transforma într-
o confruntare între „bine“ și „rău“, fără o cale de mijloc și posibilități de interpretări. Pentru
țăranul român, care învățase în război să își dezumanizeze inamicul, noua practică politică avea
o trăsătură familiară.
Războiul a lăsat urme adânci în psihicul soldatului demobilizat. Situat într-o lume
decadentă, marcată de foamete și lupte politice, fără o schimbare practică în satul românesc,
țăranul a căutat transformarea radicală a societății postbelice în imaginea unei persoane dusă
la gradul de mit. Generalul Al. Averescu a reprezentat pentru primii ani interbelici cea mai
influentă persoană în mediul rural. Mitul a luat „naștere“ în tranșeele Marelui Război, când în
urma unor dezastre militare suferite de armata română era chemat pentru a rezolva situația de
pe front. Fiind propagată această imagine a „salvatorului“ printre soldații de rând, legenda a
prins noi forme „supranaturale“119. În memoriile sale, I.G Duca preciza că unii țărani
menționau că, în timpul războiului, Averescu îi vizitase folosind un aeroplan pentru a le aduce

115
Sorin Radu, Electoratul..., p. 212.
116
Ovidiu Buruiană, op. cit., p. 128; „Adevărul“ din 25 iulie 1919 – într-o caricatură realizată de M. Petrescu,
Ionel Brătianu este înfățișat deasupra unui blazon regal având în centru Banca Națională făcând referire la o
Dinastie a Brătienilor bazată pe acumularea de capital și control oligarghic.
117
Ioan Scurtu, Lupta partidelor politice..., pp. 255-256.
118
Sorin Radu, Electoratul..., pp. 199- 202.
119
Idem, Mitul eroului salvator – cazul generalului Alexandru Aleverscu, în „Apulum“, An XXXV, 1998, p.
456.

36
provizii, iar când îl vedeau strigau frenetic „traiască tata Averescu“. Ca protector, el lua postura
unei figuri părintești care trebuia să își ajute „copilul neajutorat“, reprezentat de țăranul
traumatizat de război120. Argetoianu menționa că de fiecare dată când vizita generalului era
anunțată într-un sat, fiecare locuitor se așeza de o parte și de alta a șoselei în așteptarea sa.
Când ajungea, femeile îi sărutau veșmintele, ca și cum ar fi avut puteri tămăduitoare și urlau
„Ține-l Doamne, ține-l pentru mântuirea noastră“121. În sat, vizita lui Averescu prindea
caracteristice unei sărbători tradiționale. Țăranii au ales ca „idol“ un personaj al războiului,
menționase Nicolae Iorga122. Sorin Radu preciza că țăranii erau de-a dreptul hipnotizați de
persoana generalului, încrezători că el reprezenta „Noua Românie“. El a fost văzut ca singurul
care putea să înțeleagă sacrificiile țăranului din război123. Asta nu înseamnă că înainte de război
nu ar fi existat în conștiința românească alte mituri a unor personaje percepute ca salvatori sau
întemeietori a națiunii cum ar fi Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza etc.
Însă, de această dată, popularitatea generalului Averescu reprezintă și o mărturie a
transformării satului românesc, din punct de vedere psihologic, spre o îmbrățișare mai
accentuată a unei lumi postbelice caracterizată de violență.
Introducerea votului universal nu a avut efectul așteptat de către autorități. Țăranul nu
își înțelegea noua responsabilitate civică. Lupta pentru putere dintre partide nu a permis o
integrare pașnică a electoratului. Politicienii și-au văzut alegătorii, în mare parte analfabeți, ca
simple piese manipulative. Instabilitatea guvernamentală, împreună cu apatia țărănească față
de politică, a convins puterea că singura soluție prin care populația putea să renunțe la
indiferență era forța brută. Pe termen scurt, utilizarea violenței de câtre autorități și-a atins
parțial scopul urmărit, însă, pe termen lung, astfel de metode au îndepărtat și mai mult alegătorii
de viața politică. Săturați de demagogia și agresiunea politică, țăranii și-au căutat salvarea în
imaginea generalui Alexandru Averescu. Exponent al victoriilor din cadrul războiului, el a
devenit o nouă speranță pentru transformarea radicală mult așteptată de populația rurală.

1.5. Concluzii
Satul românesc, cunoaște în primii ani postbelici, o perioadă de tranziție de la o situație
subtratată la o preeminență discursivă în dezbaterile elitelor. Realitățile pe care le

120
I.G Duca, op. cit., p. 231
121
C. Argetoianu, op. cit., vol. VI, pp. 45- 46.
122
Nicolae Iorga, Supt..., p. 273.
123
Sorin Radu, “Peasant Democracy” or What It Was Like to Practice Politics in Countryside România
between the Two World Wars, în Politics and Peasants in Interwar Romania: Perceptions, Mentalities,
Propaganda, Edited by Sorin Radu and Oliver Jens Schmitt, Campbridge Scholars Publishing, pp. 32-33.

37
experimentează sunt alimentate de consecințele Primului Război Mondial. „Problema agrară“
nerezolvată din timpul perioadei antebelice a reprezentat unul dintre fundamentele importante
ce a alimtat frustrarea populației rurală față de autorități. Regimul de muncă dur bazat pe
învoielile agricole ce nu îi permiteau țăranului să acumuleze capital, a determinat a accentuare
a pauperizării lumii rurale. Răscoala din 1907 a trimis un semnal de alarmă guvernului pentru
a rezolva „problema agrară“. Vechea lume rurală, închisă în cadrul unui corp organic izolat,
reprezentat de sat, era traumatizată de război. Politicienii și intelectualii încearcă să găsească o
nouă definiție și un punct de echilibru a societății românești postbelice. Economia țării trebuia
să treacă printr-un proces de reconstrucție, accentul fiind pus pe producția agricolă. Însă, în
același timp, trebuiau reconciliate promisiunile făcute față de țărani cu privire la o
împroprietărire ce avea să rezolve problema agrară. Exista pericolul ca o redistribuire radicală
a pământului să incapaciteze potențialul de refacere economică a statului prin pulverizarea
marei proprietăți. Însă, țăranii nu înțelegeau acest pericol și vedeau marea proprietate ca un
instrument de control social. Astfel, la nivelul dezbaterii din mediile intelectuale și politice cu
privire la cum ar trebui să arate viitorul satului românesc, au apărut mai multe perspective și
proiecte. Liberalii, Conservatorii și Țărăniștii s-au numărat în această perioadă printre cei care
aveau cele mai coerente planuri de transformare a lumii rurale. Problema era că dezbaterile nu
părăseau mediul intelectual și politic, iar soluțiile finale erau în neconcordanță cu necesitățile
reale ale satului.
Distrugerile de război și lipsa hranei au afectat major profund populația de la sate.
Mortalitatea era foarte ridicată, mai ales cea infantilă, iar majoritatea țăranilor munceau foarte
mult și trăiau în condiții precare. Pentru simplul țăran era o chestiune de supravețuire.
Reformele se lăsau așteptate, iar atunci când au fost implementate au fost o dezamăgire
profundă pentru populația rurală. Loturile de pământ promise erau insuficiente pentru a-l
menține pe țăran măcar la nivelul de subzistență. Votul universal nu a reprezentat, spre
dezamăgirea elitei conducătoare, un interes pentru sătean. În majoritate analfabeți, țăranii nu
au fost capabili să își înțeleagă noua responsabilitate civică.
Frustările acumulate din timpul războiului și din perioada antebelică au fost
principalul catalizator care a determinat apariția violenței și a unei revolte pasive din partea
populația rurale. În cazul problemei votului, pentru a-l determina pe țăran să meargă la urne,
statul s-a folosit de metode coercitive. Administrația a fost utilizată excesiv pentru a-l forța pe
sătean să participe la alegeri. De asemenea, agresivitatea era sprijinită și de discursul celorlalte
partide pentru a-și elimina complet opoziția de pe scena politică. Astfel, violența era venită de
„sus“. Problema achiziționării de pământ era mult mai importantă pentru țăran. Pentru acesta
38
reprezenta în principal o sursă de hrană, iar, în al doilea rând, îi conferea un statul social în
cadrul satului. Tergiversarea reformei agrare a înfuriat populația rurală. Spre început, țăranii
și-au păstrat încrederea în guvern, manifestând o agresivitate pasivă prin refuzul de a munci,
însă ,cu cât așteptarea era mai mare și frustrările se acumulau, această agresivitatea a luat forma
violenței. Loturile erau ocupate de grupuri de țărani, care își luau partea de recoltă de pe
pământuri neexpropriatea sau în curs de expropriere. Pierzându-și încrederea în putere, au
încercat să își formeze propria lor autoritate în conformitate cu tradițiile inerente structurii
organice ale satului românesc. În această instanță, violența provenea de „jos“. Salvarea și
apariția unei schimbări radicale a fost căutată de țărani în imaginea eroului de război: generalul
Alexandru Averescu. Mitul său și popularitate imensă de care s-a bucurat în primii ani
postbelici sunt o dovadă a transformărilor prin care trecuseră locuitorii de la sate, cultul său
fiind o psihoză a războiului.

39
2. LUMEA RURALĂ DUPĂ RĂZBOI ÎN JUDEȚUL IAȘI

2.1. Iași – o fostă „capitală de război“. Suprapopulare, „invazia“ refugiaților și


resentimente postbelice
După doi ani de neutralitate, România declara război Austro-Ungariei la 27 august 1916.
Țara se angaja într-un conflict cu o armată extrem de nepregătită, dotată necorespunzător și
fără experiență în arta războiului modern. Rezultatul a fost o serie de înfrângeri umilitoare ce
au dus la pierderea capitalei și la o retragere dezorganizată spre Moldova. La 24 noiembrie s-a
hotărât ca Iași-ul să devină noul sediu al guvernului și a familiei regale. Însă, aceste decizii nu
au fost transmise imediat populației, astfel, în zilele următoare s-a instalat o panică generală.
Tot mai mulți locuitori din București dar și din alte localități ale Olteniei și Munteniei se
deplasau spre Moldova.

Moldova întreagă și, în special, Iașul începu a primi valurile de călători, ce fiecare
tren ordinar, extraordinar, accelerat, de marfă ori militar, îi aducea înspre susul
Moldovei, în vagoane, animați pe lângă vagoane și pe deasupra vagoanelor […].
Șiruri lungi de care și căruțe particulare și chiar camioane militare transportau
zilnic de la gară în oraș bagaje și lăzi de toate formele, hotelurile și casele
particulare ce se aflau până atunci goale sau cu bilete “de închiriat” se umpluseră
cu prisosință și, pe fiecare stradă ori la fiecare ușă, întâlneai călători proaspeți ce
întrebau cu stăruință de „odăi“ sau „case de închiriat“. Precum în două- trei
săptămâni de la începerea venirii călătorilor munteni în Iași, toate locuințele
disponibile fură închiriate, e lesne de crezut că nu cu multă ușurință cârdurile noi
de musafiri mai puteau să se oploșească în bătrânul și sărăcăciosul Iași, care până
mai ieri fusese larg pentru ai săi și puținii călători ce din când în când îl vizitau ca
pe un sălaș curios al vechilor ursitori și făuritori ai Unirii tuturor românilor.
Valurile de refugiați au continuat să se revarse peste ținuturile Moldovei. Nu există o
statistică precisă, astfel, numărul acestora este estimat la 1,5 milioane de civili și militari români
împreună cu 1 milion de militari ruși, depășind cu mult posibilitățile de întreținere din
provincie.1 Relevatoare pentru starea de spirit este și mărturia lui C. Argetoianu: „S-a vorbit
mult și s-a scris chiar asupra lipsei de bunăvoință cu care am fost primiți la Iași. E indiscutabil
că moldovenii în general și ieșenii în particular ne-au socotit pe noi, refugiații din Muntenia,
ca o pacoste și era natural să fie așa fiindcă sosirea noastră la Iași, mai ales, a luat forma și

1
Apud Ion Agrigoroaiei, De la mutarea Capitalei la Iași, la epopeea de la Mărășești, în Ion Agrigoroaiei
(coord.), Orașul Iași – „capitala rezistenței până la capăt“ (1916- 1917), Editura Junimea, Iași, 2016, pp. 131-
133.

40
aspectele unei adevărate invazii. Nimic nu fusese pregătit. Nimic nu era organizat...“.
Supraaglomerarea a avut consecințe multiple asupra situației din oraș: nu erau destule spații de
locuire pentru a-i acomoda pe toți, exista o răspândire accentuată a bolilor (în special epidemia
de tifos), fapt ce a contribuit la o mortalitate crescută. Regina Maria descria în Jurnal: „Orașul
e plin până la refuz, cu o populație de zece ori mai numeroasă decât cea obișnuită, epidemiile
se dezlănțuie din toate părțile, hrana se împuținează, aprovizionarea e aproape imposibilă....“
I. G. Duca observa situația refugiaților: „nu aveau haine, alții erau desculți, cerșeau mâncare,
cădeau de oboseală, se îmbolnăveau de frig, mureau pe la porțile hanurilor“2. În scrierile lui
Iorgu Iordan oferea următoarele descriere a efectelor epidemiei de tifos asupra populației
ieșene: „Mi se întâmpla să văd aproape zilnic, chiar pe strada Lăpușneanu, camioane enorme
încărcate cu cadavre, care, fiindcă puse claie peste grămadă, se trădau, ca să zic așa, deși erau
chipurile acoperite cu prelate, prin faptul că vreun picior sau vreo mână spânzura peste
marginea lăzii camionului“. S-a recurs, de asemenea, și la o raționalizare a alimentelor de bază,
însă, o astfel de măsura a încurajat specula, încât, se vindea „numai pe sub mână, pe ascuns, cu
prețuri întreite“3.
În pofida greutăților experimentate, guvernul a decis continuarea luptei „până la capăt“.
Reorganizarea armatei și victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917 au
ridicat starea de spirit a populației. Prezența armatei ruse, în proces de radicalizare, ca urmare
a revoluției din februarie, ar fi repezentat un catalizator pentru o posibilă revoltă a soldaților
români, astfel, regele Ferdinand, le-a promis ostașilor săi pământ și reprezentare politică pentru
a dispersa orice posibilitate de răzvrătire. Propaganda a jucat un rol extrem de important în
menținerea moralului populației. Atât ziarele cât și actorii politici s-au axat pe ideea de luptă
pentru supravețuire națională. Nicolae Iorga a jucat, poate, cel mai important rol în acest
domeniu discursiv și propagandistic: „Oriunde am fi, oricum am fi - declara marele istoric -
suntem hotărâți să mergem până la capăt, în credința că nu se poate, cu nici un chip, ca și
înaintea celei mai sălbatice forțe organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul
în care nu este fir de țărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge“. Supraaglomerarea
a avut și un imapct pozitiv asupra stării de spirit a populației, dacă ne gândim că indiferent de
statutul social sau importanța politică, toată lumea trăia în condiții similare. Exista un sentiment
de egalitate socială ce a acționat împotriva propagandei bolșevice. Regina Maria a fost un
simbol al acestei idei care „cu o energie mai presus de orice laudă, ajutată de fiicele ei, mergea

2
Apud Ionuț Nistor (coord.), Iași – capitală de război – Album, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“
Iași, 2018, pp. 16- 17.
3
Apud Ion Agrigoroaiei, op. cit., pp. 138- 140.

41
din spital în spital. Cu un dispreț desăvârșit de pericol, nu pregeta să se arate acolo unde
epidemia era mai evoluată. Nu mii, zeci de mii de soldați răniți și bolnavi au văzut-o în acele
luni la căpătâiul lor“.4
În noiembrie/decembrie 1918, după înfrângerea Puterilor Centrale și eliberarea teritoriului
ocupat, guvernul pleca de la Iași. Nicolae Iorga își lua rămas bun de la oraș în “Neamul
românesc”:

Ți-ai deschis larg porțile și ne-ai primit pe toți cu drag: pe cei umili și modești, ca
și pe cei gălăgioși și îngâmfați. Sărac cum ești și primitor, ne-ai dat tot ce ai avut.
Îți mulțumim, bătrână cetate, pentru toate darurile tale.
Înainte de plecarea familiei regale, ziarul „Mișcarea“ preciza:

… Pentru vechea capitală a Moldovei se încheie un capitol de istorie.

Porțile Iașului s-au deschis largi acum doi ani pentru a primi pe Suverani, care
veneau cu drapelul și oștirea țării, pentru a duce mai departe pentru înfăptuirea
visului secular al românismului.

Erau zile de restriște și durere.

Aici însă, pe pământul binecuvântat al Moldovei, în cetatea lui Ștefan și a lui Cuza
Vodă, Regele și Regina au trăit ziele cele mai grele, dar și cele mai mari din viața
poporului român...5
Realitatea era că ieșenii i-au primit cu „brațele deschise“ fiindcă opțiunile lor erau limitate
și nu au fost chestionați cu privire la acest fapt. Odată cu eliberarea Bucureștiului, orașul Iași
și-a pierdut din nou din importanță, astfel a avut de suferit nu numai lumea urbană, dar și cea
rurală. Orașul, chiar dacă a fost „capitală de război“, în primii ani postbelici, a fost lăsat să se
confrunte în mare parte singură cu problemele sale, nereprezentând o prioritate pentru refacere
în agenda cercurilor conducătoare, în comparație cu București. Moldova la începutul anului
1918 se confrunta cu o problemă a suprapopulării, fapt ce alimenta un sentiment de animozitate
din partea țăranilor din zonă față de refugiații din Muntenia.
În iarna și primăvara lui 1919, presa locală vorbea despre tragedia Iașului. „Nefericit oraș!
Ce ciudată fatalitate te apasă! Ca să nu cred să mai fie alt oraș sau târgușor în binecuvântata
țară românească, care să se asemene cu a doua capitală în ce privește halul în care se află

4
Ibidem, pp. 147- 152.
5
Apud Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 2001, p.
36.

42
străzile! […] Desființat politicește de pe urma actului unirii, Iașul era condamnat fatalmente să
decadă. […] Și nu e de mirare că în centrul orașului se instalează un circ, din moment ce întreg
orașul e un grajd!“, nota „Opinia“. „Evenimentul“ preciza că „astăzi, acest oraș zace în
completă uitare, în o condamnabilă dezinteresare din partea acelora care s-au preindat și se
perindă la conducerea lui. Și cei de sus și cei de jos trec cu o culpabilă nepăsare de parcă nu ar
fi nici timpul, nici sufeltul lor de viață a unei părți din țară aceasta.“6. După mutarea capitalei
la București în 1859, ieșenii se simțeau trădați pentru a doua oară de guvern. În primii ani
postbelici resentimentele erau puternice, fapt ce a dus și la redactarea unui memoriu al unor
ieșenilor ce avea să fie înmânat regelui Ferdinand la începutul anului 1919. Din comitetul de
inițiativă voi menționa doar câteva dintre cele mai importante persoane, precum mitropolitul
Pimen Georgescu, Petru Poni, Nicolae Iorga, A. C. Cuza, Matei Cantacuzino, Constantin
Șumuleanu, Paul Bujor, ing. Grigore Bejan, Cezar Tăslăoanu, preotul Constantin Bobulescu,
Vasile Bogrea, Teodor Burada, Gh. Ghibănescu, Octav Băncilă sau principesele Olga Sturdza
și Constantin Ghika. În șirul solicitărilor, era menționată rezolvarea problemei aprovizionării
cu apă, repararea străzilor, accentul căzut asupra renovării, înființării și susținerii funcționării
instituțiilor de învățământ și cultură. Autorii memoriului au fost acuzați de separatism sau
partizanat politic. Liberalii au văzut în document doar o armă politică a conservatorilor. Însă,
oricum ar fi interpretată inițiativa, multe dintre problemele menționate erau o realitate urgentă.
În final, ieșenii s-au ales numai cu promisiuni, însă sentimentele de nemulțumire au persistat,
contribuind la atmosfera de revoltă din județ7.
Perpetuarea violenței rurale, implementarea reformei agrare și introducerea votului
universal au schimbat peisajul postbelic, în special, când vorbim de județul Iași, care a
reprezentat un caz emblematic al manifestărilor venite din partea lumii rurale. Datorită
proximității față de granița rusească și predispusă la influențele bolșevice, cererile sătenilor din
județ au avut un caracter mai radical. Chiar dacă, în regiunea Moldovei, am putut identifica
cazuri de violență și revoltă pasivă, în județul Iași, acestea au fost influențate și încurajate de
zona cosmopolitană cu afinități socialiste8. Datorită foametei și distrugerilor cauzate de război,

6
Apud Ionuț Nistor (coord.), op. cit., p. 133.
7
Marius Chelcu, Un memoriu al ieșenilor la sfârșitul Marelui Război. Îngrijorările și speranțele unui nou
început, în Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași (serie nouă), secțiunea Istorie,
Tom LXIV, număr special, Marea Unire a Românilor (1918), Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași,
2018, pp. 574- 578.
8
C. Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. V, Ediție și indice de
Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1995, p. 9. C. Argetoianu descria peisajul urban ieșean în 1918
ca având o atmosferă „post-revoluționară“.

43
mare parte din țăranii s-au concentrat, în principal, pe problema supravețuirii, neavând o
capacitate de coagulare în grupuri politice de rezistență.

2.2. Realitatea postbelică județului Iași. Foametea generalizată. Transporturi


deficiente. Dezertorii și alcoolul ca „dușman național“
Cu excepția capitalei, județul Iași era o zonă pregnant cosmopolită spre deosebire de
majoritatea județelor din Vechiul Regat. Potrivit recensământului din 1930, populația generală
era de 275 795 de locuitori din care 167 992 proveneau din mediul rural și 107 804 din zona
urbană9. De exemplu, județul Buzău avea o populație de 309 405 de locuitori din care 267 278
proveaneau de la sate iar 42 127 locuiau la oraș10. În lipsa unor date exacte cu privire la
numărul de locuitori, între anii 1918 și 1922, am recurs la informațiile din 1930. Însă, raportul
dintre cei care locuiau la sate și cei de la oraș a rămas constant pentru întreaga perioadă
interbelică11. Județul era format din 48 de comune din care 47 erau rurale. În mediul rural
găseam 274 de sate și cătune12. Zona era secționată administrativ în 5 plăși: Bahlui (57 de sate),
Cârligătura (52 de sate), Codru (49 de sate), Turia (61 de sate), Ungheni (66 de sate). Suprafața
totală era de 322 722 ha din care 61,80 % era arabilă. După reforma agrară din 1921, mica
proprietate avea 179, 181 ha (89, 84%), iar marea proprietate rămânea cu 20 263 ha (10, 96%).
Totuși, mica proprietate nu îngloba doar terenurile de 5 ha, ci potrivit modalităților de
împroprietărire specificate în legea agrară din 1921, aceasta era cuprinsă între 5 și 100 de ha.
Astfel, marea proprietate era doar cea cuprinsă între 100 și 500 de ha. Înainte de elaborarea
reformei agrare, în baza decretului- lege din 1918 s-au expropriat 85. 593 ha, iar marea
proprietate mai avea în posesiune doar 24 798 ha. Putem observa că raportul dintre cele două
tipuri de proprietăți a rămas în avantajul celor care aveau terenuri cuprinse între 5 și 100 de ha.
Agricultura era practicată intensiv în mediul rural, iar la oraș se dezvolta o puternică industrie
textilă. Din totalul suprafeței arabile, cultura cerealieră ocupă 173 369 ha, iar porumbul ocupă
100 203 ha, restul culturilor fiind repartizate într-o pondere mult mai mică13.
În volumul al II-lea, al enciclopediei României din 1938, avem o descriere detaliată a
„înfățișării sociale“ a județului Iași în perioada interbelică care:

9
Recensământul general al populației României din 29 decemvrie 1930, vol. II, partea I, p. 246.
10
Ibidem, p. 86.
11
Enciclopedia României, vol. II, Imprimeria Națională, București, 1938, pp. 241- 245.
12
Anuarul statistic al României 1922, Tipografia Curții Regale, București, 1923, p. 11.
13
Enciclopedia României, vol. II, pp. 241- 245.

44
a reflectat întotdeauna pe ceea a orașului Iași. Și cu drept cuvânt, moșiile din județ
nu erau toate în mâinile protipendadei și ale marilor dregători. Curţile boiereşti
dela ţară nu erau pretutindeni complementul şi imaginea celor dela oraş. Vieaţa de
capitală a Iaşului, nu se prelungea astfel la ţară, până departe, printre văile şi
colinele judeţului întreg... Astăzi, vieaţa fastuoasă de la vechile curţi boiereşti a
dispărut. Parcul lui Vodă Sturdza de la Socola (devenit mai târziu grădina Rivalet)
a fost complet distrus în timpul războiului. Multe monumente şi biserici au căzut în
ruină şi pulbere. În locul latifundiilor s-a dezvoltat proprietatea mică şi mijlocie. În
locul palatelor şi parcurilor s-au înmulţit podgoriile şi vilele burgheze. În mod
necesar, rolul preponderant în ierarhia socială revine astăzi burgheziei rurale şi
claselor mijlocii. Sunt semnele timpului. E ordinea nouă.14
Anii 1918 și 1919, au reprezentat pentru județ o perioadă extrem de agitată și dificilă,
facilitată de starea de război în care se afla țara în acel moment. Pentru anul 1918, întreaga
regiune a Moldovei suferea din cauza suprapopulării, cauzate de exodul de populație provenit
din Țara Românească, care intrase sub ocupație străină spre sfârșitul lui 1916. Guvernul
României se refugiase în orașul Iași, devenind capitală de război. În 1918, starea de război se
resimțea cel mai acut în județ. Lipsa proviziilor și a hranei a determinat apariția unei foamete
generale. În ziarul local al partidului liberal, „Mișcarea“, era precizat faptul că oamenii veneau
înfometați din sate și oraș să ceară disperați pâine. Mai era menționat că „sunt o seamă de
oameni nevoiași în special copii care petrec toată noaptea pe trotuar, spre a fi în față când începe
vânzarea pâinei“. Mare parte din cultura cerealieră a județului fie era rechiziționată pentru
armată, fie era lăsată pârloagă din lipsa de mână de lucru disponibilă15. „Tribuna“, ziar al
Partidului Muncii, denunța proasta administrație locală a rezervelor de hrană pentru populația
înfometată pentru vara anului 191816. Alimentele erau disponibile spre vânzare, însă erau
extrem de scumpe, fapt ce a alimentat o ostilitatea populației față de funcționari, reprezentanți
ai guvernului și armată. Se presupunea că ar fi avut regim special de aprovizionare cu hrană17.
La 7 iulie, Direcția aprovizionării locale reducea rația de pâine la 250 de grame de locuitor,
cantitate care era considerată mult sub nivelul de subzistență a unei persoane18. Chiar și cu
reducerea rației, la 10 iulie, județul rămânea fără pâine19. Problema foametei a continuat pe
durata anului 1919. Se cultivase numai 41, 13% din suprafața agricolă disponibilă. Lipsa de

14
Ibidem, p. 633.
15
„Mișcarea“ din 19 august 1918.
16
„Tribuna“ din 24 iunie 1918.
17
„Tribuna“ din 1 iulie 1918.
18
„Tribuna“ din 7 iulie 1918.
19
„Tribuna“ din 10 iulie 1918.

45
provizii a sprijinit apariția contrabandei, în special, cea a grâului20. Administrația județului a
încercat să tergiverseze problema aprovizionării cu pâine, însă populația județului devenea tot
mai agitată, după cum observa ziarul „Opinia“21. Atunci când soseau alimentele se crea o mare
agitație, iar procesul de resdistribuire era însoțit de multe ori de acte de violență pentru a primi
rația cât mai repede22. Din cauza lipsei de pâine, toate brutăriile care aprovizionau comuna
Iașului erau închise la 15 februarie 191923. Începea să se resimtă o neîncredere accentuată și în
administrația locală, astfel, ziarele, precum „Evenimentul“ și „Românimea“ acuzau prefectura
orașului că ar fi sustras două vagoane de zahăr pentru uz propriu, când acestea erau menite
pentru aprovizionarea populației24. Pe parcursul anului 1920, foametea începea să dispară
progresiv din zona județeană, iar grânele importate de la Americani țineau brutăriile din
comune deschise. Însă, a existat o anumită ostilitate a ieșenilor față de bucureșteni. Dacă în
1919, prețurile la produse erau mult mai mari în Iași decât în capitală ( în unele cazuri erau
chiar duble), în 1920 se ridica problema priorității repartizării vagoanelor cu grâne. Ieșenii se
considerau îndreptățiți pentru a fi primii pe lista județelor aprovizionate, pentru că orașul
împreună cu satele adiacente au avut mai mult de suferit și au jucat un rol mult mai important
în timpul Marelui Război în comparație cu Bucureștiul. La 28 februarie 1920, „Opinia“ era
nemulțumită de faptul că județul nu îi erau repartizate cele 120 de vagoane de grâne promise
care figurau doar pe hârtie în timp ce locuitorii din capitală erau aprovizionați la timp cu 150
de vagoane25. Chiar dacă grâul ajungea în oraș, pâinea era de multe ori făcută din făină
mucegăită26. Pentru anii 1921 și 1922, problema foametei numai este abordată în paginile
ziarelor locale. Putem presupune că situație se îmbunătățise considerabil având în vedere că în
1918 producția de grâu în Vechiul Regat era de 6 520 293 de hectolitri, iar în 1921 crescuse la
15 287 61627, iar la 29 februarie 1920 “Opinia” anunța că județul a avut parte de o recoltă
bogată28. „Mișcarea“ menționa, la fel, că situația aprovizionării cu pâine era una bună,29 deși
încă era o criză a zahărului și specula încă prolifera30.

20
„Mișcarea“ din 24 septembrie 1919.
21
„Opinia“ din 31 ianuarie 1919.
22
„Opinia“ din 3 februarie 1919.
23
„Opinia“ din 15 februarie 1919.
24
„Opinia“ din 25 iulie 1919.
25
„Opinia“ din 28 februarie 1920.
26
„Opinia“ din 15 octombrie 1920.
27
Anuarul statistic..., p. 48.
28
„Opinia“ din 29 februarie 1920.
29
„Mișcarea“ din 21 septembrie 1920.
30
„Mișcarea“ 27 februarie 1920.

46
Din 1918 exista o problemă gravă a transporturilor. Județul Iași era străbătut de o rețea de
cale ferată în lungime de 174 km, din care 14 km linii principale duble, 70 linii principale
simple şi 90 km linii secundare simple. Exista o linie principală străbătută de un accelerat cu
destinația București- Iași – Chișinău (Kiev, Moscova)31. După război, multe dintre vagoane și
locomotive lipseau astfel încât, spre deosebire de anii antebelici, când circula un tren spre
capitală în fiecare zi, la 3 februarie 1918 raporta “Opinia”, trenul circulă odată pe săptămână32.
Plecarea era anunțată cu 4-8 ore înainte, iar locurile oricum nu erau destule33. Biletele trebuiau
achiziționate cu 3 zile înainte de a pleca, fapt ce a dus la proliferarea speculei cu permise de
călătorie la prețuri exorbitante34. Exista o nemulțumire venite din parte ieșenilor față de
tratamentul special de care beneficiau militarii și funcționarii. Aceștia aveau parte de vagoane
separate, iar transportul era gratuit. Militarii, mai ales, profitau de statutul lor și puteau călători
fără a se justifica față de civili. Erau rezervate prea puține vagoane pentru simplii cetățeni, fapt
ce îngreuna deplasarea sătenilor spre oraș pentru a face comerț sau pentru a-și ridica rația de
provizii35. Drumul județene erau într-o situație la fel de precară, fiind inpracticabile. O simplă
trăsură pentru a putea circula pe un drum de țară după un sezon ploios trebuia „trasă de doi
boi“, menționa ziarul „Opinia“36.
Ziarele locale mai menționau și o problemă a dezertărilor din armată. Mulți dintre acești
soldați se formau în grupe de bandiți și terorizau județul pentru a putea supravețui. „Opinia“,
la 14 august 1922, relata că în satul Balș din comuna Băiceni, comerciantul Ițic Ibramovici,
împreună cu soția, soacra și soția, au fost maltratați de un grup format din 3 bandiți îmbrăcați
în haine militare. Aceeași agresori au intrat într-un han din satul Cârjoaia din aceeși comună,
jefuind localul și rănindu-l pe proprietarul în vârstă de 70 de ani. Au reușit sa plece cu 1200 de
lei și îmbrăcăminte în valoare de 10 mii de lei. Un sătean care era în han a fost împușcat37.
Problema dezertorilor era atât de gravă încât, „Opinia“, cerea o amnistiție generală. Se
argumenta faptul că acești foști soldați erau împinși spre o viață de tâlhărie de către stat, care
le refuză întoarcerea în cadrul societății38.
La 10 august 1918, ziarul „Mișcarea“, denunța țuica ca fiind „dușman național“. Se preciza
că în județ exista o problemă a consumului de alcool și dacă o astfel de practică ar fi fost lăsată

31
Enciclopedia României, vol. II, pp. 241- 245.
32
„Opinia“ din 30 ianuarie 1919.
33
„Opinia“ din 3 februarie 1919.
34
„Tribuna“ din 10 august 1918.
35
„Opinia“ din 30 ianuarie 1919.
36
„Opinia“ din 27 martie 1920.
37
„Opinia“ din 23 august 1922.
38
„Opinia“ din 21 august 1921.

47
nesupravegheată de autorități ar afecta nivelul de productivitate a țăranului. Autorul articolului
era îngrijorat că situația se va răspândi și în Vechiul Regat, având în vedere faptul că dr. Antipa
negociase cu autoritățile de ocupație concesia de a se produce în libertate țuică, denumit ca
fiind „agent de distrugere morală“39. Datorită unei recolte bogate de porumb, în primăvara
anului 1920, „Opinia“ preciza că se produceau cantități semnificative de spirt de către
țărănimea care a fost lipsită de alcool în timpul războiului. Sătenii erau dispuși să ofere spre
vânzare jumătate din recoltă (600 kg de porumb) pentru a achiziționa un litru de alcool. Ziarul
comenta că „țăranii nu mai transformă spirtul în rachiu, ci îl consumă așa cum iese din fabrică“,
iar prin sate „de-a lungul șanțurilor zac țăranii beți, ca buștenii din pădure“40.

2.3. „Problema agrară“ și violența rurală în județ. Abuzurile administrației și reacția


țărănimii ieșene.
Regimul muncii obligatorii instituite de guvernul Marghiloman, la 13 octombrie 1918, a
fost primit cu ostilitate de către ieșeni. Sunt raportate nenumărate cazuri în care țăranii refuză
să plece la munca câmpului, astfel încât, jandarmeria locală recurge la metode de coerciție41.
Pentru a susține efortul de refacere a țării, guvernul Marghiloman, recurgea și la rechiziții.
Sergentul, Cocea Grigore, regimentul 1 Grăniceri, se afla în permisie când un jandarm din
Scânteia îi cerea imperativ rechiziționarea căruței pentru transportul de lemne din pădurea
Dobrovăț spre orașul Iași. Sergentul reacționează extrem de violent la cererea jandarmului
precizându-i că nu avea nici un drept la confiscarea transportului personal pe motivul că el, ca
soldat al armatei române, a luptat și a făcut sacrificii în război pentru țară. Ulterior, mai mulți
săteni au venit în sprijinul sergentului alungându-i pe jandarmi cu „bâte, câini și arme“.42
Gheorghe Iacobeț, soldat din regimentul 1906, se îmbolnăvise de tifos. Chiar dacă starea sa era
gravă, autoritățile tot îl trimiteau la muncă. Ajungând la o unitate sanitară, știind că va fi obligat
din nou să presteze muncile câmpului, reușește să fugă din armată. Ulterior, avea să se alăture
bandelor de dezertori care terorizau județul.43 Foarte multă lume fugea de regimul de muncă
obligatorie, astfel încât autoritățile trimiteau trupe de jandarmi care utilizau forța brută în
majoritatea cazurilor. Mai ales ieșenii, deși pentru moment pacea era instituită, felul în care
erau tratați nu se schimbase prea mult față de anii anteriori. Cea mai mare ostilitate a sătenilor

39
„Mișcarea“ din 19 august 1918.
40
„Opinia“ din 29 februarie 1920.
41
Dumitru Șandru, Satul românesc între anii 1918- 1944, Casa de Presă și Editură „Cronică“, București, 1996,
p. 45.
42
Arhivele Naționale. Direcția Județeană Iași (în continuare se va cita ANDJ) , fond Tribunalul Militar Iași,
dosar 1151/1918.
43
ANDJ Iași, fond Trib. Mil. Iași, dosar 1 822/1918.

48
era îndreptată în principal către modul în care autoritățile aplicau legea în județ. Țăranii nu erau
tratați cu respect și abuzați fizic fără prea multe justificări. În aprilie 1918, era analizat cazul a
14 țărani din comuna Cotnari, care refuzaseră să meargă la munca câmpului. Fiecare
contestaseră acuzațiile aduse, iar mulți au oferit justificări. Nici unul nu avea știință de carte,
astfel încât procesele-verbale au fost scrise de către anchetator. Ileana Ștefănescu preciza faptul
că a fost dusă cu forța la muncă, chiar dacă vremea era extrem de nefavorabilă și nu avea
încălțări. Ca retribuție a fost obligată să lucreze până noaptea. La dosarul acesteia am găsit, de
asemenea, atașat un certificat, care atesta faptul că într-adevăr plecase la muncă în acea zi. În
cazul altor 3 femeii, care își justificaseră absența prin necesitatea de a avea grijă de o rudă
apropiată, jandarmii au intrat cu forța în casele lor, agresându-le fizic. Ulterior, după ce au fost
bătute, erau trimise la muncă. În cazul lui Ioan Ștefan Vieru, jandarmul l-a dezbrăcat și umilit
în fața familiei sale până a acceptat să plece la recoltat. Fiecare țăran provenea dintr-un sat
diferit din cadrul comunei, iar fiecare proces-verbal era similar în structură și brutalitatea
afirmațiilor, fapt ce îmi sugerează posibilitatea ca majoritatea declarațiilor să fie adevărate44.
În baza decretului-lege, din decembrie 1918, se expropriau 2 milioane de ha din
proprietatea statului și cea privată. Însă, trecerea pământului în posesia obștilor a creat mari
nemulțumiri în rândurile țărănimii, mai ales cea din regiunea Moldovei45. Proiectul funcționa,
tehnic, pe hârtie, însă, în realitate exista un foarte prost sistem de comunicare între autorități și
țărani. Nicolae Iorga comenta, pe seama legii, că „aceste prescripții, sprijinite pe amintiri și
presupuneri, fără nimic din acele anchete serioase, pentru care totuși ani întregi stătuseră la
dispoziție, se cereau însă reglementate în amănunte, și aici o nesfârșire de considerații se
îmbulzea unui legiuitor serios“46. Echipele însărcinate cu documentarea și viitoarea parcelare
a pământului erau întâmpinați cu ostilitate de către săteni. Măsurătorile erau de multe ori
arbitrare, astfel încât țăranii refuzau să le ofere asistență delegaților. Coordonatorul echipelor
de specialiști în măsurarea terenurilor se plângea prefectului de Iași de lipsa de bani pentru
transport și alimentație pentru lucrători, având în vedere faptul că țăranii din zonă îi alungau
din sate47. În județ, datorită revoltei sătenilor s-au constituit un număr limitat de obști pentru
arendare, iar în locul lor erau formate comitete care sprijineau mai mult ideea de proprietate
individuală. Însă, comitetele ar fi trebui să fie văzute ca un ultim resort în procesul de reformă

44
ANDJ Iași, fond Trib. Mil. Iași, dosar 668/1918.
45
Dumitru Șandru, op. cit., pp. 20-21.
46
Nicolae Iorga, Supt trei regi, Editura Pro, București, 1993, pp. 261-262.
47
ANDJ Iași, fond Prefectura Iași, dosar 17/1919, f. 91.

49
agrară. Cele mai multe nemulțumiri au apărut în zonele unde predomina cultura cerealieră, cum
ar fi județul Iași. Într-un raport către Ministerul Agriculturii de către prefectul de Iași se preciza:

Din cauza obștilor Cucuteni și Silinești, care au dat extrem de slabe rezultate, și a
vechiului curent ostil obștilor, sătenii la început au refuzat cu desăvârșire a se
constitui în obști. La urmă, în unire cu consilieratul agricol și cu toate autoritățile
ne-am transportat în aproape toate comunele îndemnînd pe săteni a se constitui în
obști, iar acolo unde spiritele erau cu totul îndărătnice, am admis ca moșiile să fie
luate pe baza art. 40; aceasta însă în mod trecător. Rezultatul este că în timp de 3
săptămâni am reușit a forma obști pe 34 de moșii, la 12 sînt în curs de predare, iar
75 sînt cu comitet. Sperăm, și aceste 76 cu timpul, prin stăruința noastră, vor face
obști
Însă, există o discrepanță accentuată între raportul prefectului și tabelul oficial, publicat la
3 luni diferență. Situația era una alarmantă, astfel încât, este de înțeles de ce prefectul de Iași
ar fi mărit intenționat cifrele48. Tot în aceeși perioadă, a anului 1919, Ministrul Agriculturii și
Domeniilor, I.G. Duca trimitea o telegramă la Iași, dorind o explicație cât mai rapidă pentru
rezultatul atât de slab obținut de obștile de arendare în comparație cu celelalte județe49.
Presiunea asupra prefectului venea și din partea moșierilor, care începeau să se simtă
amenințați de agitația de la sate. Acesta a trebui să se apere în fața acuzațiilor de instigare la
revoltă venite din partea unui proprietar din zonă, precizând că el a constatat doar actuala
nemulțumire a sătenilor cu privire la obști și că o soluție era necesară pentru ca evenimentele
să nu escaldeze50. Legea stipula că din comitet puteau face parte numai țăranii cei mai înstăriți,
care acționau în mod arbitrar în repartizarea loturilor51. Neculai Dănilă, un veteran al războiului
din 1877, cu un fiu decedat la Mărășești și cu altul rămas invalid în urma războiului, declara
prefectului de Iași că delegatul din comitetul din care făcea parte, împărțea pământul după
bunul său plac, prioritate având familia sa. Tot în aceeași declarație, se preciza că văduvele de
război, venite la delegat cu dorința de a intra în posesia unui lot de pământ, conform ordinii de
împroprietărire stabilit prin lege, erau respinse și „batjocorite“ de către acesta52. Un caz similar,
îl găsim în plângerea adresată prefecturii de către C. Popa, învățător din Hadâmbu, comuna
Mogoșești, care și-a văzut lotul de 6 ha expropriat de doi cârciumari, care acționau ca
reprezentanți ai satului în delegația comitetului. Aceștia, luaseră în posesie cu forța pământul

48
Apud Vasile Liveanu, Mihail Rusenescu, Traian Lungu, Mircea Iosa, Iosif Kovacs, Vasile Bozga, Relații
agrare și mișcări țărănești în România 1908 – 1921, Editura Politică, București, 1967, p. 431.
49
ANDJ Iași, fond Prefectura Iași, dosar 17/1919, f. 34.
50
Ibidem, dosar 24/1919, f. 230.
51
Dumitru Șandru Reforma agrară din 1921 în România, Editura Academiei R.S.R, București, 1975, p. 52.
52
ANDJ Iași, fond Prefectura Iași, dosar 17/1919, f. 73.

50
și doreau să îl revândă aceleași persoane, la un preț de arendă mult mai mare decât cel inițial53.
Chiar dacă pământul pentru cultivat era distribuit o lege care să reglementeze cu exactitate
zonele comune pentru islaz nu exista, astfel încât, acestea rămâneau în proprietatea moșierilor
sau a statului. Sătenii din comuna Belcești se plângeau de lipsa unei zone de islaz suficient de
mare pentru a sadisface nevoia unui teren de pășunat pentru vite și de stufăriș pentru acoperișul
caselor. Prețul de arendă era mult prea mare pentru țăranii din zonă, astfel multe dintre
animalele de povară erau condamnate la moarte54. Alți săteni din comună reclamau proasta
distribuirea a acestor zone de pășunat, în unele cazuri erau mult prea departe repartizate de sat,
chiar dacă în proximitate se putea expropria un teren mai bun cu ușurință55. În comună se
înființase o obște de arendare pentru moșia Belcești, însă o parte din pământ nu a putut intra în
posesia Consilieratului Agricol datorită opoziției unui țăran care pretindea că avea ordin de la
Ministerul de Război pentru a lucra singur secțiunea de proprietate a moșiei. Prefectul transmite
situația către ministrul Agriculturii I.G Duca, sub formă de telegramă „extra urgentă“, iar cazul
era preluat de Camera Agricolă56. Existau cazuri când Ministerul de Război nu putea să
contramandeze decizia Comitetului Agricol, cum ar fi situația soldatului Dumitru Costrache,
care lucrase pe o porțiune din terenul lui Barbu Știrbei, cu condiția ca la sfârșit să primească o
parte din recoltă. Însă, administratorul moșiei nu se ținuse de cuvânt, astfel, soldatul în cauză
nu avea resursele necesare pentru a-și întreține familia pentru iarnă. Primăria nu se putea ocupa
de fiecare caz în parte, iar de multe ori procesele verbale ale sătenilor rămâneau fără răspuns.
Exista posibilitatea ca o astfel de rezoluție să-l fi determinat pe Dumitru Costache să se alăture
trupelor de bandiți dezertori din județ, numai pentru a putea supravețui57. Tergiversarea
elaborări unei noi reforme agrare se resimțea din ce mai puternic în mediul rural de-a lungul
anului 1920. Sătenii au continuat să își exprime problemele prin intermediul proceselor verbale
și a petițiilor colective, însă au recurs și la cazuri de violență58. Primarul din comuna
Andrieșeni, județul Iași, era acuzat că ar fi încurajat pe săteni să nu plătească arenda pentru
pământul lucrat. Când un jandarm a fost trimis pentru a cerceta problema, acesta a fost agresat
fizic de către țăranii din zonă59. În procesele verbale ale delegaților, trimiși în județ pentru a
realiza tabelele de împroprietărire, era menționat faptul că era total inadecvat procesul de
redistribuire a pământului. Țăranii îi rugau să îi lase să își împartă terenurile „așa cum știu eii

53
Ibidem, dosar 24/1919, f. 450.
54
Ibidem, f. 13.
55
Ibidem, f. 45.
56
Ibidem, f. 24.
57
Ibidem, f. 408
58
Relații agrare..., p. 475
59
ANDJ Iași, fond Prefectura Iași, dosar 4/1920.

51
cel mai bine“60. Până la reforma agrară din 1921, în baza decretului-lege din 1918, erau
expropriate 82 885 ha în județ, iar marii prorprietari mai aveau 27 506 ha rămase. Însă, prin
noua legislație agrară s-a efectuat o nouă expropriere, astfel încât, cuantumul expropriat
crescuse la 85 593 ha61. Cu privire la islazurile comunale, în baza legii învoielilor agricole
acestea trebuiau, teoretic, să aibă în proprietate, pentru județul Iași, în jur de 12 660 ha.
Realitatea era că în posesia lor se aflau doar 5 008 ha62. Reforma agrară din 1921, mărea
cuantumul pământului expropriat și stabilea clar mecanismele procesului de împroprietărire.
Însă, datorită unui sistem birocratic lent, a intervenit o nouă tergiversare a aplicării legislației
la sate. Exista o anumit sentiment de paranoia la satele din județul Iași pe parcursul anului
1922. Începeau să fie răspândite zvonuri cu privire la o altă întârzierea a reformei sau la o
posibilă amânare a acesteia pe termen nelimitat, fapt ce a perturbat liniștea la sate. Guvernul a
reacționat imediat și a încercat să contracareze zvonurile. Prefectul de Iași era rugat, de
Ministerul Agriculturii și Domeniilor, să trimită imediat oficiali în comune cu scopul de a-i
asigura pe țărani că împroprietărirea continua conform prevederilor din lege63. În multe cazuri,
pământul expropriat nu era destul pentru a îndeplini minimul de împroprietărire de 5 ha, situație
întâlnită pentru locuitorii din comuna Miroslava. În martie 1922, problema lor pare să fie
rezolvată dacă luăm în considerare raportul prefectului, însă o altă reclamație apare, tot de la
aceeași săteni precizând, faptul că, le-au fost oferite câte 4 ha „de cea mai proastă calitate“64.
În comuna Ungheni, un islaz în jur de 160 de ha cu o zonă de stufăriș de 25 de ha nu era încă
redistribuit, însă locuitorii dintr-un sat vecin au început să preia din stuf, considerându-l ca
fiind a lor. Până la rezolvarea problemei, jandarmeria locală a trimis personal pentru a păzi
stuful, însă sătenii și-au continuat rechizițiile. După un lung schimb de corespondență, între
primarul statului și prefect, s-a ajuns la concluzia că zona aparținea într-adevăr țăranilor65. De
multe ori, nimic nu îi oprea pe locuitorii din mediul rural să își împartă pământul după bunul
lor plac, pentru că rezolvarea unui litigiu pe cale legală dura prea mult datorită unui sistem
birocratic îngreunat de prevederi juridice. În plângerea venită din partea proprietarului Lucia
D. Grecianu, în care se preciza faptul că sătenii din comuna Stânca- Sculeni erau instigați de
cârciumarii Vlad și Gheorghe Benghea să își preia cu forța pământul expropriat66. Țăranii au
început să își piardă încrederea din ce în ce mai mult în plângerile adresate prefectului de Iași,

60
Ibidem, dosar 11/1920.
61
Dezbaterile Adunării Deputaților (în continuare se va cita DAD), aprilie-mai 1921, p. 2128.
62
Ibidem, p. 2140.
63
ANDJ Iași, dosar 4/1922, f. 32.
64
Ibidem, f. 65-66
65
Ibidem, f. 73- 76.
66
Ibidem, f. 83- 85.

52
poate și din cauza că multe dintre aceastea rămâneau nerezolvate sau erau tergiversate.
Procesele verbale venite din partea moșierilor cresc în frecvență la fel ca numărul incidentelor
dintre autorități și săteni. Locuitorii din satul Fetești, județul Iași, se organizaseră în echipe de
bandiți înarmați și terorizau pe proprietarii moșiilor rămase în zonă67.

2.4. Situația electorală din județul Iași. Alegerile „libere“ din noiembrie 1919
Afiliațile politice ale locuitorilor erau împărțite în funcție de mediul din care proveneau.
Cei din spațiul urban sprijineau mai mult Partidul Socialist, pe când cei din mediul rural aveau
o afiliație puternică către cultul generalului Al. Averescu. Liberalii aveau un aparat
propagandistic puternic,în special prin ziarul „Mișcarea“, și o influență mult mai mare în
comparație cu celelalte partide. Județul Iași putea trimite la Cameră 7 deputați la alegerile din
1919 și 1920, iar la alegerile din 1922 doar 4, datorită schimbării legii electorale de către
guvernul Averescu, în care a redus numărul deputaților din Camera de la 568 la 367 și
senatorilor de la 236 la 19868. În legătură cu participarea la alegeri și interesul pentru politică a
cetațenilor avem următoarele rezultate pentru județul Iași:
Alegători/ Alegeri 1919: noiembrie69 1920: mai-iunie70 1922:februarie-
martie71
Înscriși 35 262 37 046 19 595
Votanți 22 686 29 170 15 994
Voturi anulate 6 670 2 760 687

Interesul cel mai mare pentru politică îl avem în 1919, însă avem și un număr ridicat de
voturi anulate, datorită procesului dificil de exprimare a votului. Se mai poate menționa și lipsa
de experiență a autorităților în organizarea primului scrutin universal din istoria țării. In
general, alegerile din noiembrie 1919 sunt considerate cele mai „libere“ scrutinuri organizate
din perioada interbelică având în vedere că administrația s-a implicat cel mai puțin în procesul
electoral. Însă, în realitate Al. Vaida- Voievod, șeful guvernului, avea simpatii liberale și s-a
folosit de armată pentru a influența pe alegători să voteze cu PNL-ul. Ziarul, „Iașul socialist“,
în primul număr apărut la 21 decembrie 1919, cerea ridicarea cenzurii și a stării de asediu care

67
Ibidem, f. 80
68
Ion Agrigoroaiei, România interbelică, p. 117.
69
DAD, noiembrie- decembrie 1919, p. 50.
70
DAD, ianuarie- august 1920, p. 197.
71
Anuarul statistic…, p. 16.

53
erau instituite deja de 4 săptămâni72. „Evenimentul“ caracteriza atmosfera din timpul alegerilor
ca fiind „în plină teroare“ datorită prezenței contingentelor militare în județ care îi intimidau
pe țărani să meargă la vot73. „Opinia“ preciza, în octombrie 1919, că exista o mare neîncredere
în procesul electoral. Țăranul era nemulțumit de reforma agrară cum a fost elaborată și de
existența obștilor de arendare74. Generalul avea un cult destul de puternic în mediul rural. În
satele Focuri și Cornele Caprei, țăranii se abțineau de la vot până când nu apărea pe listă “dl
general”. În circumscripția Voinești, sătenii din Cucuteni și-au anulat în masă voturile. Când
au încercat celelalte partide să își facă propagandă într-un sat, un căpitan Celibedache
simpatizant al generalului venise în fața primăriei și strigase „Cine-i cu generalul Averescu să
vie cu mine“. Toți țăranii prezenți plecaseră75. Totuși fiindcă Partidul Poporului se abținuse de
la alegeri, liberarul G. Mârzescu obținuse cele mai multe voturi în județul Iași76. În propaganda
lor, se bazaseră că țăranii votaseră cu liberalii, fiindcă aceștia le-au dat pământ și drept la vot77.
Însă, în Cameră au fost acuzați ca au încercat să cumpere voturi de la săteni prin mită. Deputatul
Panait Vizanti declara că săteanul Alexandru a Marandei, din circumscripția Cucuteni, votase
și pentru alt consătean cu liberalii, iar acesta fusese prins în flagrant de către un delegat
conservator progresist. De asemenea, delegatul Bontaș, care era un avocat cu simpatii liberale,
era acuzat că ar fi cumpărat voturi de la țărani78.

2.5. Concluzii
Pentru țăranii din județul Iași, războiul nu se terminase odată cu retragerea armatei
românești în Moldova. În timp ce orașul și-a câștigat denumirea de capitală de război, sătenii
din zonă se luptau pentru supravețuire. Lipsa proviziilor și a hranei a dus la răspândirea
foametei generale odată cu începutul anului 1918. Suprapopularea cu refugiați din Muntenia a
creat nemulțumiri printre populația ieșeană care deja încerca să reziste din proviziile
disponibile. Din cauza proastei recolte și a rechizițiilor, țăranii din împrejurimi veneau la oraș
pentru a căuta hrană, așteptând zile întregi pentru o rație minimă de pâine.
Am încercat să expun această realitate postbelică folosindu-ne de presa vremii. Peisajul
în primii doi ani de după război avea o înfățișare apocaliptică. Foameatea a reprezemtat o
problemă serioasă pentru județ. Autoritățile însărcinate cu redistribuirea proviziilor de hrană se

72
„Iașul socialist“ din 12 decembrie 1919.
73
„Evenimentul“ din 3 noiembrie 1919.
74
„Opinia“ din 3 octombrie 1919.
75
„Opinia“ din 5 noiembrie 1919.
76
„Opinia“ din 8 noiembrie 1919.
77
„Mișcarea“ din 1 noiembrie 1919.
78
DAD, noiembrie- decembrie 1919, p. 51.

54
coordonau foarte prost, astfel încât, se formau cozi interminabile pentru o rație de 250 g de
pâine în vara anului 1918. Căile ferate și drumurile județene se aflau într-o stare deplorabilă.
Lipsa locomotivelor și vagoanelor făceau deplasarea de la sate spre oraș o corvoadă. Însă, să
călătorești în acea vreme reprezenta un pericol din cauza trupelor de bandiți formați din soldați
demobilizați care terorizau zona.
Mulți dintre țăranii din județ se așteptau ca după război să fie rasplătiți cu pământ în
conformitate cu promisiunea regelui Ferdinand din 1917. Însă, guvernul Marghiloman a
instituit un regim de muncă obligatorie, fapt ce a nemulțumit profund țărănimea. Formele de
protest împotriva măsurii, s-au rezumat, în principal, la refuzul de a pleca la muncă, însă
jandarmeria a recurs la metode de violență brutale, în unele cazuri, pentru a-i convinge pe
cetățeni să își îndeplinească datoriile față de stat. Mult așteptata reformă agrară anunțată prin
decretul-lege, din 1918, de către liberali, nu a făcut din țăranul ieșean un proprietar individual.
A fost instituită mult detestata obște de arendare ce lua în posesiune toate pământurile
expropriate. Sătenii au refuzat, în multe cazuri sa lucreze pământul atribuit prin obște, dar au
existat și situații când țăranii au încercat să își împartă singuri terenurile, iar cine a încercat să
se opună a fost respins violent. Radicalismul rural ieșean poate fi explicat prin faptul că o mare
parte din resursele de hrană județene erau consumate de populația urbană iar mulți țărani de la
sate trebuiau să se deplaseze pe distanțe foarte lungi pentru a-și procura rația de pâine.
Datorită influenței zonei urbane și proximității cu granița bolșevică, populația rurală s-
a manifestat într-o manieră mai radicală în comparație cu alte județe din Moldova. Grupările
socialiste au încercat să îi mobilizeze pe țăranii, însă aceștia erau preocupați în principal cu
munca câmpului și cu propria supravețuire. Nu a existat o coalizare generală a lumii rurale într-
o rezistență politică așa cum a afirmat istoriografia comunistă. La sate, cultul generalului Al.
Averescu avea cea mai mare influență. Alegerile din noiembrie 1919 au fost caracterizate ca
fiind cele mai libere dintre cele 10 organizate în perioada interbelică. Fără implementarea stării
de asediu și cenzură, presa a putut surprinde realitatea electorală. Următoarele guverne, însă,
au restrâns libertățile presei pentru alegerile din 1920 și 1922.

55
2.6. Anexe
Anexa 1

Telegramă a Prefectului de Iași către Ministrul Agriculturii, I. G. Duca, în legătură cu o


interferență de autoritate cu Ministerul de Război79

Telegrama extra urgenta cu precadere Domnului I. Gh. Duca. Ministru al Agriculturii,


București.
Strict persoanala. În urma adresei Nr. 9930 a Casei Centrale a obștiilor trebuia să intre
sătenii în folosința moșiilor Tautești și Belcești ale Statului. Pentru moșia Tautești s-a constituit
obștie moșia a fost luată în primire de la șeful Ocolului silvic de Consilierul Agricol, însă omul
de pe moșia al Ministerului de Rezboi nu permite obștei să intre în folosința întregei moșii.
Pentru moșia Belcești Gh. Anghel omul Ministerului de rezboi pretinde ca are ordin să
desfacă el și numai locul de, aratură iar să nu fie predată Consilieratului care e în folosința
comitetului, conform art. 40, pe langă aceasta D-sa a învoit 2000 oi ale unui arendaș și a unui
proprietar pe moșie până la 23 aprilie, iar fânatul și imașul îl rezerva pentru Ministerul de
Rezboi. Rugăm stăruitor a se da ordin ca ambele moșii să fie în întregime predate sătenilor
întrucât nemulțumirea între dânșii este foarte mare. Aștept resultatul telegrafic.
Prefectul Județului Iași.

79
ANDJ Iași, fond Prefectura Iași, dosar 17/1919, f. 24.

56
Anexa 2

Scrisoare către Prefectul de Iași pentru a dispersa zvonurile de la sate cu privire la o


sistare permanentă a lucrărilor de reformă agrară80

Domnule Prefect,
Luând cunoștință cu o anumită presă și unii agenți politici duc campanie cu privire la
aplicarea reformei agrare și anume fac să se răspândească în masele sătenilor svonul cum că
această reformă nu s-ar mai aplica;
Pentru a se înlătura consecințele acestei campanii și a se lămuri mințile sătenilor, vă
rugăm a vă pune imediat în legătura cu toate organele din județul Dv., cari se ocupă cu
executarea acestei reforme, informându-i și cerându-le să facă cunoscut la sate, pe o scară cât
mai întinsă, ca această campanie este tendențioasă și cu totul lipsită de adevăr.
Guvernul nu a avut decât intențiunea să revizuiască alcătuirea Comitetelor de
împroprietărire în a căror formațiune au intrat ca delegați ai sătenilor, în bună parte, elemente
cari nu sunt în asentimentul lor și ca atare nu le-ar putea reprezenta conștiincios interesele, iar
nu de a opri aplicarea legei agrare care va continua ori unde nu ar fi încă aplicată.
De îndată ce operațiunea revizuirea Comitetelor de împroprietărire se va face și aceasta
nu va întârzia, Comitetele își vor relua activitatea lor de revizuirea erorilor sau nedreptăților
comise cu ocazia împroprietăririi.
De primire și executare vă rugăm a raporta.
Ministru, Al. Constantinescu
Director General, G. Cipăianu

80
ANDJ Iași, dosar 4/1922, f. 32.

57
CONCLUZII

Principiul de război total se referă la mobilizarea tuturor resurselor disponibile unei țări,
fie ele umane sau materiale, în cadrul unui conflict de neutralizarea a capacității de apărare a
adversarului. Prima conflagrație mondială poate fi încadrată în parametrii de definiție a acestui
termen. Caracterizat prin brutalitatea bătăliilor și omniprezența ideii de anihilare a adversarului
prin orice fel de mijloace disponibile, Marele Război a schimbat structura societăților din
temelii. Semnarea unei păci a încheiat doar confruntările în spațiul frontului extern, însă cel
intern s-a aflat într-o stare de conflict prelungit marcat de lipsuri materiale, ce au alimentat
frământări și revolte sociale. Ideea de război a rămas impregnată în mentalul colectiv, fapt ce
a normalizat actele de violență ca soluție pentru rezolvarea problemelor și un element esențial
în lupta pentru supravețuire. Regatul României nu a reprezentat un caz aparte. Întregul corp
național a trecut prin schimbări semnificative ce au ținut de compoziția sa economică, socială
și politică. Din acest corp, cea mai mare parte a populației provenea de la sate. Mediul rural,
fiind unul profund conservator, ostil influențelor exterioare, a trebuit să se adapteze la noua
realitate a primilor ani postbelici.
Ideea de violența rurală postbelică a fost explicată ca fiind sursa unor frustrări
acumulate împotriva autorității, concentrate în jurul problemei stării sociale precare ale
țăranului român. Populația de la sate, lipsită în majoritate de pământ și de reprezentare politică,
era supusă unui regim de muncă dur în ajunul izbucnirii Primului Război Mondial. Participarea
la conflict, a scos săteanul din mediul său social restrâns și l-a familiarizat cu realitățile unui
război total. Conștient de efortul depus în meseria sa ca soldat se simțea îndreptățit, în baza
promisiunii regelui Ferdinand I din 1917, la proprietate individuală. Acesta, însă, era mult mai
puțin interesat de ideea de vot universal. Atunci când promisiunile au rămas neîndeplinite, după
semnarea păcii, țăranul român a căutat modalități prin care putea forța autoritatea să își respecte
cuvântul dat. Fie prin revoltă pasivă sau acte de violență, săteanul a intrat în conflict cu puterea
pentru rezolvarea unei probleme în mare parte de sorginte socială. Tergiversarea
împroprietăririi, componentă a unei reforme agrare elaborată de abia în 1921, a alimentat
tensiunile și a escaladat lupta dintre aparatul de stat și țăran, fapt ce a creat, în final, un clivaj
semnificativ de încredere între autorități și mediul rural. În plan politic, introducerea votului
universal o oferit speranțe corpului electoral în majoritate analfabet și provenit de la sate că o
schimbare radicală a stării lor sociale era posibilă. Lipsa de rezultate palpabile și revoltați de
demogagia politicienilor a alienat a rezultat într-o participare din ce în ce mai mică la scrutinuri.
Guvernul, concentrat pe ideea de responsabilitate civică a forțat o participare la viața politică

58
a țăranilor prin metode de coerciție, fapt care pe termen scurt a oferit rezultate parțiale, însă pe
termen lung a alimentat ostilitatea lumii rurale față de jocurile politice ale puterii.
Statul român a dorit să se angajeze atât pe drumul refacerii economice postbelice cât și
în procesul de reformare a spațiului rural. Rezolvarea completă a unei probleme ar fi fost în
detrimentul soluționării celeilalte. Ar fi fost imposibil să fie menținută o producție agricolă
asemănătoare cu cea din perioada antebelică, prin supraparcelarea radicală a terenurilor și
împroprietărirea totală a țărănimii neexperimentată în tehnicile moderne de muncă a
pământului. Însă, evitarea unei reforme agrare ar fi prelungit conflictul dintre sat și autoritate.
Astfel, guvernul a s-a limitat la o soluție de compromis. A legiferat împroprietărirea majorității
țărănimii, însă acest proces era realizat pe o perioadă foarte lungă de timp iar între timp săteanul
era proprietar în baza plății unei arenzi apăsătoare asupra situației sale materiale. Soluția
propusă a fost mai mult o stagnare în rezolvarea problemei agrare, însă a calmat progresiv
tensiunea de la sate.
Toate aceste manifestări de protest și violență între autoritate și țărănime au fost
analizate la nivel regional, folosind ca studiu de caz județul Iași. Fosta capitală de război a fost
trecută în plan secund atunci când s-a discutat printre cercurile conducătoare, viitorul satului
românesc, fapt ce a nemulțumit populația locală. Particularitatea analitică ieșeană se
caracterizează prin poziția geografică și influența orașului asupra mediului rural. Județul era
situat în una dintre cele mai sărace provincii din România Mare. Efectele războiului s-au
resimtit cel mai acut în această zonă, în special foametea generală din 1918 și 1919.
Proximitatea față de granița bolșevică s-a făcut resimțită în cererile țăranilor, care au avut un
caracter mai radical, actele de violență fiind mai numeroase. În al doilea rând, populația urbană
fiind mai numeroasă în comparație cu alte județe, distribuirea resurselor locale au fost trimise
prioritar spre oraș, fapt ce a întreținut o ostilitate între țărani și autoritățile venite din mediul
urban.
Ideea de bază a cercetării rezidă în relația dintre autoritate și țăran care a reprezentat o
componentă esențială în reconstruirea realității postbelice între anii 1918 și 1922. Satul
românesc în acest interval de timp a încercat să își redefinească propria identate în raport cu
noua realitate de după război. Statul a încercat să coordoneze acest demers, însă neînțelegând
dinamica relațiilor rurale, reformarea spațiului rural a rezultat mai mult într-o alienare a sa față
de autoritate în loc de o apropriere.

59
BLIOGRAFIE

I. Izvoare
A. Izvoare Inedite
Arhivele Naționale. Direcția Județeană Iași.
 Fond Prefectura jud. Iași (1919- 1922).
 Fond Tribunalul Militar Iași (1918).

B. Publicații periodice
 „Adevărul“, 1919.
 „Arhiva pentru știință și reformă socială“, An I - IV, 1919 – 1922.
 „Democrația“, An VII- X, 1919- 1922.
 „Evenimentul“, Iași 1919.
 „Iașul – organ cotidian al partidului conservator“, 1918.
 „Iașul socialist“, 1919.
 „Mișcarea“, Iași 1919, 1920.
 „Monitorul Oficial“, partea a III-a, Dezbaterile Adunării Deputaților, 1919- 1921.
 „Opinia“, Iași 1919- 1922.
 „Tribuna“, Iași 1918.
 „Țara Nouă – organ al partidului țăranesc“, 1920, 1921.
 „Viața Românească“, An XII- XIV, 1920- 1922.

C. Memorii și însemnări politice.


 Argetoianu, C., Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol.
V,VI, Ediție și indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1996.
 Constantinescu, Ion, Din însemnările unui fost reporter parlamentar. Camera
Deputaţilor. 1919-1939 (note şi memorii), Editura Politică, București, 1973.
 Duca, I. G., Memorii, vol. IV, Războiul, Partea a II-a (1917-1919), Editura Machiavelli,
București, 1994.
 Iorga, Nicolae, Orizonturile mele, o viață de om așa cum a fost, vol III, IV, ediţie
Valeriu şi Sanda Râpeanu, Editura Minerva, București, 1981.
 Idem, Supt trei regi, Editua Pro, București, 1993.

60
 Marghiloman, Alexandru, Note politice, vol. III, IV, Institutul de Arte Grafice
Eminescu, București, 1927.

II. Instrumente de lucru.


 Anuarul statistic al României 1922, Tipografia Curții Regale, București, 1923.
 Enciclopedia României, vol. I, II, Imprimeria Națională, București, 1938.
 Recensământul general al populației României din 29 decemvrie 1930, vol. II, partea
I.

III. Lucrări generale


 Agrigoroaiei, Ion, De la mutarea Capitalei la Iași, la epopeea de la Mărășești, în Ion
Agrigoroaiei (coord.), Orașul Iași – „capitala rezistenței până la capăt“ (1916- 1917),
Editura Junimea, Iași, 2016, pp. 131- 133.
 Idem, România interbelică, vol I, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, Iași,
2001.
 Berkowitz, Leonard, Frustration- Agression Hypothesis: Examination and
Reformulation, în “Psychological Bulletin”, Vol. 106, nr. 1, 1989.
 Buruiană, Ovidiu, The National Liberal Party and the Failure of Political Integration
of the Rural World, în Politics and Peasants in Interwar Romania: Perceptions,
Mentalities, Propaganda, Edited by Sorin Radu and Oliver Jens Schmitt, Campbridge
Scholars Publishing, 2017, pp. 125- 128.
 Dogan, Mattei, Comparații și explicații în știința politică și sociologie, Institutul
European, Iași, 2010
 Drăghicescu, Dumitru, Partide politice și clase sociale, Editura Reforma Socială,
București, 1922.
 H.H. Stahl, Organizarea socială a țărănimii, în Enciclopedia României, vol. I, Editura
Imprimeriei Naționale, București, 1938, pp. 559- 561.
 Hitchins, Keith, România 1866- 1947, vol. II, Ediția a V-a, Editura Humanitas,
București, 2017.
 Liveanu, Vasile, 1918: Din istoria luptelor revoluționare din România, Editura
Politică, București, 1960.
 Livezeanu, Irina, Cultură și Naționalism în România Mare 1918 – 1930, Editura
Humanitas, București, 1998.

61
 Madgearu, Virgil, Evoluția economiei românești – după războiul mondial, Editura
Științifică, București, 1995.
 Mitrany, David, The Land and the Peasant in Rumania, Oxford University Press, 1930.
 Idem, The Effects of the War in Southern Europe, New Haven: Yale University Press,
1936.
 Murgescu, Bogdan, România și Europa: acumularea decalajelor economice (1500-
2010), Editura Polirom, 2010.
 Mușat, Mircea, Ardeleanu, Ion, De la statul geto-dac la consolidarea statului național
român unitar, România după Marea Unire, vol. 2, partea I: 1918- 1933, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
 Nistor, Ionuț, (coord.), Iași – capitală de război – Album, Editura Universității
“Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2018.
 Ornea, Zigu, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu,
București, 1980.
 Preda, Cristina, România postcomunistă și România interbelică, Editura Meridiane,
București, 2002.
 Radu, Sorin, Electoratul din România în anii democrației parlamentare, Editura
Institutul European, Iași, 2004.
 Idem, Modernizarea sistemului electoral din România (1866- 1937), Institutul
Europeann, Iași, 2005.
 Rădulescu- Motru, C., Personalismul energetic, în Opere alese, vol. I, Editura
Academiei Române, București, 2005, pp. 274- 276.

IV. Lucrări speciale


 Beldie, V. G., Cronica agrară (Situația noului împroprietărit, Câți țărani rămân fără
pământ), în „Viața Românească“, An XIII (1921), nr. 1 din Ianuarie, pp. 109- 113.
 Bernea, Ernest, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006.
 Bogza, Vasile, Criza agrară în România dintre cele două razboaie mondiale, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975.
 Brătianu, Vintilă, Economia României Mari, în “Democrația”, An VII, nr. 4-5 din mai
1919, pp. 199- 200.
 Chelcu, Marius, Un memoriu al ieșenilor la sfârșitul Marelui Război. Îngrijorările și
speranțele unui nou început, în Analele Științifice ale Universității “Alexandru Ioan

62
Cuza” din Iași (serie nouă), secțiunea Istorie, Tom LXIV, număr special, Marea Unire
a Românilor (1918), Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ Iași, 2018, pp. 574-
578.
 Dron, Pr. C., Cronica economică (Tovărășiile țărănești și viitoarea organizare
agricolă), în „Viața Românească“, an XII (1920), nr. 2 din mai, pp. 472- 479.
 Florescu, Gh. I., Saizu, I., Alegerile parlamentare din România (1919- 1922), în
„Cercetări Istorice“, tomul IV, Iași, 1973, pp. 316- 317.
 Garoflid, C., Chestia agrară în România, Editura Gutenberg, București, 1920.
 Idem, Regimul agrar din România, în Enciclopedia României, vol. I, p. 576.
 Ghiulea, N., Politica socială, în „Arhiva pentru Știință și Reformă socială“, An II, Nr.
1-3 din aprilie- octombrie 1920, pp. 116- 126.
 Ionescu- Sisești, G., Reforma agrară în diferite ținuturi ale României, în „Arhiva pentru
Știință și Reformă socială“, an I (1920), nr. 4 din ianuarie, pp. 739- 742.
 Idem, Reforma agrară și producțiunea cu un program pentru ridicarea agriculturei,
Editura „Cartea Românească“ S. A, București, 1922.
 Liveanu, Vasile, Rusenescu, Mihail, Lungu, Traian, Iosa, Mircea, Kovacs, Iosif, Bogza,
Vasile, Relații agrare și mișcări țărănești în România 1908- 1921, Editura Politică,
București, 1967.
 Madgearu, Virgil, Agrarianism, Capitalism, Imperialism, Editura Moldova, Iași, 1999.
 Idem, Revoluția agrară și evoluția clasei țărănești, în „Arhiva pentru Știință și Reformă
Socială“, anul IV, nr. 3, pp. 171- 178.
 Mihalache, Ion, Proiectul legei de împroprietărirea țăranilor, Imprimeria Națională,
București, 1920.
 Ornea, Zigu, Țărănismul – studiu sociologic, Editura Politică, București, 1969.
 Prager, Emil, Problema locuințelor, în „Arhiva pentru Știință și Reformă socială“, an
III (1921), pp. 280- 283.
 R., V., Cronica internă, în „Viața Românească“, Anul XII (1920), nr. I din martie, p.
140.
 Radu, Sorin, “Peasant Democracy” or What It Was Like to Practice Politics in
Countryside România between the Two World Wars, în Politics and Peasants in
Interwar Romania: Perceptions, Mentalities, Propaganda, Edited by Sorin Radu and
Oliver Jens Schmitt, Campbridge Scholars Publishing, pp. 32-33.

63
 Idem, Mitul eroului salvator – cazul generalului Alexandru Aleverscu, în „Apulum“,
An XXXV, 1998.
 Scurtu, Ioan, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din mai iunie 1920, în
„Carpica“, An V, tomul IV, 1972, p. 261.
 Idem, Politica internă a guvernului liberal ( 12 decembrie 1919 – 12 septembrie 1919),
în „Analele Universității București“, secțiunea Istorie, Anul XXIII, nr. 1, 1974, p. 138.
 Șandru, Dumitru, Satul românesc între anii 1918 și 1944, Casa de Presă și Editură
„Cronica“, București, 1996.
 Idem, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura
Academiei Republicii Socialiste Române, Iași, 1980.
 Idem, Reforma agrară din 1921 în România, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1975.
 Zeletin, Ștefan, Revoluția burgheză în România; Revoluția agrară și prefacerile clasei
țărănești, în „Arhiva pentru Știință și Reformă socială“, an IV, nr. 1, pp. 48- 57.

64