Solutii biomecanice pentru endoprotezarea umarului

Anatomia umarului

Umarul sau articulatia scapulo-humerala, care face legatura dintre trunchi si membrele
superioare, are in componenta trei oase:

 Humerus sau osul lung al bratului

 Scapula sau omoplatul
 Clavicula

Suprafata oaselor este protejata de tesut articular, care le usureaza miscarea. Pe langa
acest tesut, cunoscut si drept cartilaj hialin, oasele sunt protejate in partile interioare ale
articulatiei de membrana sinoviala, care ajuta la lubrifierea acestui cartilaj si reduce frecarea
dintre articulatii. Umarul este stabilizat si sprijinit de tesut muscular (coiful rotatorilor -
format din patru muschi scurti: subscapularul, supraspinosul, intraspinosul si rotundul mic - si
o serie de muschi superficiali) si tendoane, printre care si tendonul bicepsului lung.

Cavitatea glenoida a osului scapular si capul humeral sunt cele doua fete articulare ale
umarului. Pe langa aceste componente, in articulatia scapulo-humerala mai sunt prezente si
formatiuni menite sa uneasca aceste elemente: capsula articulara, ligamentele gleno-humerale
(supragleno-suprahumeral sau gleno-humeral superior, supragleno-prehumeral sau gleno-
humeral mijlociu si pregleno-subhumeral sau gleno-humeral inferior) si ligamentul coraco-
humeral, aflat in zona superioara a articulatiei umarului.
 Articulatia umarului se afla in apropiata vecinatate a nervilor plexului brahial (axilar,
suprascapular si musculocutanat) si este vascularizata, cuprinzand artera suprascapulara si
arterele circumflexe humerale.

Cele doua articulatii care asigura mobilitatea umarului se numesc articulatia sterno-
claviculara si articulatia acromio-claviculara. Pe langa acestea, mai exista si cele doua spatii
de alunecare necartilaginoase: articulatia scapulo-toracica si bursa subacromiala.

Feţele articulare sunt reprezentate de:

- Cavitatea glenoidă a scapulei:are aspect concav,este acoperită de cartilaj hialin şi
este mărită de către labrul glenoidal.
- Capul humeral: este de asemenea acoperit de cartilaj hialin,are aspect sferic şi
este mai gros decât cartilajul glenoid.

Articulaţia umărului
Mijloacele de unire ale articulaţiei scapulo-humerale sunt:
- Capsula articulară: este cea care înveleşte articulaţia,inserându-se pe circumferinţa
cavităţii glenoide,dar şi pe faţa externă a labrului glenoidal şi pe colul anatomic.
- Ligamentele gleno-humerale:sunt cele care întăresc capsula în special anterior.
- Ligamentul coraco-humeral este cel mai bine individualizat şi este localizat în partea
superioară a articulaţiei.
 Articulaţia umărului

Articulaţia umărului-tendoane şi ligamente

 Muşchii şi tendoanele articulaţiei scapulo-humerale:

1. Coiful rotatorilor: deasupra capsulei,un strat muscular înconjoară articulaţia

umărului,de unde provine şi numele de coiful rotatorilor.Această structură asigură nu
numai majoritatea mişcărilor umărului,dar şi stabilitatea sa,prin menţinerea capului
humeral fixat în centrul cavităţii articulare a scapulei.Este format din patru muşchi
scurţi:subscapular,supraspinos,subspinos şi rotundul mic.Muşchiul subscapular este
localizat ventral,muşchiul supraspinos este situat situat postero-superior,muşchiul
subspinos este localizat posterior iar muşchiul rotund mic este localizat antero-
inferior.
2. Tendonul bicepsului lung. Extremităţile acestor muşchi formează tendoanele coifului
rotatorilor.Acestea se inserează pe scapulă şi converg spre extremităţile superioare ale
osului humeral,la nivelul tuberozităţii mici si mari.Între cele două tuberozităţi se
descrie culisa bicipital,la nivelul căreia pătrunde tendonul bicepsului lung,care se
fixează pe faţa superioară a glenei şi pătrunde în cavitatea articulaţiei osului
humerus.Acesta permite menţinerea capului osului humeral în cavitatea glenoidă.
3. Muşchii superficiali generează forţa şi viteza necesară mişcărilor.Începând cu
muşchiul deltoid,dens,triunghiular şi larg ,care formează conturul umărului . Plecând
din claviculă şi scapulă,ele se inserează pe osul humerus pentru a acţiona,împreună cu
marele pectoral,în vederea mişcării braţului înspre partea din faţă,împreună cu
rotundul mare şi marele dorsal.

Articulaţia umărului-muşchii coafei rotatorilor

Umărul are două spaţii de alunecare,fără cartilaj,a căror funcţionare este

indispensabilă:
-articulaţia scapulo-toracică: formată numai din ţesut adipos celular,ea permite scapulei să
alunece pe cavitatea toracică,asigurând astfel o bună poziţionare a glenei în raport cu capul
humeral.
-bursa subacromială: aceasta este o bursă foarte fină care conţine o mică cantitate de ţesut
sinovial care se interpune între claviculă şi acromion,în partea superioară şi osul humerus în
partea inferioară.Rolul său este de a facilita alunecarea între coiful rotatorilor şi partea
superioară a umărului.

O parte a mobilităţii umărului este datorată celor două mici articulaţii:

-articulaţia sterno-claviculară care este situată între claviculă şi stern,este în permanenţă

mobilă,deoarece orice mişcare a membrului superior îi este transmisă acesteia.
-articulaţia acromio-claviculară reuneşte acromionul şi clavicula,permiţând claviculei să
execute mişcări de rotire de anumite grade,dinspre anterior către posterior.

Sinoviala:
Stratul intern,sinovial,tapetează capsula articulară.Cum inserţiile acesteia se fac la
oarecare distanţă de învelişul cartilaginos al suprafeţelor articulare,ea se recurbează pentru ca
printr-un traiect recurent să se înapoieze către ele.
Refelexiunea este mai vizibilă pe humerus,unde depărtarea dintre inserţia capsulei şi
suprafaţa articulară este mai mare.La locul unde se reflectă,sinoviala este ridicată prin acele
frâuri fibroase ce determină formarea de mici plici sinoviale în interiorul articulaţiei.
Sinoviala trimite în afară două prelungiri constante care străbat prin orificiile
capsulei:prima poartă denumirea de bursa subscapularului,deoarece trecând prin spaţiul
dintre ligamentele glenohumerale superior si mijlociu merge sub muşchiul subscapular, a
doua poartă numele teacă sinovială intertuberculară,deoarece însoţeşte tendonul capului lung
al bicepsului.Mai există unele burse sinoviale periarticulare inconstante.

. Articulaţia umărului-muşchii coafei rotatorilor

Mişcările articulaţiei scapulo-humerale

La nivelul acestei articulaţii,cu 3 grade de mobilitate, există mişcări de: flexie sau
proiecţia înainte a braţului (95-100 grade), extensie (20-35 grade), abducţie: îndepărtarea
braţului de trunchi (90 grade), adducţie: apropierea braţului de trunchi şi poate merge pâna la
10 grade în direcţia opusă, rotaţia internă (80 grade),rotaţie externă (50-60 grade) şi
circumducţie.
 Mişcarea de abducţie(îndepărtarea braţului)
În această mişcare cele două extremităţi ale humerusului suferă o deplasare în sens
invers.Extremitatea inferioară urcă iar cea superioară coboară.Mişcarea se face până când
marea tuberozitate se loveşte de porţiunea superioară a glenoidei.În acest moment,suprafaţa
articulară a capului humeral părăseşte aprope cavitatea glenoidă şi intră în contact cu
porşiunea înferioară a capsulei articulare.

Abducţia umărului
Muşchii abductori ai umărului sunt:
-deltoidul cu toate fasciculele lui
-supraspinosul
-lunga porţiune a bicepsului brahial
Mişcarea de abducţie se poate face numai până la un unghi de 90 de grade.Peste
această valoare,ridicarea humerusului nu este posibilă datorită prezenţei
acromionului.Ridicarea braţului peste 90 de grade se face numai cu ajutorul mişcării de
basculă laterală a scapulei.
Bilanţ articular:
• Poziţia iniţială: subiectul în şezând/ortostatism, cu membrul superior de testat în
poziţie anatomică.
• Poziţia finală: subiectul în şezând/ortostatism, braţul ajunge în unghi de 90 grade faţă
de trunchi.
• Poziţia goniometrului:
o Centrul goniometrului se plasează pe faţa posterioară a articulaţiei scapulo-humerale,
în centrul acesteia.
o Braţul fix pe linia laterală a trunchiului.
o Braţul mobil paralel cu linia de mijloc a feţei posterioare a braţului, urmărind
mediusul. În cazul prezenţei cotului în valg, se urmăreşte olecranul.
 • Poziţia examinatorului este în spatele membrului testat.
 Mişcarea de adducţie(apropierea braţului)
Această mişcare se face în sens invers mişcării de abducţie.Un rol important revine
greutăţii membrului şi gravitaţiei,mişcarea fiind controlată tot de muşchii abductori care,prin
contracţia lor izometrică,dirijează apropierea membrelor superioare de trunchi.
Muşchii adductori ai umărului sunt:
-pectoralul mare
-dorsalul mare
-rotundul mare şi mic
-coracobrahial
-biceps brahial
-triceps brahial
Bilanţ articular:
• Poziţia iniţială: subiectul în şezând/ortostatism, braţul în unghi de 90 grade faţă de
trunchi.
• Poziţia finală: subiectul în şezând/ortostatism, braţul pe lângă corp.
• Poziţia goniometrului:
o Centrul goniometrului se plasează pe faţa posterioară a articulaţiei scapulohumerale,în
centrul acesteia.
o Braţul fix pe linia laterală a trunchiului.
o Braţul mobil paralel cu linia de mijloc a feţei posterioare a braţului, urmărind
mediusul. În cazul prezenţei cotului în valg, se urmăreşte olecranul.
• Poziţia examinatorului este în spatele membrului testat.
 Mişcările de flexie şi extensie
Ele se fac:cu bascularea capului humeral înapoi,în flexie, şi cu bascularea capului
humeral în extensie,în timp ce extremitatea înferioară a humerusului se deplasează în sens
invers,pe un arc de cerc dispus sagital.
Amplitudinea flexiei este de 95 de grade, iar cea a extensiei de 20 grade. Amplitudinea
lor se poate mări prin intervenţia centurii scapulare şi a coloanei vertebrale până la 180 de
grade în flexie şi 35 de grade în extensie.
În flexie intervin muşchii:
- marele pectoral
- coraco-brahialul
- deltoidul
În extensie intervin muşchii:
- deltoidul
- marele dorsal
 Mişcările umărului
Bilanţ articular flexie:
 Poziţia iniţială: subiectul în şezând/ortostatism, cu membrul de testat în poziţie
anatomică.
 Poziţia finală: subiectul în şezând/ortostatism ajunge cu braţul pe lângă ureche.
 Poziţia goniometrului:
 Centrul goniometrului plasat la nivelul articulaţiei scapulohumerale,pe partea laterală.
 Braţul fix urmăreşte epicondilul lateral humeral, paralel cu linia medio-axilară a
trunchiului.
 Braţul mobil paralel cu linia de mijloc a feţei laterale a braţului, urmărind epicondilul
lateral humeral.
 Poziţia examinatorului faţă de segmentul testat este de aceeaşi parte a membrului.

Bilanţ articular extensie:

• Poziţia iniţială: subiectul în şezând/ortostatism/decubit ventral, cu membrul de
testat în poziţie anatomică.
• Poziţia finală: subiectul în şezând/ortostatism/decubit ventral îşi deplasează
braţul spre înapoi, până la limita de mişcare.
• Poziţia goniometrului:
o Centrul goniometrului plasat la nivelul articulaţiei scapulo-humerale, pe partea
laterală.
o Braţul fix urmăreşte epicondilul lateral humeral, paralel cu linia medioaxilară a
trunchiului.
o Braţul mobil paralel cu linia de mijloc a feţei laterale a braţului, urmărind
epicondilul lateral humeral.
• Poziţia examinatorului faţă de segmentul testat este de aceeaşi parte a
membrului.
  Mişcările de rotaţie internă şi externă
Ele se realizează în jurul unui ax longitudinal ce trece prin capul humeral în jurul axei
anatomice lungi a humerusului.Amplitudinea lor este de 80 de grade pentru rotaţia externă şi
95 de grade pentru rotaţia internă.În mişcarea de rotatie internă, capul humerusului alunecă
dinainte – înapoi pe cavitatea glenoidă.
Mişcarea este produsă de muşchii:
- supraspinos
- rotundul mare
- subscapular.
În mişcarea de rotaţie externă, capul humerusului alunecă dinapoi – înainte pe
cavitatea glenoidă.
Mişcarea este produsă de muşchii:
- subspinos
- micul rotund.

Rotaţia internă şi externă a umărului

 Mişcarea de circumducţi
Această mişcare însumează mişcările precedente care se execută in jurul celor trei axe.
Capul humeral descrie un mic cerc urmărind conturul cavităţii glenoide, în timp ce
extremitatea inferioară a humerusului descrie un cerc mare, dar în sens invers.
Între articulaţiile centurii scapulare şi articulaţia scapulohumerală este o strânsă
legătură în mişcările variate şi ample ale membrului superior.
 Circumducţia umărului

Tipuri de afecţiunile ale umărului:

• Sinovita
• Leziuni de cartilaj
• Corpi liberi intraarticulari
• Leziuni de labrum articular
• Leziunile de tip SLAP
• Leziuni de tendon lung al bicepsului brahial
• Instabilitatea cronică a umărului
• Rupturile de coafă a rotatorilor
• Umărul înghețat (capsulita adezivă, capsulita retractilă)
• Tendinopatia calcifiantă
• Sindromul de conflict subacromio-coracoidian
 Rupturile de coafă a rotatorilor [

Leziunile de tip SLAP

O leziune de tip SLAP este o separare traumatică a labrului superior care se extinde
dinspre anterior spre posterior implicând sau nu originea tendonului capului lung al bicepsului
brahial.
Cauza poate fi o tensiune extremă în tendonul bicipital (faza de decelerare a mișcării
de aruncare cu cotul întins), o cădere pe cot cu brațul flectat, luxaţia de umăr.
Durerea este simptomul principal. Clinic pot fi pozitive semnele pentru tendonul
bicepsului (Yergasson, Speed test).
Radiologia rămâne nerelevantă în lipsa smulgerii unui fragment osos. Testul IRM este
de elecție.
Fixarea leziunii SLAP se poate face cu capse, șurub, sutură pe ancoră sau sutură tip
“all-inside”.
Recuperarea după repararea unei leziuni tip SLAP presupune imobilizarea umărului și
mobilizarea cotului, pumnului și mâinii 1 săptămână, evitarea rotației externe și aducției 3
săptămâni, întărirea protejată a bicepsului la 4-5 săptămâni, mobilizarea activă la 4-5 luni.
Leziuni de cartilaj
Leziunile de cartilaj în articulația umărului sunt mai degrabă rezultatul luxațiilor
articulare decât al celor degenerative, spre deosebire de alte articulații.
Clinic apare durerea de repaus, limitarea mișcării și crepitus, dacă e vorba de o cauză
degenerativă (artrita reumatoidă), și instabilitatea de umăr dacă este o cauză traumatică.
Radiologic se pot decela leziuni degenerative (pensarea spațiului articular, osteofiți
marginali) sau leziuni osteocartilaginoase traumatice (leziune Hill-Sachs, leziune Bankart
osoasă etc).
 Artroscopic se pot decela și evalua leziunile (omartroza, artropatie prin defect de coafă
a rotatorilor cu expunere de os subcondral etc). Uneori poate fi tratată leziunea de bază, alteori
pot fi făcute intervenții paliative: lavaj articular și ablatia corpilor liberi și detritusurilor,
îndepărtarea fragmentelor de cartilaj instabile cu stabilizarea marginilor defectului. Pot fi, de
asemenea, efectuate intervenții de stimulare a formării de fibrocartilaj: microfracturi și
abraziune a osului subcondral. Umărul va fi mobilizat rapid după intervenție pentru a evita
aderenţele.

Cand este nevoie de protezarea umarului

Cel mai des intalnite patologii asociate acestei zone sunt: luxatiile, tendinitele, entorsele,
bursitele (forme de reumatism local), fracturile si artrozele. Acestea se manifesta prin durere,
imobilitate sau prezinta ambele simptome simultan. In unele situatii, interventia de implantare
a unei proteze la umar este solutia salvatoare pentru recapatarea mobilitatii si ameliorarea
durerilor. Iata care sunt diagnosticele care pot fi tratate cu o astfel de interventie chirurgicala:

Artroza degenerativa sau primara

Artroza primara sau degenerativa apare, asa cum sugereaza si denumirea, ca urmare
a uzurii articulatiei umarului, din cauza inaintarii in varsta. Afectiunea se instaleaza de obicei
dupa varsta de 50 de ani si vizeaza cartilajele umarului.

Cartilajele se deterioreaza in timp, iar lubrifierea cu lichid sinovial nu mai este atat de
eficienta, asa ca oasele ajung sa se frece intre ele. Durerile si impotenta functionala apar la
scurt timp, iar articulatia isi pierde din flexibilitate.
Artroza secundara sau posttraumatica

Artroza posttraumatica apare in urma unor traume fizice, precum fracturile osoase din
zona umarului, leziunile la nivelul coifului rotatorilor sau la nivelul ligamentelor gleno-
humerale sau al celui coraco-humeral.

Toate aceste traumatisme pot duce, in timp, la deteriorarea articulatiei scapulo-humerale si a

cartilajului articular, provocand dureri si disfunctionalitate la nivelul umarului.
Artrita reumatoida

Afectiunea care se manifesta prin inflamarea membranei articulatiei scapulo-humerale

si acumularea de lichid edematos la nivelul acesteia se numeste artrita reumatoida si este o
afectiune cronica.

Artrita reumatoida, cea mai comuna dintre artritele inflamatoare, afecteaza si

cartilajele articulatiei umarului, care devin rigide si dureroase pe masura ce se deterioreaza.

Osteonecroza sau necroza osoasa aseptica

Osteonecroza este o afectiune dureroasa care se manifesta prin perturbarea alimentarii

sangvine a oaselor. Prezenta si in alte zone osoase ale corpului, osteonecroza umarului poate
duce la distrugerea articulatiei acestuia si la instalarea artrozei.

Factorii de risc pentru aparitia osteonecrozei sunt: consumul de steroizi, practicarea

scufundarilor la mare adancime si expunerea la cote exagerate de presiune, fracturile severe si
chiar consumul excesiv de alcool. Atunci cand osteonecroza este descoperita si diagnosticata
intr-un stadiu avansat, implantarea unei proteze de umar este singura solutie care poate
ameliora aceasta problema de sanatate.
Fracturile severe la nivelul umarului

Fracturile in urrma carora capul humerusului este grav afectat prezinta, pe langa
durerile aferente, riscuri destul de mari pentru refacerea umarului. Medicii nu reusesc
intotdeauna sa realizeze corespunzator osteosinteza in astfel de cazuri, iar alimentarea cu
sange a oaselor poate fi impiedicata, ducand la aparitia osteonecrozei.

De aceea, chirurgii specializati in ortopedie pot recomanda adesea artroplastia sau protezarea
umarului ca unica alternativa de a reface articulatia si de a ameliora durerile si rigiditatea
acesteia.

Cand este recomandata artroplastia

Medicul ortoped va evalua intotdeauna starea pacientilor inainte de a recomanda o

astfel de interventie chirurgicala si va lua aceasta decizie in functie de riscurile existente.
Pentru ca posibilitatea complicatiilor este destul de redusa, aceasta solutie va fi luata in calcul
de cate ori recuperarea cu alte tratamente nu poate da rezultate, indiferent daca este vorba
despre infiltratii intraarticulare cu corticosteroizi, tratamente cu medicamente antiinflamatoare
sau terapie fizica.

Iata cateva situatii in care medicul poate recomanda protezarea umarului daca
pacientilor nu li se imbunatateste considerabil starea de sanatate in urma celorlalte tratamente:

 Durere moderata sau severa care interfereaza cu activitatile zilnice ale

pacientului;
 Durere moderata sau severa in timpul repausului, inclusiv a celui nocturn;
 Pierderea mobilitatii si a functionalitatii umarului.
Evaluarea ortopedica

Pentru a diagnostica in mod corect problemele umarului si a depista eventualele

afectiuni care pot fi ameliorate cu ajutorul unei proteze, este necesara realizarea unei serii de
investigatii medicale:

Anamneza

Medicul va discuta cu pacientul despre simptomele existente, dar si despre istoricul

medical si problemele de sanatate genetice din familia acestuia. Astfel, se vor identifica
factorii de risc si predispozitia catre anumite afectiuni, precum artrita reumatoida sau artroza
degenerativa, dar pot fi stabilite si cauzele traumatice care au dus la aparitia durerii si la
imobilitate, daca este cazul.

Examenul fizic

Medicul ortoped va examina fizic pacientul, pentru a identifica zonele dureroase sau
sensibile si pentru a putea stabili in ce vor consta investigatiile ulterioare.

Radiografia

In cazul in care medicul ortoped suspecteaza o trauma a oaselor umarului, va

recomanda efectuarea unei radiografii.
Alte investigatii si analize

In anumite situatii, medicul specialist poate recomanda prelevarea unor probe de sange
sau un examen de rezonanta magnetica (RMN), pentru a determina care este starea oaselor
umarului si a celorlalte tesuturi ale articulatiei scapulo-humerala.

Ce presupune implantarea unei proteze la umar

Protezarea umarului presupune indepartarea capului humeral, a humerusului sau a

cavitatii glenei si inlocuirea acestora cu componente artificiale. Partile care vor inlocui
articulatia deteriorata formeaza endoproteza.

Proteza totala de umar

O proteza totala de umar inlocuieste toate cele doua parti ale articulatiei umarului
(scapula, cap humeral) cu o endoproteza formata dintr-o bila metalica, o tija metalica si o
bucsa dintr-un plastic special, medical. Pentru ca dimensiunile corporale difera de la un
pacient la altul, fiecare dintre cele trei componente va avea dimensiuni personalizate, potrivite
pentru purtatorul protezei.
Cum decurge procedura chirurgicala

Durata unei astfel de interventii chirurgicale variaza, de regula, intre doua si trei ore.
Inainte de inceperea efectiva a operatiei, pacientul va fi anesteziat. Nefiind o interventie de
urgenta, medicul anestezist va stabili anterior regimul alimentar pentru perioada care preceda
operatia, iar specialistul se va asigura cu privire la eventualele alergii sau alte tipuri de
afectiuni de care sufera pacientul si care ar putea impune restrictii in ceea ce priveste
realizarea anesteziei sau tratamentul postoperator.

Dupa realizarea procedurii de artroplastie, pacientul va petrece cateva ore in blocul

postoperator, unde va fi tinut sub observatie pana la trecerea completa a efectului anesteziei.
Ulterior va fi mutat intr-un salon de recuperare.

Posibile complicatii ale artroplastiei

Pentru ca nervii aflati in vecinatatea protezei pot fi atinsi in timpul interventiei

chirurgicale, unul dintre riscurile protezarii de umar este reprezentat de leziunile nervoase.
Aceasta complicatie are insa loc tot mai rar datorita modernizarii tehnicilor chirurgicale.

O alta posibila complicatie este aparitia infectiilor. La fel ca in cazul oricarei alte
proceduri chirurgicale, pacientii sunt expusi si sensibili la prezenta germenilor bacterieni, iar
infectiile isi pot face aparitia fie in camera protezei, fie la nivelul tesuturilor subcutanate.
Depistate la timp, infectiile raspund bine la tratamentul cu antibiotic adecvat.

Esuarea protezarii este cea mai grava eventuala complicatie a acestei interventii. Astfel
de cazuri au loc insa tot mai rar, datorita avansarii tehnicilor medicale chirurgicale, dar si a
optimizarii materialelor folosite pentru confectionarea protezelor de umar.
Durerile de umar, reducerea flexibilitatii acestei articulatii si chiar incapacitatea mobilitatii ei
sunt simptome care nu trebuie ignorate. Medicul ortoped va stabili cauzele disconfortului si
va recomanda tratamentul adecvat, in functie de gravitatea situatiei si de particularitatile
pacientului.

Artroplastia de umăr
Reprezintă acea procedură chirurgicală prin care se înlocuieşte articulaţia bolnavă a
umărului cu componente metalice şi de plastic.

În SUA se efectuează aproximativ 50000 de artroplastii de umăr pe an şi numărul lor este în

continuă creştere.

Iniţial, procedura se adresa pacienţilor cu fractură de extremitate superioară la care gradul de

cominuţie (de fărâmiţare) era prea mare pentru a se putea face o osteosinteză eficientă.

Cu timpul însă, indicaţia operatorie s-a extins şi pentru alte tipuri de patologie de umăr (ca de
exemplu artrozele de umăr).

Artroplastie de umăr

Patogenie
Articulaţia umărului este formată din trei oase: scapula, humerusul proximal (osul
braţului) şi extremitatea externă a claviculei. Aceste oase sunt acoperite de un cartilaj fin
numit cartilaj hialin. Suprafeţele articulare ale scapulei: glena (care are forma de scobitură),
respectiv capul humeral (extremitatea proximală a humerului care are formă sferică). Acestea
nu sunt perfect congruente, deoarece umărul trebuie să asigure o mobilitate extrem de mare
membrului superior, mobilitate necesară funcţiilor acestuia: de apucare, de întindere şi
respectiv de căţărare.

Astfel, diametrul capului humeral este mai mare decât cel al glenei. Pentru a asigura
stabilitatea articulară, o serie de structuri capsulo-ligamento-musculare se evidenţiază la
nivelul umărului, cu rol foarte important în realizarea unei mişcări cât mai armonioase. În
jurul glenei există un inel cartilaginos numit labrum care-i măreşte capacitatea de recepţie a
capului humeral şi care se continuă cu capsula articulară. Toate aceste structuri prind ca un
manşon capul humeral. Intraarticular există o membrană numită membrană sinovială, care
secretă o cantitate mică de lichid necesară lubrefierii capetelor osoase. Un ansamblu de
ligamente şi muşchi contribuie la realizarea stabilităţii şi a mobilităţii umărului.

Protezarea sau artroplastia umărului devine necesară când una sau mai multe
componente articulare osoase sunt degradate şi constă în înlocuirea acestora cu piese de metal
şi de plastic. Artroplastia umărului poate fi parţială, când se înlocuieşte doar capul humeral
sau totală, când se înlocuieşte şi glena.

a) Artroza de umăr b) Fractura de extremitate superioară a humerusului

Cauzele
care duc la degradarea articulaţiei şi care fac necesară artroplastia de umăr sunt multiple:

– Fracturile de extremitate proximală humerală extrem de cominutive la care reconstrucţia

prin osteosinteză a capul humeral este tehnic imposibilă.
– Artroza articulaţiei umărului care apare progresiv după vârsta de 50-60 de ani şi care constă
în degradarea cartilajului articular, duce la durere şi limitarea severă a mobilităţii articulare.
– Artritele inflamatorii, mai ales în poliartrita reumatoidă în care se produce o îngroşare, o
inflamare a sinoviei articulare, ce duce în timp la distrugerea cartilajului articular şi la
deformarea articulaţiei cu durere şi limitarea mişcăriilor umărului.
– Rupturile masive de coafă rotatorie. Coafa sau manşeta rotatorie reprezintă un ansamblu de
patru muşchi care asigură fixarea capului humeral în articulaţie şi rotaţia acestuia (superioară,
internă şi externă). În rupturile masive, ireparabile, nu se mai poate asigura forţa necesară
ridicării braţului şi nu mai este asigurată stabilitatea articulară, muşchii antagonici contribuind
la apariţia unor mişcări anormale în articulaţie ce duc la distrugerea cartilajului articular şi
implicit la instalarea artrozei.
– Artrozele post traumatice ce apar în urma unor traumatisme ce duc la leziuni ale cartilajului
articular.
– Necroza avasculară de cap humeral, situaţie în care este afectată reţeaua vasculară ce
asigură nutriţia capului humeral. Această afectare duce în timp la moartea segmentului osos
respectiv, cu resorbţie osoasă şi deformare articulară însoțită de durere şi limitarea mişcării în
articulaţie. Una dintre cele mai frecvente cauze pentru apariţia acestei afecţiuni este
administrarea de corticoizii în doze mari.
– Eşecul altor artroplastii de umăr ce necesită reluarea intervenţiei.

Când se indică artroplastia de umăr?

Luarea acestei decizii necesită colaborarea dintre pacient, medicul curant, medicul de
recuperare, medicină fizică și balneologie și respectiv familia pacientului. De obicei, acesta nu
este o intervenţie de primă intenţie, ea fiind dedicată cazurilor în care s-au epuizat alte opţiuni
terapeutice.

Sunt câteva situaţii care fac ca artroplastia de umăr să fie cea mai bună soluţie:

– durerea severă care împiedică efectuarea de activităţi curente (spălat, îmbrăcat, pieptănat,
asigurarea unei igiene corporale corespunzătoare)
– durerea nocturnă care împiedică somnul şi care duce în timp la oboseala pacientului
– pierderea progresivă a mobilităţii articulare
– eşecul tratamentului conservator (schimbarea regimului de viaţă, a tipului de activitate
fizică, a tratamentului medicamentos, fizio şi kinetoterapie)

Când nu este indicată artroplastia de umăr?

– Pacienții neurologici la care lipsa controlului funcției membrului nu creează probleme
semnificative
– Pacienții cu infecții la nivelul umărului (artrite septice), la care este necesară mai întâi
asanarea locală
– Pacienții cu probleme psihice sau afecțiuni degenerative cerebrale cum ar fi: demența sau
boala Alzheimer în faze avansate, incapabili să înțeleagă cerințele postoperatorii
– Pacienții cu care nu se poate coopera și care prin neglijență pot duce la apariția de
complicații și implicit la eșecul intervenției.

Consultul medical preoperator

presupune urmarea unor etape:

Istoricul pacientului: ocazie cu care se evaluează starea de sănătate, bolile asociate,

momentul în care au început simptomele ce l-au adus la medic, tratamentele urmate în trecut
sau cele actuale. Se vor întrerupe cu două săptămâni înainte de operație tratamentele cu
antiinflamatorii nesteroidiene (diclofenac, ibuprofen, piroxicami, aspirina etc.), care poate
crește sângerarea intraoperatorie.

Examenul clinic apreciază mobilitatea articulară, forța musculară

Examenele paraclinice:

Radiografiile de umăr (de fața și de profil) sunt de cele mai multe ori concludente, mai ales
cele în care se pot vedea semnele clasice de artroză
RMN de umăr este foarte utilă în evaluarea părților moi și a structurii osoase (în rupturile
masive de coafă a rotatorilor)

Aspect radiologic a) fractura extremității proximale a humerusului; b) artroza de umăr

Așteptări de la artroplastia de umăr

Pacientul trebuie să discute cu medicul său toate aspectele legate de procedura și de
regimul de viața de după intervenție. Este bine ca pacientul să aibă așteptări realiste de la
intervenție.

Proteza de umăr nu este ca articulația normală. Ea este formată din materiale inerte
între care există forțe de fricțiune ce duc în timp la uzura componentelor. În plus, particulele
de uzură rezultate induc apariția unei reacții inflamatorii care în timp determină dezancorarea
componentelor metalice. În decursul anilor s-au îmbunătățit calitățile materialelor utilizate și
astfel ele sunt “garantate” să funcționeze, dacă se respectă anumiți parametri de solicitare, mai
mulți ani.
În general, pacientul cu proteză de umăr va putea efectua activități cotidiene cum ar fi:
îmbrăcatul, gătitul, efectuarea toaletei locale, purtarea unei greutăți mici (de exemplu o sticlă
cu lapte), dar nu va putea efectua activități care să solicite articulația artificială, ducând la
dezancorarea ei (sporturi de contact, alpinism, tenis, volei, baschet etc.)

Dacă se urmează indicațiile medicale, protezarea umărului este o intervenție care

îmbunătățește semnificativ calitatea vieții prin dispariția durerii și creșterea mobilității
articulare.
Pregatirea preoperatorie a pacientului
Evaluarea medicală a pacientului presupune un consult de boli interne sau de alte
specialități, cu recomandarea anumitor proceduri și prescripția unor medicamente care să
echilibreze afecțiunile asociate: afecțiuni cardiace, hipertensiunea arterială, diabet zaharat.

Investigațiile paraclinice constau în efectuarea unei elecrocardiograme și a unor teste

de sânge și urină (hemogramă completă și urocultură).

Excluderea unei infecții care poate fi urinară, dentară sau tegumentară. În situația
depistării uneia din aceste situații, se amână intervenția chirugicală și se tratează afecțiunea
respectivă. După vindecare, se poate efectua fără riscuri protezarea.

Ajustarea tratamentului medicamentos trebuie făcută la anumiți pacienți care au

afecțiuni cardiace (stimulatoare cardiace, fibrilații, valve schimbate) sau vasculare care impun
administrarea pe termen lung a unor medicamente ca: Trombostop, Clopidogrel, Plavix,
Sintrom ce cresc timpii de sângerare (“subțiază sângele”). În aceste cazuri se ajustează dozele
sau se schimbă medicația cu alta care să nu interfereze cu timpii de coagulare și care să nu
pericliteze viața pacientului.

Aprovizionarea cu sange. Spre deosebire de artroplastia de genunchi sau de șold,

artroplastia de umăr nu este la fel de sângerândă. Pacientul trebuie să aibă totuși un nivel al
hemoglobinei în parametri foarte buni. Aceasta se obține fie punându-i-se preoperator o
anumită cantitate de sânge, fie administrându-i-se o perioadă de timp preparate de fier. Există
situații în care în timpul sau după operație este necesară administrarea de unități de sânge și
din acest motiv este necesară cunoașterea grupei de sânge și a Rh-ul pacientului pentru a se
stoca o cantitate de sânge compatibilă necesară intervenției. La pacienții care din motive
religioase refuză transfuziile, se practică autotransfuzia prin recoltarea preoperator a unei
cantități de sânge, care apoi i administrează intraoperator sau postoperator în funcție de
necesitate. Se mai pot folosi diverse dispozitive prin care o parte din sângele care se pierde în
timpul operației este recoltat în recipiente sterile și îi poate fi administrat înapoi pacientului.

Obținerea unui tonus muscular bun preoperator face ca recuperarea să fie implicit
mai ușoară și mai rapidă.

Asistența la domiciliu. Chiar dacă mobilizarea articulară se va face rapid, o serie de

activități cum ar fi: îmbrăcatul, toaleta generală, gătitul, căratul produselor de la piață etc. vor
fi dificile necesitând asistența pentru câteva luni. Aceasta se poate realiza de către o rudă sau
de către un serviciu specializat.

Adaptarea locuinței presupune efectuarea de modificări în casă care să faciliteze

accesul pacientului operat la baie și bucătărie, respectiv la obiectele de uz imediat . Aceste
măsuri presupun coborarea obiectelor în sertarele inferioare la nivelul la care se pot lua fără a
fi necesară ridicarea excesivă a membrului superior. Înlăturarea carpetelor sau a cablurilor
care pot duce la împiedicarea pacientului.

Spitalizarea se va face doar după ce pacientul a fost consultat în prealabil de medical

anestezist în zilele precedente operației și durează de obicei câteva zile.
 Anestezia poate fi generală sau parțială (se poate face bloc loco-regional), în funcție
de recomandarea medicului anestezist și preferința pacientului.

Intervenția chirurgicală poate dura câteva ore. Abordul cel mai frecvent este delto-
pectoral (situat pe fața anterioară a umărului) și se vor înlocui cartilajele articulare afectate cu
componentele protetice adecvate.

Artroplastia de umăr
Această procedură presupune înlocuirea suprafeţelor cartilaginoase alterate sau chiar a
unui segment de humerus proximal cu diverse componente metalice. Înlocuirea suprafeţei
articulare degradate humerale se face cu o componentă metalică, pe când cea a glenei cu o
componentă din plastic ce prezintă un indice de frecare foarte mic. Componenta metalică se
poate fixa în humerusul proximal prin folosirea unui ciment special, dacă osul în care se
introduce este moale (cimentul creşte gradul de soliditate al montajului) sau fără ciment prin
pres-fit (înţepenire), în cazul în care calitatea acestuia este bună. Componenta de plastic a
glenei se fixează în general prin cimentare. În funcţie de severitatea leziunilor, de diagnosticul
de afecţiune, se impun mai multe opţiuni de protezare:

a) Artroplastia de resurfatare
Aceasta este cea mai conservativă dintre proceduri presupunând doar înlocuirea
suprafeţei cartilaginoase a capului humeral, păstrând un stoc osos mare din humerusul
proximal, ce permite eventual într-o etapă ulterioră conversia ei într-o proteză totală.

După înlăturarea porţiunii de cartilaj afectat se ataşează în defectul rezultat o hemisferă

metalică ce prezintă un pintene de ancorare în osul restant.

Este indicată în urmatoarele situaţii:

– existenţa unei suprafeţe cartilaginoase intacte la nivelul glenei

– în lipsa unei fracturi recente la nivelul capului humeral
– dorinţa de a conserva un stoc osos cât mai mare la nivelul humerului proximal (mai ales la
pacienţii tineri, sau foarte activi)
b) Hemiartroplastia
Este o procedură ce presupune pe lângă îndepărtarea suprafeţei articulare humerale
degradate şi introducerea unei tije metalice în canalul medular humeral ce este prevăzută
proximal cu o suprafaţă sferică care se va articula cu glena. Ea va fi cimentată sau
necimentată în funcţie de stocul osos al pacientului. Este indicată în urmatoarele situaţii:

– fracturi severe ale capului humeral, dar care păstrează intactă suprafaţa articulară a glenei;
în aceste cazuri fragmentele osoase pe care se prind tendoanele musculare se vor ataşa de tija
protezei (care este prevăzută cu găuri speciale destinate acestui scop) permiţând refacerea
anatomiei locale.
– artroze limitate doar la suprafaţa articulară a capului humeral
– rupturi mari ale coafei rotatorilor asociate cu artroză de umăr
– pacienţi cu stoc osos glenoidian slab
c) Artroplastia totală
Presupune înlocuirea atât a capului humeral, cât şi a suprafeţei articulare glenoidiene.

Se aplica in situațiile în care atât cartilajul articular al capului humeral, cât și cel al glenei sunt
artrozice.
d) Artroplastia inversată
Este indicata în situațiile când mușchii coafei rotatorilor (mușchi care asigură contenția
capului humeral în glena și care inițiază ridicarea brațului) sunt deteriorați și nu se mai pot
sutura.

În aceasta situație “se inversează” componentele protetice. Porțiunea hemisferică se

poziționează la nivelul glenei și cupa la nivelul humerusului.

Logica acestei inversari este de a permite mușchiului deltoid care acoperă umărul să
acționeze asupra protezei, mobilizând-o.
Postoperator
Spitalizarea durează de obicei câteva zile. În acestă perioadă se vor urmări câțiva
parametri:

– Controlul durerii prin medicație specifică

– Administrarea medicației pentru afecțiunile asociate
– Pacientul va sta în pat având umărul imobilizat într-o orteză și cu membrul superior ridicat
pe o pernă, eventual se aplică o pungă cu gheață ce are ca rol scăderea edemului postoperator
– Tubul de drenaj se va ține 24-48 de ore
– Mobilizarea umărului începe imediat ce tubul este scos, de preferat sub îndrumarea unui
kinetoterapeut
– Schimbarea pansamentului se va face la fiecare 2 zile, iar scoaterea firelor de sutură la 2
săptămâni de la operație. În momentul efectuării igienei generale se evita udarea plăgii până la
vindecarea ei și extragerea firelor
– Dieta va fi cea normală, cu limitele impuse de patologia asociată.

Acasa, pacientul:

– Va evita căzăturile și va folosi obiectele de uz personal luându-le de la același nivel (prin

măsurile mai sus enumerate)
– Va evita tumefacția umărului, respectiv blocarea sa prin aplicarea prelungită de pungă cu
gheață (corect, se alică timp de 15 minute cu o oră pauză, de câteva ori/zi) și o poziție ridicată
a membrului superior
– Se va face prevenția infecțiilor (urinară prin evitarea constipației și printr-o igienă adecvată
în sfera genitală, administrarea de antibiotice înaintea efectuării unei extracții dentare,
tratamentul adecvat al furunculelor sau a altor leziuni tegumentare)
– Va urma un regim de întărire a tonusului muscular și de îmbunătățire a mișcării. Este de
preferat ca efectuarea exercițiilor să se facă sub îndrumarea unui kinetoterapeut. Recuperarea
este de cele mai multe ori bună, durerea preoperatorie dispare sau se ameliorează
semnificativ.
– Se vor face examene radiologice periodice pentru a urmari evoluția în timp a protezei
– Pacientul va evita cărarea de obiecte, precum și efectuarea de exerciții cu rezistența timp de
6-8 săptamâni

Complicațiile artroplastiei de umăr

O serie de complicații pot apărea în timpul sau după efectuarea intervenției, fiecare
necesitând un tratament specific:

– Complicațiile intraoperatorii pot fi fracturarea humerusului sau a glenei, leziuni nevoase sau
leziuni vasculare
– Complicațiile postoperatorii sunt reprezentate de vindecarea dificilă a plăgii operatorii,
infecția, decimentarea protezei sau redoarea articulară.

Observații

Fiind din metal proteza poate fi identificată la aeroport sau la vamă de către
detectoarele de metale. Este bine ca pacientul să poarte asupra sa un document care să ateste
efectuarea intervenției.
Uneori, la locul operației pielea își pierde sensibilitatea, iar cicatricea poate să fie
meteorosensibilă, producând o senzație de jenă la schimbarea vremii. Uneori pacientul poate
auzi zgomote la umăr care sunt date de mișcarea componentelor protetice.

Rezultate
Protezarea umărului asigură îmbunătățirea calității vieții pacienților cu afecțiuni de
umăr extrem de severe. Este necesară o colaborare armonioasă între medicul curant și pacient
pentru a se ajunge la rezultate optime. Durerea, simptomul determinant al acestei operații
dispare sau se ameliorează semnificativ, iar mobilitatea se îmbunătățește. Aplicarea câtorva
măsuri de protecție pot evita multe dintre complicațiile postoperatorii cu prelungirea
corespunzatoare a duratei de viața a protezei.

Biomaterialele şi protezele medicale.aplicaţii

Ingineria materialelor este direct implicata in domenii de activitate a caror

diversitatesuporta o permanenta expansiune. Alaturi de domeniile traditionale apar tot mai
multeaplicatii in medicina, informatica, tehnica spatiala, electronica.
Aplicatiile din domeniul medical sunt generate atat de cerintele deosebite impuse de
practica cat si de continuaevolutie a medicinei ca stiinta. Astfel, prin aparitia conceptului de
biocompatibilitate estenecesara folosirea unor materiale de sinteza compatibile cu corpul
uman (biomateriale)cu un spectru larg de proprietati si area lor in dispozitive medicale care sa
corespundaunor parametrii functionali strict impusi.La randul lor, tehnicile medicale care
presupun folosirea biomaterialelor, compatibile cucorpul uman, precum si metodele de
interventii si investigatii clinice au devenit extremde sofisticate.
Daca in trecut tehnicile medicale erau bazate pe principiul refaceriibiologice naturale,
acum sunt utilizate tehnicile medicale care presupun folosireadispozitivelor realizate din
biomateriale pentru refacerea mai rapida a tesuturilor sau afunctiilor umane, deoarece se
reduce perioada de inactivitate a pacientilor.
Aplicatiile care utilizeaza biomateriale sunt diverse: de la implanturi bioresorbabile
laproteze articulare, de la scaunele cu rotile pana la organele artificiale, de la
modelareaterapiei de dializa pana la modelarea sistemului cardiovascular, ajungand chiar
laasigurarea tehnologiei managementului in spitale si urmarirea starii de sanatate apopulatiei.
Materialele biocompatibile trebuie sa indeplineasca o serie de cerinte:
 sa nu transmita toxine, cum ar fi Co-Cr, care pot duce la aparitia cancerului
 duritate buna, rezistenta la coroziune (materiale pentru bisturie, articulatii sfericesi
valve)
 continut scazut de impuritati, rezistenta la oboseala
 proprietati mecanice bune, superioare, usor de modelat
 gust neutru pentru aliajele folosite in domeniul ingineriei dentare
 rezistenta la rupere
 caracter nealergic si netoxic
 greutate redusa
 sa formeze un strat aderent si pasiv la suprafata, care se caracterizeaza
prinproprietati bune la coroziune
 rezistenta la rupere si la tractiune cand necesita durata lunga de viata
 inerte in fluidele din organism (ex. Ceramica)
 rezistenta mare la compresiune
 stabilitate a dimensiunilor
 usor de fabricat atat la dimensiuni reduse cat si la dimensiuni mari
 coeficient de frecare redus
 biocompatibilitate ridicata – formeaza legaturi directe cu tesutul, actioneaza caun ghid
al scheletului in cresterea oaselor (hidroxiapatita)

Trebuie subliniat ca datorita rolurilor functionale diferite ale pieselor ce compun un

mecanism de proteza, se impune utilizarea concomitenta a mai multor materiale
denatura diferita.De exemplu materiale metalice
pentru carcase,piese de baza, pentrupiese mobile (roti,parghii), materiale plastice pentru
piese de legatura (bucse), cauciucsau materiale asemanatoare pentru zonele degetelor de
contact cu obiectul prehensat.
Ca urmare, piesele trebuie sa permita un grad de finisare mare sau foarte mare,casa
poate fi acoperite cu straturi de protectie, de obicei inoxidabile(prin cromare). In acestcontext
se recomanda evitarea intrarii in contact a protezei cu medii corozive(chiar apa)si indepartarea
cat mai atenta a urmarilor unor contacte accidentale de acest fel.Exista trei tipuri de
biomateriale ce se disting dupa interactiunea lor cu mediul biologic:
 materiale bioinerte
 materiale bioabsorbante
 materiale bioactive
Materialele bioinerte cum ar fi titanul,tantalul, polietilena şi alumina, expun o foarte
micăinteracţiune chimică cu ţesuturile adiacente. Ţesuturile pot adera la suprafaţa
acestor materiale inerte fie prin creşterea acestora în microneregularităţile
suprafeţei(osteointegrare) fie prin folosirea de adeziv special (acrilat). Pe termen lung, acesta
dinurmă nu este modul ideal de fixare a implanturilor, de regulă cele ortopedice
şistomatologice. Cu toate acestea, multe din implanturile polimerice sunt considerate a
fisigure şi eficace pe o perioadă cuprinsă între câteva luni şi câţiva ani. Reacţia biologică este
inevitabilă, dar este compensată de modul de proiectare a implanturilor.
Materialele bioabsorbante cum ar fi fosfatul tricalcic, acidul copolimeric polilactic-
poliglicolic, chiar şi unele metale, sunt astfel concepute încât acestea să poată fi uşor absorbite
de organism şi înlocuite de ţesuturile adiacente (ţesutul osos sau pielea). Acest tip de
materiale sunt folosite în cazul transportului de medicamente sau în cazulstructurilor
implantabile biodegradabile cum ar fi aţa chirurgicală.
Biomecanica este o stiinta a naturii care studiaza legile obiective ale miscarii
corpurilor materiale vii si ale structurilor care contribuie la aceste miscari . Etimologic,
termenul biomecanica are la origine cuvintele din limba greaca “bios” (viata) si “mekhanikos”
(plin de resurse, inventiv, ingenios) . Biomecanica este o stiinta interdisciplinara, care
foloseste cunostinte, notiuni, principii, metode din domenii precum: medicina (anatomie,
fiziologie, recuperare medicala, explorari functionale, etc.), inginerie (mecanica, electronica
aplicata etc.), stiinte exacte (matematica, fizica, chimie) si stiinte umaniste (educatie fizica,
biologie), pe baza carora si-a dezvoltat propriile investigatii stiintifice.
Biomecanica umana, cunoscuta si sub denumirea generica de biomecanica, are drept
subiect de studiu omul, privit din perspectiva miscarii acestuia, prin prisma anatomiei,
biomecanicii, terapiei prin miscare (kinetoterapie), fiziologiei, cunostintele fiind focalizate pe
omul care doreste fie recuperarea unor abilitati sau functii motorii, fie dobândirea unor
performante motorii. Astfel, biomecanica are aplicatii atât în domeniul medical si al
recuperarii fizice, cât si în domeniul sportiv, pentru testarea si îmbunatatirea calitatilor
motrice. Cunostintele sistematizate de biomecanica sunt utile diversilor specialisti, cum ar fi:
kinetoterapeuti, preparatori fizici, antrenori sportivi, profesori de educatie fizica, medici si
infirmiere (pentru medicina, recuperare medicala neuro–motorie, anatomie etc.), maseuri
terapeuti, antrenori de atletism etc. În mod practic, toti cei care folosesc miscarea într–un scop
terapeutic, profilactic sau de obtinere a unor performante fizice au nevoie de suportul stiintific
oferit de biomecanica.
Biomecanica, ca stiinta interdisciplinara, se bazeaza, în principal, pe cunostintele a trei
domenii de studiu: anatomia umana, mecanica si fiziologia. Astfel, anatomia, ca stiinta formei
si structurii corpului uman si a partilor sale, furnizeaza date cu privire la osteologie (studiul
oaselor), artrologie (studiul articulatiilor), miologie (studiul muschilor), mecanica, ca stiinta
care aplica principiile mecanicii la analiza miscarii corpurilor materiale sub actiunea
diferitelor forte de interactiune, furnizeaza informatii privind modalitatile de investigare
cantitativa a miscarii unui corp, iar fiziologia, ca stiinta care se ocupa de 4 functiile
organismelor vii, furnizeaza cunostintele necesare întelegerii diferitelor conexiuni care
concura la obtinerea functiilor motricitatii, echilibrului si posturii corpului omenesc.
Din punct de vedere biomecanic, la fel ca în mecanica, pentru a analiza o structura
osoasa sau musculara pot fi folosite caracteristicile de material, si anume: deformabilitatea
materialului si rezistenta mecanica a materialului. Deformabilitatea materialului este
cuantificata prin deplasarile produse în corpul analizat. Deformatiile pot fi:
elastice – când deformatiile dispar odata cu încetarea actiunii fortelor care le - au
produs, corpul revenind la forma initiala ;
 o plastice – când deformatiile sunt remanente dupa încetarea actiunii fortelor;
o elasto-plastice – când deformatiile dispar doar partial dupa încetarea actiunii
fortelor, iar deplasarile, care determina marimea unei deformatii, pot fi:

o liniare – denumita si sageata;

o unghiulare – denumita si rotirea.
Rezistenta mecanica a materialului, denumita si tensiune sau efort unitar, într-un punct
al materialului, se defineste ca raportul dintre valoarea fortei elementare care actioneaza în
acel punct si cea a ariei elementare aferente.
Biomecanica permite utilizarea calculului matematic în studiul fenomenelor reale
complexe datorita modelelor pe care le creaza. Astfel, cu ajutorul notiunilor, conceptelor si
metodelor din cinematica, cinetica si dinamica, pot fi determinati parametrii miscarii, unele
categorii de forte si momente, poate fi realizat bilantul energetic al sistemului, poate fi
stabilita distributia de tensiuni si deformatii din diferitele sectiuni ale corpului analizat sau pot
fi gasite caracteristicile mecanice specifice fluidelor corpului omenesc. Din acest punct de
vedere, se vor releva, în cele ce urmeaza, aspectele de baza, generale, ale biomecanicii,
urmând ca anumite particularitati sa fie prezentate, pe cât posibil, în momentul analizei
sistemice a corpului uman.

Figura 13.Tipuri de articulaţii artificiale ale umărului[4]

Forţe care acţionează asupra articulaţiei umărului

Forţe în abducţie

Greutatea corporală acţionează ca un vector de forţă asupra centrului de gravitaţie şi

prin urmare greutatea segmentară acţionează asupra centrului de masă al segmentului
considerat. În cazul umărului,momentul cinetic al braţului ar fi distanţa perpendiculară între
vectorul forţă,care acţionează asupra centrului de masa şi centrului de rotaţie al umărului.

Momentul cinetic creat în umăr de către greutatea braţului este produsul greutăţii
braţului pe distanţa perpendiculară între centrul de gravitaţie al braţului şi axa de rotaţie a
umărului.Greutatea segmentară a braţului este 5% din greutatea corporală totală,dar lungimea
acestuia face saă se genereze momente cinetice foarte elevate,deoarce valoarea sa vine
determinate de masa de masa de mobilizat şi de lungimea dintre punctual de aplicare al masei
şi centrul de rotaţie al mişcării. Momentul cinetic generat în timpul abducţiei umărului ar
trebui să fie compensate de muşchii stabilizatori ai umărului şi intensitatea lucrului muscular
efectuat să fie direct proportional cu momentul cinetic pentru a echilibra.

Momentul creat în umăr atunci când facem flexia cotului diminuează distanţa între
centrul de gravitaţie şi axa de rotaţie
Forţe în articulaţia umărului
 Bibliografie

http://anatomie.romedic.ro/articulatia-scapulohumerala-umarul
http://www.chirurgortoped.ro/afectiuni-si-tratamente/afectiuni-ale-umarului/
Papilian,V. Anatomia omului,Editura ALL,2003
http://www.ortopedmariusbar.ro/informatii_medicale/artroplastia_de_umar.ht
ml
Netter,F. Atlas de anatomia omului,Editura Medicala Callisto,2010
Balint,T.Evaluarea aparatului locomotor,Editura Tehnopress,200
http://zl.elsevier.es/es/revista/fisioterapia-146/cinetica-articular-hombro-
revision-una-decada-investigaciones-13014218-articulos-2001

Curs practic pentru studentii facultatilor de kinetoterapie - Elena Taina Avramescu

Shoulder Joint Replacement - OrthoInfo

Shoulder Replacement Surgery - What to Know - Web MD

Shoulder Prothesis - Shoulder Replacement or Shoulder Arthroplasty - Gelenk Klinik

https://www.scribd.com/document/98972306/BIOMATERIALELE-%C5%9EI-
PROTEZELE-MEDICALE

http://www.mec.tuiasi.ro/diverse/Biomecanica_gen.pdf