Sensul fundamental și sensul secundar

Dintre sensurile pe care le poate avea un cuvânt, unul este fundamental și

celelalte secundare. Așa, de exemplu, cuvântul braț înseamnă o parte a corpului
omenesc, cantitate care se poate cuprinde și aduce în brațe („un braț de lemne”),
obiect sau parte a unui obiect care seamănă cu un braț („brațul unei balanțe”),
ramificație a cursului principal al unei ape curgătoare („brațul Dunării”) etc. Dintre
toate aceste sensuri, fundamental este braț = parte a corpului omenesc, pentru că
este cel mai vechi și cel mai obișnuit, constituind punctul de plecare al celorlalte
sensuri, care sunt secundare.

SENSUL LEXICALE ȘI GRAMATICALE

Cuvintele au semnificații lexicale și gramaticale. înțelesuri lexicale sunt studiate lexicologia,
sensurilor gramaticale sunt studiate gramatica - morfologie și sintaxă
Sensul lexical al cuvântului - este reflectată în remarcile unui fenomen al realității (obiecte,
evenimente, calitati, acțiuni, atitudini, etc ...).
sensul gramatical al cuvântului - este caracteristic de el, ca parte dintr-o anumită clasă gramaticală
(de exemplu, o masă - substantiv masculin) ca element al inflecting serie (de masă, birou, masă,
etc ...), și ca un element de frază sau propoziție în care cuvântul este asociat cu cu alte cuvinte
(picior de masă, a pus cartea pe masă).
slovaindividualno sensul lexical. este inerent la cuvântul dat și îl separă cuvântul de cealaltă,
fiecare dintre acestea are propria sa, ca valoare individuală.
Să comparăm cuvintele unui tabel, o casă, un cuțit. Fiecare dintre ele are propria semnificație
lexicală care denotă lucruri diferite. În același timp, ele au, aceleași semnificații gramaticale
comune: ele fac parte din aceeași parte a discursului - noun un gen gramatical - masculin și sunt
sub formă de același număr - unic.
O caracteristică importantă a sensului gramatical. care îl deosebește de valoarea lexico - expresie
obligatorie: nu putem folosi cuvântul, nu în timp ce exprimă sensurile gramaticale (cu ajutorul
terminațiilor, prepoziții, etc ...). Astfel, pronunțând tabelul de cuvânt. noi nu numai numim un anumit
element, dar, de asemenea, exprimă aceste atribute ale acestui substantiv ca gen (masculin),
numărul (singular), caz (nominativ și acuzativ, comparați în colțul stătea o masă - .. am vedea
tabelul). Toate aceste semne ale mesei forma sunt semnificațiile sale gramaticale exprimate de
așa-numita inflexiune zero.
Spunând tabelul formă cuvânt (de exemplu, în propoziția blocând trecerea din tabel), folosim
sfarsitul th exprima sensurile gramaticale caz instrumental (final cf. servind pentru exprimarea caz
valori :. Tabelul un tabel în, tabelul-e), masculin (. cf, capătul căruia se află în caz instrumentale
substantive feminine: apa-oh) (. conform tabelului-uri), singular. Lexical aceeași masă sens -
„mobilier de uz casnic, care este o suprafață a unui material solid montat pe una sau mai multe
dintre picioare și care servește pentru a pune sau a pune ceva pe el“ - în toate formele de caz ale
cuvântului rămâne aceeași. Pe langa desk- bazele root și care are un înțeles lexical specificat, nu
există nici un alt mijloc de exprimare a acestei valori înseamnă valori similare expresii gramaticale
ale cazului, gen, număr și m. P.
 Frază
Fraza constituie o unitate sintactică comunicativă alcătuită din două sau mai multe propoziții, aflate în
raport de coordonare sau de subordonare.
Coordonarea poate fi realizata prin joncțiune sau juxtapunere.
Joncțiunea este relația care se realizata cu ajutorul unor conectori: așadar, ci, dar, deci, iar, ori, sau, si
, etc.
Juxtapunerea este relația care se realizeaza in absenta unor cuvinte specifice, prin alăturarea
propozițiilor. În cazul coordonarii prin juxtapunere, a două propozitie este precedată in vorbire de o
pauză, care se marchează grafic prin virgulă.
O frază este alcătuită din:

 Propoziția principală sau regentă, care este de fapt propoziția de bază cu înțeles de sine stătător
 Propoziția sau propozițiile secundare (subordonate) care depind de alte propoziții pe care le
determină. De fapt, propoziția subordonată sau secundară depinde de un cuvânt de legătură (de
exemplu „și”) din propoziția determinată.
Numărul de propoziții dintr-o frază este egal numărul de predicate (verbe predicative).
O frază trebuie să cuprindă cel puțin o propoziție principală. O frază poate să fie formată și din mai
multe propoziții, coordonate, toate principa

Coordonarea si subordonare
Raportul de coordonare se realizeaza prin:

juxtapunere (alaturarea prin virgula):

Ana, Maria, Marius si Andrei au fost la mare.

jonctiune (prin conjunctii si grupuri de cuvinte cu valoare de conjunctii coordonatoare): nici, dar, iar, insa, ci, sau,
ori, precum si, numai ca:

NP NP

Concertul a fost scurt, dar foarte reusit.

AT AT

Urmareste numai emisiunile sportive sau de divertisment.

Raportul de subordonare se stabileste intre o parte secundara de propozitie, adica atributul sau
complementul, si cuvantul determinat de regent.

Raportul de subordonare se realizeaza prin:

alaturarea unui atribut de substantivul determinat sau a unui complement de verbul determinat:

AT C

Fata frumoasa invata bine.

↑____| ↑____|

jonctiune (prin prepozitii sau grupuri de cuvinte cu valoare de prepozitie care cer cazurile Ac, G, D):
 CC

In vacanta vom merge la mare.

IN FRAZA

1. Raportul de coordonare se stabileste intre doua propozitii de acelasi fel, fie principale, fie secundare.

Mijloacele de realizare sunt aceleasi ca in propozitie conjunctii si locutiuni prepozitionale coordonatoare sau
virgula:

PP PP PP

Pamantul te naste ,1/ pamantul te creste,2/ pamantul te mistuieste.3/

PP PS PS

Imi place 1/ sa calatoresc,2/ sa citesc.3/

Conjunctiile coordonatoare pot fi:

- copulative: si, nici, nu numai (ca)dar (si), nu numai (ca)ci (si)

PP PP

Cinci degete sunt la o mana 1/ si nu seamana unul cu altul. 2/

PP PP

Nici nu ninge, 1/ nici nu ploua. 2/

PP PS PS

Se vede 1/ ca il place 2/ si il respecta. 3/

- adversative: dar, iar, insa, ci

PP PP

Fratele-i frate, 1/ dar branza-i pe bani. 2/

PP PS

E frumos, 1/ insa naravul il strica. 2/

PP PS PS

I-am cerut 1/ sa ne viziteze, 2/ dar sa nu intarzie mult. 3/

- disjunctive: ori, sau, fiefie, oriori, baba

PP PS PS

Hotaraste-te 1/ daca stai 2/ sau pleci. 3/

PS PS PP
 Discurs
Un discurs este o cuvântare publică în care o persoană vorbește în fața altora. Discursul poate fi
improvizat sau mai mult sau mai puțin pregătit.
Discursurile sunt ținute cu diferite ocazii. Discursurile pot fi instituționalizate precum discursurile de
mulțumire sau pot să nu aibă o temă predeterminată. Discursul poate fi ținut pe stradă, într-o încăpere,
într-un context mai mult sau mai puțin formal.
Retorica a fost numită în mod tradițional arta de a vorbi, chiar dacă retorica este astăzi o știință mult
mai vastă.
Discursul inaugural al mandatului prezidențial al lui John F. Kennedy („nu întreba ce poate face țara
pentru tine”), și discursul lui Martin Luther King cu ocazia Marșului asupra Washingtonului pentru
Libertate și Locuri de Muncă („I Have a Dream”) sunt considerate de unii a fi cele mai bune discursuri
din istorie.[1]
Frica de a vorbi în fața altor persoane este numită glosofobie.

Cartea albastră
Cartea albastră este un permis de muncă european care permite imigranților cu înaltă calificare
profesională să lucreze și să trăiască în orice țară din cadrul Uniunii Europene, cu
excepția Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit, care nu sunt supuse propunerii.
Cartea albastră oferă dreptul la muncă și rezidență în teritoriul unui stat membru pe o perioadă inițială
de doi ani, după care posesorul acesteia poate obține o prelungire în alt stat membru. Posesorul Cărții
albastre poate fi însoțit în Uniunea Europeană de familia sa și beneficiază de securitate socială.
Cartea albastră este valabilă doi ani, putând fi reînnoită, și permite libertatea de circulație în UE
posesorului și familiei acestuia (după cei doi ani). După cinci ani, posesorul acestuia are statut de
rezident pe termen lung.

Cartea verde
Cartea verdeeste un document de consultare publicat de către Comisia Europeană cu privire la un
anumit subiect, pentru a obține punctele de vedere ale cercurilor interesate cu privire la o diversitate de
probleme.
Comisia publică câte o carte verde pentru fiecare subiect important, spre a stabili cu mai multă
exactitate viitoarele orientări ale politicii sale cu privire la subiectul în cauză

Carte Alba
Cartile Albe ale Comisiei Europene sunt documente ce contin propuneri de actiune
comunitara in domenii specifice. In anumite cazuri, Cartile Albe urmeaza unei Carti Verzi
publicate de catre Comisie in scopul lansarii unui proces de consultare la nivel european.

Printre exemple sunt Cartile Albe cu privire la edificarea pietii interne, la crestere
economica, competitivitate si ocuparea fortei de munca, sau la adoptarea acquis-ului de
catre statele asociate din tarile Europei Centrale si de Est in domeniile relevante pentru
piata interna. Cand o Carte Alba a fost primita favorabil de catre Consiliu, ea poate deveni
program de actiune pentru Uniunea Europeana, in domeniul respectiv
 UNITATI FRAZEOLOGICE
În frazeologie, o unitate frazeologică, un frazem sau un frazeologism este o îmbinare mai mult sau
mai puțin fixă de cuvinte, care se opune prin această caracteristică îmbinării libere de cuvinte.
În legătură cu această noțiune nu există o viziune unitară printre cercetători, fiind controversate
denumirile diferitelor tipuri de unități frazeologice, definirea acestor tipuri, delimitarea lor unele de altele
și clasificare.â

Doină
Doina este o creație lirică, vocală sau instrumentală, specifică poporului român, în care autorul
necunoscut își exprimă în mod direct sentimentele de dor, de jale, de înstrăinare, de revoltă, tristețe,
iubire, ură împotriva asupritorilor, regret etc. Tot doină este numită și o specie a literaturii populare,
aparținând genului liric, în care autorul își exprimă sentimentele și convingerile față de unele probleme
ale vieții, față de timp și natură și față de sine însuși.

Caracteristici

 are caracter anonim (nu are un autor cunoscut)

 are caracter oral (s-a transmis din generație în generație prin viu grai)
 are caracter colectiv (este opera mai multor autori anonimi)
 are caracter sincretic (se îmbină muzica, poezia și dansul, poate fi cântată)
 are caracter tradițional
 are caracter expresiv

Trăsături

 exprimă direct, profund și intens o varietate de sentimente, idei, aspirații

 are o tematică variată
 se inspiră din viața poporului român, reflectă comuniunea omului cu natura, atitudinea omului față
de viață și moarte, față de scurgerea timpului

Tipuri de doine
În funcție de sentimentele exprimate, doinele pot fi:

 de dor
 de jale
 de dragoste
 de înstrăinare
 haiducești
 păstorești
 de cătănie (militărie)
Lucian Blaga
Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, Alba – d. 6 mai 1961, Cluj, Republica Populară Română) a fost
un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român

Biografie
Primii ani
S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a
fost al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat,
după cum mărturisește el însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”,[8] viitorul poet –
care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să
vorbească până la vârsta de patru ani.[9] Mama poetului, Ana Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în
vârstă de 74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului, Longin Blaga, a murit de asemenea în Sibiu.
Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul
„Andrei Șaguna” din Brașov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat
românesc de teoria dramei.

Debutul
A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții
asupra intuiției lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911
călătorește în Italia, unde își petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile
istorice ale acestei țări.

Studii
A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a
finalizat cu licență în 1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și
1920, obținând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va
deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena,
unde descoperă Expresionismul.

Cariera literară
Activitatea publică și academică
Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același an la Cartea Românească, în
București), precum și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.
Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte
Grafice „Ardealul”. Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi
premiază piesa Zamolxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauțeană Die
Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru in comitetul
de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și Cuvântul.
După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferențiază la
Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul
literar de la Sibiu și o mare influență asupra lui Ion Desideriu Sârbu.
Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, fiind redactor la
revistele Cultura din Cluj și Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de
recepție și l-a intitulat Elogiul satului românesc.
În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au
urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un
an. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de
natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular, un satelit al Partidului
Comunist. Împreună cu el au fost înlăturați și conferențiarul și discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, și profesorii
universitari Liviu Călin și Nicolae Mărgineanu.
Octavian Goga
Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Rășinari — d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost
un poet român, ardelean, politician de extremă dreaptă, prim-ministrul României de la 28
decembrie 1937 până la 11 februarie 1938 și Membru al Academiei Române din anul 1920.

Biografie
Primii ani[modificare | modificare sursă]
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Rășinari, de pe versantul nordic al Carpaților
Meridionali, în casa de pe Ulița Popilor nr. 778, fiind fiul preotului ortodox Iosif Goga și al Aureliei,
învățătoare (și colaboratoare în tinerețe la ziarul Telegraful Român și la revista Familia). Între anii 1886-
1890 Goga a urmat școala primară din satul natal, avându-l învățător pe Moise Frățilă, intelectual
patriot, personajul posibil din poezia Dascălul, așa cum sora sa, Victoria, stinsă din viață de timpuriu, a
fost personajul din Dăscălița.
Cea mai mare parte a vacanțelor, așa cum povestește Octavian Goga în diverse texte autobiografice,
le-a petrecut în satul natal al tatălui său, Crăciunelu de Sus, județul Alba. Satul se află pe Târnava
Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă; circa 20 % din familiile din sat poartă numele de
Goga. Poetul spunea: „Viața țăranilor de pe delnițele Crăciunelului mi-a fost sursă de inspirație pentru
«Plugarii și Clăcașii»”[1].
În 1890 poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”), ale
cărui cursuri le-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Brașov (în
prezent Colegiul Național „Andrei Șaguna”). La absolvirea liceului, în 1900, s-a înscris la Facultatea de
Litere și Filosofie a Universității din Budapesta, continuându-și apoi studiile la Berlin și încheindu-le
în 1904.
Pe 14 octombrie 1906 se căsătorește cu Hortensia Cosma, fiica cea mică a politicianului și
bancherului Partenie Cosma, directorul Băncii „Albina” din Sibiu, unul dintre cei mai înstăriți români din
Transilvania[2]. Ceremonia a avut loc la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, nași fiind Alexandrina
și Alexandru Vlahuță[3]. Această căsnicie s-a destrămat după 14 ani, când Goga s-a îndrăgostit de
cântăreața Veturia Triteanu, născută MureșanA, cu care s-a căsătorit în ianuarie 1921.

Debutul publicistic[modificare | modificare sursă]

În numărul din 12-24 decembrie (nr. 275, p. 1098) ziarul Tribuna (Sibiu) i-a publicat prima poezie, Atunci și
acum, semnată „Tavi”. Ion Pop-Reteganul de la Revista Ilustrată (Bistrița) i-a scris la poșta redacției: „Ai
talent, tinere amic, cultivează-l cu diligență, că poți deveni mare. Ziua bună de dimineață se arată. Nu cumva
să neglijezi datorințele de studinte.” După aceste încurajări i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i
fericire pe pământ[4]. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise
șaptesprezece ani.
Următoarele poezii pe care le-a publicat în Revista Familia a lui Iosif Vulcan (Oradea, an XXXIV, 1898, nr.
44, p. 13, noiembrie) și în ziarele Tribuna și Luceafărul (nr. 11, 1 decembrie 1902, nr. 14 - 15, 1
august 1903) au fost semnate, cu precădere, tot „Octavian” și apoi „Nic. Otavă”. Abia la 15
septembrie 1903 a semnat, în Luceafărul, prima poezie (Sfârșit de septembrie), cu numele „Octavian Goga”.
La 1 iulie 1902 a apărut la Budapesta revista Luceafărul, publicație pentru cultura națională și unitatea
politică a românilor din Transilvania, unde Goga și-a publicat majoritatea poeziilor. Înființarea revistei s-a
datorat studenților români care activau la Budapesta în cadrul Societăți „Petru Maior”: Al. Ciura, semnatarul
articolului „În loc de program” din primul număr, și Goga, cel care în 1933 a afirmat că titlul revistei „era
înrudit cu starea sufletească și cu conștiința literară din acele vremi”. Majoritatea creațiilor incluse de Goga în
volumul Poezii (1905) au apărut în revista Luceafărul, în paginile căreia poetul s-a afirmat ca talent literar
autentic.
În 1904 a apărut în Luceafărul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 - 92) cunoscuta poezie Oltul, apoi în nr. 7,
din 10 aprilie, p. 151, poezia Dăscălița, semnate „Nic. Otavă”, iar în 1905,
poeziile: Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune și Clăcașii.
Aprecieri critice referitoare la debutul editorial[modificare | modificare sursă]
Goga a intrat în publicistica literară cu recomandări din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Pușcariu, Nicolae
Iorga, Ion Gorun, Vasile Goldiș, Eugen Lovinescu.
În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura „Minerva”, la București în 1907 și
la Sibiu în 1910. După acest debut editorial, devenit un adevărat eveniment literar, poetul a intrat tot mai mult
în conștiința opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui Goga „înseamnă începutul
unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc”, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea și
muzica limbii, bogăția colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepțiilor, candoarea expresiilor și fondul
sănătos național, ce se concentrează în aceste poezii”. Poeziile din acest volum sunt socotite „creațiuni
geniale” și cei mai valoroși critici „înțeleg rosturile sociale, naționale și estetice ale acestei apariții în istoria
liricii românești”[necesită citare].
După critica din Familia [5], Iosif Vulcan revine, cu ocazia publicării poeziei Așa a fost să fie, cu aprecierea că
Goga este „un talent original inspirat numai de sufletul poporului”, iar poezia, „un eveniment literar”.
Volumul Poezii a fost primit cu entuziasm de critici și scriitori.
Titu Maiorescu și-a revizuit într-o bună măsură teoria estetică din 1866 („Politica este un product al rațiunii;
poezia este și trebuie să fie un product al fanteziei - altfel nu are material: una, dar, exclude pe cealaltă”). În
noțiunea de politică, mentorul Junimii includea și patriotismul „ca element de acțiune politică”, recunoscând
până la urmă că „patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc.
Dovada stă în aducerea și descrierea unor figuri obișnuite din viața poporului, care însă câștigă deodată - pe
lângă valoarea și menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare și strălucire extraordinară,
ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului național.”
Alte aprecieri de prețuire au formulat Sextil Pușcariu, I. L. Caragiale, George Coșbuc, Alexandru
Vlahuță, Eugen Lovinescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Panu. Considerat poet al neamului, pe
ambii versanți ai Carpaților, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil.

Activitatea
Activitatea de gazetar[modificare | modificare sursă]
Începuturile ziaristice ale poetului au fost legate de revista Luceafărul, înființată, din inițiativa sa, la 1
iulie 1902, la Budapesta, alături de Al. Ciura și Oct. Tăslăuanu. Goga s-a menținut succesiv, ca
redactor responsabil sau director, până în 1912. Apariția revistei Luceafărul s-a confundat în bună
măsură cu preocupările și durerile unor tineri studenți, animați de aceleași visuri:
„Revista noastră, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului mai de-aproape,
de a stabili apoi o legătură mai strânsă între public și tinerime.“ (O. Goga).
Acești tineri ardeleni de la Budapesta știau că au datoria să apere idealurile unei întregi
colectivități.
„Cu un asemenea bagaj de idei, mărturisește Goga, s-a fondat revista Luceafărul de la
Budapesta la 1902. Vreo patru ani cât am stat acolo și un an la Berlin noi am mers înainte,
afirmând ideea unității sufletești“.
Luceafărul a apărut la Budapesta, la 1 iulie 1902, din inițiativa și cu sprijinul material al lui A.P.
Bănuț, susținut de un grup de studenți români patrioți. „Era de lipsă și pentru Ardeal, afirma
Goga, o revistă literară în ale cărei rânduri să se imprime caracterul local cu toate deosebirile
lui de alte părți ale neamului nostru“. Contribuția lui Octavian Goga la
ascensiunea Luceafărului a fost imensă: „Octavian Goga, scria Ion Chinezul, a mai scris și la
alte reviste, a întemeiat chiar unele; numele lui e legat de Luceafărul.“
Cu activitatea sa în cadrul Asociației transilvănene pentru literatura română și cultura poporului
român-Astra, preocupările publicistice s-au intensificat cu trecerea timpului, dezvăluind încă o
latură a talentului său literar. Sub conducerea sa a apărut, de la 1 ianuarie 1907, revista Țara
noastră, care a înlocuit temporar revista Transilvania. Goga, care a condus efectiv acest
săptămânal, a apărut mai întâi cu titlul de redactor, apoi și de proprietar - editor. În primul
număr a publicat editorialul intitulat „Către cărturarii noștri”, în care a afirmat că își propune să
redacteze:„o gazetă cuminte. O gazetă ridică punte între sufletele cărturarilor și ale țăranilor
care o slovesc duminica pe genunchi. Toți cărturarii, care simt în sufletul lor răsunetul datoriei
 ce cere împlinire, își vor spune cuvântul pe această hârtie, ale cărei foloase vor fi folosul
așezământului nostru cultural.“ Revista Țara noastră a apărut săptămânal la Sibiu până la 5
decembrie 1909. A reapărut apoi la Cluj (1922 - 1931), având ca director pe Octavian Goga, și
apoi la București (1932 - 1938). Numărul din 29 mai 1938 a fost închinat in memoria
întemeietorului său, decedat la 7 mai.
Până la declanșarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate
în revista Țara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra și revista România, proza sa
jurnalistică fiind comparabilă, stilistic și tematic, cu a celei eminesciene. Articolele i s-au
apropiat de valoarea operei unui prozator de vocație. Scrierile în proză (cuprinse în
volumul Precursori) au fost fie discursuri ținute în ședințele Academiei, fie cuvântări aniversare
sau pur și simplu omagii aduse unor personalități ori prieteni ai scriitorului. Considerate piese
antologice într-o posibilă istorie a portretului, T. Vianu l-a dedicat un semnificativ capitol în Arta
prozatorilor români.
Goga și-a axat publicistica pe problemele „românismului” (originea românilor, continuitatea
neîntreruptă în vatra de formare a poporului român, ideea unităților tuturor românilor, idealul
unirii într-un stat național, lupta împotriva asupririi austro-ungare). Prin revista Luceafărul a
reușit să-și întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Și
revista Țara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, și-a întărit legătura cu oamenii de la sate,
fiindu-le sfătuitor, dar și un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale și materiale.

Activitatea de dramaturg
Deși puțin numeroasă, inegală și aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Goga, mai
ales prin Domnul notar, (publicată la editura Institutului de Arte Grafice din București), a fost un reper
urmat mai târziu.[8] Premiera piesei a avut loc la Teatrul Național din București, la 14 februarie 1914.
Piesa analizează repercusiunile pe care le au în relațiile de familie și în poziția din obștea satului
tranzacțiile și concesiile făcute de anumiți indivizi, ca rezultat al politicii de atragere a unor elemente
românești în sistemul de deznaționalizare și oprimare a românilor. Acțiunea se petrece într-un sat
ardelean (Lunca) de la începutul secolului, aflat sub dominație habsburgică. Revolta în timpul căreia a
fost sancționat renegatul Traian Văleanu, a restituit dramei individuale adevăratele dimensiuni sociale.
Notarul, ca și candidatul Blezu, erau uneltele dominației străine. La alegeri, dorințelor obștii li s-a opus
coaliția renegaților, bazându-se pe forța coercitivă (jandarmii) și pe elementele descalificate (Mitruță),
chiar pe infractori de drept comun (Hopârtean).
Prin Meșterul Manole, reprezentată în 1927 și publicată în 1928, Goga a încercat să adapteze vechiului
mit la drama psihologică, reabilitând artistic vechea intrigă a timpului conjugal prin dezvoltarea și
examinarea motivațiilor erotice. Personajul principal era un artist, cinic, fermecător, călător înveterat,
mare amator de experiențe erotice pasagere.
Goga a lăsat, sub formă de proiect, și două piese într-un act (Sonata lunei și Lupul), sceneta Fruntașul,
un articol dialogat din 1911 și traducerea Tragedia omului de Madách Imre.