Sunteți pe pagina 1din 4

Phi

De mii de ani, omul a fost fascinat de fața umană și a facut numeroase încercări să o
reproducă într-o manieră idealizată, atât în artă cât și în viața de zi cu zi. S-au făcut numeroase
cercetări pentru a cunatifica forma feței perfecte, ideale sau cea mai frumoasă. Au fost încercate,
testate multe idei, iar mulți oameni de știința și filosofi și-au dedicat o bună parte din energie în
acest sens. Un numar semnificativ de cercetători au conchis că frumusețea faciala poate fi
cuantificata, însa puțini dintre ei pot afirma cu certitudine ca au spart “codul frumuseții”.
Grecii au spus că toata frumusețea este matematică. Dacă acest lucru este adevarat, poate
un cod matematic, o formula, o relație, chiar și un numar, pot descrie frumusețea facială și
lucrurile de care suntem atrași noi, oamenii. Aceasta relație poarta numele de “Golden
Ratio”.Este un numar mathematic, phi -1.61- , care apare în mod curent în toate lucrurile naturii
considerate a fi frumoase.
Folosindu-se de matematică, câtiva cercetători din California au reușit, cu ajutorul
calculatorului și programelor de prelucrare, să realizeze o fața cu un grad înalt de atractivitate,
considerată a fi frumoasă. Pentru a avea o bază istorică, oamenii de știința au început să studieze
fețele unor femei considerate extrem de atragatoare, poate simboluri ale frumuseții, pornind de la
Egiptul Antic, ajungând în Grecia și Imperiul Roman, până în secolul XX. Astfel, femei precum
Nefertiti, Venus din Milo, Greta Garbo, Marylin Monroe aveau o fața care se potrivește extrem
de mult cu masca întocmită de cercetătorii americani. Aceste conicidențe și similitudini nu sunt
întâmplătoare, demonstrând că frumusețea înglobată în cifre și propoții, există adevărat.
Se poate observa în scala realizată de cercetători că cea mai atrăgătoare față care se
potrivește cel mai bine cu masca.
Scala a frumuseții și atractivității:

față frumoasa față atractivă față mediocră

față urâtă față extrem de urâtă

Aceste poze sunt evocatoare în sensul atractivității și respingerii. Putem observa cum
prima figură ce se află în concordanță cu masca virtuală încantă privirea, pe cand ultimele două
imagini ne provoacă un sentiment de respingere, poate chiar dezgust.

Este evident că gradul de atractivitate față de o persoană variază de la un individ la altul,


însă nu trebuie să omitem că acele chipuri care plac ochiului se înscriu în anumiți parametri.
Definire, concepte

În studiul de faţa poate că ar fi inutil dacă nu am elucida anumite concepte în jurul


cărora gravitează întreaga lucrare. În recunoaşterea facială sunt implicate numeroase procese
psihice precum gândirea, atunci cand se realizează asocierile şi tehnicile de memorare, percepţia,
pentru identificarea stimulilor şi caracteristicilor ce alcătuiesc faţa, atenţia fiind centrată pe
obiect. În câteva cuvinte putem spune ca multe dintre procesele psihice influenţează identificarea
şi clasarea chipurilor umane.
Începând de la nivelul bazal al proceselor psihice, percepţia joaca un rol important.
Subiecţii, aflaţi în faţa imaginilor reprezentând feţele unor tineri, sunt bombardaţi cu un numar
extrem de mare de stimuli- lumină, forme, diversitate, linii fine, caracteristici generale ale
structurii faciale, precum şi detalii. Este ştiut faptul că percepţia reprezintă procesul psihic de
prelucrare si interpretare a informaţiei senzoriale sub formaunei imagini cu sens pentru subiect.
Cu referire la percepţia vizuală, mult implicată în situaţia de faţă, ea are o compotenta
edificatoare- imaginea perceptivă, realizată prin imbinarea tuturor stimulilor existenţi. Astfel, la
nivelul percepţiei are loc modalitatea de percepere a realităţii care ulterior va facilita realizarea
tuturor celorlalte procese, influenţând memoria vizuală.
Dacă ar fi să identificăm factorii determinanţi ai percepţiei cu siguranţa că în cercetarea
de faţa ne-am orienta către calitatea şi modalitatea senzorială, durata, fiind un factor care
exprimă relaţia dintre durata de acţiune a stimulilor, respectiv a imaginii prezentate şi durata
desfăşurării procesului perceptiv; vârsta subiecţilor este un factor care influenţează dinamica
percepţiei; diferenţele de gen constituie un factor determinant care îşi relevă importanţa intr-o
manieră edificatoare; elementele comportamentale precum şi trăsăturile de personalitate îl
predispun pe individ să perceapă într-o manieră conformă cu acestea- cea mai bună dovadă în
acest sens o constituie testele proiective de personalitate.
Doar că, după cum am afirmat, în acest studiu memoria, memoria de scurtă durată,
precum şi memoria iconică acţionează, aducând un aport considerabil pentru realizarea şi
înţelegerea multor aspecte.
Memoria poate fi definită, la modul general, ca mecanism cognitiv de encodare, păstrare
şi reactualizare a informaţiilor cu care omul intră în contact. Experienţa trecută este păstrată,
rearanjată şi utilizată ulterior în activitaţile şi situaţiile cu care omul se confruntă. Ca formă a
memoriei, MSD constituie modalitatea prin care sunt reţinute informaţiile imediate, cu care
lucram pe moment. Se ştie faptul ca MSD are o capacitate limitată, ea poate conţine în medie 7
elemente, plus sau minus 2. Ebbinghaus a constatat încă din 1885 faptul că el însuşi are o
capacitate de memorare de scurtă durată de 7 unităţi informaţionale. Pe lângă faptul că stochează
temporar informaţia, MSD mai serveşte ca memorie de lucru.
Memoria iconică reprezintă memoria senzorială a stimulilor vizuali. Cadrele de imagine
imprimate in memoria iconica sunt extrem de scurte, cercetarile indicand ca ele dureaza
aproximativ ¼ sec. In memoria iconica imaginile se pastreaza cu exactitate, ca intr-o fotograafie.
Asadar, oamenii care pot vedea, care isi pot reprezenta mental stimuli vizuali, au amintiri
“fotografice”, care insa se pastreaza foarte putin timp.
Este important de menționat că memoria fotografică în adevaratul sens al cuvântului este
cea care durează mai mult de câteva zecimi de secunda. Această memorie poarta numele de
memorie eidetica, însă foarte puține persoane o dețin fiind mai des întalnita în cazul copiilor care
pot privi o imagine, apoi să li se ia imaginea din fața, iar peste cateva miunte ei să își poată
aminti poza cu excepțională claritate. Această abilitate se pierde cu vârsta și în majoritatea
cazurilor dispare în întregime.