UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT “SIMION BĂRNUŢIU”

SPECIALIZAREA: DREPT / ID
(SESIUNEA IUNIE 2014)

ETNOLOGIE JURIDICĂ
- Tema control -

2014
 ANTROPONAMISTICA ÎN LEGEA
ŢĂRII

În antroponomastica română actuală structura şi funcţiile numelor

populare au ajuns la un sistem modern, generalizat a numelui dublu (prenume şi
nume). În alcătuirea numelor actuale de persoane nu se mai reflectă starea
socială şi personalitatea juridică a purtătorului.
Preocupările cu privire la numele de persoane româneşti datează de
aproape şapte decenii. Ele au apărut odată cu cele privitoare la numele de locuri.
Situaţia antroponimiei era însă cu totul alta. Elementele ei alcătuitoare, mai
exact spus, o parte a lor, trebuiau adunate din tot felul de izvoare.
Sistemul antroponimic românesc seamănă, în linii mari, cu al tuturor
popoarelor care nu s-au lăsat conduse, în condiţii social-politice speciale, de
criterii mai mult ori mai puţin artificiale. Numele gintei din care făcea parte
cineva era cel din mijloc, comun tuturor membrilor şi descendenţilor acestora
din ginta respectivă. Primul membru al denumirii echivalentul aşa zisului „nume
mic" de astăzi, era strict individual, în sensul că aparţinea unui singur individ din
familia lui. Al treilea aparţinea familiei şi corespundea poreclelor noastră. În ce
priveşte circulaţia lor în viaţa oarecum publică, importanţă aveau numai numele
ginţii şi „poreclele", cu predominarea unuia dintre aceste elemente. Aceasta,
judecind după modul cum vorbesc filologii clasici când se referă la personalităţi
literare sau politice romane.
Acest sistem tripartit nu s-a impus în nici una dintre provinciile fostului
Imperiu roman, care aveau organizaţie socială străveche, existentă la toate
popoarele, deci şi la romani înainte de reforma amintită, organizaţie, care, la
început şi o bună bucată de vreme după aceea se caracteriza printr-o mare
simplitate în ce priveşte raporturile dintre membrii unei familii. Şeful acesteia
era tatăl, considerat drept factorul cel mai important în continuarea speciei
umane. Copiii, născuţi de mamă, erau, juridic vorbind, ai tatălui şi de aceea, pe
lângă numele strict individual, care îi deosebea de fraţii lor, purtau şi pe al
tatălui, adică al familiei, prin care se deosebeau de copiii familiilor învecinate.
Acest sistem bipartit reflecta filiaţia indivizilor. Când a început influenţa
lingvistică veche slavă, fiu a fost înlocuit prin sinonimul slav sin. Interesant este
faptul că nume cu acest determinant nelatinesc s-au păstrat până în zilele
noastre.
Sistemul antroponimic în sensul de produs spontan al unei realităţi a
existat la anumite colectivităţi etnice primitive. Îl întâlnim, şi acest lucru ne
interesează în cel mai înalt grad, la geto-daci, strămoşii noştri etnici. Faptul s-a
constatat cu ajutorul inscripţiilor de tot felul, în primul rând, funerare, care s-au
descoperit de-a lungul timpului. Marea majoritate a numelor în discuţie se
conformează sistemului roman, dar numai parţial, în sensul că este bipartit, nu
tripartit. Mai întâi, condiţiile de viaţă erau în Dacia cu totul diferite de cele de la
Roma şi, în general, din Italia. În afară de asta, romanii veniţi în Dacia, nu erau,
nu puteau să fie, decât cu totul excepţional, patricieni. Mai toţi erau militari,
funcţionari, meseriaşi, negustori etc, ale căror nume constau dintr-un praenomen
şl un nomen. Destul de des apar nume alcătuite din trei elemente. Aproape
reprezintă imitaţii ale sistemului patrician roman. Printre numele evident romane
(ca origine lingvistică propriu-zisâ) ne întâmpină destule în care al doilea
element are forma genitivului, influenţă evidentă din partea sistemului daco-
getic.
Interesul cel mai mare pentru cercetarea de faţă îl prezintă, cum am mai
spus, numele autohtone. Şi aceasta, pentru că sistemul lor stă la baza celor
româneşti, sau, mai precis spus, a continuat să se aplice de către români de la
început şi până astăzi fără întrerupere. Acest sistem constă din două elemente,
ambele praenomina, întocmai ca Ion Gheorghe, cu deosebirea că al doilea are
formă de genitiv. Cu vremea s-au înmulţit posibilităţile de a indica filiaţia
familială, mai cu seamă în clasele şi categoriile sociale doritoare de a se
„distinge" de masele populare şi din acest punct de vedere. Intervenea adesea şi
necesitatea de a evita confuziile, care puteau avea consecinţe serioase de ordin
economic (vânzări şi cumpărări de pământ, moşteniri, etc). Un prim mijloc de
îmbogăţire şi de variaţie a antroponimiei noastre au fost împrumuturile din limbi
străine. Bogdan, Mircea, Vlad au fost, cum se ştie, numele unui număr de
domnitori ai Moldovei şi Munteniei. Interesantă şi destul de greu de explicat
este preferinţa pentru acesta din urmă. Era simţit, se pare, ca mai „distins" decât
celelalte două, probabil din cauză că i se putea cunoaşte semnificaţia, ceea ce nu
era cazul cu Bogdan şi, mai ales, cu Mircea. Cel mai răspândit prenume
românesc este Ion şi, din cauza aceasta, riscă să fie simţit ca un substantiv
comun.
Mai târziu a apărut modelul grecesc pentru satisfacerea dorinţei de a inova
în materie şi de a satisface amorul propriu. Şi aceasta, cu cel puţin un secol
înainte de epoca fanariotă, întrucât Ţara Românească şi Moldova au avut
domnitori de origine grecească şi în secolul al XVII-lea. Condiţiile răspândirii
numelor greceşti au fost însă altele decât în cazul celor slave. Domnitorii greci
aveau două nume, întocmai ca şi noi românii, şi, în ce priveşte prenumele, nu se
deosebeau prin nimic de noi, întrucât şi le luaseră, potrivit unei tradiţii vechi, din
Biblie şi din istoria mai veche a creştinismului. Al doilea element al numelui lor
nu s-a răspândit şi de aceea a rămas apanajul, apărat cu dârzenie. Începând cu
secolul al XlX -lea, exemplele veneau din Europa occidentală, iar în zilele
noastre, datorită limbii engleze, din America anglo-saxonă. Elocvente sub acest
aspect sunt, printre altele, numele vechi greceşti, de felul lui Demostene,
Temistocle, şi vechi slave, ca Vladimir, Vladislav etc. în epoca modernă s-a
recurs la istoria mai apropiată, bogată în personalităţi celebre, ca Napoleon, de
pildă, asociat, adesea, cu antroponime foarte populare şi devenite, din această
cauză, banale sau chiar vulgare, care le făceau ridicole.
Un procedeu lingvistic propriu-zis, utilizat în acelaşi scop de a îmbogăţi şi
varia nomenclatura personală, a luat naştere, în modul cel mai firesc cu putinţă,
pornindu-se de la fenomenul corespunzător, existent de multă vreme în limba de
toate zilele. Este vorba de derivarea cu ajutorul sufixelor. Cel dintâi care s-a
impus oarecum de la sine este -esc, alipit la substantive spre a forma adjective
menite să exprime o particularitate, de fapt pe cea mai specifică, a „obiectului"
denumit prin substantivul respectiv: bărbătesc, românesc, sufletesc etc. În ce
priveşte semnificaţia, acest sufix este echivalentul desăvârşit al articolului
posesiv: curaj bărbătesc, de pildă, însemnează curaj al bărbatului sau „care
aparţine bărbatului". Şi cum copiii unei familii sunt ai acesteia sau aparţin
acesteia, ei au putut fi sau chiar au fost numiţi în modul arătat. Acest avantaj n-a
fost singurul şi, poate, în realitate, nici cel mai important. Deoarece
antroponimele apar în vorbirea curentă foarte des, multe dintre ele mai des decât
apelativele, folosirea unui singur cuvânt în locul unei construcţii sintactice făcea
posibilă întrebuinţarea lui în orice situaţie: se putea articula (ca în limba veche),
putea primi înainte o prepoziţie, putea funcţiona, fără dificultăţi de înţelegere, ca
subiect al propoziţiei etc. Poate din cauza acestor avantaje, care vor fi fost numai
intuite de oameni cu simţul limbii foarte dezvoltat, procedeul a fost oficializat,
în Muntenia, pe la sfârşitul secolului la XVIII-lea, printr-un decret domnesc.
Nevoia sau, adesea, numai dorinţa de a distinge clar, fără nici o urmă de
echivoc, numele, de fapt pe purtătorul lui, a dat naştere la apariţia unor
determinante, ceea ce însemna dublarea numelui de familie. Aceste determinante
sunt unele „locale", constau, adică, din toponime, altele „personale", în sensul că
sunt tot antroponime. Prima categorie a apărut mai întâi, la descendenţii unor
domnitori ai principatelor, cu familii numeroase, care, în ciuda legăturilor de
sânge, cunoscute, recunoscute şi, în general, respectate, ţineau să se deosebească
unele de altele cel puţin prin anexa adăugată la numele lor propriu-zis. Ilustrativ
în acest sens mi se pare cazul antroponimului Ghica. Cel dintâi domnitor cu
acest nume a fost Gheorghe, succesorul la tron al lui Vasile Lupu. După el au
ajuns la domnie atât în Moldova, cât şi în Muntenia, numeroşi Ghica timp de
aproape două secole. Ultimii au fost Alexandru (în Muntenia) şi Grigore (în
Moldova, acesta pe la mijlocul secolului trecut).
Modelul acesta a fost imitat, datorită caracterului oarecum „aristocratic",
de către oameni care, indiferent de poziţia lor socială, nu erau proprietarii
satelor, adică ai moşiilor, al căror nume determina pe cei propriu-zis. Era vorba,
de cele mai multe ori, de localitatea unde s-au născut ei. Când şi când erau alese
toponime cu o rezonanţă specială. În sfârşit, în cazul unor oameni politici care
au fost urmăriţi, judecaţi şi condamnaţi, determinantul era numele localităţii
unde au executat pedeapsa cu închisoarea.
 Determinantele personale sunt, prin forţa lucrurilor, dacă nu mai puţin
numeroase, în orice caz mai puţin variate. Ele îşi au izvorul, mai întâi, în
obiceiul, existent şi astăzi, de a „înfia", adică de a" se adopta copii străini de
către familiile fără descendenţi. În aceste cazuri, persoana adoptată poartă două
nume: pe al tatălui adoptiv şi pe al tatălui propriu-zis. Ca şi la determinantele
„locale", al doilea nume este ales adesea fără nici o motivare obiectivă, din
simpla dorinţă de a-şi îmbogăţi denumirea, tot cu scopul, ca şi mai sus, de a im-
presiona, de a „impune".
Până aici discuţia noastră s-a întemeiat pe nume bărbăteşti, dat fiind că
şeful familiei, care a fost şi este bărbatul, dă, prin efectul legii (şi chiar în epocile
când această problemă n-a fost rezolvată pe cale legală) numele său tuturor
membrilor familiei lui, în frunte cu soţia. Cu toate acestea, antroponimia noastră
— mă refer, ca şi până aici, la numele propriu-zise, nu la prenume — este cât se
poate de bogată în nume de familie care au la bază prenume feminine.
împrejurările care au creat această situaţie sunt următoarele. Când un
copil se năştea fără ca tatăl lui să fie cunoscut (copil din flori, cum s-a spus şi se
mai spune încă), el purta, în mod logic, numele mamei sale. Ceva asemănător, în
ce priveşte realitatea pur obiectivă, se întâmpla atunci când mama rămânea
singură, din cauza decesului soţului ei sau ca urmare a divorţului. Tatăl putea fi
absent şi altfel decât prin moarte sau prin divorţ. În regiunile mai sărace din
punct de vedere economic, numeroşi bărbaţi căsătoriţi şi cu copii se duceau să
muncească în alte părţi, lipsind astfel vreme îndelungată de „acasă". Şi în
asemenea cazuri mama devenea, de fapt, şeful familiei. În sfârşit, destul de des,
dacă nu chiar foarte des, şi atunci când tatăl era prezent în familie, copiii erau
mai cunoscuţi de vecini ca ai mamei: ori de câte ori se vorbea despre ei, erau
prezentaţi ca ai mamei. Intervenea aici, mai întâi, realitatea de ordin obiectiv.
Cunosc situaţia prin experienţă personală. Realitatea fiziologică impunea în mod
firesc acest procedeu. Copiii sunt în mult mai mare măsură ai mamei decât ai
tatălui. Şi după naştere, precum şi după alăptare, ei continuă să fie tot mai mult
ai celei care i-a născut, fiindcă ea îi îngrijeşte în toate felurile. în familiile mai
mult ori mai puţin cultivate intervenea şi preocuparea mai asiduă a mamei în
ceea ce se poate numi educaţie, în sensul mai exigent al termenului.
Când tatăl era absent, de fapt sau de drept, şi de aceea şeful familiei
devenea mama, lucrurile s-au desfăşurat în multe privinţe altfel. Să vedem,
deocamdată, asemănările. Numele de familie al copiilor putea fi numele mic al
mamei, fără nici o modificare formală, întocmai ca atunci când intervenea
numele tatălui: Ilinca, Măria etc, dar cu mult mai rar. De obicei numele mamei
este sufixat: la numele mic, care este, cel mai adesea, al soţului, se adaugă un
sufix feminin pentru a arăta că e vorba de o femeie. Fiind relativ greoaie (din
cauza articolului şi chiar a genitivului), s-a recurs la forma cazului direct
(nominativul), mult mai uşor de mânuit. Uneori a rămas genitivul, dar fără
articolul antepus şi fără final.
 Majoritatea numelor feminine au forma de genitiv, care nu prezintă, ca la
cele masculine, dificultăţi de manipulare. Sistemul antroponimic românesc, aşa
cum l-am descris, în linii mari, până aici se păstrează cu destulă fidelitate şi în
zilele noastre, datorită faptului, care a apărut destul de clar în expunerea de mai
sus, că el este produsul logic al modului cum au fost „văzute" de oameni relaţiile
naturale dintre ei din punctul de vedere al continuităţii prin descendenţii lor.
Sunt totuşi epoci în care el a suferit unele modificări, toate de suprafaţă, care nu
l-au zdruncinat. Totdeauna au intervenit criterii oarecum exterioare, impuse de
dorinţa multor oameni de a apărea în lume altfel decât sunt ei în realitate măcar
cu ajutorul numelor.
Mai întâi a apărut preferinţa pentru nume mici de origine latină: Iuliu,
Octavian, Traian etc. În Ardeal, alegerea lor era şi un fel de armă politică, în
sensul că făcea imposibilă modificarea lor după un model lingvistic maghiar.
Ceea ce se ştie mai puţin de către publicul larg este latinizarea numelor
româneşti ale elevilor de către profesorii lor, admiratori zeloşi ai Şcolii ardelene.
Cel mult, în cazul numelor calendaristice (ale sfinţilor) intervin elemente
legate de viaţa primilor purtători ai lor, şi de aceea credincioşii au impresia că
ştiu ceva chiar despre numele lor. în orice caz, acesta le este oarecum familiar şi
pare a avea o semnificaţie propriu-zisă. O poziţie întrucâtva asemănătoare au
numele de origine greacă sau slavă. Şi acestea sunt lipsite de sens, deşi în
limbile respective ele însemnează sau, cel puţin, au însemnat ceva, şi destui
vorbitori ai acestor limbi pot simţi şi după o trecere îndelungată de vreme sensul
lor originar.
Majoritatea antroponimelor sunt însă cuvinte din lexicul curent (altădată
sau azi) al limbii vorbite de colectivitatea etnică respectivă. Ele sunt ceea ce
specialiştii numesc cu un termen latinesc cognomina, adică „porecle". Nu este
cazul să arăt, de altfel nici n-aş putea, cum au luat naştere, în fiecare caz sau într-
o serie de cazuri similare, aceste porecle, devenite cu timpul nume autentice,
prin lăsarea la o parte a numelui propriu-zis, pentru simplificare, dar şi pentru că
porecla era mai expresivă lingvistic vorbind şi mai ..personală", întrucât
aparţinea unui singur individ. În cazul când ele exprimă o particularitate fizică
sau psihică a purtătorilor, situaţia se prezintă clar. Destul de limpede se prezintă
lucrurile şi atunci când poreclele sunt nume de animale: Lupu, Ursu, Vulpe,
Gâscă, Cocoş, ş.a. Indivizii numiţi, la început de tot, astfel aminteau celor din
jurul lor diverse trăsături caracteristice ale animalelor în discuţie: erau lacomi
sau cruzi ca lupul, greoi în mişcări ca ursul, şireţi ca vulpea etc. Câteodată, o
întâmplare din viaţa celui numit astfel a trezit în mintea celor din jur comparaţia
cu un animal, de pildă, împuşcarea sau prinderea acestuia în condiţii grele,
însuşirea ilicită a animalului altcuiva (gâsca sau cocoşul).
După cum se poate lesne observa, marea majoritate a „poreclelor" se
referă la om. Nu-i o constatare surprinzătoare. Dimpotrivă. Este logic ca omul,
din momentul în care a început să trăiască „social", adică împreună cu alţii, să
fie atent la tot ce îl priveşte direct sau indirect şi să acorde o atenţie la fel de
mare la ceea ce se întâmplă cu membri ai grupului său social. Izvorul cel mai
important al acestei atitudini este instinctul de conservare în sensul larg al
termenului: grija şi teama de a fi învins în lupta pentru viaţă. Tot aşa se explică
natura relaţiilor lui cu ceilalţi membri ai colectivităţii: înţelegere şi prietenie,
când interesele lui corespund cu ale celorlalţi, duşmănie şi agresivitate în cazul
contrar.
Prezenţa în nordul Moldovei a ucrainenilor se explică numai în mică parte
prin vecinătatea geografică, chiar în vremea, de lungă durată, când trecerea
graniţelor politice în ambele sensuri nu era împiedicată de obstacolele apărute
mai târziu. Ucrainenii din nordul Moldovei au, în bună măsură, o vechime de
secole. În Cronica lui Grigore Ureche citim că, după expediţia lui Ştefan cel
Mare în Galiţia , care aparţinea Poloniei, domnitorul moldovean a adus cu sine,
potrivit unui obicei foarte răspândit atunci, peste o sută de mii de robi „ruşi", pe
care i-a aşezat într-un număr de sate din nordul ţării sale cu nume păstrate până
astăzi: Dersca, Hreaţca, Tureatca ş.a. Interesantă cu deosebire pentru discuţia
noastră este partea finală a relatării. Cronicarul, care şi-a scris lucrarea spre
sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, adaugă faptul, surprinzător, la
prima vedere, că se mai vorbea „ruseşte" în satele acelea şi pe vremea lui, adică
la circa 150 de ani după aducerea robilor „ruşi" acolo. Date fiind condiţiile de
viaţă social-politică din secolele trecute, ucrainenii din nordul Moldovei şi-au
păstrat limba până într-o epocă apropiată de a noastră. Aşa se explică măsura
luată de Ministerul învăţământului, în momentul în care frecventarea cursului
şcolar elementar a devenit obligatorie, de a se întemeia „grădiniţe", cum li se
spune familiar, destinate copiilor de 5—7 ani, care trebuiau să înveţe limba
română spre a putea urma apoi şcoala propriu-zisă, împreună cu copiii „români"
în ce priveşte limba.
O situaţie asemănătoare, în ce priveşte antroponimia devenită cu timpul
românească întâlnim în Oltenia şi Muntenia, cu deosebire în regiunea de şes a
lor. Aici avem a face cu nume bulgăreşti, mult mai rar sârbeşti, care se explică
prin simpla vecinătate a românilor cu populaţie de limbă slavă. Trecerile dintr-o
parte în cealaltă a teritoriului scăldat de apele Dunării datează, cu unele
întreruperi, încă din epoca romană, când atât Dacia, cât şi cele două Moesii erau
provincii ale Imperiului roman. Nu mi se pare necesar să insist, cum am făcut în
cazul antroponimiei de origine ucraineană, asupra condiţiilor de ordin social-
istoric care au dus la această stare de lucruri.
O excepţie fac antroponimele de origine grecească, extrem de numeroase
în fostele principate şi aproape total absente peste munţi. Ca mai totdeauna,
trebuie invocate condiţiile istorice. în Ardeal, care, din punct de vedere politic,
depindea de Ungaria, n-aveau ce căuta, ca să zic aşa, grecii, în special cei din
Constantinopole. De altfel nici n-ar fi fost primiţi de autorităţile maghiare.
Moldova şi Muntenia, vasale amândouă ale Imperiului otoman, erau obligate,
prin însuşi acest fapt, să accepte pe cei trimişi să urmărească şi să supravegheze
aplicarea pe teren a îndatoririlor de ordin economic prevăzute în tratatele
încheiate de fiecare dintre ele cu Poarta. Aceşti delegaţi erau greci. Ei nu veneau,
de obicei, singuri. Erau însoţiţi de „adjuncţi", căci munca lor nu era deloc
uşoară, dar şi adesea, dacă nu mai totdeauna, de protejaţi de-ai lor, bucuroşi să
vină în nişte ţări bogate pentru cei care le exploatau. Mulţi dintre aceştia
rămâneau la noi, unde se căsătoreau cu fete de-ale boierilor de toate categoriile.
Mai numeroşi vor fi fost grecii care veneau din proprie iniţiativă, atraşi de
ospitalitatea bine cunoscută a românilor. Să nu uităm apoi că înainte chiar de
epoca fanariotă principatele au avut în câteva rânduri domnitori de origine
grecească, impuşi, bineînţeles, de stăpânii lor politici de la Constantinopole.
Printre ei, unii au devenit oarecum celebri prin Cronica lui Neculce. În aceste
condiţii, venirea şi stabilirea pentru totdeauna la noi a grecilor nu cunoşteau nici
o piedică. Dimpotrivă, erau încurajate şi sprijinite de conaţionalii lor aflaţi la
conducerea principatelor.
Dacă facem abstracţie de „porecle", devenite antroponime, extrem de
numeroase, şi de numele biblice şi calendaristice, de asemenea în număr mare,
putem spune că celelalte nume de familie româneşti sunt în majoritate de origine
greacă şi slavă. Spre deosebire de cele greceşti, care sunt răspândite pretutindeni
în România veche, cele slave, şi ele prezente peste tot, aparţin mai multor limbi
slave, cum s-a văzut de altfel din expunerea precedentă. Cele bulgăreşti ne
întâmpină, la fel cu cele greceşti, în multe regiuni ale ţării. Urmează, cantitativ
vorbind, cele ucrainene , limitate, la Moldova, în special în partea ei de nord.
Foarte puţine sunt antroponimele sârbeşti, existente cu deosebire prin Banat şi
prin regiunea apuseană a Olteniei. Mai numeroase decât acestea sunt, peste
munţi, cele de origine maghiară.
De multe ori, între originea geografică a numelui şi aceea a purtătorului ei
actual există, cum nu e posibil altminteri, deosebiri, adesea mari. Constatările
făcute în urma analizei din acest punct de vedere a „poreclelor" reprezintă o
contribuţie importantă la studiile dialectologice. Pe de o parte lucrurile deja
cunoscute şi socotite valabile ne ajută să stabilim originea locală, dacă nu a
purtătorilor actuali, cel puţin pe a ascendenţilor acestora, şi să nu confundăm
originea locală cu originea dialectală a poreclelor, adică a elementelor lexicale
din care provin ele iar pe de altă parte, să confirmăm, eventual să infirmăm,
după caz, existenţa sau absenţa, cuvântului de bază a poreclei în discuţie. M-am
referit mereu la vocabular. Dar aude câştigat şi celelalte sectoare ale limbii, în
special fonetica şi formarea cuvintelor. Destul de des. cercetarea exhaustivă a
patronimelor însemnează o contribuţie vrednică de luat în seamă şi la studiul
istoric al limbii. Şi nu e vorba numai de împrumuturi din alte limbi, ci şi de-
schimbările produse de-a lungul timpului în aspectul fonetic sau morfologic al
poreclelor, ale-căror cuvinte de bază continuă să existe în vocabularul activ al
limbii noastre.
Modificări aparent similare în ce priveşte izvorul lor psihologic sunt cele
impuse de autorităţi, în cazuri în care purtătorii numelor sunt de altă
naţionalitate. Este vorba de antroponimele românilor ardeleni înainte de 1918.
De astă dată avem a face cu fapte de limbă, nu de grafie. O caracteristică a
numelor de familie româneşti provenite din apelative masculine sau formate cu
sufixe de felul lui -esc, -ean şi altele asemănătoare, constă în aparenta, lor
„articulare", prin apariţia lui -u- Autorităţile de pe vremuri din regiunile de peste
munţi suprimau această finală, când înregistrau numele româneşti. Exemple de
acest fel pentru -eseu n-am întâlnit, şi cred că nici nu există. De altminteri,
români ardeleni de baştină Ionescu, Popescu etc. pot părea aproape absurde. Dar
Moldovanu, de pildă, se pretează lesne la „pierderea" articolului, şi aşa se face
că numeroşii români, printre ei personalităţi de seamă, numiţi astfel, n-au fost
Moldovanu, ci Moldovan. Cred că oficial acest nume avea un accent pe. Resturi
de patronime fără -u se păstrează până astăzi peste Carpaţi: Păcurar, Trăistar
etc. Se pare că şi în Bucovina se proceda în unele cazuri asemănătoare în acelaşi
chip.
Ar mai fi, desigur, şi alte aspecte ale patronimiei noastre, care pun
probleme, cum se spune, şi ar trebui, deci, să fie supuse discuţiei. Eu mă opresc
aici, cu speranţa, că n-am trecut cu vederea nimic sau aproape nimic esenţial în
paginile precedente.
Majoritatea numelor de familie nu prezintă dificultăţi în ce priveşte
găsirea originii lor. Extrem de numeroase sunt prenume, adică nume de botez
sau nume mici, cum li se mai spune, existente în literatura religioasă, devenite
nume de familie fără nici o modificare sau primind un sufix despre care va fi
vorba în studiul introductiv. La fel de numeroase sunt aşa zisele cognomina,
adică poreclele: cuvinte din vocabularul curent al limbii transformate în
antroponime. Pentru explicarea acestora avem la dispoziţie diversele dicţionare
ale limbii noastre, în frunte cu cel al Academiei, mult mai bogat decât toate
celelalte. Există însă şi nume, foarte numeroase, împrumutate din limbi străine.
De fapt avem a face, la origine, cu oameni veniţi din alte ţări, cu numele de
acolo, în limba lor maternă, care s-au stabilit pentru totdeauna la noi, devenind
astfel români, fără a-şi schimba, în general, numele.
 BIBLIOGRAFIE

1. N.A. CONSTANTINESCU, Dicţionar onomastic românesc;

Bucureşti, 1963.

2. CHRISTIAN IONESCU, Mică enciclopedie onomastică, Bucureşti,

1975.

3. IORGU IORDAN, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.

4. Dr. G. PASCU, Sufixele româneşti; Bucureşti, 1916.