Educaţia morală

Cuvântul educaţie este de origine latină, derivă din substantivul „educatio” care
înseamnă creştere, hrănire, cultivare. Educaţia are sarcina de a pregăti omul ca element
activ al vieţii sociale.
Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta
aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa
„Politica”, considera că „educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu
particulare”
Educaţia este un tip particular de acţiune umană, o intervenţie sau direcţionare, o
categorie fundamentală a pedagogiei.
Prin morală se înţelege, în mod curent, un ansamblu de norme, reguli şi precepte,
deprinderi şi obiceiuri, mentalităţi, sentimente şi trăiri, valori, idealuri şi scopuri care
călăuzesc omul în viaţa personală şi socială. Educaţia morală urmăreşte să formeze şi să
dezvolte calităţi şi însuşiri pentru ca, pe baza lor, individul să se poată integra în grupul
social şi să poată ducă o viaţă socială normală. În general, prin educaţie morală se
urmăreşte formarea individului pentru a face bine şi a-l promova, realizarea echilibrului
său interior, generat şi consolidat de respectarea cotidiană a normelor şi principiilor
morale.
Etica este ştiinţa despre morală, este ştiinţa vieţii morale.
Ca formă a conştiinţei sociale, morala cuprinde următoarele trei elemente:
1) Valori morale - reprezentând comportări, acţiuni, fapte cărora li se oferă, pe plan
social, o apreciere pozitivă, în sensul că ele coincid cu concepţiile provenite din
societatea respectivă;
2) Norme, precepte şi reguli morale(coduri morale);
3) Afectivitate morală sau sensibilitate morală.
Educaţia este o activitate necesară şi permanentă nu numai pentru realizarea de sine a
individului, ci şi pentru progresul societăţii. Ca şi celelalte discipline de învăţământ,
educaţia morală a înregistrat îmbogăţiri conceptuale în spaţiu şi în timp.
 În perioada trecerii de la totalitarism la democraţie simplă, proces cu profunde
repercursiuni şi asupra şcolii, învăţătorilor le rămâne responsabilitatea construirii
modelului de formare a omului care va acţiona în societatea democratică pentru progresul
ei şi prosperitatea tuturor cetăţenilor.
Potrivit teoriei funcţionaliste, majoritatea societăţilor au cinci categorii de instituţii
importante:
1) Economia se ocupă de sistemul de producere, repartiţie şi achiziţionare de
bunuri şi servicii necesare pentru supravieţuirea oamenilor;
2) Familia este instituţia socială căreia îi revine rolul şi implicit
responsabilitatea de a îngiji copiii şi de a transmite moştenirea culturală a
societăţii prin socializare;
3) Şcoala, sau pe plan mai larg, sistemul educaţional, reprezintă instituţia
socială menită să asigure membrilor societăţii un set fundamental de
deprinderi cognitive şi intelectuale, care le va da posibilitatea să funcţioneze
în societate;
4) Instituţia politică este răspunzătoare de organizarea şi repartizarea puterii
între membrii societăţii;
5) Religia este instituţia socială care asigură coeziunea socială prin interesul ei
pentru „valorile absolute”.
Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naştere,
natura înzestrează copilul numai cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii”, ele
devin un bun al fiecărui om numai prin educaţie. Rezultă că în concepţia sa, educaţia este
o activitate de stimulare a acestor „seminţe”, şi implicit, de conducere a procesului de
umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
Şcoala trebuie să fie o instituţie autonomă, un laborator de format caractere demne şi
conştiinţe responsabile care vor lua ele însele cele mai bune hotărâri.
Este incontestabil faptul că educaţia este atât ştiinţă, cât şi artă. Ca ştiinţă, educaţia
pretinde raţiune, iar ca arta pretinde implicaţie afectivă.
Învăţătorilor le revine dificila sarcină de a începe formarea deprinderilor morale; o
primă condiţie pentru a reuşi în educaţie fiind aceea de iubi copiii. A doua condiţie este să

2
înveţe tainele acestei ştiinţe. Ceea ce se realizează prin educaţie este tocmai un transfer al
personalităţii învăţătorului asupra copilului
“Educaţia este aceea care determină marile deosebiri între oameni”, spunea John Loche.
Toţi marii pedagogi şi gânditori umanişti şi-au exprimat încrederea în om, în capacităţile
lui cognitive, morale, estetice, de a surmonta dificultăţile, de a se mobiliza astfel încât să
triumfe binele, adevărul, dreptatea, frumosul.
Învăţătorul, conştient de zestrea „candidatul la umanitate” va decanta strategiile
capabile să valorifice aceste posibilităţi, va supune la efort intelectual, fizic şi moral
elevii săi, asigurând astfel efectele calitative şi praxiologice dezirabile.
Relaţia dintre învăţător şi elevul mic incubă încredere din partea celui dintâi în
disponibilităţile bio-psihologice ale celui din urmă, precum şi respect din partea acestuia
faţă de personalitatea învăţătorului său. Aceasta constituie cerinţa obiectivă în creerea şi
dezvoltarea unui climat educogen democratic, în organizarea şi desfăşurarea unor
activităţi instructiv educative şi recreative pe măsura necesităţilor psihice şi moral-sociale
ale şcolarilor mici.
Nu diploma dă părinţilor sau dascălilor calitatea de educatori, ci viaţa lor aşa cum este
ea din punct de vedere moral. Istoria arată că există educatori „cu normă” şi educatori „cu
vocaţie”. Rezultatele activităţii lor sunt, fireşte, diferite. Experienţa a dovedit că şcolarii
nu intră în dialog afectiv cu educatorii „cu normă” pe care îi intuiesc uşor şi se
îndepărtează sufleteşte de ei, de aici provin o seamă de efecte negative ale educaţiei.
Felul în care vor fi trimise mai departe toate aceste elemente depinde în mare măsură
de felul în care generaţiile viitoare îşi primesc educaţia, aceasta fiind conform unei
definiţii date de Aristotel, “un ornament în vremuri de prosperitate şi un refugiu în
vremuri de restrişte”. Aşadar, doua sfere care gravitează în jurul noţiunii de educaţie sunt
educaţia morală şi învăţământul.

3
 CONCLUZII

În concluzie, prin educaţie se doreşte dezvoltarea conştientă a potenţialului biopsihic

al omului şi formarea unui tip de personalitate solicitat de condiţiile prezente şi de
perspectiva societăţii.
Educaţia are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, urmăreşte
dezvoltarea unor calităţi umane şi explorarea orizonturilor, este orientată predominant
spre pregătirea pentru viaţă, are în vedere cu precădere, întrebări asupra existenţei,
vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse, finalitatea în
educaţie îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea
educaţională este dinamică şi flexibilă în acelaşi timp, iar educaţia stimulează idealul
fiinţei umane exprimat prin „a fi şi a deveni”.

4
 BIBLIOGRAFIE

 Ion Gh. Stanciu, „O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la 1900”,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
 George Văideanu, „Educaţia la frontiera dintre milenii”, Editura Politică,
Bucureşti, 1988
 Ioan Nicola, „Pedagogie”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992
 Ioan Nicola, Tratat de pedagogie şcolară
 Marţian Iovan, „Repere în pedagogie – prin universul educaţiei”, Arad, 1997
 Revista învăţământului preşcolar, nr.3-4/1997
 http://ro.wikipedia.org/wiki/
 http://www.didactic.ro/files/