Capitolul 1

Sisteme de alimentare cu căldură

1.1. CLASIFICAREA SISTEMELOR DE ALIMENTARE CU CĂLDURĂ [1]

Destinația oricărui sistem de alimentare cu căldură constă în asigurarea consumatorilor cantitate

necesară de energie termică (pentru termoficare, ventilare, climatizare, alimentare cu apă caldă
menajeră și necesități tehnologice) de calitate corespunzătoare (adică cu agent termic cu parametrii
necesari).
Calitatea alimentării cu căldură este determinată de temperatura, presiunea și debitul necesare ale
agentului termic și livrarea lui la timpul solicitat.
Elementele unui sistem de alimentare cu căldură sunt:
- sursa de căldură; - rețelele termice de distribuție;
- rețelele termice de transport; - stațiile de pompare;
- punctele termice de distribuție; - consumatorii.
În dependență de amplasarea sursei de căldură față de consumatori, sistemele de alimentare cu
căldură se împart în sisteme centralizate și descentralizate.
În sistemele descentralizate sursa de căldură și consumatorul sunt combinați într-o singură instalație
sau sunt amplasați atât de aproape încât transportarea căldurii de la sursă la consumator poate fi
efectuată practic fără elementul intermediar – rețeaua termică.
Sistemele descentralizate de alimentare cu căldură se împart în locale și individuale.
În sistemele individuale alimentarea cu căldură a fiecărei încăperi (hală, cameră sau apartament)
este asigurată de o sursă separată. La așa tip de sisteme se atribuie încălzirea cu sobe sau de
apartament. În sistemele locale alimentarea cu căldură a fiecărei clădiri este asigurată de o sursă
separată, de obicei centrală termică locală sau individuală. La acest tip de sistem se atribuie, în
particular, așa numita alimentare centralizată a clădirilor.
În sistemele centralizate de alimentare cu căldură sursa și consumatorul sunt amplasate separat, de
obicei la distanțe considerabile, de aceea căldura de la sursă până la consumator este transportată
prin rețelele termice.
În dependență de gradul de centralizare sistemele centralizate de căldură pot fi clasificate în:
1. de grup – alimentarea cu căldură a unui grup de clădiri de la o singură sursă;
2. de cartier – alimentarea cu căldură de la o sursă a câtorva grupuri de clădiri (raion);
3. orășenești – alimentarea cu căldură de la o sursă a unui oraș sau câteva cartiere;
4. interurbane – alimentarea cu căldură a câtorva orașe de la o sursă.
Procesul centralizat de alimentare cu căldură constă din trei operații consecutive: 1) prepararea
agentului termic; 2) transportarea agentului termic; 3) utilizarea agentului termic.
Prepararea agentului termic are loc în instalații speciale numite de termoficare din cadrul
Centralelor electrice de termoficare, precum și la centralele termice orășenești, de cartier, de grup,
individuale sau industriale.

1
Agentul termic este transportat prin rețele termice. Agentul termic este utilizat în instalațiile
consumatoare ale abonaților. Totalitatea sistemelor destinate pentru prepararea agentului termic,
transportarea și utilizarea lui constituie sistemul centralizat de alimentare cu căldură. Pentru
transportarea căldurii se utilizează de obicei apa sau aburul. Pentru acoperirea sarcinii termice
sezoniere și a sarcinii de apă caldă menajeră în calitate de agent termic se utilizează apa, iar a
sarcinii tehnologice - aburul
Pentru transportarea căldurii la distanțe mari de zeci sau sute de kilometri (100—150 km și mai
mult), pot fi utilizate sisteme de transport a căldurii în formă de amestecuri fizice.

1.2. SISTEMUL DESCENTRALIZAT DE ALIMENTARE CU CĂLDURĂ

În ultima perioada, construirea de centrale termice de bloc şi de apartament a devenit soluţia la care
recurg o parte din consumatori. Aceste sisteme sunt o soluţie adecvata la rezolvarea problemelor de
încălzire a locuinţelor pentru zonele rezidenţiale cu densitate mică a populaţiei.
Răspândirea lor în zonele aglomerate, zonele centrale ale oraşelor şi zonele cu blocuri de locuinţe a
fost cauzată de proasta funcţionare a sistemelor centralizate.
În această variantă se evită pierderile de căldură din reţelele de termoficare, care an de an au crescut
şi s-au împărţit pe un număr tot mai mic de consumatori. În plus, fiabilitatea sistemului centralizat
nu este atât de înaltă. Reviziile anuale, întreruperile accidentale ale apei calde sau căldurii,
furnizarea acestora la parametri sub nivelul aşteptărilor noastre - cauzează un mare disconfort.
Datorită calităţii inferioare a sistemului vechi de termoficare, pierderile de căldură în reţeaua de
termoficare sunt înalte (30-45%).
Sisteme autonome sunt o soluţie alternativa la rezolvarea problemelor cauzate de joasa calitate a
serviciilor de termoficare, de lipsa de apă caldă menajeră în unele blocuri, de lipsa încălzirii în zilele
reci din afara perioadei de încălzire.
Pentru zonele rezidenţiale cu densitate mica a populaţiei sistemele individuale şi sistemele colective
de scară sau de bloc pot fi o soluţie rezonabilă.
Principalele avantaje ale sistemelor autonome:
• independenţa energetica a consumatorului;
• consum pe măsura capacităţii de plată şi plata strict conform consumului;
• autodeterminarea şi personalizarea confortului;
• independenţa faţă de capacitatea de plată a vecinilor de bloc;
• randamentul global înalt al sistemului autonom (deseori depășind 90 %).
Dezavantajele soluţiei:
• investiţie mare; • poluarea locala a mediului
ridicată;
• dependenţa de un singur
combustibil (gaze naturale) şi de • pericol de explozii datorită lipsei
fluctuaţiile de preţ ale acestuia; de supraveghere de către personal
calificat.

2
 1.3. SCHEMELE SURSELOR DE ENERGIE TERMICĂ ALE SACET [1]
Partea de bază a sarcinii termice este acoperită de către instalațiile de termoficare din cadrul
CET-urilor pe baza aburului destins preluat din prizele turbogeneratoarelor, în care energia
electrică este generată prin metoda cogenerării.
În CET-urile moderne, care funcționează pe baza combustibilului organic, se instalează de regulă
turbine de termoficare cu puteri electrice unitare de 50 - 250 MW cu parametri aburului viu înalți
și supracritici (13 și 24 MPa) de două tipuri de bază: a) cu condensare cu prize reglabile; b) cu
contrapresiune.
În cartierele care dispun de gaz natural ca combustibil de bază, se utilizează și turbine cu gaze,
precum și instalații mixte cu turbine cu gaze și cu abur.

(а)

3
 (b)

înzestrate cu agregate de turbine cu condensație și prize reglabile.

Fig. 3.1. Schema termică principială a instalației de termoficare din cadrul unui CET ce funcționează pe
combustibil organic
а – cu trubine cu condensație și prize industriale și de termoficare; b – cu turbine cu condensație și prize de termoficare;
1 - turbina; 2 – generator electric; 3 - cazan; 4 - condensator; 5, 6 – prize de termoficare a primei și a celei de-a doua
trepte; 7 – pompa de rețea; 8 – pompele de condensat ale preîncălzitoarelor de rețea; 9 – degazorul apei de adaos; 10 –
pompa apei de adaos; 11 – pompa de condensat; 12 – preîncălzitor-ejector; 13—16 – preîncălzitoarele regenerative de
joasă presiune; 17 - degazor; 18-20 – preîncălzitoarele regenerative de înaltă presiune; 21 – pompa apei de adaos; 22 –
pompa de condensat a preîncălzitoarelor regenerative; 23 – instalația de vaporizare; 24 – pompele apei tratate chimic; 25
– pompa apei de adaos a CET; 26, 27 – colectoarele apei de rețea pentru tur și retur; 28, 29 – colectoarele de abur și
condensat; 30 – pompa de condensat; 31 – instalația de răcire și reducere a presiunii; 32 - filtru; 33 – reglatorul apei de
adaos; 34 – cazan de apă fierbinte de vîrf; 35 – pompă ajutătoare; 36 – instalația de tratare chimică a apei; 37 – fascicolul
de țevi încorporat în condensator

3 prin instalația de răcire și reducere a presiunii (IRR) 31. Condensatul de la consumatori este
electrogeneratorul 2, o parte a aburului este preluată de instalația de termoficare pentru

transportat prin rețele termice preponderent la consumatorii tehnologici. Ca rezervă, pentru

În figura 3.1 sunt prezentate schemele termice principiale ale instalațiilor de turbine cu abur din

În instalația de termoficare a CET din figura 3.1.a., din turbina 1 pe arborele căreia se află

cazurile opririi turbinei, este prevăzută alimentarea colectorului 28 cu abur din cazanul energetic
preluat din așa numita priză „industrială” a turbinei. Acest abur, prin colectorul 28, este

4
alimentarea centralizată cu căldură. Aburul destins cu presiunea mai ridicată (1,2 – 1,5 MPa) este
cadrul CET-urilor pe combustibil fosil cu parametrii inițiali ai aburului de 13 MPa, 565 °С,
returnat în colectorul 29 de la CET. Pentru început condensatul este îndreptat în rezervorul de
condensat pentru verificare, iar apoi de către pompa de condensat 30 este pompat prin
preîncălzitoarele regenerative de joasă presiune 14 – 16 în degazorul 17.
Aburul destins de joasă presiune (0,05 – 0,25 MPa) este preluat din așa numitele prize de
„termoficare” ale turbinei. Acest abur este utilizat la CET pentru preîncălzirea apei de rețea, care
circulă prin rețelele termice.
La CET-urile moderne preîncălzirea apei de rețea în perioada de iarnă are loc, de obicei, în trei
sau patru trepte conectate consecutiv.
Apa de rețea răcită returnată din rețelele termice prin colectorul 27 cu ajutorul pompei ajutătoare
(de buster) 35 este îndreptată în fascicolul de țevi ale condensatorului 37 pentru preîncălzirea ei
cu ajutorul aburului destins ce nimerește în condensatorul 4. Din fascicolul de țevi ale
condensatorului, apa de rețea nimerește în două preîncălzitoare de rețea 5 și 6 conectate
consecutiv alimentate cu abur din prizele de termoficare. După care apa de rețea cu ajutorul
pompei de rețea 7 este îndreptată direct sau prin cazanele de apă fierbinte de vârf 34 în
magistralele rețelelor termice prin colectorul tur 26.
Preîncălzirea apei de rețea în cazanele de vârf se efectuează doar în regimurile în care
temperatura apei de rețea la ieșirea din al doilea preîncălzitor de rețea 6 nu este suficientă pentru
acoperirea sarcinii termice ale consumatorilor conectați la rețelele termice. De obicei astfel de
regimuri sunt caracteristice perioadei de iarnă cu temperaturi exterioare joase..
Конденсат отработавшего пара поступает из конденсатора 4 в конденсатный насос 11 и
подается им через регенеративные подогреватели низкого давления 13—16 в деаэратор 17,
откуда он забирается питательным насосом 21 и подается им через систему
регенеративных подогревателей высокого давления (ПВД) 18—20 в котел 3.
В водяных тепловых сетях всегда имеет место утечка теплоносителя через различого рода
неплотности. Эта утечка должна восполняться химически очищенной деаэрированной
водой. Для этой цели вода из 36, откуда подается насосом 24 в деаэратор 9, обогреваемый
отработавшим паром из турбины. В схемах на рис. 3.1 показан атмосферный деаэратор
подпиточной воды. Такие решения принимаются обычно в закрытых системах
теплоснабжения, в которых подпитка сетевой воды невелика. Из деаэратора вода
поступает в подпиточный насос 10 и подается им через регулирующий клапан 33 во
всасывающую линию бустерного насоса 35. Импульсом для регулятора подпитки является
изменение давления в одной из точек циркуляционного контура тепловой сети. Наиболее
удобно импульс брать от какой-либо точки на перемычке, соединяющей нагнетательный и
всасывающий патрубки сетевого насоса 7. Когда утечка превышает подпитку, давление в
импульсной точке снижается. Это приводит к открытию регулирующего клапана 33 и
увеличению подпитки. Когда утечка становится меньше расхода подпитки, давление в
импульсной точке возрастает, клапан 33 прикрывается и подпитка уменьшается.
Теплоподготовительные установки ТЭЦ оборудуются иногда вакуумными деаэраторами
подпиточной воды. Такие установки применяются обычно в открытых системах
теплоснабжения, в которых расход подпиточной воды значителен.

5
 Fig. 3.2. Schema de principiu a unei centrale termice cu CAF
1 – pompa apei de rețea; 2 – cazan de apă fierbinte; 3 – pompa de recirculare; 4 – preîncălzitorul apei
tratate chimic; 5 – preîncălzitorul apei brute; 6 – degazorul cu vacuum; 7 – pompa apei de adaos; 8 –
pompa apei brute; 9 – instalația de tratare chimică a apei; 10 – răcitorul de vapori; 1 1 – ejctor cu jet; 12 –
vasul ejectorului; 13 — pompa ejectoare

Водогрейные котельные (рис. 3.2) часто сооружаются во вновь застраиваемых районах до

ввода в действие ТЭЦ и магистральных тепловых сетей от ТЭЦ до указанных котельных.
Таким образом, подготавливается тепловая нагрузка для ТЭЦ, чтобы к моменту ввода в
эксплуатацию теплофикационных турбин их отборы были по возможности полностью
загружены. После ввода в действие ТЭЦ и магистральных тепловых сетей от них до
котельных последние обычно используются в качестве пиковых или резервных
источников теплоты.

Fig. 3.3. Schema de principiu a unei centrale termice cu cazane energetice

1 – cazan de abur de joasă presiune; 2 – preîncălzitoarele abur-apă ale apei de rețea; 3 – răcitorul
condensatului; 4 – degazorul apei de alimentare a cazanului; 5 – pompa apei de alimentare; 6 – pompa
apei de rețea; 7 – degazorul apei de adaos; 8 – preîncălzitoarele apei tratate chimic, 9 – pompa apei de
adaos; 10 – vasul de acumulare a condensatului, 1 1 – pompa de condensat; 12 – pompa apei brute; 13 –
separatorul de purjă; 14 – răcitorul de purjă, 15 – preîncălzitorul abur-apă a apei brute; 16 – instalația de
tratare chimică a apei; 17 – pompa apei de tratare chimică a apei
Паровые котельные (рис. 3.3) могут быть использованы для отпуска теплоты как с паром,
так и с горячей водой. Подогрев сетевой воды паром производится в пароводяных
подогревателях. При работе на твердом топливе паровые котельные с пароводяными

6
подогревателями сетевой воды обладают большей маневренностью и надежностью в
эксплуатации по сравнению с водогрейными.

Fig. 3.4. Schema de principiu al instalației de termoficare a CET nucleare

1 – generator de abur; 2 – turbina cu abur; 3 – generator electric; 4 - condensator; 5-7 – preîncălzitoarele
de termoficare; 8 – pompă ajutătoare; 9 – pompa apei de rețea; 10 – instalația de tratare a apei; 11 —
degazorul apei de adaos; 12 – pompa apei de adaos; 13 – reglatorul apei de adaos; 14 – pompa apei tratate
chimic; 15, 16 – colectoarele tur și retur ale apei de rețea; 17 – reactor nuclear; 18 – compensatotrul de
volum; 19 – pompa conturului intermediar; 20 – pompa de condensat; 21 – separator de picături; 22 –
preîncălzitoarele regenerative de joasă presiune; 23 - degazor; 24 – pompa de alimentare; 25 –
preîncălzitoarele regenerative de înaltă presiune; 26 – supraîncălzitor de abur; 27 - reductoare; 28 –
preîncălzitorul regenerativ de medie presiune

На рис. 3.4 показана принципиальная схема теплоподготовительной установки атомной

ТЭЦ (АТЭЦ) с реакторами типа ВВЭР или В и конденсационными турбинами с отбором
пара (типа Т или ТК).
Между реактором 17 и парогенератором 1 включен промежуточный контур. В
парогенераторе вырабатывается «чистый» пар, т.е. пар, не загрязненный радиоактивными
веществами. Это обстоятельство позволяет существенно упростить схему и оборудование
теплоподогревательной установки АТЭЦ, так как пар, отработавший в турбине, может
быть использован в теплофикационных пароводяных подогревателях 5—7 для
непосредственного подогрева сетевой воды. При паре, загрязненном радиоактивными
веществами, такое решение не допускается из-за опасности радиоактивного загрязнения
сетевой воды при нарушении плотности трубной системы пароводяных подогревателей.
В связи с размещением АТЭЦ на значительном расстоянии от городов экономически
оправдано существенное повышение расчетной температуры воды в подающей линии
транзитной магистрали (коллектор 16) с целью снижения расчетного расхода
теплоносителя, а следовательно, и диаметров или количества транзитных теплопроводов.
Поэтому в ряде случаев для подогрева сетевой воды на АТЭЦ используется не только
отработавший пар из отопительных отборов давлением 0,05—0,25 МПа (подогреватели 5
и 6), но и отработавший пар более высокого давления (0,6—0,8 МПа) из так называемого
разделительного отсека, в котором обычно устанавливаются сепаратор влаги 21 и
промежуточный пароперегреватель 26 на основном потоке пара. Принципиальное отличие
7
схемы подогрева сетевой воды на АТЭЦ от схемы, приведенной на рис. 3.1, заключается в
наличии сетевого подогревателя верхней ступени 7, питаемого паром из разделительного
отсека.
При установке на АТЭЦ реакторов, вырабатывающих пар, не защищенный от загрязнений
радиоактивными веществами (например, реакторов РБМК), схема теплофикационной
установки существенно усложняется, так как для защиты сетевой воды от загрязнения
радиоактивными веществами приходится между греющим паром и нагреваемой сетевой
водой включать промежуточные контуры. Включение промежуточных контуров на паре
из отборов турбин приводит одновременно к снижению удельной комбинированной
выработки электрической энергии из-за дополнительных необратимых потерь в
теплообменных аппаратах промежуточного контура.
На рис. 3.5 показана принципиальная схема
теплоподготовительной установки атомной
станции теплоснабжения (атомной
котельной). Теплота, выделившаяся в
ядерном реакторе 1, передается с помощью
теплоносителя (воды) через промежуточный
контур 2 в подогреватель сетевой воды 3.
Циркуляция теплоносителя в промежуточном
контуре осуществляется насосом 5.
Статическое давление в промежуточном
контуре поддерживается с помощью
Fig. 3.5. Schema principială a instalației de компенсатора объема 4. Циркуляция сетевой
termoficare centralei nucleare de alimentare
cu căldură воды в тепловой сети осуществляется
1 – reactor nuclear; 2 – al doilea contur; 3 – preîncălzitorul apei de rețea; 4 насосом 6. Поддержание статического
– compensatorul volumului; 5 – pompa conturului doi; 6 – pompa apei de
давления в тепловой сети и компенсация
rețea; 7- degazorul apei de adaos; 8 – rețeaua termică; 9 – sistemul de
purjare a conturului doi; 10 – preîncălzitorul apei tratate chimic; 11 – утечек сетевой воды производятся с помощью
răcitorul de purjă; 12 - filtru; 13 – pompa instalației de purjare; 14 – pompa подпиточного насоса 14. Водоподготовка и
apei de adaos a pentru rețelele termice
деаэрация подпиточной воды обеспечиваются
системой 7.
Давление циркуляционной воды в промежуточном контуре поддерживается на более
низком уровне по сравнению с давлением греющей среды в реакторе 1 и по сравнению с
давлением сетевой воды в подогревателе 3. Поэтому в случае возникновения каких-либо
неплотностей в подогревательной системе реактора 1 продукты разделения, проникшие в
промежуточный контур, не могут поступить в тепловую сеть.
В случае неплотностей в подогревателе 3 сетевая вода поступает в промежуточный контур
2, но не может попасть в реактор 1. Загрязнения, попавшие в промежуточный контур при
неплотностях в подогревательных системах, выводятся из него с помощью системы
продувки 9.
Для обеспечения устойчивой работы системы продувки вода, отбираемая для продувки,
охлаждается перед поступлением в фильтр 12. Очищенная вода перед поступлением в
промежуточный контур вновь подогревается в теплообменнике 10.

8
По виду теплоносителя системы централизованного теплоснабжения разделяются на
водяные и паровые.

9
 3.3. ВОДЯНЫЕ СИСТЕМЫ
Водяные системы теплоснабжения применяются двух типов; закрытые (замкнутые) и
открытые (разомкнутые). В закрытых системах сетевая вода, циркулирующая в тепловой
сети, используется только как теплоноситель, но из сети не отбирается.
В открытых системах сетевая вода частично разбирается у абонентов для горячего
водоснабжения.
В зависимости от числа трубопроводов, используемых для теплоснабжения данной
группы потребителей, водяные системы делятся на одно-, двух-, трех- и многотрубные.
Минимальное число трубопроводов для открытой системы один, а для закрытой системы
— два.
Наиболее простой и перспективной для транспорта на большие расстояния является
однотрубная бессливная система теплоснабжения. Ее можно применить в том случае,
когда обеспечивается равенство расходов сетевой воды, требуемых для удовлетворения
отопительно-вентиляционной нагрузки и для горячего водоснабжения абонентов данного
города или района
Для теплоснабжения городов в большинстве случаев применяются двухтрубные водяные
системы, в которых тепловая сеть состоит из двух трубопроводов: подающего и
обратного. По подающему трубопроводу горячая вода подводится от станции к
абонентам, по обратному трубопроводу охлажденная вода возвращается на станцию.
Преимущественное применение в городах двухтрубных систем объясняется тем, что эти
системы по сравнению с многотрубными требуют меньших начальных вложений и
дешевле в эксплуатации. Двухтрубные системы применимы в тех случаях, когда всем
потребителям района требуется теплота примерно одного потенциала. Такие условия
обычно имеют место в городах, где вся тепловая нагрузка (отопление, вентиляция и
горячее водоснабжение) может быть удовлетворена в основном теплотой низкого
потенциала.
В промышленных районах, где имеется технологическая тепловая нагрузка повышенного
потенциала, могут применяться трехтрубные системы, в которых два трубопровода
используются как подающие, а третий трубопровод является обратным. К каждому
подающему трубопроводу присоединяются однородные по потенциалу и режиму
тепловые нагрузки. В промышленных районах обычно к одному подающему
трубопроводу присоединяются отопительные и вентиляционные установки (сезонная
нагрузка), а к другому — технологические установки и установки горячего
водоснабжения. При таком решении упрощаются методы регулирования отпуска теплоты
от ТЭЦ.
Закрытые системы. Число параллельных трубопроводов в закрытой системе должно
быть не меньше двух, так как после отдачи теплоты в абонентских установках
теплоноситель должен быть возвращен на станцию. На рис. 3.6 показана закрытая
двухтрубная водяная система. По подающему трубопроводу I тепловой сети вода
поступает в абонентские установки, а по обратному трубопроводу II охлажденная вода
возвращается на ТЭЦ.

10
11
 Fig. 3.6. Sistem închis bitubular de alimentare cu căldură
Scheme de conectare la rețelele termice: a — conectarea conform schemei dependente a sistemului de
încălzire; b — conectarea conform schemei dependente a sistemului de încălzire cu amestec cu jet; c —
conectarea conform schemei dependente a sistemului de încălzire cu pompă de amestec; d — conectarea
conform schemei independente a sistemului de încălzire; e — conectarea sistemului de alimentare cu apă
caldă menajeră cu acumulator de sus; f — conectarea sistemului de alimentare cu apă cală menajeră cu
acumulator de jos; g — conectarea paralelă a sistemului de încălzire conform schemei dependente cu
amestec cu jet și a sistemului de alimentare cu apă caldă menajeră; h — conectarea sistemului de încălzire
conform schemei dependente cu amestec cu jet și a sistemului de alimentare cu apă caldă menajeră cu
amestec în două trepte; i — conectarea sistemului de încălzire conform schemei dependente cu amestec
cu jet și a sistemului de alimentare cu apă caldă menajeră cu preîncălzire în două trepte consecutive; j —
conectarea conform schemei dependente a sistemului de încălzire cu amestec cu jet și conectarea primară
a instalației de alimentare cu apă caldă menajeră; k — conectarea a sistemului de încălzire conform
schemei dependente cu amestec cu jet și cu pompă și a sistemului de alimentare cu apă caldă menajeră cu
preîncălzire în două trepte consecutive; l — conectarea a sistemului de încălzire conform schemei
dependente și a sistemului de alimentare cu apă caldă menajeră cu preîncălzire în două trepte consecutive;
m — conectarea sistemului de încălzire conform schemei dependente cu amestec cu jet și a sistemului de
ventilare cu amestec în două trepte; 1 — acumulator de apă fierbinte; 2 — robinet de aer; 3 — robinetul
consumatorului; 4 — corp de încălzire; 5 — supapă reversibilă; 6 — preîncălzitor a apei de calde
menajere într-o singură treaptă; 7,8 — preîncălzitoarele a apei calde menajere treptei inferioare și a celei
superioare; 9 — preîncălzitor al sistemului de încălzire; 10 — vas de expansiune; 11 — reglator de
presiune; 12 — reglator de debit; 13 — reglatorul temperaturii apei; 14 — reglatorul sistemului de
încălzire; 15 — elevator; 16 — pompă; 17 — pompa apei de adaos; 18 — pompă de rețea; 19 —
reglatorul apei de adaos; 20 — preîncălzitoarele apei de rețea; 21 — cazan de apă fierbinte de vîrf; 22 —
reglatorul temperaturii aerului; 23, 24 — caloriferele de aer ale primei trepte și a celei de-a doua treaptă

В зависимости от характера тепловых нагрузок абонента и режима работы тепловой сети

выбираются схемы присоединения абонентских установок к тепловой сети. На рис. 3.6
показаны различные схемы присоединения абонентов к водяной тепловой сети. Схемы а
(a) – г (d) показывают присоединение отопительных установок, схемы д (e), е (f) —
присоединение установок горячего водоснабжения, а схемы ж (g) – м (l) показывают
совместное присоединение в одном узле отопительной установки и установки горячего

12
водоснабжения, схема н (m) — совместное присоединение отопительной установки и
вентиляции.
Такие устройства, обслуживающие отдельные здания, называются абонентскими вводами,
местными тепловыми пунктами или местными тепловыми подстанциями (МТП).
В 60—80-х годах в крупных системах централизованного теплоснабжения получили
широкое применение так называемые групповые тепловые подстанции (пункты) (ГТП).
На этих подстанциях осуществляется присоединение теплопотребляющих установок
группы жилых и общественных зданий микрорайона к тепловой сети.
Обычно ГТП размещаются в отдельных, предназначенных для этой цели зданиях на
некотором удалении от обслуживаемых зданий квартала или микрорайона с целью
изоляции последних от шума и вибраций, создаваемых насосными установками. В ГТП
устанавливаются: блок (или блоки) подогревателей горячего водоснабжения,
подогреватели отопления (при независимой схеме), групповая смесительная установка
сетевой воды, подкачивающие насосы холодной водопроводной, а при необходимости и
сетевой воды, авторегулирующие и контрольно-измерительные приборы.
Применение ГТП упрощает эксплуатацию вследствие уменьшения количества узлов
обслуживания и повышает комфорт в теплоснабжаемых зданиях благодаря выносу всех
насосных установок, являющихся источником шума, в изолированные помещения ГТП.
При применении ГТП, с одной стороны, уменьшаются начальные затраты на сооружение
подогревательной установки горячего водоснабжения, насосных установок и
авторегулирующих устройств благодаря увеличению их единичной мощности и
сокращению количества элементов оборудования, но, с другой — возрастают начальные
затраты на сооружение и эксплуатацию распределительной сети между ГТП и
отдельными зданиями, так как вместо двухтрубной сети приходится сооружать на этих
участках четырехтрубную или как минимум трехтрубную сеть (при отказе от циркуляции
воды в системе горячего водоснабжения), что еще больше увеличивает потери теплоты и
воды в системе горячего водоснабжения.
На практике находят применение две принципиально различные схемы присоединения
теплопотребляющих установок абонентов к тепловой сети — зависимая и независимая.
По первой схеме присоединения вода из тепловой сети поступает непосредственно в
приборы абонентской установки, по второй — проходит через теплообменник, в котором
нагревает вторичный теплоноситель, используемый в абонентской установке.
На схемах рис. 3.6 отопительные установки а (a) – в (c), ж (g) – л (k) и н (m) присоединены
к тепловой сети по зависимой схеме, а отопительные установки г (d) и м ( l ) — по
независимой.
В закрытых системах теплоснабжения установки горячего водоснабжения
присоединяются к тепловой сети только через водо-водяные подогреватели, т.е. по
независимой схеме. При зависимых схемах присоединения давление в абонентской
установке зависит от давления в тепловой сети.
При независимых схемах присоединения давление в местной системе не зависит от
давления в тепловой сети.

13
Оборудование абонентского ввода при зависимой схеме присоединения проще и дешевле,
чем при независимой, при этом может быть получен несколько больший перепад
температур сетевой воды в абонентской установке. Увеличение перепада температур воды
уменьшает расход теплоносителя в сети, что может привести к снижению диаметров сети
и экономии на начальной стоимости тепловой сети и на эксплуатационных расходах.
Основным недостатком зависимой схемы присоединения является жесткая
гидравлическая связь тепловой сети с нагревательными приборами абонентских
установок, имеющими, как правило, пониженную механическую прочность, что
ограничивает пределы допускаемых режимов работы системы централизованного
теплоснабжения. Так, в широко применявшихся в отопительной технике чугунных
нагревательных приборах (радиаторах) допустимое давление не превышает 0,6 МПа;
превышение указанного предела может привести к авариям в отопительных установках.
Это существенно снижает надежность и усложняет эксплуатацию систем теплоснабжения
крупных городов, так как при большой протяженности тепловых сетей и большом числе
присоединенных абонентских установок с разнородной тепловой нагрузкой расходы воды
в сети и связанные с ними потери давления могут изменяться в широких пределах. При
этом уровень давлений в сети может превысить предел, допустимый для абонентских
установок.
В тех случаях, когда разность между допустимым давлением в теплопотребляющих
приборах абонентов и расчетным давлением в тепловой сети невелика, даже небольшие
повышения давления в тепловой сети, вызванные, например, аварийным отключением
насоса на подстанции или непроизвольным перекрытием клапана в сети, могут привести к
разрыву приборов в отопительных установках абонентов. Кроме того, при независимой
схеме снижаются утечки сетевой воды и легче обнаружить возникающие в процессе
эксплуатации повреждения в системе теплоснабжения. Поэтому по условиям надежности
работы систем теплоснабжения крупных городов независимая схема присоединения более
предпочтительна. В тех же случаях, когда давление в тепловой сети в статических
условиях превышает допустимый уровень давлений в абонентских установках,
применение независимой схемы присоединения является обязательным независимо от
размеров системы централизованного теплоснабжения.
Схема, приведенная на рис. 3.6, а (a), показывает зависимое присоединение отопительной
установки. Вода из подающей линии тепловой сети поступает через клапан регулятора
расхода 12 непосредственно в отопительную систему здания, проходит через
нагревательные приборы 4 и отдает в них теплоту окружающему воздуху. Охлажденная
вода поступает в обратную линию тепловой сети. По такой схеме присоединяются обычно
к тепловой сети системы водяного отопления промышленных предприятий.
В том случае, когда максимальная температура воды в подающей линии тепловой сети не
превышает 95 °С, по этой схеме присоединяются также отопительные системы жилых и
общественных зданий. В большинстве случаев отопительные системы жилых и
общественных зданий присоединяются к водяным тепловым сетям по зависимой схеме со
смесительным устройством (рис. 3.6, б (b) и в ( c ) ) .
Объясняется это тем, что по СНиП И-33-75 для жилых зданий, общежитий, школ,
поликлиник, музеев и других зданий предельная (максимальная) температура

14
теплоносителя установлена 95 °С, в то время как максимальная температура воды в
подающей линии принимается в 150 °С, причем в крупных системах теплоснабжения
экономически может быть оправдано повышение максимальной температуры сетевой
воды в подающем трубопроводе до 170—190 °С.
Смесительное устройство, установленное на абонентском вводе, подмешивает к горячей
воде, поступающей из подающей линии, охлажденную воду из обратной линии. В
результате получается смешанная вода более низкой температуры, чем вода в подающей
линии. В качестве смесительных устройств на абонентских вводах применяются струйные
и центробежные насосы.
На рис. 3.6, б (b) показана зависимая схема присоединения со струйным насосом
(элеватором). Вода из подающей линии тепловой сети поступает после регулятора расхода
12 в элеватор 15. Одновременно в элеватор подсасывается часть охлажденной воды,
возвращающейся из отопительной установки в обратную линию тепловой сети.
Смешанная вода подается элеватором в отопительную систему.
Устройство струйного насоса-элеватора показано на рис. 3.7. Для работы элеватора
необходимо иметь на абонентском вводе значительную разность напоров между
подающей и обратной линиями теплосети, за счет которой создается повышенная
скорость воды на выходе из сопла элеватора, необходимая для создания эффекта
инжекции. При потере напора в циркуляционном контуре местной отопительной системы
1—1,5 м и обычно требующихся коэффициентах инжекции около 1,5—2,5 разность
напоров подающей и обратной линий должна составлять 8—15 м. Элеватор создает
практически постоянный коэффициент инжекции (смешения). Поэтому расход воды в
местной отопительной установке изменяется прямо пропорционально расходу сетевой
воды через сопло элеватора.
Основными преимуществами элеватора как
смесительного устройства являются простота и
надежность работы. В условиях эксплуатации
элеватор не требует постоянного
обслуживания.
Серьезный недостаток схемы с элеваторным
смешением (рис. 3.6, б (b)) — отсутствие
независимой от тепловой сети, циркуляции Fig. 3.7. Elevator cu jet
воды в местной отопительной установке. При 1 - ajutaj, 2 – camera de aspirație, 3 – camera de amestec, 4 -
difuzor
прекращении подачи сетевой воды в сопло
элеватора, например при аварийном выключении тепловой сети, прекращается
циркуляция воды в отопительной установке, что может привести к замораживанию воды в
ней. От указанных недостатков свободна схема присоединения с центробежным
смесительным насосом (см. рис. 3.6, в (c)). В нормальных условиях насос 16 забирает
охлажденную воду из обратной линии отопительной установки и подает ее на смешение с
горячей водой, поступающей через клапан регулятора расхода 12 подающей линии
тепловой сети.

15
При аварийном отключении тепловой сети насос 16 осуществляет циркуляцию воды в
отопительной установке, что предотвращает ее замораживание в течение относительно
длительного периода (8—12 ч).
Более универсальное решение получают при совместной установке в узле присоединения
элеватора 15 и центробежного насоса 16 (см. рис. 3.6, л (k)). При такой схеме
присоединения в нормальных условиях насос 16 выключен. Циркуляция воды в местной
системе осуществляется элеватором 15 за счет энергии сетевой воды, поступающей из
тепловой сети. Насос 16 включается в работу только в периоды осуществления
количественного регулирования или регулирования «пропусками», что обычно имеет
место только при наиболее высоких наружных температурах отопительного сезона (𝑡н =
0 о С), когда для поддержания нормальной внутренней температуры в отапливаемых
зданиях подача сетевой воды в отопительные установки должна сокращаться или
периодически полностью прекращаться.
Насос 16 используется также для создания циркуляции воды в отопительных установках
при аварийных ситуациях в тепловой сети. По условиям комфорта в отапливаемых
помещениях насос 16, устанавливаемый на абонентских вводах, должен работать
бесшумно.
В том случае, когда присоединение отопительных установок к тепловой сети
осуществляется через ГТП, можно ограничиться одним общим смесительным насосом 16
на группу зданий, чем обеспечивается автономная циркуляция воды в отопительных
установках. Независимо от этого элеваторы могут быть установлены на вводах в каждое
здание.
Для поддержания постоянного расхода воды из тепловой сети в отопительную систему на
абонентских вводах (см. рис. 3.6, а (a) – в (c)) установлены регуляторы расхода 12.
Импульсом для работы этих регуляторов является перепад давлений в каком-либо
дроссельном органе — шайбе или сопле элеватора.
На рис. 3.6, г (d) показана независимая схема присоединения отопительной установки к
водяной тепловой сети. Вода из подающей линии тепловой сети проходит через водо-
водяной подогреватель 9, в котором она через стенку нагревает вторичную воду,
циркулирующую в отопительной установке абонента. Охлажденная сетевая вода
возвращается в обратную линию тепловой сети. Циркуляция воды в местной
отопительной установке осуществляется насосом 16. Давление в приборах местной
отопительной установки определяется высотой расположения расширительного
резервуара 10, который обычно устанавливается в верхней точке здания. Изменение
объема воды в местной системе при ее нагреве или охлаждении, а также возможные
утечки воды через неплотности компенсируются за счет изменения объема воды в
расширителе 10.
Установки горячего водоснабжения присоединяются к тепловой сети через водо-водяные
теплообменники (см. рис. 3.6, д (e) и е (f)). Сетевая вода из подающей линии тепловой
сети через клапан регулятора температуры 13 проходит через водо-водяной подогреватель
6, в котором она через стенку нагревает воду, поступающую из водопровода.
Охлажденная сетевая вода после подогревателя поступает в обратную линию тепловой

16
сети. Импульсом для регулятора температуры является температура водопроводной воды
после подогревателя.
Холодная вода поступает из водопровода через регулятор давления «после себя» (РДПС)
11, задачей которого является поддержание заданного постоянного давления
водопроводной воды на абонентском вводе, проходит через подогреватель 6, в котором
она нагревается сетевой водой, и затем поступает в местную систему горячего
водоснабжения.
У абонентов, потребляющих большое количество горячей воды (бани, прачечные,
бассейны) и имеющих неравномерный график нагрузки горячего водоснабжения, обычно
устанавливаются аккумуляторы горячей воды, задачей которых является выравнивание
графика тепловой нагрузки, а также создание запаса горячей воды на случай внезапного
перерыва в работе тепловой сети.
В схеме, показанной на рис. 3.6, д (e), аккумулятор горячей воды 1 расположен в верхней
точке установки, а в схеме, показанной на рис. 3.6, е (f) — в нижней. При верхней
установке аккумулятора зарядка его производится под напором водопровода, а разрядка
— под статическим напором самого аккумулятора. Циркуляция воды в местной системе
осуществляется насосом 16.
При нижней установке аккумулятора зарядка его производится насосом 16, а разрядка —
водопроводным напором. В этой схеме насос 16 постоянно находится в работе. При малом
водоразборе на горячее водоснабжение под действием напора насоса 16 происходит
циркуляция воды через аккумулятор 1 и через замкнутый контур местной системы
горячего водоснабжения насос - подогреватель - местная система - обратный клапан 5 -
насос.
При увеличении водоразбора из местной системы горячего водоснабжения циркуляция
воды через аккумулятор и контур местной системы горячего водоснабжения, создаваемая
насосом 16, ослабляется. При большом водоразборе изменяется направление движения
воды через аккумулятор. Холодная вода поступает из водопровода одновременно во
всасывающую линию насоса 16 и в аккумулятор 1. Холодная вода поступает снизу в
аккумулятор 1 и вытесняет из его верхней части горячую воду, которая поступает в
водоразбор совместно с подогретой водопроводной водой из подогревателя 6.
На схемах рис. 3.6, а (a) – е (f) показано присоединение к тепловой сети абонентов с
одним видом тепловой нагрузки — отоплением или горячим водоснабжением.
Присоединение абонентов, имеющих два вида тепловой нагрузки, потребляющих
одновременно теплоту, как для отопления, так и для горячего водоснабжения, показано на
рис. 3.6, ж (g) – м (l). Такое сочетание двух видов тепловой нагрузки характерно для
современных жилых домов, оборудованных системами отопления и горячего
водоснабжения.
На рис. 3.6, ж (g) показано параллельное присоединение на одном абонентском вводе
горячего водоснабжения и отопительной установки. При такой схеме расход сетевой воды
на абонентском вводе определяется арифметической суммой расходов воды на отопление
и горячее водоснабжение.

17
Расход сетевой воды на отопление поддерживается постоянно на расчетном уровне
регулятором расхода 12. Расход сетевой воды на горячее водоснабжение является
резкопеременной величиной. Регулятор температуры 13 изменяет этот расход в
соответствии с нагрузкой горячего водоснабжения.
Расчетный расход сетевой воды на горячее водоснабжение определяется по
максимальному значению этой нагрузки и при минимальной температуре воды в
подающем трубопроводе тепловой сети. Поэтому суммарный расход сетевой воды
получается завышенным, что удорожает систему теплоснабжения. Расчетный расход
сетевой воды на горячее водоснабжение можно уменьшить при включении в схему
аккумулятора горячей воды для выравнивания графика нагрузки горячего водоснабжения.
Однако установка аккумулятора горячей воды усложняет оборудование абонентского
ввода и увеличивает требующиеся габариты помещения ввода. Поэтому обычно
аккумуляторы горячей воды в жилых домах не устанавливаются, хотя это усложняет
режимы работы сети.
При параллельном присоединении систем отопления и горячего водоснабжения сетевая
вода используется на абонентском вводе недостаточно рационально. Обратная сетевая
вода, возвращаемая из отопительной установки с температурой 40 - 70 °С, не
используется для подогрева холодной водопроводной воды, имеющей на вводе
температуру около 5 °С, хотя теплотой обратной воды после отопления можно покрыть
значительную долю нагрузки горячего водоснабжения, поскольку температура горячей
воды, подаваемой в систему горячего водоснабжения, обычно не превышает 60 - 65 °С.
При рассматриваемой схеме вся тепловая нагрузка горячего водоснабжения
удовлетворяется за счет теплоты сетевой воды, поступающей в водо-водяной
подогреватель 6 непосредственно из подающей линии тепловой сети.
Вследствие нерационального использования теплоносителя на абонентском вводе и
удовлетворения нагрузки горячего водоснабжения по максимуму суточного графика
получается завышенный расчетный расход воды в городских тепловых сетях. Это
вызывает увеличение диаметров тепловых сетей и рост начальных затрат на их
сооружение, а также увеличение расхода электрической энергии на перекачку
теплоносителя.
Расчетный расход воды несколько снижается при двухступенчатой смешанной схеме
присоединения установки горячего водоснабжения и отопительной установки (рис. 3.6, з
(h)).
Особенностью этой схемы является двухступенчатый подогрев воды для горячего
водоснабжения. В нижней ступени подогрева 7 холодная вода предварительно
подогревается за счет теплоты воды, возвращаемой из абонентской установки, благодаря
чему уменьшается тепловая производительность подогревателя верхней ступени 8 и
снижается расход сетевой воды на покрытие нагрузки горячего водоснабжения.
В рассматриваемой схеме подогреватель нижней ступени 7 включен по сетевой воде
последовательно, а подогреватель верхней ступени 8 - параллельно по отношению к
отопительной системе.

18
Преимущество двухступенчатой смешанной схемы по сравнению с параллельной –
меньший расчетный расход сетевой воды благодаря частичному удовлетворению нагрузки
горячего водоснабжения за счет теплоты воды, возвращаемой из системы отопления.
При отсутствии аккумуляторов горячей воды расход сетевой воды на горячее
водоснабжение при двухступенчатой смешанной схеме, так же как и при схеме,
показанной на рис. 3.6, ж (g), должен рассчитываться по максимальной нагрузке горячего
водоснабжения.
Одним из методов выравнивания тепловой нагрузки жилых зданий без установки
аккумуляторов горячей воды служит применение так называемого связанного
регулирования (см. рис. 3.6, и (i) и к (j)). В этом случае с помощью регулятора расхода 12,
установленного на абонентском вводе или на ГТП, поддерживается постоянный расход
сетевой воды на удовлетворение суммарной тепловой нагрузки отопления и горячего
водоснабжения.
В этих схемах в качестве теплового аккумулятора используется строительная конструкция
отапливаемого здания. В период повышенной нагрузки горячего водоснабжения
уменьшается отдача теплоты на отопление. Недоданная теплота компенсируется в период
малых нагрузок горячего водоснабжения. В этой схеме осуществлено двухступенчатое
последовательное присоединение установок горячего водоснабжения и отопления.
Благодаря этому наряду с удовлетворением значительной доли нагрузки горячего
водоснабжения за счет теплоты обратной воды происходит выравнивание суточного
графика тепловой нагрузки.
В двухступенчатой последовательной схеме (см. рис 3.6, и ( i ) ) сетевая вода,
поступающая из подающей линии тепловой сети, разветвляется на два потока. Один поток
проходит через регулятор расхода 12, другой — через водо-водяной подогреватель 8.
Сетевая вода, прошедшая через подогреватель 8, смешивается затем с потоком воды,
прошедшим через регулятор расхода, и общий поток воды поступает через элеватор 15 в
отопительную установку. Обратная вода после отопительной установки предварительно
проходит через водо-водяной подогреватель нижней ступени 7, в котором она подогревает
холодную воду, поступающую из водопровода. Подогретая водопроводная вода после
нижней ступени 7 проходит через водо-водяной подогреватель верхней ступени 8 и
направляется в местную систему горячего водоснабжения.
В том случае, когда после нижней ступени 7 температура подогретой водопроводной воды
достаточна для удовлетворения потребителей горячего водоснабжения, регулятор
температуры 13 перекрывает проход сетевой воды через верхнюю ступень 8. При этом
режиме весь поток сетевой воды поступает из подающей линии сети через клапан
регулятора 12 в отопительную установку.
Если температура водопроводной воды после нижней ступени подогрева 7 ниже
требуемой, регулятор температуры 13 открывает клапан и на подогреватель верхней
ступени 8 ответвляется часть воды, поступающей на абонентский ввод из подающей
линии тепловой сети.
При любом положении регулятора температуры расход сетевой воды на абонентских
вводах остается практически постоянным. Это обеспечивается регулятором расхода 12,
19
поддерживающим практически постоянный перепад давлений в сопле элеватора 15, через
которое проходит весь расход сетевой воды, поступающей на абонентский ввод. При
увеличении регулятором 13 расхода сетевой воды через подогреватель 8 регулятор 12
прикрывается.
В летний период, когда отопительная установка отключена, подогреватели верхней и
нижней ступеней 8 и 7 включаются в работу последовательно помимо отопительной
установки с помощью специальной перемычки (не показанной на схеме). Сетевая вода из
подающей линии проходит последовательно через подогреватели верхней и нижней
ступеней и отводится в обратную линию тепловой сети. Схема движения водопроводной
воды через подогреватели остается неизменной зимой и летом.
В зимний период в часы максимальной нагрузки горячего водоснабжения часть сетевой
воды или вся сетевая вода пропускается через подогреватель верхней ступени 8. Так как в
этом подогревателе температура сетевой воды снижается, то снижается также
температура воды, поступающей в элеватор 15, и в результате уменьшается отдача
теплоты на отопление здания. Теплота, недоданная на отопление в периоды большой
нагрузки горячего водоснабжения, компенсируется в периоды малой нагрузки горячего
водоснабжения, когда в элеватор поступает поток воды повышенной температуры.
В подогревателе нижней ступени 7 значительное количество теплоты обратной воды
используется для горячего водоснабжения. Все это приводит к уменьшению расчетного
расхода воды в сети по сравнению со смешанной двухступенчатой схемой. При
соответствующем температурном режиме тепло подготовительной установки, когда в
подающем трубопроводе тепловой сети поддерживается температура, превышающая
требуемую для отопительных установок на температурный перепад, используемый в
подогревателях верхней ступени, нагрузка горячего водоснабжения удовлетворяется без
дополнительного расхода воды в тепловой сети по сравнению с расчетным расходом воды
на отопление. Снижение расчетного расхода воды в тепловой сети позволяет уменьшить
ее диаметр, снизить начальные затраты на ее сооружение и удешевить транспорт и
распределение теплоты.
При двухступенчатом последовательном присоединении температура обратной сетевой
воды, возвращаемой на ТЭЦ, получается ниже, чем при параллельном присоединении.
Это позволяет использовать на ТЭЦ для подогрева сетевой воды отработавший пар более
низкого давления, отчего возрастает удельная комбинированная выработка электрической
энергии.
Преимущество двухступенчатой последовательной схемы (см. рис. 3.6, и ( i ) ) по
сравнению с двухступенчатой смешанной схемой (см. рис. 3.6, з ( h ) ) заключается в
выравнивании суточного графика тепловой нагрузки и лучшем использовании энтальпии
теплоносителя, что приводит к дополнительному уменьшению расхода воды в сети.
Недостаток двухступенчатой последовательной схемы по сравнению с двухступенчатой
смешанной заключается в усложнении схемы регулирования ГТП или абонентских вводов
из-за необходимости изменения расхода сетевой воды у абонентов, у которых
относительная нагрузка горячего водоснабжения (отношение средне недельной нагрузки
горячего водоснабжения к расчетной отопительной нагрузке) отличается от типовой
относительной нагрузки, по которой ведется центральное регулирование.
20
Указанный недостаток двухступенчатой последовательной схемы устраняется при
применении местного автоматического регулирования отопительных установок (см. рис.
3.6, л (k) и м (l)). Двухступенчатая последовательная схема присоединения получила
широкое применение в городских тепловых сетях при закрытой системе теплоснабжения.
Для постоянного обеспечения в водоразборных кранах горячего водоснабжения у
потребителей температуры воды не ниже 50 °С в любое время суток в крупных жилых
зданиях системы горячего водоснабжения выполняются двухтрубными с постоянной
циркуляцией, обеспечиваемой насосом 16. В схеме 3.6, е (f) в периоды малого разбора
горячей воды у потребителей давление в циркуляционной линии повышается,
соответственно возрастает расход воды из циркуляционной линии в насос 16 и
усиливается циркуляция воды в системе горячего водоснабжения.
В периоды большого водоразбора давление в циркуляционной линии снижается и
соответственно уменьшается циркуляционный расход в системе горячего водоснабжения.
Однако при этом режиме через подающие линии и стояки системы горячего
водоснабжения проходит большой расход воды и поэтому выстывание воды на пути
между подогревательной установкой и водоразборными кранами незначительно.
Обратный клапан 5 защищает систему горячего водоснабжения от поступления в нее
холодной воды помимо подогревателя.
При двухступенчатой подогревательной установке горячего водоснабжения (см. рис. 3.6,
з ( h ) и и ( i ) ) нагреваемая водопроводная вода проходит последовательно по схеме
противотока через нижний 7 и верхний 8 подогреватели. При такой схеме достаточно
полно используется энтальпия теплоносителя.
Во всех ранее рассмотренных схемах присоединения отопительных установок к тепловой
сети (см. рис. 3.6, а (a) – в (c)) в качестве основного регулирующего устройств
использован регулятор расхода 12, являющийся, по существу, регулятором постоянства
расхода, так как его задачей являете поддержание постоянного расхода сетевой воды на
отопление. Такой метод регулирования принципиально применим только в районах с
однородной тепловой нагрузкой, когда можно ограничиться только центральным
качественным регулированием теплоснабжения путем изменения температуры сетевой
воды, поступающей после теплоподготовительной установки источника теплоты (ТЭЦ
или котельной) в подающий трубопровод тепловой сети, по тому же закону, по которому
изменяется тепловая нагрузка абонентов.
Для теплоснабжения общественных зданий, в которых, как правило, доля нагрузки
горячего водоснабжения незначительна, но существенна доля вентиляционной нагрузки,
можно заметно снизить расчетный расход сетевой воды при присоединении
вентиляционных калориферов по двухступенчатой схеме, как показано на рис. 3.6, н (m).
В этой схеме предварительный подогрев воздуха производится в калориферах нижней
ступени 23 за счет теплоты обратной сетевой воды. В зависимости от соотношения
расчетных нагрузок вентиляции и отопления выбирается соотношение расчетных
нагрузок нижней и верхней ступеней калориферной установки.
Для качественного и экономичного теплоснабжения всех потребителей в районах с
разнородной тепловой нагрузкой одного центрального регулирования недостаточно.
21
Необходимо в дополнение к центральному регулированию осуществлять групповое и
местное регулирование всех видов тепловой нагрузки на ГТП и (или) МТП. Выбор
импульса для группового или местного регулирования тепловой нагрузки зависит от типа
установок.
Импульсом в установках горячего водоснабжения обычно служит температура
водопроводной воды после подогревательной установки, в вентиляционных установках —
температура нагретого воздуха после калориферов.
Выбор импульса для регулирования отопительной нагрузки является более сложной
задачей, так как температура в отдельных помещениях отапливаемых зданий может
существенно различаться и зависит не только от количества теплоты, поданной в здание,
но и от качества работы отопительной установки здания, условий эксплуатации
отдельных помещений, бытовых тепловыделений, а также от инсоляции и инфильтрации,
которые, в свою очередь, зависят от размещения отдельных помещений по отношению к
сторонам света и «розе ветров». Поэтому для качественного и экономичного
удовлетворения нагрузки необходимо в дополнение к групповому и (или) местному
регулированию осуществлять индивидуальное регулирование отдельных помещений или
отдельных зон, подверженных различному влиянию инсоляции, инфильтрации, бытовых
тепловыделений и других условий.
Для группового или местного регулирования отопительной нагрузки используются
обычно следующие раздельные импульсы или их сочетания:
 внутренняя температура представительного помещения или средняя внутренняя
температура нескольких помещений;
 внутренняя температура устройства, моделирующего температурный режим
отапливаемых зданий;
 температура наружного воздуха или интегральный метеорологический показатель,
учитывающий наружную температуру и инсоляцию.
В тех случаях, когда для нормальной работы отопительной установки необходим
постоянный расход воды через эту установку, при снижении подачи сетевой воды должен
включаться в работу смесительный насос.
На рис. 3.6, л (k) и м (l) показано присоединение к тепловой сети отопительной установки
и установки горячего водоснабжения по двухступенчатой последовательной схеме. На
рис. 3.6, л (k) отопительная установка присоединена по зависимой схеме с элеватором и
смесительным насосом, а на рис. 3.6, м (l) — по независимой схеме. В отличие от
предыдущих схем местное регулирование отопительной нагрузки в этих схемах
проводится по внутренней температуре отапливаемых зданий с помощью регулятора
отопления 14.

Поддержание постоянного расхода воды в местной отопительной системе при снижении

регулятором отопления подачи сетевой воды в схеме, приведенной на рис. 3.6, л (k),
достигается за счет работы смесительного насоса 16. В схеме, показанной на рис. 3.6, м (l),
циркуляционный контур отопительной системы гидравлически изолирован от контура
сетевой воды. Циркуляция воды в отопительной установке, осуществляемая насосом 16,
поддерживается постоянной.
22
Fig. 3.8. Schema de conectare la rețelele termice a sistemului de încălzire și apă caldă menajeră a
unui grup de clădiri prin intermediu punctului termic local (PTL)
26 — dispozitiv de modelare; restul notațiilor sunt identice cu fig. 3.6

На рис. 3.8 показано присоединение к тепловой сети отопительных установок и систем

горячего водоснабжения группы зданий на ГТП. Регулирование отопительной нагрузки
осуществляется с помощью регулятора отопления 14 по импульсу температуры в
моделирующем устройстве 26. Смесительный насос 16 обеспечивает постоянный расход
воды в присоединенных отопительных установках независимо от расхода сетевой воды,
поступающей на ГТП через клапан регулятора отопления.
При применении регуляторов отопления, действующих по импульсу внутренней
температуры отапливаемых помещений или моделирующего устройства, вместо
регуляторов постоянства расхода значительно повышается резервирующая способность
системы теплоснабжения. Создается возможность снижения в необходимых случаях
расхода сетевой воды, подаваемой абонентам, при одновременном повышении ее
температуры без нарушения теплового режима отапливаемых зданий. Это позволяет при
аварийных ситуациях резервировать взаимно сблокированные магистрали путем передачи
части расхода сетевой воды в смежную магистраль. При применении регуляторов расхода
такой метод резервирования теплоснабжения путем повышения температуры воды
невозможен.

23
Fig. 3.9. Sistem tritubular închis de alimentare cu
Schemele de conectare:
a — f — conform figurii 3.6, n — instalații de vaporizare; p — instalații de ventilare; q — instalații
tehnologice; 26 — echipament tehnologic; 27 — reglatorul procesului de încălzire; restul notațiilor
conform figurii 3.6.

На рис. 3.9 показана трехтрубная закрытая водяная система. Со станции отходят два
подающих трубопровода I и II, в которых поддерживается различный температурный
режим. По трубопроводу I вода подается в отопительные и вентиляционные установки
потребителей. По трубопроводу II — в установки горячего водоснабжения и
технологические аппараты. По трубопроводу III вода возвращается от потребителей на
станцию.
В трехтрубных системах теплоснабжения осуществляется центральное регулирование
двух разнородных видов тепловой нагрузки. Температура воды в подающем трубопроводе
I изменяется по закону сезонной нагрузки, а в подающем трубопроводе II поддерживается
постоянной. Поскольку к каждой подающей линии присоединяется практически
однородная тепловая нагрузка, то роль местного регулирования значительно упрощается.
В этих условиях местное регулирование отопительной нагрузки может производиться с
помощью регуляторов расхода.
При закрытой системе теплоснабжения водопроводная вода, поступающая в установки
горячего водоснабжения, не имеет прямого контакта с сетевой водой, так как подогрев
водопроводной воды осуществляется на групповых тепловых подстанциях или на
абонентских вводах в поверхностных водо-водяных подогревателях. Гидравлическая
изолированность водопроводной воды, поступающей в установки горячего
водоснабжения, от воды, циркулирующей в тепловой сети — преимущество закрытой
системы. Благодаря гидравлической изолированности водопроводной воды от сетевой
24
обеспечивается стабильное качество горячей воды, поступающей в установки горячего
водоснабжения, такое же как качество водопроводной воды. Чрезвычайно прост
санитарный контроль системы горячего водоснабжения благодаря короткому пути
прохождения водопроводной воды от ввода в здание до водоразборного крана. Прост
контроль герметичности теплофикационной системы, который проводится по расходу
подпитки.
Основные недостатки закрытых систем:
1) выпадение накипи в водо-водяных подогревателях и трубопроводах местных
установок горячего водоснабжения при использовании водопроводной воды,
имеющей повышенную карбонатную (временную) жесткость >7 мг-экв/л;
2) коррозия местных установок горячего водоснабжения из-за поступления в них
недеаэрированной водопроводной воды;
3) сложность оборудования и эксплуатации абонентских вводов горячего
водоснабжения из-за установки водо-водяных подогревателей.
Особенно интенсивная коррозия возникает при мягких водах, имеющих отрицательный
индекс насыщения (J < 0) с большим содержанием растворенных агрессивных газов O2 и
СO2, а также при повышенной концентрации в воде хлоридов или сульфитов. В
коррозионно-активных водах показатель концентрации водородных ионов рН < 7,2.
Поэтому при определенном качестве водопроводной воды приходится при закрытых
системах теплоснабжения принимать специальные меры для повышения
антикоррозионной стойкости местных установок горячего водоснабжения или
устанавливать на абонентских вводах специальные фильтры для обескислороживания или
стабилизации водопроводной воды и для защиты от зашламления, что удорожает
оборудование и усложняет эксплуатацию абонентских вводов.

25
 retur.
APĂ FIERBINTE

Fig. 3.10. Sistem deschis bitubular cu apă de alimentare cu căldură

Schemele de conectare: a — conectarea dependentă a sistemului de încălzire; b — conectarea dependentă a sistemului de încălzire cu
amestec prin jet; c — conectarea dependentă a sistemului de încălzire cu amestec cu pompă, d — conectarea independentă a sistemului
de încălzire cu amestec prin jet; e — conectarea sistemului de alimentare cu apă caldă menajeră cu acumulator de apă fierbinte
amplasat în partea de sus; f — conectarea sistemului de alimentare cu apă caldă menajeră cu acumulator de apă fierbinte amplasat în
partea de jos; g — conectarea dependentă a sistemului de încălzire cu amestec prin jet și de alimentare cu apă caldă menajeră cu
prelevarea directă a apei și reglare independentă; h — conectarea dependentă a sistemului de încălzire cu amestec prin jet și pompă de
alimentare cu apă caldă menajeră cu prelevarea directă a apei și reglare dependentă; i — conectarea dependentă a sistemului de
încălzire cu amestec prin jet și pompă și a celui de alimentare cu apă caldă menajeră cu prelevarea directă a apei cu rezistență
constantă în punctul de conectare; j — conectarea dependentă a sistemului de încălzire cu amestec prin jet și pompă de alimentare cu
apă caldă menajeră cu prelevarea directă a apei și reglare independentă; k — conectarea independentă a sistemului de încălzire și de
alimentare cu apă caldă menajeră cu prelevarea directă a apei și reglare independentă; l — conectarea dependentă a sistemului de
încălzire cu amestec prin jet și de alimentare cu apă caldă menajeră cu prelevarea directă a apei și reglare dependentă; 22 — instalația
SISTEME DESCHISE DE ALIMENTARE CU ENERGIE TERMICĂ SUB FORMĂ DE

Principalul tip al sistemelor deschise îl reprezintă cel bitubular (figura 3.10). Apa fierbinte este
livrată de la sursă la consumator prin conducta tur I, și se întoarce înapoi la sursă prin conducta

26
de amestec; 23 — preîncălzitorul pre conectat al apei calde menajere; restul notațiilor sunt identice cu cele din figura 3.6
Sistemele de încălzire (figura 3.10, a - d) sunt conectate la rețele termice conform acelorași
scheme ca și în cazul sistemelor închise de alimentare cu energie termică.
Schemele de conectare a instalațiilor de alimentare cu apă caldă menajeră (figura 3.10, e și f)
sunt principial diferite de schemele analizate anterior. Alimentarea cu apă caldă menajeră a
consumatorilor se realizează nemijlocit cu apă din rețelele termice. Apa din conducta tur a
rețelelor termice trece prin supapa reglatorului de temperatură 13 în instalația de amestec 22. În
aceeași instalație de amestec nimerește și apa din conducta retur prin supapa reversibilă 5.
Reglatorul de temperatură reglează debitul apei din conducta tur, astfel încît în instalația de
amestec 22 să se mențină temperatura constantă (aproximativ 60 oC). din instalația de amestec
apa nimerește în sistemul local de alimentare cu apă caldă menajeră. Supapa reversibilă 5
împiedică curgerea apei din conducta tur direct în conducta retur. Pentru aplatizarea sarcinii
termice pentru alimentarea cu apă caldă menajeră, sunt instalate acumulatoare de apă fierbinte:
în schema din figura 3.10, e – acumulator instalat în partea de sus, iar în figura 3.10, f – în partea
de jos.
Încărcarea acumulatorului din partea de sus are loc din contul presiunii apei din rețelele termice,
iar descărcarea – sub acțiunea presiunii statice a acestuia. Pentru dirijarea cu acumulatorul din
partea de jos este prevăzut un dispozitiv automat special. Încărcarea acumulatorului din partea de
jos are loc prin supapa reglatorului 12, pentru care ca impuls servește căderea de presiune în
dispozitivul de strangulare, instalat pe conducta principală a sistemului local de alimentare cu
apă caldă menajeră.
Cînd consumul de apă caldă menajeră scade, are loc micșorarea căderii de presiune în elementul
de strangulare, în rezultat supapa reglatorului se deschide și o parte din apa din conducta
principală a sistemului local de alimentare cu apă caldă menajeră se scurge în acumulatorul de
apă fierbinte 1. În cazul creșterii consumului de ACM, supapa reglatorului de debit 12 se închide
treptat. Cînd consumul de ACM este mai mare decît cel care poate fi asigurat de apa din
conducta tur și cea retur a rețelelor termice, acumulatorul de apă fierbinte trece în regim de
descărcare. În acest caz supapa reglatorului de debit este complet închisă. Cu ajutorul unui
demaror se pune în funcțiune pompa 16, și apa din acumulator se debitează în sistemul de local
de alimentare cu ACM.
Clădirile rezidențiale de obicei au două tipuri de sarcină termică – pentru încălzire și alimentare
cu ACM, și se conectează conform schemelor g și i din figura 3.10. În figura 3.10, g, sistemul de
încălzire și cel de alimentare cu ACM sunt conectate la rețele termice conform principiului
reglării independente – ambele instalații funcționează independent una de alta. Debitul apei de
rețea din sistemul de încălzire nu depinde de sarcina termică a sistemului de alimentare cu ACM,
și se menține constant cu ajutorul reglatorului de debit 12. Consumul apei de rețea pentru
alimentarea cu ACM se modifică într-un interval foarte mare – de la maxim în orele de vîrf pînă
la zero în orele în care lipsește consumul de ACM.
Raportul dintre debitul apei din conducta tur și cea retur pentru alimentarea cu ACM, ce depinde
de temperatura apei la branșamentul consumatorului, este setat de reglatorul de temperatură 13.
Debitul total al apei de rețea din conducta tur a rețelei termice este egal cu suma debitelor apei
din conducta tur a sistemului de încălzire și celui de alimentare cu ACM. Debitul maxim din
conducta tur a rețelei termice, care servește drept debit de calcul pentru conducta tur, se
înregistrează în cazul sarcinii maxime pentru sistemul de alimentare cu ACM și temperatura

27
minimă din această conductă, adică în cazul cînd toată sarcina de alimentare cu ACM este
asigurată exlusiv din contul apei de rețea din conducta tur.
Debitul apei din conducta retur a rețelei termice este egal cu diferența dintre debitul apei de rețea
pentru sistemul de încălzire și debitul prelevat din această conductă pentru acoperirea sarcinii de
alimentare cu ACM. Debitul maxim din conducta retur este egal cu debitul pentru sistemul de
încălzire. Acesta se înregistrează în cazul cînd debitul apei de rețea pentru alimentarea cu ACM
din această conductă este zero (de exemplu în perioada nopții sau cînd sarcina termică pentru
ACM este complet asigurată din conducta tur a rețelei termice, ceea ce are loc în cazul
temperaturii minime a apei de rețea din conducta tur de 60 oC).
În cazul conectării sistemelor de încălzire și de alimentare cu ACM conform principiului reglării
independente se obține un debit de calcul din conducta tur a rețelei termice exagerat de mare,
ceea ce conduce la creșterea diametrelor conductelor rețelei termice, investițiilor capitale și a
costurilor pentru transportul energiei termice.
Debitul de calcul al apei din rețele termice considerabil se micșorează în cazul conectării
sistemelor de încălzire și alimentare cu ACM conform principiului reglării dependente. O astfel
de conectare este prezentată în figura 3.10, h. în acest caz reglatorul de debit12, instalat pe
conducta tur comună pentru cele două sisteme, menține debitul apă constant din conducta tur. În
orele cu debit maxim din conducta tur pentru alimentarea ACM, are loc micșorarea debitului
apei de rețea din conducta tur în sistemul de încălzire, și respectiv a căldurii pentru încălzire.
Deficitul de căldură este compensat în orele cu debit mai mic al apei din conducta tur a rețelei
termice, cînd cea mai mare parte a apei de rețea sau întreaga cantitate a ei este îndreptată în
sistemul de încălzire. Dereglarea regimului hidraulic al sistemului de încălzire în orele cu
consum maxim al ACM, poate fi eliminată prin instalare pe by-pass-ul dintre conducta retur al
sistemului de încălzire și elevator a unei pompe centrifuge, care în aceste regimuri este pusă în
funcțiune (figura 3.10, h – j).
Pentru a diminua efectul negativ al consumului apei de rețea din conducta tur, în perioada cînd
temperatura ei este minimă (60 – 65 oC), se poate de utilizat schema cu preîncălzitor pre conectat
pentru ACM. Această schemă permite prelevarea permanentă a apei pentru sistemul de ACM din
conducta retur al sistemului de încălzire, iar încălzirea ei pînă la temperatura necesară – în
preîncălzitor din contul apei de rețea din conducta tur ce este direcționată în sistemul de
încălzire.
La conectarea sistemelor consumatorului conform principiului reglării dependente (figura 3.10,
h) construcția incintelor încălzite servește ca acumulator de căldură, care aplatizează sarcina
termică diurnă a sistemelor de încălzire și alimentare cu ACM.
În cazul regimului de temperaturi al conductei tur a rețelelor termice, cînd micșorarea debitului
apei de rețea pentru sistemul de încălzire se compensează prin ridicarea temperaturii apei în așa
fel, încît la orice temperatură exterioară căldura diurnă cedată pentru încălzire să fie egală cu
pierderile de căldură a clădirii, debitul de calcul în conducta tur al rețelei termice este egal cu
debitul de calcul al apei de rețea pentru încălzire. Debitul de calcul al apei de rețea în conducta
retur la fel trebuie să fie egal cu debitul de calcul al apei de rețea pentru încălzire, deoarece în
orele cînd consumul de ACM lipsește, tot debitul apei de rețea ce a trecut prin sistemul de
încălzire, trebuie să fie returnată prin conducta retur la sursă.

28
În cazul suprasarcinii hidraulice al sistemului de alimentare cu ACM majoritatea consumatorilor,
ceea ce este caracteristic raioanelor rezidențiale nou construite, se dezic de reglatorul de debit
pentru sistemul de încălzire, limitîndu-se doar la reglatorul de temperatură 13 pentru sistemul de
alimentare cu ACM. O astfel de conectare este prezentată în figura 3.10, i. Rolul reglatoarelor de
debit îl îndeplinesc rezistențele hidraulice permanente 12, instalate la branșamentul
consumatorului. Rezistența hidraulică este calculată individual pentru fiecare branșament,
reieșind din condiția modificării debitului apei de rețea totuna pentru toți consumatorii la
modificarea sarcinii termice pentru alimentarea cu ACM.
În schemele prezentate în figura 3.10, j și k, sunt prezentate conectările sistemelor de încălzire,
reglarea cărora are loc în dependență de temperatura interioară a încăperilor încălzite.
În figura 3.10, j, sistemul de încălzire este conectat la rețeaua termică conform schemei
dependente, iar în figura 3.10, k – conform schemei independente.
Supapa dispozitivului de reglare modifică debitul apei de rețea pentru încălzire. Debitul necesar
al apei în sistemul de încălzire independent de debitul apei de rețea se menține cu ajutorul
pompei 16.
Conectarea independentă a sistemului de încălzire la rețeaua termică (figura 3.10, k) permite
considerabil de a ridica calitatea apei de rețea, și, respectiv, a ACM și de a ridica fiabilitatea
sistemului de alimentare cu energie termică. Aceasta este extrem de important pentru cartierele
mari, cu lungimi mari ale rețelelor termice și sarcină termică diferită, cînd presiunea în conducta
retur a rețelei termice în condițiile prelevării apei de rețea pentru alimentare cu ACM, poate să se
modifice în limite destul de mari, ceea ce în cazul conectării dependente perturbează regimul
normal de funcționare a sistemului de încălzire.

Fig. 3.11. Sistem monotubular de alimentare cu căldură

Schemele de conectare:
a – conectarea sistemului de încălzire dependent cu amestec prin jet și a instalației de alimentare cu apă
caldă menajeră cu acumulator de apă fierbinte amplasat cu partea de jos; b — sistemul independent de
încălzire și instalația de alimentare cu apă caldă menajeră cu acumulator de apă fierbinte amplasat cu
partea de sus; c — instalația de alimentare cu apă caldă menajeră cu acumulator de apă fierbinte amplasat
cu partea de sus; 22 — instalația de amestec; 23 — instalația de demarare; restul notațiilor sunt identice
cu cele din figura 3.6

29
Un șir de specialiști (В.Б. Пакшвером, Л.К. Якимовым, В.К. Дюскиным, Л.А. Мелентьевым
etc.) au elaborat și propus sisteme de alimentare cu energie termică monotubulare. Principala
idee a acestor scheme constă în faptul că tot debitul apei de rețea, după instalația de încălzire,
este utilizat pentru alimentarea cu ACM, ceea ce permite dezicerea de conducta retur. Datorită
acestui fapt considerabil se micșorează investițiile capitale în sistemul de alimentare cu energie
termică.

În figura 3.11, a și b, sunt prezentate schemele de principiu ale sistemului de alimentare cu

căldură monotubular cu conectarea consumatorilor ce au sarcină termică pentru încălzire și
alimentare cu ACM. Apa de rețea după sistemul de încălzire (figura 3.11, a) și după
preîncălzitorul sistemului de încălzire (figura 3.11, b) este direcționată în sistemul de alimentare
cu ACM. În instalația de amestec 22 a sistemului de alimentare cu ACM, cu ajutorul reglatorului
de temperatură 13, se menține temperatura constantă prin amestecarea apei din conducta retur a
sistemului de încălzire și a apei de rețea din conducta tur a rețelei termice. Așa necesitate poate
apărea în cazul temperaturii înalte a apei de rețea în conducta tur.

În figura 3.11, c, este prezentată conectarea izolată a sistemului de alimentare cu ACM.

Aplatizarea sarcinii diurne de alimentare cu ACM se realizează cu ajutorul acumulatorului de
apă calde 1, instalat la branșamentul consumatorului. În cazul conectării izolate a sistemului de
alimentare cu ACM temperatura constantă în instalația de amestec 22 se menține cu ajutorul
reglatorului de temperatură 13, în care are loc amestecarea apei de rețea cu apă rece din sistemul
de alimentare cu apă rece de interes public.
Posibilitatea aplicării sistemelor monotubulare în orașele moderne este destul de limitată,
deoarece în clădirile rezidențiale, existînd toate tipurile de facilități, necesarul ACM constituie
doar 40 -50 % din consumul apei de rețea pentru încălzire. Vărsarea apei după ce a trecut prin
sistemul de încălzire în sistemul de canalizare nu este deloc rațional din punct de vedere
economic. Utilizarea sistemelor monotubulare, în principiu, este posibilă doar în cartierele cu
cota relativ mare a sarcinii termice pentru alimentare cu ACM, cînd la majoritatea
consumatorilor consumul mediu diurn al ACM este egal sau mai mare decît debitul de calcul al
apei de rețea pentru sistemul de încălzire. Astfel de condiții pot apărea în orașele sudice cu o
concentrare mare a pensiunilor, sanatoriilor și instituțiilor medicale.
Mult mai rațional este utilizarea sistemului monotubular de tranzit (figura 3.12) pentru
transportarea căldurii către cartierele ce se află la distanțe considerabile față de sursa de căldură
(însă în interiorul cartierelor se păstrează sistem de alimentare cu energiei termică bitubular). În
acest caz sistemul de tranzit și sistemul local de alimentare cu energie termică funcționează în
regimuri hidraulice și de temperaturi diferite. Sistemul de rețele termice din cartier funcționează
ca un sistem bitubular deschis de alimentare cu energie termică și acoperă sarcina termică a
consumatorului independent de raportul dintre sarcina termică pentru încălzire și ce pentru
alimentare cu ACM.
Sistemul monotubular de tranzit realizează funcția de alimentare cu apă de adaos a sistemului
local de alimentare cu energie termică. Pentru ca întreg sistem să funcționeze fără a vărsa apa în
sistemul de canalizare, debitul diurn (sau săptămînal) al apei din sistemul de tranzit, trebuie să fie
egal cu consumul apei ACM pentru aceiași perioadă.

30
Un astfel de sistem, este corect de numit nu monotubular, ci unidirecțional. Deoarece nu sunt
admise întreruperi în asigurarea cu apă de adaos a sistemelor de alimentare cu energie termică,
conform principiului de rezervă, sistemul de tranzit se realizează nu monotubular, ci bitubular,
deși prin ambele conducte apa circulă doar într-o singură direcție – de la sursă la sistemul de
alimentare cu energie termică din cartier.

Fig. 3.12. Sistem de alimentare cu căldură cu rețeaua termică monotubulară de tranzit și bitubulară de
distribuție
Schemele de conectare: a — Instalația dependentă de încălzire cu amestec prin jet și pompă și instalația
de de alimentare cu apă caldă menajeră cu prelevare directă, b — instalația independentă de încălzire și
instalația de alimentare cu apă caldă menajeră cu prelevare directă a apei; ОК — supapa reversibilă; Д —
magistrala pentru transportul agentului termic la distanțe mari, Э — elevator; РТ — reglatorul de
temperatură; РО — reglatorul încălzirii; 12 — pompa apei de adaos; 19 — centrala termică de cartier de
vîrf; 20 — acumulatorul de apă fierbinte; 21 — reglatorul de descărcare; 22 — reglatorul apei de adaos;
23 — reglatorul de debit al rețelei termice de tranzit; restul notațiilor sunt identice cu cele din figura 3.1

Schema de principiu la sistemului monotubular de tranzit este prezentată în figura 3.12.

Apa fierbinte este transportată de la CET pînă la cartierul asigurat cu energie termică prin
conducta I al sistemului de tranzit unidirecțional. Pe conduct de tranzit este instalat reglatorul de
debit 21, care menține debitul constant al apei, egal cu consumul mediu săptămînal al apei calde
menajere.
În cartier funcționează un sistem bitubular constituit din conducta tu II și conducta retur III.
Recircularea apei în sistemul bitubular este realizată cu ajutorul stației de pompare 10. Prin
conduct tur II apa de rețea este transportată pînă la branșamentul consumatorului a și b, trece prin
sistemul de încălzire al consumatorului, parțial se consumă ca ACM, iar apoi prin conducta retur
III se întoarce la stația de pompare, care este înzestrată cu o instalație a apei de adaos, constituită
din pompa apei de adaos 12 și acumulator de apă fierbinte 20. În perioada cînd consumul de
ACM depășește debitul apei de rețea din conducta de tranzit I, se micșorează căderea de presiune
pe by-pass-ul pompei de rețea 10. Aceasta servește drept impuls pentru deschidere reglatorului

31
apei de adaos 22, și pompa apei de adaos 12 pompează apa din acumulatorul 20 în sistemul de
alimentare cu energie termică.
În perioada cînd debitul apei de rețea prin conducta de tranzit I depășește consumul de ACM,
căderea de presiune pe by-pass-ul pompei de rețea 10 crește, și ca rezultat reglatorul de debit se
închide, iar reglatorul 21 se deschide, și surplusul apei fierbinte se varsă din rețea în acumulator.
Cu ajutorul reglatorului 20 se aplatizează graficul sarcinii termice la CET și a sistemului de
alimentare cu energie monotubular de tranzit.
O parte din sarcina termică este acoperită de centrala termică de vîrf 19 care este conectată în
sistem după pompa de rețea 10 pe conducta tur II. Apa ce vine prin sistemul monotubular este
amestecată cu apa preîncălzită în centrala termică de vîrf 19.
Apa amestecată este direcționată spre consumator prin conducta tur II a sistemului bitubular.
Principala distincție a sistemelor deschise monotubulare constă în consumul apei de rețea în
calitate de ACM. Aceasta permite de a utiliza pentru prepararea apei de rețea a surselor de
căldură cu potențial scăzut la sursă în cantități mari cu temperaturi de 15 – 30 oC (apa de răcire
din condensatoarele turbinelor, ecranelor cazanelor). În sistemele închise, utilizarea acestor surse
este extrem de limitată, de obice nedepășind 0,5 – 1 % din debitul apei de rețea.
Utilizarea surselor de căldură cu potențial scăzut la CET în sistemele deschise permite obținere
unei economii de combustibil și, respectiv, micșorează costul preparării agentului termic.
În sistemele deschise se simplifică echipamentul branșamentului la rețelele termice a
consumatorului și a sistemului de alimentare cu ACM, deoarece nu există necesitatea utilizării
schimbătoarelor de căldură apă – apă la branșamentul consumatorului.

Sistemul local de alimentare cu ACM în sistemele deschise de alimentare cu energie termică nu

este supus depunerii nămolului și coroziunii, deoarece apa de adaos pînă la direcționarea în
rețelele termice este supusă unei tratări prealabile – tratării chimice și degazării.
În sistemele deschise, în acest scop, există necesitatea de instalații de tratare chimică a apei de
capacități mari.
Principalele avantaje ale sistemelor deschise de alimentare cu energie termică față de sistemele
închise, sunt:
1) posibilitatea utilizării căldurii reziduale de la centralele electrice de termoficare și
întreprinderi industriale pentru prepararea apei calde menajere;
2) simplificarea și ieftinirea branșamentelor consumatorului la rețelele termice și ridicarea
duratei de viață a instalațiilor locale de alimentare cu apă caldă menajeră;
3) posibilitatea utilizării sistemului monotubular de tranzit pentru transportarea căldurii la
distanțe mari;
iar dezavantajele:
1) complicarea și scumpirea instalațiilor de tratare chimică a apei la sursa de căldură;
2) instabilitatea calității apei (miros, culoare etc.) ce este utilizată pentru alimentarea cu
ACM în cazul conectării dependente a sistemului de încălzire la rețelele termice și gradul
ridicat de oxidare a apei, ceea ce poate fi evitat în cazul conectării instalațiilor de
încălzire conform schemei independente;
32
3) complicarea și creșterea volumului controlului sanitar al sistemului de alimentare cu
ACM;
4) complicarea exploatării din cauza regimului hidraulic nestabil al rețelelor termice, ceea
ce este legat de debitul intermitent al apei de rețea din conducta retur;
5) complicarea controlului ermicității sistemului de alimentare cu energie termică, deoarece
debitul apei de adaos în sistemele deschise nu caracterizează ermecitatea sistemului.

33
 SISTEME DE ALIMENTARE CU ENERGIE TERMICĂ SUB FORMĂ DE ABUR

Sisteme de alimentare cu căldură pot fi sisteme cu returnarea condensatului și fără returnarea

condensatului la sursă.

În practică pe larg se utilizează sisteme monotubulare de alimentare cu energie termică sub

formă de abur cu returnarea condensatului (fig. 3.13.). Aburul din priza turbinei nimerește în RT
cu abur I și se transportă prin ele până la consumatori. Condensatul de la ei se returnează prin
conducta de condensat II. Pentru cazul opririi turbinei sau insuficienței de abur pentru acoperirea
sarcinii din prizele reglabile ale turbinei este prevăzută alimentarea cu abur prin instalația de
reducere a presiunii 31.

Figura 3.13. Sistem monotubular de alimentare cu energie termică sub formă de abur cu
returnarea condensatului.
Schemele de conectare: a) sistem de încălzire dependent; b) sistem de încălzire independent; c)
sistem de alimentare cu ACM; d) sisteme tehnologice; e) sisteme tehnologice cu termocompresie
locală;
I – conductă de abur; II – conductă de condensat;
1 – turbină cu abur; 9 – instalație tehnologică;
2 – supapă de aer; 10 – vas de expansiune;
3 – robinet de apă; 11 – supapă de reglare;
4 – corp de încălzire; 12 – acumulator de apă fierbinte;
5 – supapă reversibilă; 13 – reglator de temperatură a apei;
6 – separator de condensat; 16 – pompă;
7 – oală de condensat; 31 – instalație de răcire și reducere a
8 – termocompresor; presiunii.

Schemele de conectare ale instalațiilor consumatoare la RT depind de construcția acestor

instalații. Dacă aburul nu poate trece nemijlocit prin instalația consumatorului, conectarea se
realizează conform schemei independente (fig. 3.13., b și c).

Condensatul este evacuat prin separatorul de condensat 6 în rezervorul de acumulare a

condensatului 7, de unde el est pompat cu ajutorul pompei 16 în conducta de condensat II prin
care ele se returnează la sursă. Pentru prevenirea întoarcerii condensatului în instalațiile
consumatoare din conducta de condensat a RT, după pompa 16 este instalată supapă de reținere
5.
34
Pe schema c este prezentată conectarea sistemului de alimentare cu ACM.

Echipamentul tehnologic, în general, se conectează la RT prin IRP. Schema unei astfel de

conectări este prezentată în fig. 3.13., d.

Colectarea condensatului și returnarea lui la sursă au o importanță majoră nu doar pentru

siguranța funcționării instalațiilor de cazane a CET, dar și pentru economia de căldură și
eficiența schemei tehnologice. Returnarea condensatului este extrem de importantă pentru CET
ce funcționează cu parametri supracritici ai aburului viu (presiunea mai mare de 13 MPa).
Instalațiile desalinizare a unor astfel de CET sunt foarte scumpe, și de aceea capacitatea
instalațiilor, de regulă, este limitată. Nereturnarea condensatului duce la necesitatea majorării
capacității instalațiilor de tratare a apei și consumului de reactivi chimici, și desigur la majorarea
pierderilor de căldură.

Principalele căi de perfecționare a sistemelor de colectare și returnare a condensatului sunt:

- Înlocuirea schimbătoarelor de căldură prin amestec cu cele prin suprafață;

- Evitarea impurificării condensatului prin îmbunătățirea ermetizării schimbătoarelor de
căldură prin suprafață, adică împiedicarea nimerii impurităților în zona aburului din
schimbătorul de căldură;
- Reglarea și menținerea în stare bună a separatoarelor de condensat;
- Prevenirea coroziunii interne în primul rând prin aplicarea schemelor închise de colectare
a condensatului cu menținerea suprapresiunii de 5-20 kPa în rezervoarele de acumulare
din contul introducerii aburului din conducta de abur.
Aplicarea sistemelor deschise de colectare și
returnare a condensatului se permite doar în cazurile,
în care nu există pericolul coroziunii interne, de
exemplu în cazul colectării condensatului
impurificat cu ulei. În majoritatea cazurilor se
utilizează sisteme de conducte de condensat sub
presiune cu pompe de condensat instalate la
consumatori, cum este prezentat în fig. 3.13.

O importanță deosebită în sistemul de colectare și

returnare a condensatului o au separatoarele de
condensat, care se instalează, de regulă, după toate
schimbătoarele de căldură prin suprafață, la fel și pe
conductele de abur saturat în punctele de acumulare
posibilă a condensatului.
În cazurile, în care presiunea aburului în RT este mai
mică decât cea necesară unor consumatori, ea poate
fi ridicată artificial la consumator cu ajutorul
compresorului. Pentru astfel de scopuri se utilizează
compresoare cu piston, rotative și centrifuge cu
acționare electrică sau mecanică (figura 3.13, e).
Figura 3.14. Sistem monotubular de
alimentare cu energie termică sub formă
de abur cu termocompresie centralizată
(la sursă) și returnarea condensatului.
3 – cazan de abur; 17 – degazor; 18 –
compresor cu jet; 36 – instalația de
tratare chimică a apei;
restul notațiilor sunt identice cu figura
3.13.

35
Dacă presiunea aburului din prizele turbinei la CET, nu este suficientă pentru asigurarea cu abur
a tuturor consumatorilor sau a majorității consumatorilor, atunci ea poate fi ridicată artificial la
centrală. Pentru ridicarea presiunii aburului la sursă se poate de utilizat compresoarele cu jet. În
figura 3.14. este prezentat un sistem de alimentare cu energie termică sub formă de abur cu
termocompresie la sursă. Aburul destins în turbină nimerește în rezervorul compresorului cu jet
18, în ajutajele căruia se îndreaptă aburul viu din instalațiile de cazane. Aburul comprimat cu
presiunea ridicată iese din difuzorul compresorului în RT.

În cazurile în care consumatorii industriali din regiune necesită abur de presiuni diferite, iar CET
poate asigura necesitatea de abur de presiune joasă din prizele turbinei, iar necesitatea de abur de
presiune înaltă nemijlocit din cazane, se aplică sisteme bitubulare și multitubulare de RT.
Sistemul bitubular se mai aplică și în cazul în care există consumuri diferite de abur în perioade
diferite ale anului, de exemplu vara și iarna. În acest caz în perioada consumului maxim
funcționează ambele conducte de abur, iar în perioada consumului minim funcționează doar o
conductă de abur. Uneori sistemul bitubular de RT cu abur se aplică conform principiului de
rezervă, când pentru procesul tehnologic nu este admisibilă întreruperea în alimentarea cu abur.

În figura 3.15 este prezentat sistemul bitubular de RT cu returnarea condensatului. Aburul

destins de presiune mică din turbină este îndreptat în una din conductele RT. Aburul din
instalațiile de cazane sau din prizele turbinei cu parametri mai înalți după IRP nimerește în a
doua conductă a RT. În dependență de parametrii necesari, instalațiile consumatorilor sunt
conectate la prima sau a două conductă de abur. Condensatul este returnat la sursă printr-o
conductă comună de condensat.

În unele cazuri de alimentare cu abur a

Figura 3.15. Sistem bitubular de
alimentare cu energie termică sub formă
de abur cu returnarea condenstului.
3 – cazan de abur; 17 – degazor; 36 –
instalația de tratare chimică a apei;
restul notațiilor sunt identice cu figura
3.13.
consumatorilor de la CET ce funcționează cu abur cu
parametri scăzuți (presiunea aburului până la 4,5
MPa), la care se utilizează instalații de tratare a apei
simplificate, din punct de vedere economic este
îndreptățit refuzul de returnare a condensatului dacă
el poate fi utilizat în instalațiile consumatorului. La
refuzul returnării condensatului se simplifică și se
ieftinesc RT și instalația consumatoare (din contul
înlocuirii schimbătoarelor de căldură prin suprafață
cu cele prin amestec), la fel se reduce consumul de
energie electrică pentru pompare. Deoarece
pierderea condensatului se compensează prin
ridicarea productivității instalației de tratare a apei a
CET, cresc investiția inițială în centrală și pierderile
cu purjare a instalațiilor de cazane.
În figura 3.16 este prezentat sistemul de alimentare
cu energie termică sub formă de abur fără returnarea
condensatului.
Toți consumatorii se conectează, de regulă,

36
nemijlocit la RT fără schimbătoare de căldură intermediare. Condensatul aburului este utilizat
pentru prepararea ACM.

Figura 3.16. Sistem monotubular de alimentare cu energie termică sub formă de apă fără
returnarea condensatului.
a) sistem de încălzire cu apă și sistem de alimentare cu ACM;
b) sistem de încălzire cu abur și sistem de alimentare cu ACM;
c) sistem de alimentare cu ACM;
15 – injector de abur; 16 – preîncălzitor cu jet;
restul notațiilor sunt identice cu figura 3.13.

BIBLIOGRAFIA

1. Теплофикация и тепловые сети, Е.Я. Соколов

2. Teza de master Modernizarea sistemelor de aprovizionare centralizată cu energie termică

37
Instalațiile de cazane cu abur pot fi utilizate pentru livrarea energiei termice atât sub formă de
abur, cât și sub formă de apă fierbinte. Preîncălzirea apei de rețea are loc în schimbătoarele de
căldură abur-apă. În cazul utilizării combustibililor solizi și preîncălzitoarelor abur-apă, sistemul
este mai ușor de manevrat și are un nivel mai mare de siguranță în comparație cu instalațiile de
cazane de apă fierbinte.

Pe figura de mai jos este prezentată schema principială de generare a energiei termice a unei
centrale electrice cu termoficare nucleară (CETN) cu reactoare de tip ВВЭР sau В.

Între reactor 17 și generator de abur 1 este un contur intermediar. În generator de abur este
produs ”abur curat”, adică abur neradioactiv. Acest fapt permite considerabil de a simplifica
schema și echipamentul instalației de generarea a energiei termice a CETN, deoarece abur
destins în turbină poate fi utilizat în preîncălzitoarele de rețea 5 -7 pentru preîncălzirea apei de
rețea. În cazul aburului impurificat cu substanțe radioactive, așa o soluție este nepermisă din
cauza pericolului impurificării apei de rețea în cazul neetanșeității sistemului de țevi a
schimbătorului de căldură.

Deoarece CETN trebuie să fie plasat la o mare distanță de orașe, din punct de vedere economic
este rațional de ridicat temperatura de calcul în conducta tur a magistralei în scopul micșorării
consumului de calcul a agentului de transport sau chiar a numărului de magistrale. De aceea la
CETN pentru preîncălzirea apei de rețea se utilizează nu numai aburul destins din prizele de
termoficare cu presiunile 0,05-0,25 MPa (preîncălzitoarele 5 și 6), dar și din prizele de presiuni

38
mai mari 0,6-0,8 MPa din camera de separare în care are de obicei se instalează separatoare a
umidității 21 și supraîncălzitor intermediar de abur 26 pe fluxul principal de abur. Principala
distincția a schemei de preîncălzire a apei de rețea la CETN de schema unui CET (prezentată pe
figura 3.1.), constă în prezența unui preîncălzitor de rețea

(Socolov pag 85)

Sisteme închise de alimentare cu căldură (Continuare)

39
În figura de mai jos este prezentată schema principială a unui sistem tritubular de alimentare cu
căldură. De la centrală pleacă două conducte I și II, în care se mențin regimuri de temperatură
distincte.

Prin conducta I se transportă apă fierbinte pentru sistemele de încălzire și ventilare a

consumatorilor, iar prin conducta II – în instalațiile de prepararea a ACM și aparate tehnologice.
Pe conducta III apa este returnată de la consumator la sursă.

În sistemele tritubulare de alimentare cu energie termică are loc reglarea centralizată a două
tipuri de sarcină termică distincte. Temperatura apei în conducta tur I se modifică conform
sarcinii sezoniere, iar în conducta II – se menține constantă. Deoarece la fiecare conductă tur se
conectează consumatori conform sarcinii termice practic omogeni, rolul sistemului de reglare
locală se simplifică considerabil. În aceste cazuri reglarea locală poate fi efectuată prin reglarea
doar a debitului.

În cazul sistemului închis de alimentare cu energie termică, apa rece utilizată pentru prepararea
ACM, nu are contact direct cu apa de rețea, deoarece preîncălzirea ei are loc la punctele termice
de grup sau la intrările consumatorilor. Izolarea hidraulică a apei reci, ce nimerește în sistemul de
preparare a ACM, de apa de rețea, este un avantaj al sistemelor închise. Datorită acestui fapt este
menținută stabilă calitatea ACM din instalațiile consumatorului. Este extrem de simplu controlul
sanitar al sistemului de alimentare cu ACM. La fel e simplu controlul ermetizării sistemului de
alimentare a căldurii, care are loc conform volumului apei de adaos.

Principalele dezavantaje ale sistemelor închise:

40
 - Depunerea crustei în preîncălzitoarele și conductele a sistemului local de alimentare cu
ACM la utilizarea apei reci, care posedă o duritate mărită (>7 mgechiv/l);
- Coroziunea instalațiilor locale de alimentare cu ACM din cauza apei reci nedegazate;
- Complexitatea echipamentului și reglării sistemului local de alimentare cu ACM.

Sisteme deschise de alimentare cu ACM

Principalul tip de sistem deschis de alimentare cu căldură este cel bitubular (figura 3.10). Apa
fierbinte de la sursă vine la consumator pe conducta I, și se returnează pe conducta II. Instalațiile

41
de încălzire (figura 3.10, а-г) se conectează la rețea conform acelorași scheme ca și în cazul
sistemelor închise.

Schemele de conectare a instalațiilor de alimentare cu ACM (figura 3.10, д și е) sunt principial

distincte de schemele analizate precedent. Alimentarea cu ACM a consumatorilor are loc
nemijlocit cu apa de rețea din RT. Apa de rețea din conducta tur prin reglatorul de temperatură
13 nimerește în instalația de amestec 22. La fel în instalația de amestec 13 nimerește și apa de
rețea din conducta retur prin supapa unisens 5. Reglatorul de temperatură, reglând debitul din
conducta tur, menține în instalația de amestec o temperatură constantă (aproximativ 60 oC). Din
instalația de amestec apa nimerește în sistemul local de alimentar cu ACM. Supapa unisens 5
împiedică curgerea apei din conducta tur în conducta retur. Pentru aplatizarea curbei de sarcină
a ACM, se instalează acumulatoare de apă caldă (figura 3.10, д și е).

Încărcarea acumulatorului de sus are loc din contul presiunii din RT, iar descărcarea – sub
acțiunea presiunii statice. Pentru dirijarea acumulatorului de jos este prevăzut un dispozitiv
automat. Încărcarea lui are loc prin supapa reglatorului de debit 12, pentru care ca impuls
servește căderea de presiune la dispozitivul de laminare, instalat pe conducta principală de
alimentare cu ACM.

Când consumul de ACM scade, se micșorează căderea de presiune și ca rezultat supapa

reglatorului de debit 12 se deschide, o parte de ACM se îndreaptă în acumulatorul de ACM 1
încărcându-l. La majorarea consumului de ACM, supapa regulatorului de debit se închide
complet și acumulatorul se descarcă. Cu ajutorul unui demaror se include în funcționare pompa
16, și apa din acumulator se îndreaptă în sistemul de alimentare cu ACM.

Clădirile rezidențiale, care de obicei au două tipuri de sarcini termice – de încălzire și de ACM
se conectează la RT conform schemelor din figura 3.10, ж și з. Instalațiile de încălzire și cele de
alimentare cu ACM se conectează la RT conform principiului reglării independente (figura 3.10,
ж). Ambele instalații funcționează independent una de alta. Consumul apei de rețea în sistemul
de încălzire nu depinde de sarcina ACM, și se menține constant cu ajutorul reglatorului de debit
12. Consumul apei de rețea pentru ACM se modifică în intervale mari.

Raportul consumului apei de rețea din conducta tur și cea retur a RT, dependent de temperatura
apei de rețea la intrarea consumatorului, este determinat de regulatorul de temperatură 13.
Consumul sumar al apei de rețea în conducta tur al RT este egal cu suma consumului pentru
încălzire și ACM. Consumul maxim în conducta retur al RT este egal cu consumul pentru
sistemul de încălzire.

La conectarea sistemelor de încălzire și ACM a clădirilor rezidențiale la RT conform principiului

reglării independente, se obține un consum mărit al apei de rețea în conducta tur, ceea ce duce la
majorarea diametrelor conductelor RT, investiției inițiale și costului pentru transport.

Consumul apei de rețea se micșorează considerabil la conectarea consumatorului conform

principiului dependent de reglare. Schema unei astfel de conectări este prezentată în figura 3.10,
з. În acest caz reglatorul de debit 12, instalat pe conducta comună de conectare a consumatorului,
menține un debit constant al apei de rețea. În orele de vârf a consumului de ACM se micșorează
consumul apei de rețea din conducta tur al RT, și respectiv a căldurii pentru încălzire.

42
Insuficiența de căldură se compensează în orele cu consum minim al ACM. Dereglarea
hidraulică a sistemului de încălzire în perioada de consum maxim al ACM poate fi eliminată prin
instalarea unei pompe centrifuge 16 pe by-pass-ul dintre elevator și conducta retur a sistemului
de încălzire, care în aceste regimuri este pusă în funcțiune (figura 3.10, з-к).

Pentru a elimina efectul negativ al consumului apei de rețea în perioadele când temperatura în
conducta tur al RT este minimă (60-65 oC), se poate de utilizat schema cu preîncălzitor pentru
ACM (figura 3.10, м). Această schemă permite permanent de a prelua apa de rețea din conducta
retur al sistemului de încălzire, iar preîncălzirea apei de rețea ce este îndreptată în sistemul ACM,
să se efectueze în preîncălzitor din contul apei de rețea din conducta tur al RT.

Sisteme deschise de alimentare cu ACM (continuare)

La conectarea consumatorilor conform principiului reglării dependente (fig. 3.10, з) construcția
clădirii poate fi folosită ca acumulator de căldură, care contribuie la aplatizarea curbii sarcinii
zilnice.

În regimul corespunzător de temperaturi în conducta tur a RT, când are loc micșorarea
consumului apei de rețea pentru încălzire aceasta se compensează prin majorarea temperaturii
acestei ape în așa fel, ca la orice temperatură exterioară cantitatea medie zilnică de căldură pentru
încălzire să fie egală cu pierderile de căldură din clădire, iar consumul apei de rețea în conducta
tur a RT să fie egală cu consumul de calcul. Debitul de calcul a apei de rețea în conducta retur la
fel trebuie să fie egală cu debitul de calcul a apei de rețea cu debitul de calcul pentru încălzire,
deoarece în orele fără consum de ACM, toată apa de rețea trebuie să se returneze prin conducta
retur la sursă.

La suprasarcini hidraulice a ACM la majoritatea consumatorilor, se renunță la instalarea

reglatoarelor de debit, limitându-se doar la reglatorul de temperatură 13 la nodul de conectare a
sistemului de alimentare cu ACM. O astfel de conectare este prezentată în fig. 3.10, и. Rolul
reglatorului de debit îl joacă rezistența hidraulică 12, instalată la conectarea consumatorilor.

Pe schemele prezentate în fig. 3.10 к și л, sunt prezentate conectarea abonaților la care reglarea
automată locală se efectuează conform temperaturii interne a aerului în incintele încălzite. În fig.
3.10 к, conectarea are loc conform schemei dependente, iar în fig. 3.10 л – conform schemei
independente.

Supapa dispozitivului de reglarea reglează debitul apei de rețea pentru încălzire. Menținerea
debitului necesar de apă în sistemul de încălzire local independent de debitul apei de rețea se
efectuează de către pompa 16.

Conectarea conform schemei independente a sistemelor de încălzire permite considerabil de a

ridica calitatea apei de rețea, și respectiv, a apei ce nimerește în sistemul de alimentare cu ACM
și de mări siguranța funcționării sistemului de încălzire. Acest fapt este extrem de important
pentru raioanele mari, ce au conducte magistrale lungi și sarcini termice neomogene, în care
presiunea în conducta retur poate varia în limite mari, ceea ce la conectarea conform schemei
dependente dereglează funcționarea sistemului de încălzire.

43
Un șir de specialiști au propus scheme monotubulare de alimentare cu căldură prezentate în
figura 3.11. idea principală a schemelor propuse este utilizarea totală a apei de rețea după
sistemul de încălzire în sistemul de alimentare cu ACM, ceea ce permite dezicerea de conducta
retur și micșorarea investițiilor capitale.

În figura 3.11 а și б, sunt prezentate schemele principiale ale RT monotubulare la care sunt
conectate sistemul de încălzire și alimentare cu ACM. Apa de rețea după instalațiile de încălzire
din figura 3.11, а și preîncălzitorul sistemului de încălzire din figura 3.11, б, se îndreaptă în
sistemul de alimentare cu ACM în nodul de amestec 22 instalației de alimentare cu ACM cu
ajutorul reglatorului 13 se menține temperatura constantă prin amestecarea apei din conducta
retur a sistemului de încălzire cu apa de rețea direct din RT. Pe schema din figura 3.11, б, este
prevăzută introducerea în nodul de amestec a apei din sistemul de alimentare cu apă rece. Așa o
necesitate poate apărea în cazul temperaturii înalte a apei de rețea. În figura 3.11, в este
prezentată schema de conectare doar a sistemului de alimentare cu ACM.

Aplatizarea sarcinii termice zilnice pentru alimentarea cu ACM se efectuează cu ajutorul

acumulatorului de apă fierbinte 1. În cazul conectării de sine stătătoare a sistemului de
alimentare cu ACM (figura 3.11, в) temperatura constantă în nodul de amestec 22 se menține cu
ajutorul reglatorului 13, în care are loc amestecarea apei de rețea cu apa din sistemul de
alimentare cu apă rece.

Aplicarea sistemelor monotubulare în orașele moderne este foarte limitată, deoarece necesitatea
de ACM în majoritatea clădirilor rezidențiale prezintă doar 40-50 % din consumul apei de rețea
pentru încălzire. Aruncarea apei după sistemul de încălzire în canalizare nu este absolut deloc
rațional din punct de vedere economic. Utilizarea sistemului monotubular este rațională doar în
cazul consumatorilor la care consumul ACM este egal sau mai mare ca consumul apei de rețea
pentru sistemul de încălzire.

Cel mai rațională este utilizarea sistemului monotubular pentru transportarea căldurii la distanțe
mari de la sursă, în același timp păstrând pentru consumatorii mai apropiați a sistemului
bitubular. În acest caz sistemul monotubular și cel bitubular vor funcționa în regimuri diferite.
Sistemul bitubular va funcționa ca un sistem obișnuit deschis de alimentare cu căldură și asigură
consumatorii cu căldură la diferite raporturi dintre sarcina pentru ACM și încălzire. Sistemul
monotubular de tranzit va avea funcția liniei de adaos a sistemului. Pentru ca acest sistem

44
monotubular să funcționeze bine, este necesar ca debitul apei de rețea în conducta de tranzit pe
timpul zilei trebuie să fie egal cu debitul apei pentru sistemul de alimentare cu ACM.

Un astfel de sistem este mai corect de numit nu monotubular, ci de sens unic. Deoarece nu sunt
admise întreruperi în completarea până la nivelul normal de funcționare a sistemului de
alimentare cu căldură, deseori linia de tranzit trebuie să fie realizată nu monotubulară, ci
bitubulară după principiul de rezervă. În acest caz ambele conducte reprezintă conducte tur.

Un astfel de sistem monotubular de tranzit este prezentat în figura 3.12. Apa fierbinte este
transmisă de la sursă în raionul de consum prin linia monotubulară de tranzit I. pe linia de tranzit
este instalat reglatorul de debit 23, care menține consumul constant al apei, egal cu consumul
mediu săptămânal pentru alimentarea cu ACM.

În raionul de consum funcționează sistem bitubular, care constă din conducta tur II și conducta
retur III. Recircularea apei în rețeaua raională se realizează de stația de pompare 10. Prin
conducta tur II apa fierbinte se transportă până la intrările consumatorilor а și б, apoi trece prin
sistemul de încălzire și parțial se consumă ac ACM și nimerește în conducta retur III prin care se
returnează la stația de pompare, unde sunt dispozitive de adaos, care includ pompa apei de adaos
12 și acumulatorul de apă fierbinte 20. În perioada consumului maxim, când consumul ACM
este mai mare ca debitul apei de adaos din sistem prin conducta I, scade presiunea înaintea
pompei 10. Acest fapt duce la deschiderea reglatorului de adaos și includerea pompei 12 care
pompează apa fierbinte din acumulator în sistemul de alimentare cu căldură. În perioada
consumului mic, când consumul de ACM este mai mic ca debitul apei din conducta I, se mărește
presiunea înaintea pompei 10. Reglatorul de debit 22 se închide, iar reglatorul de scurgere 21 se
deschide, și excesul de apă fierbinte se îndreaptă în acumulatorul 20.

Cu ajutorul acumulatorului 20 se aplatizează curba sarcinii CET-ului și RT de tranzit.

O parte din sarcină în perioade de vârf este acoperită de CT locală de vârf 19 conectată la sistem
după pompa de rețea 10 pe conducta tur a sistemului bitubular. Apa de adaos din conducta de
tranzit se amestecă cu apa de rețea preîncălzită în CT de vârf.
45
Apa amestecată nimerește în conducta tur II a sistemului bitubular de RT.

Principala caracteristică a sistemelor deschise de alimentare cu căldură reprezintă consumul apei

de rețea din RT pentru alimentarea cu ACM. Aceasta permite utilizarea pentru alimentare cu
ACM, cantități mai mari de apă de la sursă cu temperatura de 15-30 oC (exemplu apa de răcire
din condensator). În sisteme închise utilizarea acestui potențial este destul de mică, deoarece
consumul apei de adaos pentru RT nu depășește 0,5-1 % din volumul apei de RT. Utilizarea
acestui potențial în sistemele deschise de RT permite micșorarea consumului de combustibil și
micșorează costurile pentru alimentarea cu ACM.

În sisteme deschise se simplifică echipamentul la branșamentul consumatorilor și în sistemul de

alimentare cu ACM a consumatorilor, deoarece nu este nevoie de utilizare a preîncălzitoarelor
apă-apă.

Instalațiile locale de alimentare cu ACM în sistemele deschise de alimentare cu căldură nu sunt

supuse pericolului depunerilor și coroziunii, deoarece apa de adaos până la intrarea în RT este
tratată chimic și degazată.

În sisteme deschise în acest scop este nevoie de instalații voluminoase de tratare a apei.

Principalele avantaje ale sistemelor deschise față de cele închise sunt:

1) Posibilitatea utilizării pentru ACM a căldurii cu potențial scăzut de la CET și

întreprinderi industriale;
2) Simplificarea și ieftinirea branșamentelor consumatorilor și punctelor termice și mărirea
duratei de viață a instalațiilor locale de alimentare cu ACM;
3) Posibilitatea utilizării sistemului monotubular de RT pentru transportarea căldurii.

Dezavantajele sistemului deschis de alimentare cu căldură:

1) Complicarea și scumpirea instalațiilor de tratare a apei;

2) Instabilitatea calității apei (mirosul, culoarea etc.) din priza de apă în cazul schemei
dependente de conectare a sistemului de încălzire la RT și nivelul ridicat de oxidare a
apei, ceea ce poate evita la 100 % la aplicarea schemei independente de conectare a
sistemului de încălzire;
3) Complicarea sistemului de control sanitar al sistemului de alimentare cu căldură;
4) Complicarea exploatării din cauza instabilității regimului hidraulic al RT, legate de
debitul variabil al apei de rețea din conducta retur;
5) Complicarea sistemului de control al ermetizării sistemului de alimentare cu căldură,
deoarece volumul apei de adaos nu caracterizează gradul de ermetizării sistemului.

46
 ALEGEREA AGENTULUI DE TRANSPORT ȘI SISTEMULUI

DE ALIMENTARE CU CĂLDURĂ

Alegerea agentului de transport și a sistemului de alimentare cu căldură este determinată de

principiile tehnico-economice și depinde de tipul sursei de căldură și tipul sarcinii termice. Se
recomandă simplificarea sistemului de alimentare cu căldură la maximum. Cu cât sistemul este
mai simplu, cu atât el este mai ieftin și mai sigur în funcționare. Cele mai simple soluții le oferă
utilizarea unui singur agent pentru toate tipurile de sarcini.
Dacă sarcina termică a regiunii constă din termoficare, ventilare și alimentare cu ACM, la
termoficare se aplică un sistem bitubular. În cazurile în care pe lângă termoficare, ventilare și
alimentare cu ACM, în regiune există o sarcină tehnologică mică, care necesită căldură de
potențial ridicat, este rațional de utilizat un sistem tritubular. Una din conductele tur se utilizează
pentru acoperirea sarcinii de potențial ridicat.
În cazurile în care, sarcina de căldură de bază în regiune este cea tehnologică de potențial ridicat,
iar sarcina sezonieră de termoficare este nesemnificativă, ca agent de transport se utilizează
aburul.
La alegerea sistemului de alimentare cu căldură și parametrilor agentului de transport, se iau în
calcule caracteristicile tehnico-economice în toate verigile sistemului: sursa de căldură, RT,
instalațiile consumatoare. Din punct de vedere energetic apa este mai convenabilă decât aburul.
Aplicarea preîncălzirii în trepte a apei la CET permite ridicarea producerii combinate specifice a
energiilor electrică și termică, ceea ce duce la micșorarea consumului de combustibil. În cazul
utilizării sistemului de alimentare cu căldură cu abur, toată sarcina termică este acoperită din
contul, de regulă, de aburul destins cu parametri mai înalți, de aceea producerea specifică de
energie electrică se micșorează.
Principalele avantaje ale apei în calitatea de agent de transport în comparație cu abur sunt:
1) producerea combinată specifică mare a energiilor termică și electrică pe baza consumului
de energie termică;
2) păstrarea condensatului la CET, ceea ce are o importanță majoră pentru sursele cu
parametri înalți;
3) posibilitatea reglării centralizate a sarcinii termice omogene sau a combinației bine
determinate de sarcini termice diferite la raporturi egale de sarcini de calcul a
consumatorilor, ceea ce permite simplificarea reglării locale;
4) o eficiență mai mare a sistemului de alimentare cu căldură ca rezultat al lipsei pierderilor
de abur și de condensat în instalațiile consumatoare, ce au loc în sistemele cu abur;
5) capacitatea ridicată de acumulare a sistemului cu apă.
Dezavantajele principale ale apei ca agent de transport:
1) consum mare de energie electrică pentru pomparea apei de rețea în comparație cu
consumul pentru pomparea condensatului în sistemele cu abur;
2) probabilitatea ridicată a avariilor, deoarece scurgerile de agent de transport din sistemele
cu abur, ca rezultat al volumului specific mare al aburului, sunt cu mult (de 20-40 ori)
mai mici, decât în sistemele cu apă (în cazul unor defecțiuni minore sistemul cu abur

47
 poate fi menținut în funcțiune o perioadă îndelungată de timp, în timp ce sistemele cu apă
trebuie să fie oprite imediat);
3) densitatea ridicată a agentului de transport și legătura dură dintre toate punctele
sistemului.
Conform condițiilor de asigure a regimului termic a instalațiilor consumatoare, determinat de
temperatura medie a agentului de transport în schimbătoarele de căldură a consumatorilor, aburul
și apa pot fi considerați agenți de transport echivalenți. Doar în cazuri specifice, când aburul este
utilizat nemijlocit în procesele tehnologice, el nu poate fi înlocuit de apă.
La alimentarea cu căldură de la CT, aburul poate fi utilizat și pentru acoperirea sarcinilor cu
potențial scăzut.
O importanță majoră o are alegerea parametrilor agentului de transport. La alimentarea cu
căldură de la CT este rațional de ales parametri mai ridicați a agentului de transport, permiși de
condițiile de transportare a căldurii prin RT și utilizare în instalațiile consumatoare. Ridicarea
parametrilor agentului de transport duce la micșorarea diametrelor RT și consumului de energie
electrică pentru pompare (în cazul apei). La termoficare este necesar de luat în considerație
influența parametrilor la eficiența funcționării CET.
Alegerea sistemului de alimentar cu căldură cu apă de tip deschis sau de tip închis depinde de
condițiile de alimentare a CET cu apă, calitatea apei reci (duritatea, activitatea corozivă și de
oxidare) și disponibilitatea surselor de căldură de potențial scăzut pentru alimentarea cu ACM.
O condiție obligatorie atât pentru sistemele închise, cât și cele deschise de alimentare cu căldură
este asigurarea stabilă a calității ACM. În majoritatea cazurilor calitatea apei reci determină
alegerea tipului sistemului.
Posibilitatea utilizării unui tip de sistem din cele două menționate mai sus este determinată de
următorii indici a apei reci. Cazul sistemului închis de alimentare cu căldură: indicele de
saturație > -0,5; duritatea de carbon ≤ 7 mgeciv./l; (Cl+SO4) ≤ 200mg/l. Cazul sistemului deschis
de alimentare cu căldură: oxidare de permanganat >4 mg/l în zone de stagnare.
La oxidare mărită în zonele de stagnare a sistemelor de alimentare cu căldură (de exemplu în
corpurile de încălzire) se dezvoltă procesele microbiologice, ca rezultat având o impurificare
sulfidică a apei. În așa cazuri, ACM preluată din sistemul de încălzire are un miros neplăcut de
H2S.
Conform indicilor energetici și investiției inițiale sistemele bitubulare deschise și închise practic
sunt echivalente. Conform cheltuielilor economice sistemele deschise au un mic avantaj în cazul
existenței unor surse de apă nedură la CET, ele nu necesită tratare și satisfac condițiile sanitare
față de apa potabilă. La utilizarea sistemului deschis, apa pentru alimentare cu ACM este
prelevată din RT, ceea ce pe de o parte descarcă rețeaua de alimentare cu apă rece și în unele
cazuri oferă un avantaj economic, iar pe de altă parte – deseori impune de a trage conducte
magistrale de apă rece la CET, ceea ce ridică investițiile inițiale. Conform cheltuielilor de
exploatare sistemele deschise cedează puțin în fața sistemelor închise în legătură cu cheltuielile
suplimentare pentru tratarea apei. În exploatare sistemele deschise sunt mai complicate decât
cele închise din cauza regimului hidraulic nestabil al RT, complicarea controlului sanitar și a
celui de ermetizare al RT.

48
 CAPITOLUL II

Regimurile de reglare a sistemelor centralizate de alimentare cu căldură

1. Metode de reglare

Sarcina termică a consumatorilor nu este constantă. Ea se modifică în funcție de condițiile

meteorologice (temperatura exterioară, viteza vântului, insolația etc.), regimul consumului de
ACM, regimul de funcționare a utilajului tehnologic etc. Pentru asigurarea calității alimentării cu
energie termică, la fel și asigurarea unui regim economic al sursei de căldură și transportării
agentului termic prin RT, se alege metoda respectivă de reglare.

În funcție de punctul de realizare a reglării se deosebesc reglare centralizată, de grup, locală și

individuală. Reglarea centralizată se realizează la CET și CT; cea de grup – la punctele termice
de grup (PTG); cea locală – la punctele termice locale (PTL), numite deseori puncte de
branșament a consumatorilor; cea individuală – nemijlocit la instalațiile consumatoare. În
majoritatea cazurilor sarcina termică într-o regiune este neomogenă. În una și aceeași regiune sau
chiar la același branșament la RT pot fi conectați consumatori cu sarcini diferite, de exemplu:
sistem de încălzire și de alimentare cu ACM; sistem de încălzire, alimentare cu ACM și ventilare
etc. În afară de aceasta, în orașele mari, consumatorii aflați la diferite distanțe de la sursă se află
în condiții diferite din cauza întârzierii transportării agentului termic.

Pentru asigurarea unei economicități înalte reglarea alimentării cu căldură trebuie efectuată
printr-o metodă combinată, care trebuie să fie o combinare rațională a trei trepte de reglare –
centralizate, de grup sau locală și individuală.

Reglarea individuală necesită, nemijlocit la echipamentul consumator, un număr mare de

reglatoare individuale. Acest tip de reglare nu poate fi realizat tot timpul, deoarece necesită
cheltuieli mari pentru reconstrucția echipamentului termic existent. Îndeosebi este complicată
reconstrucția sistemelor de încălzire monotubulare, când funcționarea unui corp de încălzire este
strâns legată de funcționarea altor corpuri de încălzire. De aceea reglarea sistemelor de
alimentare cu căldură se limitează la două-trei trepte centralizată și de grup și/sau locală, iar în
sistemele mici de alimentare cu căldură – cu o treaptă de reglare la sursă.

O reglare eficientă poate fi atinsă doar cu ajutorul sistemelor de reglare automată respective
(SRA), dar nu în mod manual cum se realiza perioada incipientă a dezvoltării sistemelor
centralizate de alimentare cu căldură.

Reglarea centralizată se efectuează conform sarcinii termice tip, caracteristice majorității

consumatorilor din regiune. Ca sarcină tip poate servi atât un tip de sarcină, de exemplu de
încălzire, cât și două tipuri de sarcină, de exemplu de încălzire și de alimentare cu ACM, într-un
raport bine determinat al valorilor de calcul al acestor sarcini.

Atât la reglarea de grup, cât și la cea locală se utilizează la SRA, care reglează alimentarea cu
căldură a instalațiilor consumatoare de același tip. În astfel de caz, considerabil se micșorează
numărul autoreglatoarelor individuale, însă alimentarea cu căldură se efectuează conform
parametrilor medii pentru fiecare tip de sarcină termică, măsurate în unul sau câteva puncte a
instalației. În cazul prezenței reglării locale se perturbează regimul termic, însă valoarea medie a

49
parametrilor în punctele de control se mențin. Pentru asigurarea calității înalte a alimentării cu
căldură, este necesară o reglare minuțioasă prealabilă a instalațiilor consumatoare, care ar asigura
o distribuție corectă a agentului termic în instalațiile separate ale sistemului local.

Cea mai mare cantitate a căldurii în sistemele consumatorului se consumă pentru scopuri de
încălzire, de acea sarcina termică în primul rând depinde de regimul de cedare a căldurii de către
aparatele de încălzire. Aparatele de încălzire a consumatorilor sunt destul de variate după
caracter, construcție și realizare tehnică: corpuri de încălzire, care cedează căldură aerului prin
radiație și convecție liberă; calorifere de ventilație, care încălzesc aerul, ce se mișcă cu viteze
mari de-a lungul suprafețelor de încălzire; diverse aparate tehnologice în care aburul sau apa
încălzesc agentul termic secundar, etc. Necătînd la această varietate, căldura cedată de aparatele
de încălzire poate fi descrisă cu formula:

𝑄 = 𝑘𝐹∆𝑡𝑛 = 𝑊𝑛 (𝜏1 − 𝜏2 )𝑛, (1)

Unde 𝑄 - cantitatea de căldură cedată într-o perioadă de timp 𝑛;

𝑘 - coieficientul global de transfer de căldură al aparatului de încălzire;

𝐹 - suprăfața de transfer de căldură a aparatului de încălzire;

∆𝑡 – diferența medie de temperatură dintre mediul de încălzire și cel încălzit;

𝑊𝑛 - echivalentul consumul agentului termic primar;

𝜏1 ș𝑖 𝜏2 - temperatura agentului termic primar la intrare în aparatul de încălzire și la ieșire

din el.

În prima aproximație, diferența medie de temperatură poate fi exprimată ca media aritmetică

dintre temperatura agentului termic și cea a mediului încălzit:
𝜏1 +𝜏2 𝑡1 +𝑡2 𝜏1 +𝜏2
∆𝑡 = − = − 𝑡̅, (2)
2 2 2

Unde 𝑡̅ - temperatura medie a mediului încălzit;

𝑡1 ș𝑖 𝑡2 - temperaturile agentului termic secundar la intrare și ieșire din aparatul de

încălzire.

Din relațiile (1) și (2) rezultă:

𝑄
𝜏2 = 𝜏1 − 𝑊 (𝜏1 −𝑡̅)𝑛
𝑛 𝑛
{ 𝜏1 +𝜏2
→𝑄 = 1 0,5 . (3)
+
𝑄 = 𝑘𝐹 ( 2 − 𝑡̅) 𝑛 𝑘𝐹 𝑊𝑛

Din relația de mai sus se poate de făcut concluzia că sarcina termică poate fi reglată prin
modificarea a cinci parametri: coeficientul global de transfer de căldură al aparatului de
încălzire, suprafața de transfer de căldură a aparatului de transfer de căldură, temperatura
agentului termic la intrare în aparatul de încălzire, echivalentul consumului de agent termic,
timpul de funcționare a aparatului de încălzire.

50
Pentru reglarea centralizată, din acești cinci parametri, practic pot fi utilizați doar doi 𝑊𝑛 și 𝜏1 .
Trebuie de luat în considerație că diapazonul de modificare a acestor parametri este limitat de un
șir de factori.

În cazul unei sarcini neomogene, limita inferioară a 𝜏1 de obicei este temperatura necesară pentru
alimentare cu ACM (de regulă 60 oC). Limita de sus a 𝜏1 este determinată de presiunea
admisibilă din conducta tur a RT (reieșind din temperatura de fierbere a apei). Limita de sus a
𝑊𝑛 este determinată de căderea disponibilă de presiune la PTG și PTL și rezistența hidraulică a
instalațiilor consumatorului. Parametrii 𝑘, 𝐹 și 𝑛 pot fi modificați doar în cazul reglării locale.

Metoda de bază de reglare a sarcinii termice a aparatelor de încălzire, în cazul utilizării aburului,
constă în modificarea temperaturii de condensare prin laminare sau modificarea timpului de
funcționare a aparatului, adică funcționării prin așa numitele „admisii”. Ambele metode
reprezintă reglare locală. În sistemele centralizate de alimentare cu căldură cu apă pot fi utilizate
trei metode de reglare centralizată:

1) calitativă, care constă în reglarea cantității de căldură livrate prin modificarea

temperaturii agentului termic la intrare în instalația consumatoare păstrând debitul
constant al agentului termic în instalația reglată;
2) cantitativă, care constă în reglarea cantității de căldură livrate prin modificarea debitului
agentului termic păstrând temperatura constantă la intrare în instalația reglată;
3) calitativ-cantitativă, care constă în reglarea cantității de căldură livrată prin modificarea
concomitentă a debitului și temperaturii agentului termic.

La automatizarea branșamentelor consumatorilor, în orașe, a primit o aplicare reglarea

centralizată calitativă completată la PTG sau PTL de reglare cantitativă sau reglare prin admisii.

Funcționarea calitativă a aparatelor de încălzire a clădirilor rezidențiale și de menire socială, cu

reglarea calitativă sau prin admisii este posibilă doar în cazul conectării la RT a acestor instalații
conform schemelor independente sau dependente cu pompă de amestec (fig. 3.6, л și м și fig.
3.10, к și л), deoarece doar în cazul acestor tipuri de conectare la RT în instalațiile de încălzire
poate fi menținut valoarea de calcul al debitului de apă independent de consumul apei de rețea
din RT.

La conectarea aparatelor de încălzire la RT conform schemei dependente cu elevator fără pompă

de amestec, micșorarea consumului apei de rețea provoacă o micșorare proporțională a
consumului apei în sistemul local de încălzire. Micșorarea consumului apei în sistemul local
duce la creșterea diferenței de temperatură și posibil căderii de presiune, ceea ce duce la
dezechilibrul vertical al sistemului de încălzire. Acest fapt duce la limitarea utilizării reglării
cantitative în sistemele bitubulare în clădirile rezidențiale, care, de regulă, au înălțimi mari și o
cădere mică de presiune în cazul debitului de calcul al apei.

Dereglarea regimului de funcționare în aparatele de încălzire mai apare, la fel, în cazul reglării
prin admisii, deoarece la conectarea și deconectarea periodică a circulării aburului în aparatele de
încălzire, aflate la distanțe diferite de nodul de reglare, sunt supuse unor condiții diferite.

La alimentarea cu căldură de la CET, cogenerarea energiei electrice, în cazul reglării calitative

este mai mare față de alte metode de reglare centralizată. Reglarea centralizată cantitativă
51
cedează primul loc în fața reglării centralizate calitative în ceea ce privește un regim stabil în
aparatele de încălzire conectate la RT conform schemei dependente cu elevator fără pompă de
amestec. Ca urmare a debitului variabil al apei de rețea, consumul energiei electrice pentru
pompare în cazul reglării cantitative este mai mic decât în cazul reglării cantitative.

În cazul sarcinii termice neomogene, aplicarea reglării centralizate, pe durata întregului sezon de
încălzire, nu oferă posibilitatea de a satisface cerințele diferitor consumatori alimentați de la
aceeași RT, ceea ce impune schimbarea metodei de reglare centralizată în diferite perioade ale
sezonului de încălzire.

Reglarea centralizată a alimentării cu căldură poate realizată principial atât prin livrare
neîntreruptă, cât și prin cea periodică a căldurii către consumatori. În al doilea caz legătura dintre
graficul livrărilor și utilizării căldurii se efectuează prin utilizarea diferitor acumulatoare de
căldură.

Pentru sistemele cu livrare neîntreruptă este valabilă următoarea dependență, bazată pe bilanțul
de căldură și transfer de căldură:

𝑄̅ = 𝑊 ̅̅̅ = 𝑘̅∆𝑡
̅ 𝛿𝜏 ̅̅̅. (4)

Într-un șir de cazuri de aplicare a reglării cu debit variabil al apei de rețea, acesta trebuie să fie
înlocuit de o dependență de debit sau de un consum echivalent al debitului apei de rețea. Această
dependență poate fi exprimată prin următoarea relație empirică:

𝑊 ̅ 1⁄𝑚 .
̅ = 𝑄̅ 𝑚 sau 𝑄̅ = 𝑊 (5)

Relația (5) se aplică aproape în toate sistemele de reglare.

În cazul reglării calitative, adică în cazul debitului

̅ = 1. Din relația (4) rezultă:
constant, 𝑊

𝑄̅ = ̅̅̅
𝛿𝜏.

În cazul reglării cantitative 𝑚 ≥ 1. Din relația (5) se

observă:

𝑄̅ ≥ 𝑊
̅.

În cazul reglării calitativ-cantitative 0 ≤ 𝑚 ≤ 1. Din

relația (5) obținem:

𝑄̅ ≤ 𝑊
̅.

În fig. 4.1. este prezentată dependența 𝑄̅ ≤ 𝑓(𝑊

̅ ) în
cazul diferitor metode de reglare.

52
 2. Reglarea centralizată a sarcinii termice omogene

În majoritatea regiunilor sarcina termică de bază deobicei, iar uneori unică, o constituie sarcina
termică de încălzire. Cota parte a altor tipuri de sarcină, de exemplu cea de ACM, în perioada
rece a anului considerabil este mai mică. Deacea la baza reglării centralizate a sarcinii termice stă
temperatura exterioară.

În regiunile în care domină sarcina termică de încălzire, reglarea centralizată este rațional de a
efectua conform temperaturii exterioare echivalente.

Temperatura exterioară echivalentă 𝑡𝑒𝑥𝑡.𝑒𝑐ℎ. reprezintă temperatura exterioară la care pierderile

de căldură în clădire prin înzidirile exterioare practic sunt egale pierderilor de căldură a acestei
clădiri luînd în considerație infiltrările de aer rece și radiația solară.

Acestei temperaturi exterioare 𝑡𝑒𝑥𝑡 în dependență de intensitatea infiltrărilor și radiației solare

corespund diferite temperaturi exterioare echivalente 𝑡𝑒𝑥𝑡.𝑒𝑐ℎ. .

Temperatura exterioară echivalentă:

𝑡𝑒𝑥𝑡.𝑒𝑐ℎ. = 𝑡𝑒𝑥𝑡. − ∆𝑡𝑖𝑛𝑓. + ∆𝑡𝑟𝑎𝑑.𝑠.

Unde ∆𝑡𝑖𝑛𝑓. - diferență de temperatură care ia în considerație infiltrările,

∆𝑡𝑖𝑛𝑓. = 𝜇(𝑡𝑖𝑛𝑡. − 𝑡𝑒𝑥𝑡. ),

𝜇 - coeficientul de infiltrare;

𝑡𝑖𝑛𝑡. - temperatura interioară de calcul;

∆𝑡𝑟𝑎𝑑.𝑠. - diferența de temperatură ce ia în considerație efectul radiației solare,

∆𝑡𝑟𝑎𝑑.𝑠. = 𝑎𝑞𝑟𝑎𝑑.𝑠. /𝛼𝑒𝑥𝑡. ,

𝑎 - coeficientul de absorbție a radiației solare ale suprafețelor exterioare a îngrădirilor clădirii

egal cu raportul dintre radiația absorbită și radiația incidentă;

𝑞𝑟𝑎𝑑.𝑠. - intensitatea specifică a radiației solare pe suprăfața dată, W/m2;

𝛼𝑒𝑥𝑡. - coefientul de transfer de căldură prin convecție de la aerul exterior la suprăfața

îngrădirilor exterioare, W/(m2K).

Reglarea centralizată a sarcinii de termoficare. Sarcina reglării constă în menținerea

temperaturii interioare de calcul 𝑡𝑖𝑛𝑡. în incintele încălzite. În continuare vom analiza trei metode
teoretice de reglare centralizată a sarcinii termice: calitativă, cantitativă și calitativ-cantitativă.

a. Reglarea calitativă. Calculul reglării calitative constă în determinarea temperaturii apei

în RT în dependență de sarcina termică în cazul echivalentului consumului agentului
termic din RT constant, adică 𝑊0 = 1.

În cazul conectării conform schemei dependente a instalațiilor de încăzire la RT (vezi fig. 3.5, а-
в și fig. 3.9, а-в), apalatizarea graficilor de temperaturi

53
 Calculul hidraulic al rețelelor termice
1. Sarcinile calculului hidraulic al RT

Calculul hidraulic este unul din elementele de bază ale proiectării și exploatării RT.

Calculul hidraulic include:

1) Determinarea diametrelor conductelor;

2) Determinarea presiunii și căderii de presiune în diferite puncte ale RT;
3) Unirea tuturor punctelor sistemului în cazul regimurilor statice și dinamice cu scopul
asigurării presiunilor admisibile și căderilor de presiune necesare în RT și instalațiile
consumatoare.

Rezultatele calculului trebuie să ofere date:

1) Pentru determinarea investițiilor, consumului de metal (conducte) și volumului lucrărilor

de construcție a RT;
2) Despre caracteristicile instalate ale pompelor de recirculare și de rețea, numărul lor și
locul de instalare a acestora;
3) Pentru determinarea funcționării surselor de căldură, RT și instalațiilor consumatoare
conectate la RT;
4) Pentru alegerea metodelor de autoreglare la PTG, PTL și la branșamentele
consumatorilor;
5) Determinarea regimurilor de exploatare a sistemului de alimentare cu căldură.

Pentru calculul hidraulic trebuie să fie date schema și profilul RT, indicată amplasarea surselor
de căldură și a consumatorilor și sarcinile de calcul.

2. Schema și configurarea RT

Schema RT este determinată de amplasarea surselor de căldură în raport cu consumatorii,

caracteristica sarcinii termice și tipul agentului de transport.

Principiile de bază, de care trebuie să se conducă la alegerea schemei RT sunt siguranța și

eficiența alimentării cu căldură. La alegerea configurării RT trebuie să se tindă la niște soluții la
maxim de simple și lungimi cât mai mici ale RT.

Aburul în calitate de agent de transport se utilizează de obicei pentru acoperirea sarcinii

tehnologice ale întreprinderilor industriale. Sarcina de bază ale RT cu abur se concentrează de
obicei în relativ puține noduri. De aceea lungimea RT cu abur raportată la o unitate a sarcinii
termice de calcul, de regulă, este mică. Când procesul tehnologic permite întreruperi scurte (până
la 24 ore) în alimentarea cu abur, cea mai eficientă soluție este aplicarea sistemului monotubular
de RT cu returnarea condensatului.

Trebuie de ținut cont de faptul că dublarea conductelor RT duce la creșterea considerabilă a

costului sistemului. În cazul substituirii utilizării unei conducte calculate să acopere 100% din

54
sarcină, cu două conducte care ar acoperi câte 50% din sarcină, suprafața conductelor ar crește cu
56%, respectiv va crește investiția inițială.

O sarcină mai complicată o constituie alegerea schemelor RT cu apă, deoarece în acest caz
sarcina nu este concentrată ca în cazul RT cu abur. RT cu apă în orașe deservesc un număr mare
de consumatori situați la distanțe mari unii de alții.

RT cu apă au o durată de viață mai mică decât a RT cu abur, ceea ce este cauzat de o coroziune
externă mai mare ale conductelor de oțel subterane ale RT cu apă.

RT cu apă sunt mai sensibile la avarii din cauza densității mai mari a agentului de transport.
Sensibilitatea la avarii a RT cu apă este mai vizibilă în sistemele mari cu conectarea dependentă
a instalațiilor consumatoare cu RT.

RT cu apă trebuie să fie divizate în magistrale și de distribuție. La RT magistrale se atribuie

conductele care fac legătura dintre sursele de căldură și regiunile consumatoare.

Agentul termic nimerește din RT magistrale în cele de distribuție, iar apoi prin PTG și PTL la
consumatorii termici. Conectarea nemijlocită a consumatorilor la RT magistrale trebuie să fie
evitate, cazuri de excepție fiind consumatorii industriali mari.

RT magistrale, cu ajutorul discurilor de închidere a vanei, se divizează în secțiuni de 1-3 km,

astfel ca în cazul unor avarii pe o porțiune, aceasta să poată fi separată de restul RT. Datorită
acestui fapt se micșorează pierderile apei de rețea și perioada de reparație ca urmare a reducerii
timpului de drenaj al apei de rețea din conductă înaintea petrecerii lucrărilor de reparație și
umplerii ei după terminarea reparației.

Distanța dintre vanele de secționare se alege din condiția că timpul pentru petrecerea reparației,
trebuie să fie mai mic decât timpul în care temperatura interioară 𝑡𝑖𝑛𝑡 în incintele încălzite, în
cazul deconectării complete a încălzirii, la temperatura exterioară de calcul 𝑡𝑒𝑥𝑡 , să nu scadă sub
valoarea de 12-14 oC. Timpul pentru petrecerea reparației crește odată cu creșterea diametrului
conductei și distanța dintre vanele de secționare.

Distanța dintre vanele de secționare trebuie să se micșoreze odată cu creșterea diametrului și

micșorarea temperaturii exterioare de calcul 𝑡𝑒𝑥𝑡 .

Timpul necesar pentru petrecerea lucrărilor de reparație crește considerabil odată cu creșterea
diametrului conductei. În cazul unor diametre mari ale conductelor, uneori, este imposibil de
finisat lucrările de reparație în perioada scăderii temperaturii interne până la valoarea minim
admisibilă. De aceea în astfel de cazuri este necesară prevederea unor căi de rezervă pentru
alimentarea cu căldură.

Vanele de secționare este comod de amplasat în nodurile de conectare a RT de distribuție la cele

magistrale.

În aceste noduri se mai amplasează și vanele RT de distribuție, vanele de blocare ale RT

magistrale conexe sau dintre RT magistrale și surse de căldură de rezervă.

55
În secționarea RT cu abur nu este nevoie, deoarece masa aburului necesară pentru umplerea
conductei nu este mare. Vanele de secționare trebuie să fie înzestrate cu dispozitive de acționare
electrice sau hidraulice și să aibă legătură cu dispeceratul central de comandă.

În clădirile de categorie specială, care necesită alimentarea neîntreruptă cu căldură, trebuie să fie
prevăzută alimentarea cu căldură de rezervă de la corpurile de încălzire electrice sau cu gaze sau
de la CT locală pentru cazurile opririi de avarie a alimentării centralizate cu căldură.

Conform СНиП 2.04.07-86, în cazurile de avarie se permite micșorarea alimentării cu căldură

până la 70% de la consumul sumar de calcul. La întreprinderile, care necesită alimentarea
neîntreruptă cu căldură, trebuie să fie prevăzută o schemă de alimentare cu căldură de dublare
sau inelară.

Figura 5.1. Schema de principiu a sistemului bitubular de alimentare cu energie termică sub
formă de apă fierbinte cu două magistrale
1 – colectorul de la CET; 2 – rețeaua magistrală; 3 – rețeaua de distribuție; 4 – camera de
secționare; 5 – vana de secționare; 6 – pompă; 7 – legătură de blocare.

În fig. 5.1. este prezentată schema unui sistem bitubular de alimentare cu căldură de la CET cu
puterea electrică de 500 MW și cea termică de 2000 MW (MJ/s).

Raza de funcționare a RT este de 15 km. Până la ultima regiune de consum de căldură, apa de
rețea este transportată printr-un sistem bitubular de RT cu lungimea de 10 km. Diametrul
conductelor magistrale la ieșire din CET au diametrul de 1200 mm. Pe măsura distribuției apei
de rețea prin ramificații, diametrul conductelor magistrale se micșorează. În ultima regiune de
consum, apa de rețea ajunge prin 4 conducte magistrale cu diametrul de 700 mm, iar apoi se
distribuie prin 8 conducte magistrale cu diametrul de 500 mm. Legăturile de blocare dintre
conductele magistrale, precum și stațiile de pompare de rezervă se amplasează doar pe
conductele cu diametrul mai mare de 800 mm.

56
Așa o soluție este permisă doar în cazul, când la distanța dată (pe schemă 2 km) între vanele de
secționare, timpul necesar pentru reparația conductei cu diametrul de 700 mm este mai mic decât
timpul în care temperatura interioară a clădirilor încălzite se coboară de la 18 până la 12 oC.

Legăturile de blocare și vanele de secționare sunt amplasate într-un așa mod, ca în cazul avariei
pe orice porțiune cu diametrul mai mare de 800 mm, se asigură alimentarea cu căldură a tuturor
consumatorilor conectați la RT. Perturbarea în alimentarea cu căldură are loc doar în cazul
avariilor pe conductele cu diametrul mai mic de 700 mm.

În acest caz se întrerupe alimentarea cu căldură a consumatorilor aflați după locul avariei.

În cazul alimentării cu căldură a orașelor mari de la câteva CET-uri, este rațional de prevăzut
blocarea reciprocă a CET-urilor prin conectarea conductelor magistrale ale acestora cu legături
de blocare. În astfel de cazuri poate fi creată o RT inelară cu câteva surse de căldură. Într-un așa
sistem pot fi incluse atât conductele magistrale ale CET-urilor, cât și a CT-lor de cartier sau
industriale.

Conectarea RT magistrale ale câtorva surse de

căldură permite micșorarea rezervei sumare de
putere termică la CET-uri și ridicarea nivelului
de utilizare a echipamentului mai eficient în
sistem din contul distribuției sarcinii între surse.

Legăturile de blocare dintre conductele

magistrale de diametre mari trebuie să aibă o
capacitate de debitare necesară pentru
asigurarea transmiterii fluxurilor de rezervă a
apei de rețea. În unele cazuri pentru ridicarea
capacității de debitare a legăturilor de blocare se
construiesc stații de pompare.

Independent de legăturile de blocare dintre conductele magistrale, este rațional ca în orașele mari
cu sarcina mare de ACM de prevăzut by-pass-uri de diametre relativ mici dintre conductele de
distribuție adiacente pentru rezervarea sarcinii de alimentare cu ACM.

În cazul conductelor magistrale la ieșire de

la surse cu diametrul ce nu depășește 700
mm, de obicei se aplică schemă radială a
RT cu micșorarea treptată a diametrelor pe
măsura depărtării de la sursă și micșorarea
sarcinii conectate (fig. 5.3.). Un astfel de
sistem de RT este mai puțin costisitoare și
mai simplă în exploatare. Însă în cazul
avariilor pe magistralele radiale, se oprește
alimentarea cu căldură a consumatorilor
aflați după locul avariei. De exemplu, în
cazul avariei în punctul a a RT radiale 1, se
oprește alimentare cu căldură a
57
consumatorilor situați după punctul a pe direcția traseului de la CET. Dacă apare o avarie pe
conducta magistrală în apropierea sursei de căldură, se oprește alimentare tuturor consumatorilor
conectați la conducta magistrală dată. O astfel de soluție este posibilă în cazul respectării
condiției menționate anterior.

3. Relațiile de calcul de bază

Ecuația lui Bernoulli pentru regimul staționar al mișcării unui fluid incompresibil prin conductă,
care exprimă bilanțul energetic raportat la unitatea de masă al acestui fluid fără a lua în
considerație entalpia lui, poate fi exprimată în formă de:

𝑤12 𝑝1 𝑤22 𝑝2 𝛿𝑝
𝑍1 𝑔 + + = 𝑍2 𝑔 + + + , (1)
2 𝜌 2 𝜌 𝜌

unde 𝑍1 și 𝑍2 – înălțimea (sarcina) geometrică a axei conductei în secțiunile 1 și 2 în raport cu

”planul zero”, m;

𝑤1 și 𝑤2 - vitezele de mișcare ale fluidului în secțiunile 1 și 2, m/s;

𝑝1 și 𝑝2 - presiunea fluidului în secțiunile 1 și 2, Pa;

𝛿𝑝 - căderea de presiune pe porțiunea dintre secțiunile 1 și 2, Pa;

𝜌 - densitatea fluidului, kg/m3;

𝑔 - accelerația căderii libere, m/s2.

Figura 5.4. Schema de mișcare a fluidului prin

conductă
Primul termen din relația (1) 𝑍𝑔 – energia specifică a înălțimii în secțiunea dată, J/kg; 𝑤 2 /2 -
energia cinetică specifică a fluidului în secțiunea respectivă, J/kg; 𝑝⁄𝜌 - energia potențială
specifică a fluidului în secțiunea respecticvă, J/kg; 𝛿𝑝/𝜌 - pierderile specifice de energie
potențială din cauza forțelor de frecare și rezistențelor locale pe porțiunea dintre secțiunile 1 și 2,

58
J/kg, care se transformă în căldură, ceea ce duce la creșterea entalpiei specifice a fluidului în
procesul de mișcare a lui prin conductă.

Paralel cu energia specifică în calculele hidrodinamice pe larg este utilizat și termenul de sarcină
hidraulică totală:

𝑤2 𝑝 𝑤2
𝐻𝑜 = 𝑍 + + =𝑍+ + 𝐻, (2)
2𝑔 𝛾 2𝑔

unde 𝑝 - căderea de presiune în conductă, Pa, 𝐻 = 𝑝/𝛾 - înălțimea (sarcina) piezometrică, m;

𝛾 = 𝜌𝑔 – greutate specifică, N/m3.

La calculul hidraulic al RT, de regulă, nu se ia în calcule raportul 𝑤 2 /2𝑔, deoarece ponderea lui
este foarte mică în valoarea sarcinii hidraulice totale și se modifică nesemnificativ cu lungimea
conductei. De obicei se admite că:
𝑝
𝐻𝑜 = 𝑍 + = 𝑍 + 𝐻, (3)
𝛾

adică, se consideră că sarcina hidraulică totală este egală cu suma înălțimii piezometrice și
înălțimii geometrice a axei conductei față de planul zero. Sub noțiunea de înălțime piezometrică
se subînțelege presiunea din conductă, exprimată în unități de lungime a coloanei de fluid, care
se transportă prin conductă.

Din (3) rezultă, că 𝐻 = 𝐻𝑜 − 𝑍. Înălțimea piezometrică este egală cu diferența dintre sarcina
hidraulică totală și înălțimea geometrică a axei conductei față de planul zero. Căderea de
presiune și pierderi de sarcină hidraulică, sau cădere disponibilă de sarcină hidraulică, în RT sunt
legate de următoarele dependențe:

𝛿𝑝 𝛿𝑝
𝛿𝐻 = = ; (4)
𝛾 𝜌𝑔

𝑅 𝑅
ℎ= = , (5)
𝛾 𝜌𝑔

unde 𝛿𝐻 - pierderi de sarcină hidraulică sau cădere disponibilă de sarcină hidraulică, m;

𝛿𝑝 - cădere (disponibilă) de presiune, Pa;

ℎ - pierderea specifică a sarcinii hidraulice (mărime adimensională);

𝑅 – cădere specifică de presiune, Pa/m.

Căderea de presiune din conductă poate fie prezentată ca suma dintre pierderile lineare de
presiune 𝛿𝑝𝑙𝑖𝑛 și pierderile locale de presiune 𝛿𝑝𝑙𝑜𝑐 :

𝛿𝑝 = 𝛿𝑝𝑙𝑖𝑛 + 𝛿𝑝𝑙𝑜𝑐 . (6)

59
Pierderile lineare de presiune reprezintă pierderile de presiune pe sectoarele rectilinii ale
conductelor, iar pierderile lineare de presiune – pierderile de presiune din armatură (ventiluri,
robinete, supape etc.) și alte elemente ale echipamentului plasate pe lungimea conductei (inele,
coturi, treceri etc.).

Pierderi lineare de presiune. Pentru conductele ce transportă lichid sau gaz:

𝛿𝑝𝑙𝑖𝑛 = 𝑅𝑙𝑖𝑛 𝑙, (7)

unde 𝑅𝑙𝑖𝑛 − pierderile specifice de presiune raportate la o unitate de lungime a conductei, Pa/m;

𝑙 - lungimea conductei, m.

Relația pentru determinarea pierderilor specifice de presiune în conductă, numită ecuația Darcy,
este:

𝑤2 𝜌 𝐺2
𝑅𝑙𝑖𝑛 =𝜆 = 0,812 5 , (8)
2 𝑑 𝑑 𝜌

unde 𝜆 - coeficientul frecării hidraulice coeficientul Darcy);

𝑤 - viteza fluidului, m/s;

𝜌 - densitatea fluidului, kg/m3;

𝑑 – diametrul intern al conductei, m;

𝐺 - debitul masic al fluidului, kg/s.

Coeficientul frecării hidraulice depinde de starea suprafețelor interne a conductei (netedă sau
rugoasă) și regimul curgerii fluidului (laminar sau turbulent).

Deoarece conductele cu suprafața internă netedă, la transportarea căldurii, au o aplicare limitată

(de obicei în schimbătoarele de căldură), mai jos sunt prezentate formulele pentru calculul
coeficientului de frecare pentru conductele cu suprafețe netede fără analiza amănunțită a lor:

- Formula lui Poiseuille 𝑅𝑒 ≤ 2300 (mișcare laminară), λ = 64/Re.

60
 - Formula lui Blasius 2300 < 𝑅𝑒 ≤ 104 , λ = 0,3164/Re0,25 .
- Formula lui Alitshuli (Альтшуль) 𝑅𝑒 > 104 , λ = 1/(1,82 lg(Re) − 1,640,25 .
- Formula lui Nikuradze 𝑅𝑒 ≥ 105 , λ = 0,0032 + 0,221/Re0,237 .

În fig. 5.5 este prezentată dependența coeficientului de frecare hidraulică pentru conductele
netede de numărul Re.

Pentru transportarea căldurii, de obicei, se utilizează conducte cu suprafața internă rugoasă.

Suprafața rugoasă poate fi prezentată ca fiind formată dintr-un șir de neregularități k (fig. 5.6).
Principalul parametru caracteristic al rugozității este înălțimea rugozității numită rugozitatea
absolută a suprafeței. La majoritatea conductelor de oțel utilizate, în dependență de tehnologia de
producere a conductelor și exploatarea lor, înălțimea absolută a rugozității are valori de la 0,05
până la 2 mm. Al doilea parametru caracteristic este raportul dintre rugozitatea absolută și raza
conductei k/r, numit rugozitate relativă.

Datele experimentale demonstrează, că la valori mice ale numărului Re coeficientul λ are valori
maxime. Odată cu mărirea numărului Re, λ se micșorează monoton și la o valoare Repr, λ atinge
valori minime. La creșterea ulterioară a numărului Re, λ rămâne constant.

Cu aproximație maximă, se poate de afirmat, că în așa numita zonă de tranziție, adică 2300 <
𝑅𝑒 ≤ 𝑅𝑒𝑝𝑟 , λ depinde de rugozitatea relativă echivalentă kech/r și de numărul Re, iar la 𝑅𝑒 >
𝑅𝑒𝑝𝑟 , λ depinde doar de kech/r și nu depinde de numărul Re.

Sub noțiunea de rugozitatea relativă echivalentă a unei conducte reale se subînțelege o

rugozitatea relativă uniformă fictivă a unui perete cilindric, a cărui λ în intervalul 𝑅𝑒 > 𝑅𝑒𝑝𝑟 ,
este acelașii ca și în conducta dată reală.

Dependența λ și de numărul 𝑅𝑒 și de kech/r obținută pe cale experimentală pentru conductele de

oțel este foarte bine descrisă de ecuația universală, propusă de A.D. Alitshuli:

𝑘𝑒𝑐ℎ 68 0,25
λ = 0,11 ( + ) . (9)
𝑑 𝑅𝑒
Pentru 𝑘𝑒𝑐ℎ = 0, formula lui Alitshuli obține forma formulei lui Blasius, iar pentru 𝑅𝑒 = ∞ -
obține forma formulei B.L. Shifrinson

λ = 0,11(𝑘𝑒𝑐ℎ /𝑑)0,25 . (10)

СНиП 2.04.07-86 recomandă următoarele valori pentru rugozitatea relativă echivalentă:

1) Pentru conducte de abur – 0,2 ∙ 10−3 ;

2) Pentru RT cu apă în regim normal de exploatare – 0,5 ∙ 10−3 ;
3) Pentru conducte de condensat și conducte de ACM – 1 ∙ 10−3 .

În RT de obicei 𝑅𝑒 > 𝑅𝑒𝑝𝑟 .

Pierderi locale de presiune. Pierderile sumare de presiune în toate rezistențele locale, se

determină cu următoarea formulă:

61
 𝑤2 𝐺2
𝛿𝑝𝑙𝑜𝑐 = ∑𝜉 𝜌 = 0,812 ∑ 𝜉 4 , (11)
2 𝜌𝑑

unde ∑ 𝜉 - suma coeficienților pierderilor locale pe sectorul dat;

𝜉 − mărime adimensională, ce depinde de caracterul rezistențelor.

Dacă se va imagina conductă rectilinie cu diametrul d, pierderile liniare de presiune pe care sunt
egale cu pierderile în rezistențele locale, atunci lungimea unei așa porțiuni de conductă, numită
lungime echivalentă a rezistențelor locale, poate fi găsită din egalitatea:

𝛿𝑝𝑙𝑜𝑐 = 𝑅𝑙𝑜𝑐 𝑙𝑒𝑐ℎ , (12)

𝑤2 𝑤2 𝜌
𝜉 𝜌=𝜆 𝑙 , (13)
2 2 𝑑 𝑒𝑐ℎ
Din relația (13) rezultă:

𝑙𝑒𝑐ℎ = ∑ 𝜉𝑑/𝜆 , (14)

Câțiva coeficienți a pierderilor locale de presiune pentru armatură sunt prezentați în Anexa 10.

62
Rezistențele pentru racordurile conductelor prin mufe, sudură și flanșe, în cazul executării
corecte sunt neînsemnate.

4. Graficul Piezometric

La proiectarea și exploatarea RT ramificate pe larg se utilizează graficul piezometric, pe care, la

o scară dată, este prezentat relieful localității, înălțimea clădirilor conectate, sarcina hidraulică în
RT. Reieșind din graficul piezometric se poate ușor de determinat sarcina hidraulică (presiune) și
sarcina hidraulică disponibilă (căderea de presiune) în orice punct al RT și sistemele
consumatorilor.

63
În fig. 5.10 este prezentat graficul piezometric a unui sistem bitubular și schema principială a
sistemului. Ca plan zero, reieșind de la care se fac calculele, este luat nivelul 1-1, care are
notarea orizontală 0; Нп1 și Нп4 – graficul sarcinii hidraulice a conductei tur a RT; Нo1 și Нo4 –
graficul sarcinii hidraulice în conducta retur a RT; Нo1 – sarcina hidraulică totală în colectorul
retur al sursei de căldură; НH –
sarcina hidraulică (înălțimea de
pompare) a pompei de rețea 1; НCT
– sarcina hidraulică totală
(înălțimea de pompare totală) a
pompei apei de adaos; НK –
sarcina hidraulică totală în punctul
K în racordul de refulare a pompei
1; 𝛿𝐻𝑇 - pierderi de sarcină
hidraulică a apei de rețea în
generatorul de căldură III; Нп1 –
sarcina hidraulică totală în
colectorul tur a sursei de căldură;
Нп1 = Н𝐾 − 𝛿𝐻𝑇 .

Sarcina hidraulică disponibilă a

apei de rețea în colectoarele de la CET Н1 = Нп1 − Н𝑜1. Sarcina hidraulică în orice punct 3 al
RT se notează în felul următor: Нп3 - sarcina hidraulică totală în punctul 3 al conductei tur; Н𝑜3 -
sarcina hidraulică totală în punctul 3 al conductei retur.

Dacă înălțimea geodezică a axei conductei în acest punct față de planul zero este 𝑍3 , atunci
înălțimea piezometrică în acest punct în conducta tur va fi Нп3 − 𝑍3 , iar înălțimea piezometrică
în conducta retur în punctul 3 Н𝑜3 − 𝑍3 . Sarcina hidraulică disponibilă în punctul 3 va fi egal cu
diferența înălțimilor piezometrice din conductele tur și retur sau diferenței sarcinilor hidraulice
totale Н3 = Нп3 = Н𝑜3 .

Sarcina hidraulică disponibilă în RT în nodul de conectarea a consumatorului Д: Н4 = Нп4 =

Н𝑜4, unde Нп4 ș𝑖 Н𝑜4 - sarcinile hidraulice totale în conductele tur și retur în punctul 4 al
sistemului. Pierderile sarcinii hidraulice în conducta tur pe porțiunea dintre sursa de căldură și
consumatorul Д:
п
𝛿𝐻1−4 = Нп1 − Нп4 .

Pierderile sarcinii hidraulice în conducta retur pe porțiunea dintre consumatorul Д și sursa de

căldură:
𝑜
𝛿𝐻1−4 = Н𝑜1 − Н𝑜4.

La funcționarea pompei de rețea I (fig. 5.10, a), sarcina hidraulică Н𝐶𝑇 , creat de pompa apei de
adaos II, este laminat de regulatorul de presiune IV până la Н𝑜1.

La oprirea pompei de rețea I în RT se stabilește sarcina hidraulică statică Н𝐶𝑇 creată de pompa
apei de adaos.

64
La calculul hidraulic al RT cu abur, profilul conductei de abur poate să nu se ia în considerație
din cauza densității mici a aburului. Căderea de presiune pe o porțiune a conductei se ia egală
diferența presiunilor la capetele ei. Determinarea corectă a pierderilor de sarcină hidraulică, sau a
căderii presiunilor în conducte, are o importanță primordială în alegerea diametrului lor și
organizării unui regim hidraulic sigur al RT.

Pentru evitarea unor erori este necesar ca înaintea petrecerii calculului hidraulic a RT cu apă de
notat nivelul probabil al sarcinii hidraulice statice, la fel și liniile de minim și maxim a sarcinii
hidraulice admisibile în RT, și orientându-se conform acestora, de ales caracteristica graficului
piezometric din condiția că în orice regim de funcționare sarcinile hidraulice în orice punct al RT
nu depășesc limitele admisibile. Pe baza calculului tehnico-economic trebuie doar de determinat
valoarea pierderilor sarcinii hidraulice, fără a depăși limitele indicate de graficul piezometric.
Așa o ordine a proiectării permite de luat în considerație particularitățile economice și tehnice a
obiectului proiectat.

Cerințele de bază față de regimul hidraulic al RT cu apă, ce reies din condiția funcționării sigure
a sistemului de alimentare cu căldură, sunt:

1) Evitarea depășirii limitelor de presiune în echipamentul sursei de căldură, RT și

instalațiile consumatorului. Suprapresiunea admisibilă în conductele de oțel și armatura
RT depinde de tipul conductelor utilizate și în majoritatea cazurilor este de 1,6 – 2,5
MPa;
2) Asigurarea suprapresiunii în toate elementele sistemului de alimentare cu căldură pentru
evitarea fenomenelor de cavitație în pompe și evitarea infiltrărilor de aer în sistem.
Neîndeplinirea acestor cerințe duce la coroziunea echipamentului și dereglarea circulării
apei. Minimul admisibil de suprapresiune se adoptă ca 0,05 MPa;
3) Evitarea fierberii apei de rețea în regimul hidraulic al sistemului de alimentare cu căldură,
adică la circularea apei în sistem.

În toate punctele sistemului trebuie menținută presiunea, ce depășește presiunea de saturație a

aburului la temperatura maximă a apei în sistem.

Pe graficele piezometrice se indică liniile sarcinilor hidraulice pentru conducta magistrală

principală și pentru ramificările ei atât pentru regimul hidrodinamic, cât și pentru regimul static
al sistemului de alimentare cu căldură. Dacă regimul hidraulic al sistemului de alimentare cu
căldură se modifică considerabil pe parcursul perioadei de încălzire sau a anului, atunci pe
graficul piezometric se indică liniile sarcinilor hidraulice pentru trei regimuri caracteristice de
funcționare a sistemului: pentru cazul lipsei prelevărilor a apei de rețea la consumatori; pentru
cazul nivelului maxim al prelevărilor apei de rețea din conducta tur a RT, și pentru cazul
prelevărilor apei de rețea din conducta retur a RT.

La proiectarea sistemelor mari de alimentare cu căldură, alimentate de la câteva surse de căldură

ce funcționează în paralel, pe graficele piezometrice se indică și liniile sarcinilor hidraulice
pentru situațiile de avarie.

Întocmirea graficului piezometric se începe cu regimul hidrostatic, când circulația lipsește și

sistemul de alimentare cu căldură este împlut cu apă cu temperatura ce nu depășește 100 oC. Pe
baza regimului hidrostatic reieșind din condiția nedepășirii limitei de presiune în toate
65
elementele echipamentului, inclusiv în instalațiile consumatorului, se verifică posibilitatea
menținerii unei și aceleași sarcini hidraulice în întregul sistem, la fel și depistarea cauzei ce ar
împiedica acest lucru.

Stabilirea unei și aceleași sarcini hidraulice în întregul sistem simplifică exploatarea și ridică
siguranța alimentării cu căldură. Cel mai simplu această problemă se rezolvă la conectarea
conform schemei independente a tuturor instalațiilor consumatoare la RT, deoarece în acest caz
punctele slabe ale sistemului, corpurile de încălzire din fontă, se izolează hidraulic de la sistemul
de alimentare cu căldură.

În cazul conectării consumatorilor conform schemei dependente la RT, stabilirea unei zone
hidrostatice comune este împiedicată de sarcina hidraulică totală înaltă, determinată din condiție
asigurării suprapresiunii de 0,05 MPa în punctele cele mai înalte ale instalațiilor de încălzire
situate la nivelul maxim de înălțime, ceea ce provoacă presiuni ce depășesc mult limita de
presiune maximă în sistemele de încălzire a clădirilor situate la nivelurile geodezice mai
inferioare. Această piedică se elimină prin conectarea conform schemei independente a
instalațiilor consumatoare din clădirile, ce duc la majorarea sarcinii hidrostatice totale, sau din
clădirile unde se creează o înălțime piezometrică ce depășește limita maximă.

O altă soluție ar fi împărțirea sistemului de alimentare cu căldură în zone statice separate, în

fiecare din ele cu ajutorul supapelor și pompelor de compensatoare a pierderilor hidraulice
menținându-se sarcina hidrostatică necesară în cazul lipsei circulației.

În fig. 5.11, a este prezentat graficul sarcinii hidraulice statice a sistemului de alimentare cu
căldură cu trei grupuri de clădiri încălzite A, B, C, (fig. 5.11, б) cu înălțimea de 35 m, situate la
trei nivele geodezice diferite 0; 20; 24 m.

Figura 5.11. Liniile sarcinii hidraulice și schema principială a sistemului de alimentare cu

căldură
a – liniile sarcinilor hidraulice statice; b - schema principială a rețelelor termice;
1 – pompă de rețea; 2 – pompă de rețea; Н3 – pompa apei de adaos (a zonei de jos); B3 – pompa
66
apei de adaos (a zonei de sus); 4 – rezervorul apei de adaos; Н5 – reglatorul apei de adaos (a
zonei de jos); B3 – reglatorul apei de adaos (a zonei de sus); 6 – preîncălzitorul de rețea; 7 –
cazan de apă fierbinte de vîrf; 8 – vană reversibilă; 9 – reglatorul de presiune „pînă la sine”

În cazul conectării conform schemei dependente la RT sarcina hidraulică static în sistemul de

alimentare cu căldură se determină reieșind din condiția creării unei înălțimi piezometrice de
circa 5 m în punctele de sus a instalațiilor C, situate la cel mai înalt nivel geodezic: 𝐻𝑠𝑡 = 40 +
35 + 5 = 80 𝑚.

Sub această sarcină hidraulică statică totală, prezentată în fig. 5.11, a prin linia S-S, se află toate
elementele sistemului de alimentare cu căldură.

Înălțimea piezometrică statică în punctele inferioare ale instalațiilor de încălzire, conectate la RT

conform schemei dependente, prezintă pentru clădirile grupului A: 𝐻𝐴 = 80 − 0 = 80 𝑚; pentru
clădirile grupului B: 𝐻𝐵 = 80 − 20 = 60 𝑚; și pentru clădirile grupului C: 𝐻𝐶 = 80 − 40 =
40 𝑚. Înălțimea piezometrică statică pentru instalațiile sursei de căldură, situate la nivelul zero,
este egală cu 80 m. în cazul dat, înălțimea piezometrică statică în punctele inferioare ale
instalațiilor consumatoare din grupul A depășește limita condiționată de rezistența corpurilor de
încălzire din fontă de 60 m.

Pentru crearea, în aceste condiții, a unei înălțimi piezometrice statice comune în tot sistemul de
alimentare cu căldură, sunt posibile următoarele:

1. Conectarea la RT a instalațiilor consumatoare a grupului C conform schemei

independente. În acest caz sarcina hidraulică statică totală în sistemul de alimentare cu
căldură trebuie aleasă în așa fel ca în punctele superioare ale instalațiilor consumatoare a
grupului B să se creeze suprapresiunea minimă necesară (𝐻𝐵′ = 20 + 35 + 5 = 60 𝑚). În
fig. 5.11, a această sarcină hidraulică este prezentată prin linia M-M. Înălțimea
piezometrică statică în punctele inferioare ale instalațiilor consumatoare din grupul B va
fi 𝐻𝐵′ = 60 − 20 = 40 𝑚. Înălțimea piezometrică statică în preîncălzitoarele de încălzire
din clădirile grupului C, conectate conform schemei independente, va constitui din partea
agentului termic primar 60 − 40 = 20 𝑚, iar din partea agentului termic secundar 35 𝑚.
2. Conectarea la RT conform schemei independente a clădirilor din grupurile A. În așa caz
sarcina piezometrică statică totală în sistem va rămânea nemodificată, 𝐻𝑠𝑡 = 80 𝑚. Însă
suprasarcina sarcina hidraulică statică nu va fi transmisă instalațiilor consumatoare din
grupul A, deoarece ele vor fi izolate hidraulic de RT. În preîncălzitoarele, instalate în
nodurile de conectare a clădirilor din acest grup, înălțimea piezometrică statică din partea
agentului termic primar va constitui 80 − 0 = 80 𝑚, ceea ce e mai puțin decît valoarea
maxim admisibilă (100 m).
3. Conectarea tuturor grupurilor de clădiri la RT conform schemei independente, și
împărțirea sistemului de alimentare cu căldură în două zone statice: prima la nivelul M-M
pentru grupul A și B, iar a doua la nivelul S-S pentru grupul C. În acest scop, este necesar
ca în sistem între porțiunile B și C de instalat un dispozitiv de separare, schema căruia
este prezentată în fig. 5.11, б.

În cazul opririi circulării apei în RT se închide clapeta reversibilă și vana 8, instalate pe conducta
tur, la fel și reglatorul de presiune 9, reglat pentru sarcina piezometrică 𝐻𝐶 instalat pe conducta
67
retur. Astfel, în cazul lipsei circulației apei de rețea, zona C se separă de restul RT. Menținerea
sarcinii hidraulice statice în RT a zonei C se realizează cu ajutorul pompei pentru compensarea
pierderilor de presiune B3 și reglatorul de compensare B5. În pompa pentru compensare B3
nimerește apa din zona inferioară a RT. Menținerea sarcinii hidraulice statice în zona inferioară
are loc cu ajutorul pompei pentru compensarea pierderilor de presiune H3 și reglatorul
compensării H5.

În cazul regimului hidrodinamic al sistemului de alimentare cu căldură înălțimile piezometrice în

orice punct al sistemului la orice consum al apei de rețea, la fel trebuie să satisfacă condițiile
indicate anterior.

La întocmirea graficului sarcinilor hidrodinamice pe el se indică nivelurile minime și maxime ale

înălțimilor piezometrice pentru conductele tur și retur a RT. Înălțimile piezometrice reale în orice
regim de funcționare nu trebuie să depășească aceste limite.

Deoarece sarcinile hidraulice admisibile sunt piezometrice, adică se determină de la axa

conductei, liniile sarcinilor hidraulice admisibile urmăresc relieful, pentru că la întocmirea
graficilor sarcinilor hidraulice se admite că axa conductei coincide cu suprafața solului. La
indicarea liniilor sarcinilor hidraulice admisibile pentru echipament, ce au gabarite verticale
considerabile, sarcina piezometrică minimă se ia în punctul superior, iar cea maximă – în punctul
inferior al echipamentului. De exemplu, pentru cazanele de apă fierbinte de vârf sarcina
piezometrică maxim admisibilă se ia în punctul inferior al cazanului, iar sarcina piezometrică
minimă – în punctul superior al cazanului, nivelul căruia față de punctul inferior, de obicei, este
de 10-15 m. În legătură cu posibilitatea încălzirii apei în unele țevi ale cazanului mai sus de
temperatura de calcul în colectorul de ieșire, sarcina piezometrică minim admisibilă se determină
conform temperaturii de fierbere a apei, ce depășește cu 30 oC pe cea de calcul în colectorul de
ieșire a cazanului.

Sarcina piezometrică maxim admisibilă, de obicei, se determină: pentru conducta tur a RT – din
condiția rezistenței mecanice a echipamentului RT și sursei de căldură; pentru conducta retur a
RT în cazul conectării conform schemei dependente – din condiția rezistenței mecanice a
echipamentului consumatorilor; iar în cazul conectării independente la RT – din condiția
rezistenței mecanice a preîncălzitoarelor.

Sarcina piezometrică minim admisibilă, de obicei, se determină: pentru conducta tur a RT – din
condiția prevenirii fierberii apei; pentru conducta retur a RT – din condiția evitării creării
vacuumului (presiunii mai mici de 0,1 MPa) în sistem, la fel și evitarea fenomenului de cavitație
în racordul de aspirație a pompelor.

Este necesar, ca în cazul conectării dependente, linii sarcinilor hidrodinamice reale în conducta
tur să nu intersecteze liniile sarcinilor statice. Atunci nu va fi necesar ca în nodurile de conectare
a instalațiilor consumatoare la RT de amplasat substații de pompare, ceea ce simplifică schema
sistemului de alimentare cu căldură și mărește siguranța funcționării lui. Liniile sarcinilor
hidrodinamice totale ale conductelor retur a RT, de regulă, intersectează liniile sarcinilor statice.
Însă acest fapt nu duce la complicarea construcției și exploatării sistemului, deoarece menținerea
unei sarcini piezometrice mai înalte în instalațiile consumatoare față de cea din conducta retur a

68
RT la circularea apei se realizează cu ajutorul reglatorului de presiune ”până la sine” instalat pe
conducta retur în nodul de conectare a consumatorului.

Este necesar ca căderea disponibilă de sarcină hidraulică, adică diferența dintre sarcinile
hidrodinamice din conducta tur și retur la PTG sau PTL, să fie egală sau chiar să depășească
pierderile sumare de sarcină hidraulică în RT dintre consumator și PTG și PTL. În caz contrar va
fi necesar de instalat în punctele termice pompe, ceea ce complică sistemul.

În fig. 5.12 este reprezentat graficul sarcinilor hidrodinamice a sistemului de alimentare cu

căldură pentru care alegerea sarcinii statice M-M a fost prezentat în figura 5.11.

Temperatura de calcul în conducta tur este 150 oC. sarcina statică totală a acestui sistem este de
60 m. instalațiile de încălzire a consumatorilor din grupul C, sunt conectați la RT conform
schemei independente.

Linia П6 prezintă sarcina hidraulică maxim admisibilă în conducta tur a RT de la colectorul de

alimentare a CET până la consumator. Sarcina hidraulică în punctul П1 la ieșire din cazanul de
apă fierbinte 7 este determinată din condiția rezistenței mecanice a cazanului. Presiunea
admisibilă pentru cazan este de 2,5 MPa. Luând în considerație pierderile hidraulice din cazan,
sarcina piezometrică maximă la ieșire din cazan este admisă ca 220 m. Sarcina hidraulică maxim
admisibilă (linia П6) în conducta tur pe porțiunea П2 – П7 se determină din condiția, că presiunea
admisibilă în conducte și armatură în linia tur este de 1,6 MPa, și constituie 160 m.

Figura 5.12. Construirea graficului sarcinilor hidrodinamice a sistemului de alimentare cu

energie termică
a – graficul sarcinilor hidrodinamice; b – schema de principiu.

69
Linia ПM prezintă sarcinile hidraulice minim admisibilă în linia tur a sistemului. Sarcina
hidraulică minim admisibilă în punctual П1 este determinată din condiția evitării fierberii în
punctul superior al cazanului, aflat la nivelul geodezic de 15 m, la 150+30=180 oC, ce determină
sarcina piezometrică minimă în acest punct al cazanului egală cu 92 m sau sarcina hidraulică
totală față de planul zero cu 107 m.

Din condiția evitării fierberii apei la temperatura de 150 oC, sarcina piezometrică minim
admisibilă în linia tur a RT pe porțiunea П2 – П7 trebuie să constituie 40 m.

Linia reală a sarcinilor hidrodinamice în conducta tur a RT în orice regim de funcționare nu

trebuie să depășească limita sarcinilor hidraulice aflată între liniile П6 și ПM. În cazul dat graficul
real al sarcinilor hidrodinamice al conductei tur este prezentată prin linia П.

Linia O6 reprezintă sarcinile hidraulice maxim admisibile în linia retur a sistemului de alimentare
cu căldură de la branșamentele consumatorilor până la colectorul de intrare a preîncălzitorului de
rețea 6 de la CET. Reieșind din condiția de rezistență mecanică a corpurilor de încălzire din fontă
sarcinile piezometrice maxim admisibile în linia retur a RT, pe porțiunea O1 – O5, în care
consumatorii sunt conectați conform schemei dependente, constituie 60 m, iar din condiția de
rezistență mecanică a preîncălzitoarelor apă-apă, sarcinile piezometrice maxim admisibile pe
porțiunea O6 – O7, unde consumatorii sunt conectați conform schemei independente, constituie
140 m.

Linia OM reprezintă sarcinile hidraulice minim admisibile în linia retur a sistemului de alimentare
cu căldură, care reieșind din condiția că suprapresiunea în conductele RT și la aspirație în pompe
este suficientă pentru evitarea cavitației. Sarcina piezometrică minim admisibilă în linia retur a
RT este admisă ca 5 m.

Deoarece, sarcina hidrodinamică piezometrică în colectorul de alimentare de la CET după

cazanul de apă fierbinte de vârf este admisă ca 150 m, luând în considerație pierderile hidraulice
în cazan, sarcina hidrodinamică piezometrică înaintea cazanului trebuie să fie de 170 m, ceea ce
depășește considerabil sarcina piezometrică admisă pentru preîncălzitorul abur-apă 6, egală cu
140 m.

Pentru asigurarea sarcinii piezometrice în colectorul de alimentare a CET, în schema de

termoficare a CET sunt prevăzute două pompe de rețea conectate consecutiv 1 și 2. Pompa
ajutătoare 2 creează în sistem o sarcină hidraulică, necesară pentru compensarea pierderilor
hidraulice în preîncălzitorul abur-apă 6 și pentru evitarea procesului de cavitație a pompei de
rețea 1, la temperatura de calcul după preîncălzitorul abur-apă. Pompa de rețea 1 creează o
sarcină hidraulică, necesară pentru compensarea pierderilor hidraulice în cazanul de apă fierbinte
de vârf, RT și instalațiile consumatoare.

Graficul sarcinilor hidrodinamice reale în linia retur a sistemului de alimentare cu căldură în

orice regim de funcționare nu trebuie să depășească limitele dintre liniile O6 și OM. în cazul dat
ea este prezentată prin linia O.

70
Alegerea schemelor de conectare a consumatorilor (pag 201 Socolov)

4. Metoda de calcul a RT ramificate

În calitate de date inițiale pentru calcul se dau: schema RT, parametrii agentului termic la sursă și
la consumator, consumul agentului de transport și lungimea fiecărei porțiuni de RT. Mărimea
căutată îl prezintă diametrul RT. Deoarece la începutul calculului nu sunt cunoscute un șir de
mărimi, necesare pentru determinarea diametrului RT, problema trebuie rezolvată prin iterații
consecutive. Calculul, de obicei, are loc în două etape: prealabilă și de verificare.

În continuare se va prezenta calculul unei RT ramificate (fig.5.16 ).

Calculul prealabil

1. Se alege magistrala de calcul, adică direcția de la sursă la unul din consumatori, care este
caracterizată de o cădere specifică de presiune minimă.
Pentru RT cu abur căderea specifică de presiune, Pa/m, este:
𝑅 = 𝛿𝑝⁄𝑙 ,
unde 𝛿𝑝 - căderea de presiune în conducta magistrală, Pa;
𝑙 – lungimea conductei magistrale, m.
iar pentru RT cu apă căderea specifică de presiune, Pa/m:
𝛿𝐻
𝑅= 𝛾,
𝑙
unde 𝛿𝐻 – diferența de sarcină hidraulică în punctele finale ale magistralei, adică
pierderile de sarcină din conducta magistrală, m;
𝛾 - greutatea specifică a apei în conductă, N/m3.
Dacă căderea de presiune dintre centrală și oricare din consumatori este una și aceeași,
atunci magistrală de calcul reprezintă linia ce unește centrala cu cel mai îndepărtat
consumator.
Prealabil se distribuie căderea de presiune (în formă de grafic piezometric) pe magistrala
de calcul. Dacă nu sunt careva condiții limită dictate de profiluri, înălțimea clădirilor și
alți factori, distribuția căderii de presiune (graficul piezometric) a magistralei de calcul se
face în mod rectilinear.
2. Calculul se începe de la prima porțiune a magistralei de calcul. Se dau sau se determină
cota parte a pierderilor locale de presiune α pentru porțiunea dată. Se determină pierderile
specifice de presiune pe sectorul dat, se admite că cota parte a pierderilor locale pe toate
sectoarele magistralei de calcul este egala cu cota parte a pierderilor locale de presiune pe
prima porțiune. Dacă pe fig. 5.16 magistrala de calcul este prezentată de linia 0-1-2-3-4-
6, atunci pierderile lineare specifice de presiune pe prima porțiune 0-1 a magistralei:
𝛿𝑝0−1 𝛿𝑝0−6
𝑅0−1 = =
𝑙0−1 (1 + 𝛼) 𝑙0−6 (1 + 𝛼)
Sau
𝛿𝐻0−1 𝛾 𝛿𝐻0−6 𝛾
𝑅0−1 = = ,
𝑙0−1 (1 + 𝛼) 𝑙0−6 (1 + 𝛼)
unde 𝛿𝑝0−6 , 𝛿𝑝0−1 - căderea totală de presiune pe magistrala de calcul și pe prima
porțiune a ei;

71
 𝛿𝐻0−6 , 𝛿𝐻0−1 – pierderi de sarcină hidraulică în magistrala de calcul și pe prima
porțiune a ei;
𝑙0−6 , 𝑙0−1 - lungimea magistralei de calcul și a primei porțiune a ei.
3. Prealabil se determină diametrul primei porțiuni a magistralei de calcul 𝑑0−1 din condiția
legii pătratice a rezistențelor (5.13) sau (5.16) (socolov).
La calculul RT cu abur, greutatea specifică a aburului la începutul și la sfîrșitul
magistralei de calcul se determină pentru aburul supraîncălzit după presiune și
temperatură, iar pentru aburul umed – după presiune și titlul de vapori. Presiunea
aburului în punctu 0 la sursă este dat. Presiunea aburului în punctul 1 se determină după
formula 𝑝1 = 𝑝0 − 𝛿𝑝0−1 .

Calculul de verificare

1. Conform GOST sau din tabelul cu sortimentul conductelor se alege cel mai apropiat
′
diametru al conductei pentru prima porțiune a magistralei de calcul 𝑑0−1 (anexa 11
Socolov).
2. Conform (5.12) sau (5.15) (socolov) se determină căderea lineară specifică de presiune
′
𝑅0−1 .
3. Conform (5.20) sau (5.21) (socolov) se determină lungimea echivalentă a pierderilor
locale pe porțiunea 0-1.
4. Se determină pierderile totale de presiune (de sarcină hidraulică) pe porțiunea 0-1:
′ ′
𝛿𝑝0−1 = 𝑅0−1 𝑙0−1 (1 + 𝛼 ′ ),
Sau
′ ′
𝛿𝐻0−1 = 𝑅0−1 𝑙0−1 (1 + 𝛼 ′ )/𝛾,
unde 𝛼 ′ = 𝑙𝑒𝑐ℎ /𝑙0−1 .
5. Se determină presiunea aburului sau sarcina hidraulică disponibilă în punctul final al
porțiunii date
6.

72
 4. Ordinea calculului hidraulic

La calculul hidraulic al conductelor RT, de obicei, ca date inițiale sunt date debitul agentului de
transport și căderea sumară de presiune pe porțiunea dată. Este necesar de determinat diametrul
conductei. Calculul constă din două etape: de calcul prealabil și de verificare.

Calculul hidraulic se simplifică la utilizarea monogramelor (5.7-5.9).

Calculul prealabil

1. Se calculă pierderile locale de presiune cu formula

73
 Punctele termice locale și de grup

1. Schemele punctelor termice

În sistemul centralizat de alimentare cu căldură, punctele termice au un rol foarte important atât
pentru RT (distribuția agentului termic), cât și pentru sistemele interne ale consumatorului
(reglarea temperaturii și consumului).

Punctele termice reprezintă nodurile de conectare a consumatorilor de căldură la RT și sunt

destinate pentru prepararea agentului de transport, reglarea parametrilor lui înainte de livrarea lui
în sistemele locale, la fel și monitorizarea consumului de căldură. De activitatea coordonată a
multiplelor puncte termice depinde buna funcționare și indicatorii tehnico-economici a întregului
sistem centralizat de alimentare cu căldură.

Din cauza reglării și funcționării incorecte a punctelor termice, sunt posibile perturbări în
livrarea căldurii sau chiar stoparea totală a alimentării. De aceea alegerea schemei și
echipamentului punctelor termice, care depinde de tipul și parametrii agentului termic și de tipul
instalațiilor consumatoare locale, este una din cele mai importante etape ale proiectării.

Funcționarea adecvată a punctelor termice determină eficiența utilizării agentului termic și

livrării căldurii consumatorului. Punctul termic reprezintă hotarul juridic, ceea ce presupune
necesitatea înzestrării lui cu echipament de control și măsurare, care permit determinarea
responsabilității tuturor părților. Schemele și echipamentul punctelor termice trebuie alese în
conformitate nu doar cu caracteristicile sistemelor locale de consum, dar și obligatoriu cu
caracteristicile RT externe, regimul de funcționare a lor și sursa de căldură.

Punctele termice se conectează direct la RT. În astfel de situație modificarea consumului

agentului termic într-un sistem duce la modificarea lui în alt sistem.

RT magistrale sunt calculate pentru sarcina termică zilnică medie, ceea ce duce la micșorarea
diametrului lor, respectiv la micșorarea investiției.

Altă metodă de micșorare a diametrelor conductelor RT este utilizarea proprietăților de

acumulare de căldură de către clădirile încălzite. Practic utilizarea proprietăților de acumulare a
căldurii de către clădiri s-a început odată cu apariția primelor puncte termice cu preîncălzitoare
pentru ACM. Astfel, reglarea punctului termic cu schema paralelă de conectare a
preîncălzitoarelor pentru ACM (fig. 23.2) se realiza în așa mod, că în orele de vârf o parte a apei
de rețea nu ajunge în sistemele de încălzire.

Fig. 23.2. Schema punctului termic al unei

74
clădiri rezedențiale cu conectarea paralelă a
preîncălzitorului de ACM:
1 – preîncălzitorul ACM; 2 – elevator; 3 –
reglatorul temperaturii apei; 4 – pompă de
circulare; 5 – reglatorul temperaturii în
funcție de temperatura exterioară.

Posibilitatea utilizării organizate și prealabil calculate a proprietăților de acumulare a clădirilor

rezidențiale, este realizată în schema punctului termic cu așa numitul preîncălzitor preconectat
pentru alimentarea cu ACM (fig. 23.3)

Avantajul schemei cu preîncălzitorul preconectat este posibilitatea funcționării punctului termic

a unei clădiri rezidențiale cu un consum constant al agentului termic pe durata întregului sezon
de încălzire, ceea ce face regimul hidraulic din rețea să fie stabil.

Figura 23.3. Schema punctului termic a

clădirii rezidențiale cu preconectarea
preîncălzitorului de ACM:
1 – preîncălzitor; 2 – elevator; 3 –
reglatorul temperaturii apei; 4 – reglatorul
de debit; 5 pompă de circulație.
În lipsa reglării automate în punctele termice stabilitatea regimului termic este un motiv în plus
pentru utilizarea schemelor în două trepte cu conectarea consecutivă a preîncălzitoarele de ACM.
Posibilitățile aplicării acestei scheme (fig. 23.4) în comparație cu schema cu conectare
preconectată cresc datorită acoperirii unei părți a sarcinii de ACM din contul utilizării căldurii
apei de rețea din conducta retur. Însă aplicarea schemei date este legată de așa numitele grafice
de temperaturi ridicate, cu ajutorul căruia poate fi atins consumul constant al agentului de
transport în punctul termic.

75
Figura 23.4. Schema punctului
termic al unei clădiri rezidențiale cu
preîncălzirea ACM în două trepte
preconectate:
1, 2 – preîncălzitoarele de prima și a
doua treaptă; 3 – elevator; 4
reglatorul temperaturii apei; 5 –
reglatorul debitului; 6 – by-pass
pentru trecerea la schema mixtă; 7 –
pompa de circulație; 8 – pompă de
amestec.

Atât în schema cu preîncălzitorul preconectat, cât și în schema cu două trepte cu conectarea

consecutivă a preîncălzitoarelor există o legătură strânsă între căldura livrată pentru încălzire și
pentru ACM. Cu toate acestea prioritatea se oferă alimentării cu ACM.

Mai universală în acest sens este schema combinată în două trepte (fig. 25.5), care poate fi
aplicată atât în cazul unor grafice normale de încălzire, cât și în cazul unor grafice de temperaturi
ridicate și pentru toți consumatorii independent de raportul dintre sarcina de încălzire și ce de
alimentare cu ACM. Un element obligatoriu al ambelor scheme sunt pompele de amestec.

Figura 23.5. Schema punctului termic al unei clădiri rezidențiale cu preîncălzirea combinată a
ACM în două trepte:
1, 2 – preîncălzitoarele de prima și a doua treaptă; 3 – elevator; 4 reglatorul temperaturii apei; 5 –
pompa de circulație; 6 – pompă de amestec; 7 – reglatorul de temperatură.

76
La proiectarea schemelor punctelor termice în cartierele rezidențiale, în cazul unui sistem închis
de alimentarea cu căldură, sarcina de bază este alegerea schemei de conectare a
preîncălzitoarelor pentru prepararea ACM. Schema aleasă determină consumurile de calcul a
agentului termic, regimul reglării etc.

Alegerea schemei de conectare este în primul rând determinată de regimul termic ales al RT. La
funcționarea RT conform sarcinii termice, alegerea schemei de conectare trebuie efectuată în
baza unui calcul tehnico-economic – prin compararea schemelor de conectare paralelă și
combinată a preîncălzitoarelor.

Schema combinată poate asigura o temperatură mai mică a apei de rețea în conducta retur în
comparație cu schema paralelă, ceea ce ar asigura în afară de micșorarea debitului de calcul al
apei de rețea, producerea mai eficientă a energiei electrice la CET. Reieșind din acest fapt, în
practica proiectării sistemelor de alimentare de la CET, o prioritate o are schema combinată. În
cazul unor RT scurte de la CT rezultatul calculelor tehnico-economic poate fi altul, adică care ar
demonstra o eficiență mai mare a unei scheme mai simple.

În cazul unor grafice de temperaturi înalte în sisteme de alimentare cu căldură schema de

conectare poate fi combinată sau consecutivă în două trepte. Compararea acestor două tipuri de
conectare, de către diverse organizații, a demonstrat că în condițiile de regim normal de lucru al
sursei de căldură, din punct de vedere al eficienței ele sunt echivalente.

Un mic avantaj al conectării consecutive în trepte, îl reprezintă posibilitatea funcționării fără

pompă de amestec pe o durată de 75 % din perioada de încălzire, ceea ce anterior oferea un
motiv de a se dezice de pompe; în cazul conectării combinate, pompa trebuie să funcționeze tot
sezonul.

Avantajul schemei combinate reprezintă posibilitatea deconectării automate totale a sistemelor

de încălzire, ceea ce este imposibil în cazul conectării consecutive în trepte, deoarece apa din
preîncălzitorul din treapta a doua nimerește în sistemul de încălzire. Aceste fapte însă nu sunt
determinante în alegerea schemei. Un indicator important este funcționarea lor în situații critice.

Astfel de situații pot fi micșorarea temperaturii apei la CET contrar graficului de sarcina (de
exemplu din cauza insuficienței temporare a combustibilului) sau avarie pe o porțiune a
magistralei RT atunci când există by-pass-uri de rezervă.

În primul caz aceste scheme pot reacționa la fel, iar în al doilea caz – diferit. Există posibilitatea
asigurării rezervei la 100 % la consumatori până la text= - 15 oC fără majorarea diametrelor
magistralelor și by-pass-urilor dintre ele. Pentru aceasta la micșorarea debitului agentului de
transport la CET concomitent se ridică temperatura acestuia. Schemele combinate automatizate
(înzestrate obligatoriu cu pompe de amestec) vor reacționa la aceasta cu micșorarea consumului
apei de rețea, ceea ce va duce la restabilirea regimului hidraulic normal în toată RT. Așa o
compensare a unui parametru cu altul este utilă și în alte cazuri, deoarece permite; într-o limită
oarecare, petrecerea lucrărilor de reparație pe magistrale în perioada de încălzire, la fel și a
elimina necorespunderea temperaturii apei livrate consumatorilor situați la diferite distanțe de
CET.

77
Dacă automatizările schemelor de reglare cu conectarea consecutivă în trepte a preîncălzitoarelor
de ACM presupune consumul constant al agentului de transport din RT, posibilitatea
compensării consumului apei de rețea cu temperatura lui în așa caz decade. Din punctul de
vedere al proiectării, montării și exploatării, un avantaj evident îl are schema combinată în două
trepte, care poate fi modificată independent de graficul de temperaturi în RT și raportul dintre
sarcinile de alimentare cu ACM și încălzire.

Schemele deschise de conectare a clădirilor rezidențiale (fig. 23.6) sunt mult mai simple ca cele
descrise mai sus. Funcționarea eficientă și sigură a unor astfel de puncte termice poate fi
asigurată doar în cazul existenței și bunei funcționări a reglatorului de temperatură a apei. Plus la
aceasta, sistemul de alimentare cu ACM, conectat la conducta tur și deconectat de conducta retur
funcționează conform presiunii din conducta tur. Considerentele date, cu privire la principiile
alegerii schemelor punctelor termice se referă atât la punctele termice locale din clădiri, cât și la
cele de grup care asigură alimentarea cu căldură a unui cartier.

Figura 23.6. Schema punctului

termic al unei clădiri
rezidențiale în cazul sistemului
deschis de alimentare cu
căldură:
1 – reglatorul de temperatură a
apei; 2 – elevator; 3 – supapa
reversibilă; 4 – dispozitiv de
laminare.

Cu cât este mai mare puterea sursei de căldură și raza de acțiune a RT, cu atât trebuie să devină
mai complicate trebuie să devină schemele punctelor termice locale, deoarece crește presiunea
absolută, se complică regimul hidraulic și se observă întârzierea în transportarea căldurii. Astfel,
în schemele punctelor termice locale apare necesitatea de a utiliza pompe, echipament de
protecție și autoreglare. Acest fapt nu doar duce la creșterea costului punctului termic local, dar
și la complicarea echipamentului lui. Cea mai rațională metodă de simplificare a schemelor
punctelor termice locale este construcția punctelor termice de grup, în care trebuie să fie
amplasat echipamentul auxiliar sofisticat. Această metodă este cel mai bine de aplicat în
cartierele rezidențiale, în care caracteristicile sistemelor de încălzire și alimentare cu ACM,
respectiv schemele punctelor termice locale sunt de același tip.

2. Echipamentul punctelor termice (Kozin)

78
Tipul echipamentul instalat în punctul termic depinde de schemele de conectare a sistemelor de
încălzire și alimentare cu ACM, parametrilor agentului de transport, regimul de consum și alți
factori.

Elevatoare. Pentru conectarea sistemelor, cu

temperatura de calcul mai mică decât cea în
conducta tur a RT, conform schemei dependente se
instalează elevatoare. Ele sunt simple și sigure în
exploatare și asigură un coeficient constant de
amestec la modificare regimurilor termice și
hidraulice a RT magistrale.

Principiul de funcționare a unui hidroelevator

constă în utilizarea energiei apei din magistrala
tur (fig. V.9). Apei de lucru cu presiunea P1 la
ieșire din ajutaj, i se transmite o viteză
considerabilă, iar presiunea statică a ei devenind
mai mică decât presiunea din conducta retur P2,
în rezultat apa din retur este aspirată de jetul apei
de lucru. În camera de amestec viteza apei se
egalează, iar presiunea devine constantă; în
difuzor viteza fluxului de amestec se micșorează
pe măsura creșterii secțiunii lui, iar presiunea statică crește până la P3>P2.

Principala caracteristică de calcul a elevatoarelor este coeficientul de amestec:

𝜏 −𝜏
𝑢′ = 𝜏 1−𝜏 3 , (1)
2 2,𝑟

unde 𝜏1 - temperatura de calcul apei de rețea din conducta tur;

𝜏2,𝑟 - temperatura de calcul apei de rețea din conducta retur;

𝜏3 - temperatura de calcul apei de rețea din conducta tur după instalația de amestec.

La alegerea elevatorului coeficientul de amestec se ia mai mare cu 15 % mai mare decât valoarea
lui de calcul: 𝑢 = 1,15𝑢′.

Diametrul gurii de intrare a elevatorului se determină conform formulei:

𝑑𝑔 = 0,874√𝐺𝑟𝑒𝑑 , (2)

unde 𝐺𝑟𝑒𝑑 - consumul redus al apei în sistemul de încălzire, kg/h;

𝐺3′ 𝑄0′
𝐺𝑟𝑒𝑑 = = 𝑐(𝜏 , (3)
√ℎ 2 −𝜏2,𝑟 )√ℎ

unde 𝑄0′ - consumul de calcul a căldurii în sistemul local de încălzire, kJ/h;

ℎ - pierderile de calcul a sarcinii hidraulice în sistemul local de încălzire, m;

79
 𝐺3′ - consumul de calcul al apei amestecate, kg/h.

Diametrul gurii de ieșire a ajutajului elevatorului se determină cu formula, mm:

10𝑑𝑔
𝑑𝑎𝑗 = . (4)
0,78 2 2 2 2
√𝐺2 (1+𝑢) 𝑑𝑔 +0,6(1+𝑢) −0,4𝑢
𝑟𝑒𝑑

Diametrul minim al ajutajului se adoptă de 4 mm pentru evitarea înfundării lui, iar diametrul
maxim din condiția păstrării grosimii pereților de minim 1 mm. Alegerea elevatorului se poate de
efectuat conform monogramelor.

Exemplu: De ales un elevator din condițiile 𝐺𝑟𝑒𝑑 = 14000 𝑘𝑔/ℎ, temperaturile apei 𝜏1 =
150 𝑜 𝐶, 𝜏3 = 95 𝑜 𝐶, 𝜏2,𝑟 = 70 𝑜 𝐶 .

Rezolvare. Coeficientul de amestec:

150−95
𝑢′ = = 2,53
95−70

Conform consumului de apă din conducta tur 𝐺1 și diametrul ajutajului se determină sarcina
hidraulică disponibilă, care asigură funcționarea normală a elevatorului:

0,64𝐺12
𝐻= 4 . (5)
𝑑𝑎𝑗

Dacă sarcina hidraulică disponibilă la branșamentul consumatorului este dat, conform acestei
formule poate fi determinat diametrul ajutajului. Funcționarea elevatorului este legată de pierderi
mari de sarcină hidraulică, datorate randamentului scăzut al acestuia (𝜂𝑒𝑙𝑒𝑣𝑎𝑡𝑜𝑟 = 0,2 … 0,3):

ℎ𝐺 ′
𝜂𝑒𝑙𝑒𝑣𝑎𝑡𝑜𝑟 = 𝐻𝐺3′ (1 + 𝑢′ ), (6)
1

Unde 𝐺1′ debitul de calcul al apei de rețea din conducta tur, kg/h.

Din condiția funcționării fără zgomot pierderile de sarcină hidraulică nu trebuie să depășească 30
m. Pentru evitarea supraconsumului de căldură în incintele încălzite în diapazonul temperaturilor
exterioare 8 𝑜 𝐶 − 𝑡𝑒𝑥𝑡 este necesară funcționarea elevatorului cu coeficientul de amestec
variabil. Acestor condiții corespund elevatoarele
cu ajutajul reglabil, organul reglabil al cărora este
executat în formă de ac cu secțiune variabilă, ce
intră în ajutaj. Ridicarea coeficientului de amestec
poate fi asigurată și de pompele centrifuge montate
pe conductele apei amestecate.

Preîncălzitoarele de suprafață se instalează în

punctele termice atât pentru alimentarea cu ACM,
cât și pentru sistemele de alimentare cu căldură.

Colectoarele de nămol (camere de sedimentare)

(fig. V.11) sunt confecționate din țevi de oțel cu

80
diametre de 2,5-3 ori mai mari decât diametrul racordului de intrare. Diferența mare dintre
secțiuni conduce la micșorarea bruscă a vitezei apei și căderea din ea substanțelor în suspensie.
În racordul de ieșire sunt forate secțiuni de 3-4 ori mai mari decât secțiunea racordului, care sunt
astupate cu o sită cu celule de 1-2 mm. În cazul înfundării considerabile a colectorului de nămol,
rezistența hidraulică a lui crește de câteva ori. Pentru simplificarea procesului de curățare se
confecționează la colector un fund demontabile. Pe perioada curățirii colectorului de nămol
acesta trebuie să fie deconectat de la rețea.

Pompele în punctele termice se aplică în locul elevatoarelor pentru ridicarea presiunii în

conducta tur sau micșorarea presiunii în conducta retur, la fel pentru circularea apei în sistemele
de alimentare cu ACM sau ridicarea presiunii apei din sistemul de alimentare cu apă potabilă ce
se utilizează pentru alimentarea cu ACM și pentru pomparea condensatului.

Pompele de amestec se aleg conform cantității de apă ce se amestecă și rezistența hidraulică a

sistemului de încălzire. Pompele de pe conductele tur și retur se aleg conform deficitului sau
surplusului de sarcină hidraulică în instalațiile locale. Debitul acestor pompe se acceptă conform
consumului apei în sistem. Pompele de condensat se aleg conform cantității presupuse a
condensatului returnat.

Echipamentul rețelelor termice (socolov)

1. Traseul și profilul rețelelor termice

Direcția traseului rețelelor termice se alege reieșind harta termică a regiunii cu luarea în
considerație a ridicării topografice, planurilor construcțiilor terestre și subterane existente și
planificate, datelor privind structura solului și adâncimea apelor freatice etc. E de dorit ca traseul
să treacă neapărat prin regiunea cu ce mai densă sarcină termică, să aibă o lungime minimă a
conductelor și să necesite un volum minim de lucrări pentru construcția rețelelor.

Pentru evitarea coroziunii nu se recomandă amplasarea rețelelor subterane paralele cu căile de

tramvai, cu cabluri de curent continuu, pe teritoriul fostelor gunoiști, porțiuni cu pericol mari de
inundări și mlaștini.

În cazul apelor freatice aflate aproape de suprafață, densitate mare a construcțiilor subterane pe
traseul rețelelor termice proiectate, existenței multor ravene și căilor ferate cu multe linii se oferă
prioritatea rețelelor termice supraterane. Ele la fel se utilizează pe teritoriul întreprinderilor
industriale în cazul amplasării a conductelor energetice și tehnologice pe suporturi înalte și
estacade.

În cartierele rezidențiale, din considerente estetice, de obicei are loc amplasarea subterană a RT.

Însă practica demonstrează că rețelele termice supraterane au o durată de viață mai mare și pot fi
mai ușor reparate în comparație cu cele subterane. De aceea trebuie de căutat posibilități măcar
parțial de efectuat RT supraterane pe suporturi joase, în primul rând la periferiile orașelor, în
zone industriale, în raioanele în care nu se prevăd construcții, etc.

81
În condiții îndeosebi de complicate (soluri permanent înghețate, ridicări sau coborâri ale solului
și porțiuni mlăștinoase) trebuie, de regulă, de aplicat RT supraterane. Din condițiile securității
funcționării RT și alimentării cu căldură nu se admite amplasarea RT în canale comune împreună
cu conducte de oxigen, conducte de gaz, conducte cu aer comprimat cu presiuni mai mari de 1,6
MPa, conducte de gaze și lichide ușor inflamabile și toxice, conducte de canalizare și apă
pluvială.

La proiectarea RT subterane, din condiția micșorării investițiilor inițiale, trebuie un număr

minim de camere, construindu-le doar în punctele unde sunt amplasate armatura și echipamentul
ce necesită deservire. Numărul camerelor se micșorează poate fi micșorat la utilizarea
compensatoarelor cu burduf și cu lentile, la fel și a compensatoarelor axiale cu pas mare, și
compensației naturale a deformărilor termice.

Conform СНиП 2.04.07-86 pozarea rețelelor termice față te suprafața solului sau a drumului
trebuie să fie de la acoperirea canalelor și tunelurilor de 0,5 m, până la acoperirea camerelor 0,3
m, până la învelișul exterior al amplasării fără canal a RT de 0,7 m.

Pe porțiuni necarosabile se permite ieșirea la suprafață solului a acoperii camerelor și gurilor de

ventilare la înălțimea de 0,4 m.

Pentru ușurarea drenajului RT ele sunt plasate sub un unghi față de orizont. Înclinația minimă în
RT cu apă se admite egală cu 0,002. Direcția înclinației nu este importantă. În cazul RT cu abur
înclinația minimă se admite ca 0,002 în cazul direcției de înclinare ce coincide cu direcția de
mișcare a aburului și de 0,001 în direcția contrară mișcării aburului.

Pentru evitarea nimeririi condensatului din conducta de condensat în conducta de abur în

perioadele opririi aburului sau de cădere a presiunii aburului după separatoarele de condensat
trebuie de instalat supape sau vane de reținere.

Direcția aleasă a traseului RT, luând în considerație normele de amplasare față de construcții sau
comunicații adiacente, se trasează pe planul ridicării topografice cu repere topografice a axei
conductei față de clădirile existente sau alte construcții.

Conform traseului RT se construiește profilul longitudinal pe care se prezintă cotele existente și

planificate ale solului, nivelul apelor freatice, comunicările subterane existente și planificate și
alte construcții ce se intersectează cu RT, cu indicarea cotelor verticale a acestor construcții. În
fig. 9.1 sunt exemplificate traseul și profilul porțiunii conductelor subterane în canale
netrecătoare.

82
 2. Construcția conductelor rețelelor termice

În caz general, conductele rețelelor termice constau din trei elemente principale:

1) Conducta de lucru, prin care se transportă agentul termic și care în condițiile

contemporane se confecționează din conducte de oțel, unite prin sudură;
2) Construcție izolantă, destinate pentru protecția contra coroziunii suprafeței exterioare a
conductelor de oțel și micșorare a pierderilor de căldură;
3) Construcție portantă, destinată pentru preluarea sarcinii gravitaționale a conductei și a
altor forțe ce apar la funcționarea ei, la fel pentru descărcarea conductei și construcției
izolante de sarcina mediului înconjurător (greutatea solului, mișcarea transportului
terestru).

Realizarea constructivă a acestor elemente depinde de tipul conductelor termice și de materialele

utilizate. În cazul unor tipuri de conducte termice, de exemplu în cazul conductelor termice
amplasate subteran fără canale cu izolație monolită, funcția construcțiilor izolante și portante
sunt îndeplinite de un singur element.

În dependență de materialele utilizate, construcția izolantă a conductelor termice poate fi

realizată atât ca un singur element, cât și ca mai multe elemente unite consecutiv, de exemplu
câteva straturi de izolație suprapuse unul peste altul, fiecare din acestea având un scop propriu
(protecție anticorozivă, izolare termică, protecția izolației contra umidității etc.).

Conductele termice contemporane trebuie să corespundă următoarelor cerințe:

1) Siguranța rezistenței și ermetizării conductelor termice și armatura instalată pe ele în

condițiile hidraulice și termice așteptate la exploatare;
2) Rezistența electrică și termică înaltă, capacitatea mică de absorbție a umidității și
pătrundere a aerului a construcției izolante;
3) Posibilitatea confecționării în condiții industriale a tuturor elementelor conductelor
termice și asamblării conductelor pe traseu din elemente finisate;
4) Posibilitatea mecanizării tuturor lucrărilor de construcție și montare;

83
 5) Posibilitatea reparației, depistarea rapidă a defectelor posibile și lichidarea lor și a
urmărilor acestora;
6) Costuri minime pentru construcție și exploatare.

Toate conductele subterane, și în primul rând cele amplasate fără canale sau în canale
netrecătoare, funcționează, de regulă, în condiții de umiditatea mare și temperaturi înalte ale
mediului înconjurător, adică în condiții favorabile pentru coroziunea suprafețelor metalice. De
aceea elementul principal este construcția izolantă destinată nu doar pentru micșorarea
pierderilor termice, dar și pentru protecția conductei de coroziunea exterioară.

Rezistența termică mare a construcției izolante este necesară pentru micșorarea pierderilor
termice.

………………………………………………………….

Conducte subterane. Toate construcțiile conductelor termice pot fi divizate în două grupuri: cu
canal și fără canal.

Conductele cu canal construcția izolantă sunt descărcate de forțele ce acționează asupra lor din
partea solului de către pereții canalului.

Conductele fără canal construcția izolantă sunt supuse acțiunii forțelor exercitate de către sol.

Canalele pot fi trecătoare și netrecătoare.

În prezent majoritatea canalelor sun confecționate din elemente din beton armat confecționate în
prealabil la uzine. Asamblarea acestor elemente se face cu ajutorul macaralelor, iar săparea
tranșeelor se execută cu excavatoare. Toate acestea micșorează considerabil timpul pentru
construcția RT și costurile lor.

Din toate tipurile de rețele termice subterane cele mai sigure, dar și cele mai costisitoare sunt
cele amplasate în canale trecătoare.

Avantajul principal al canalelor trecătoare este accesul permanent la conducte. Canalele

trecătoare permit înlocuirea și adăugarea conductelor , efectuarea reviziei, repararea și lichidarea
avariilor pe traseu fără distrugerea suprafeței drumurilor și săparea tranșeelor. Canalele
trecătoare, de obicei, se utilizează la ieșirile de la de la CET și la magistralele principale ale
regiunilor industriale. În al doilea caz în canal se amplasează toate comunicațiile tehnologice.

În orașele mari este rațional de utilizat canale

trecătoare sub drumurile principale. În astfel de canale
se amplasează toate comunicațiile subterane
orășenești (fig. 9.3).

Canalele trecătoare trebuie să fie înzestrate cu

ventilare naturală pentru menținerea temperaturii
aerului nu mai mare de 30 oC, iluminare electrică de
tensiune joasă (până la 30 V) și drenaj.

84
Construcția izolantă a RT în canalele trecătoare și semitrecătoare se realizează destul de simplu
protecție cu ajutorul unui strat acoperitor din material hidrofob, de exemplu din polietilenă sau
brizol, strat termoizolant și instalație pe suporturi mobile și imobile cu căptușeală din material
izolant pentru izolarea electrică față de suporturi și mediul înconjurător.

În cazurile în care numărul de conducte nu este mare (2-4), dar este necesar un acces permanent
la ele, RT se amplasează în canale semitrecătoare (fig. 9.4). Gabaritele acestor canale se aleg din
condiția ca prin ele să poată trece un om în stare aplecată. Înălțimea canalelor semitrecătoare
trebuie să fie nu mai puțin de 1400 mm. După comoditatea deservirii, canalele semitrecătoare
cedează înaintatea în față celor trecătoare. În canalele semitrecătoare este posibil de efectuat
revizia conductelor și reparații minore ale izolației termice. Executarea unor lucrări de reparații
majore, legate de lucrări de sudare și lăcătușărie, în canalele semitrecătoare este practic
imposibilă.

Majoritatea RT sun amplasate în canale

netrecătoare sau fără canale.

RT în canale netrecătoare. Canalele se

asamblează din elemente din beton armat de
diferite dimensiuni (fig. 9.5). Pentru o funcționare
sigură și de lungă durată este necesară protecția
canalelor de nimerirea în ele a apelor freatice sau
de suprafață. De regulă baza canalului trebuie să
se situeze mai sus de nivelul maxim al apelor
freatice.

Pentru protecția de apele de suprafață,

partea superioară a canalului se acoperă cu
hidroizolarea din materiale bituminoase.

În cazul amplasării canalelor mai jos de

nivelul superior al apelor freatice, se
construiesc drenaje ce scad nivelul apelor
freatice din zona dată.

Avantajul principal al RT cu rosturi de aer

în comparație cu amplasarea fără canale
constă în crearea condițiilor prielnice pentru uscarea izolației termice, ceea ce duce micșorarea
pierderilor termice și coroziunii chimice și electrochimice exterioare a conductelor subterane.

În canalele netrecătoare stratul izolant poate fi realizat în formă de construcție suspendată sau
construcție monolită. În figura 9.5 este prezentat un exemplu de realizare a construcției izolante
suspendate. Ea constă din trei elemente importante:

85
 a) Strat protectiv anticoroziv 2 este format din câteva straturi de email și izol plasate pe
conducta 1 în condiții de uzină. Aceste straturi au o rezistență mecanică, electrică și
termică destul de mare,
b) Strat termoizolant 3, fabricat din materiale cu un coeficient mic de conducție termică, de
exemplu din vată minerală sau spumă de sticlă în formă blocuri tari sau saltele moi,
plasate deasupra stratului anticoroziv,
c) Strat protectiv mecanic 4 în formă de plasă metalică, ce îndeplinește rolul de construcție
portantă pentru stratul termoizolant.

Pentru mărirea duratei de viață a RT construcția portantă se acoperă cu un strat anticoroziv

format din materiale necorozive și tencuială din ciment.

RT fără canale. Conductele subterane amplasate fără canale își găsesc aplicațiile argumentate în
cazul în care ele nu cedează cu nimic în fața canalelor amplasate în canale netrecătoare în ceea ce
privește durata de viață și siguranța. În comparație cu cele amplasate în canale netrecătoare, ele
sunt mai econome din punct de vedere al investițiilor și cheltuielilor de exploatare.

Toate construcțiile RT fără canale pot fi grupate în trei grupe: în strat izolant monolit, umplut cu
material friabil și turnat.

Cerințele față de construcțiile izolante a RT fără canale sunt aceleași ca și pentru cele ale RT
amplasate în canale, și anume: rezistența termică, hidraulică, de aer și electrică înaltă și sigură în
condițiile de exploatare.

Aplicarea RT fără canale în stat izolant monolit – este una din principalele căi de industrializare
a construcției RT. În aceste RT conductele de oțel sunt acoperite, în condiții de uzină, cu o
căptușeală ce include construcțiile termoizolante și hidroizolante. Astfel de elemente de conducte
cu lungime de până la 12 m sunt transportate la locul construcției, unde are loc amplasarea lor în
tranșeele pregătite, sudarea între ele și aplicarea straturilor izolante în locurile de sudură.
Conductele cu izolarea monolită ar putea fi folosite nu doar la amplasarea fără canale, dar și la
amplasarea în canale.

Cerințelor moderne de siguranță și durată de viață complet corespund conductele cu strat

termoizolant monolit din material polimer celular, ca de exemplu poliuretan cu pori închiși și
structură integrală, executate prin metoda de formare pe conducta de oțel (de tip țeavă în țeavă).

Utilizarea materialelor polimere permit de a obține construcție izolantă cu caracteristici necesare.

O caracteristică particulară a structurii integrale a termo- și hidroizolării constă în faptul că

straturile separate sunt plasate în modul corespunzător funcției lor. Starturile periferice și cele
adiacente conductei de oțel au o densitate și
rezistență mai mare, iar stratul mijlociu – o
densitate mai mică și, respectiv, conductivitate
termică mai mică (0,03-0,05 W/(mK)).

Datorită rezistenței termice și electrice, infiltrărilor

mici de aer și absorbției mici de umiditate,
construcția termo- și hidroizolarea protejează nu

86
doar contra pierderilor de căldură, dar și coroziei exterioare. De aceea în acest caz nu este
necesară o izolarea anticorozivă suplimentară.

RT fără canale cu strat izolant umplut cu material friabil își găsesc aplicarea pentru conductele
diametre mici (până la 300 mm).

Avantajul acestora, în comparație cu cele cu strat izolant monolit, constă în simplitatea fabricării
stratului izolant. Pentru construcția RT de acest tip, nu este necesară prezența în regiunea unde se
construiește RT a uzinei la care pe conductele de oțel să fie aplicat stratul izolant. Umplutura sub
formă de praf poate fi ușor transportată la distanțe mari cu transport terestru sau feroviar.

În fig. 9.10 este prezentată secțiunea RT cu

strat izolant împlut cu material friabil.

Din construcțiile RT cu strat izolant turnat, o

aplicare mai largă au obținut-o RT în beton
înspumat (spongios) prezentate în fig. 9.11.

În calitate de material pentru construcția unor

astfel de RT poate servi berton perlitic.
Tranșeele, în care preventiv au fost
montate conductele RT, sunt umplute cu o
masă lichidă, preparată pe loc sau transportate în
containere de la locul de fabricare. După
solidificare betonul spongios sau betonul perlitic este astupat cu sol. În RT bitubulare, regimurile
termice, și respectiv, dilatările termice ale conductei tur și a celei retur sunt diferite. În astfel de
condiții adeziunea betonului spongios sau betonului perlitic de suprafața exterioară a conductelor
de oțel sunt inadmisibile. Pentru protecția suprafeței
conductelor de adeziunea cu stratul izolant, ele sunt
acoperite cu un strat de material rășinos până la
turnarea umpluturii în tranșee.

Construcția are o rezistență scăzută față de

infiltrările aerului și absorbției umidității, de aceea
pentru protecția anticorozivă conducta de oțel
trebuie preventiv acoperită cu un material
anticoroziv, de exemplu cu email.

87
Pavilioanele și camerele RT subterane.
Vanele, compensatoare cu presgarnitură,
conducte de aerisire, armatura de drenaj și altă
armatură a RT subterane care necesită
deservire, se amplasează, de obicei în camere.
Pe RT magistrale cu diametrul mai mare de 500
mm, în camere se amplasează vane cu acționare
electrică sau hidraulică, ce au gabarite mai
mari. Pentru crearea unor condiții mai
favorabile pentru deservirea armaturii de
gabarite mai mari, camerele se amplasează în
afara părții carosabile a drumurilor și deasupra
lor se fac construcții terestre în formă de
pavilioane.

În fig. 9.12 este prezentat un pavilion, în care

este amplasată vana cu acționare electrică pe
RT tritubulare cu diametre de 700 mm.

În cazul lipsei pe RT a vanelor acționate

electric sau hidraulic, la fel și cu conducte de
diametre mai mici, se construiesc camere
subterane fără pavilion terestru. Construcția și
gabaritele camerei trebuie să asigure
comoditatea și siguranța deservirii. Înălțimea
minimă a camerei trebuie să fie de 1,8-2.
Fiecare cameră trebuie să aibă nu mai puțin de
două guri de vizitare, care trebuie să fie ambele deschise în cazul prezenței personalului de
deservire în cameră. În partea de pardoseala camerei trebuie să fie montat sistemul de drenaj al
apei. Trebuie să fie prevăzută hidroizolarea camerei de apele freatice.

,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

RT supraterane. (beliaikin)

În prezent își găsesc aplicația următoarele tipuri de amplasare supraterană RT:

- Pe suporturi sau piloni separați;

- Pe estacade sub formă de ferme sau grinzi;
- Pe tije fixate de vârfurile pilonilor sub formă de catarg;
- Pe brațe de fixare.

Amplasarea de primul tip este mai rațională pentru RT cu diametre mai mari de 500 mm.
Conductele cu diametre mai mari pot servi ca construcții portante pentru conducte de diametre
mai mici, care necesită o rețea mai deasă de suporturi.

Amplasarea pe estacade cu podire compactă este rațională doar în cazul trecerii a mai multor
conducte (minim 5-6), la fel și când există necesitatea supravegherii permanente asupra lor.
88
Amplasarea conform celui de-al treilea tip de construcție suspendabilă, reprezintă cea mai
econoamă variantă, deoarece mărește considerabil distanța dintre piloni și, astfel, micșorând
consumul de materiale. Cele mai simple variante constructive suspendate sunt cele în cazul RT
cu conducte de diametre constante.

Amplasarea RT pe estacade și tije în orașe este limitată și poate fi aplicată doar în zonele
industriale. Cea mai largă aplicare a primit amplasare pe suporturi separate și pe brațe de fixare.
Suporturile, de regulă, se confecționează din beton armat. Pilonii metalici se aplică în cazuri
particulare: la volum mic de lucru și reconstrucția RT existente.

89