Pe Marginea Unei Corespondene Pierdute PDF

CUPRINS
Argument ................................................................................................................... 7
Bibliografia lucrărilor lui Ştefan Andreescu ............................................................. 13
A. Tăişul sabiei: suverani, războinici, diplomaţi

ŞERBAN PAPACOSTEA, Polonia şi Moldova faţă cu primejdia otomană în a
doua jumătate a secolului al XV-lea, opţiuni divergente şi convergente: o
însemnare a lui Filippo Buonaccorsi Callimachus .......................................... 31
MARIAN COMAN, Boierii de margine şi puterea domnească în Ţara
Românească medievală: buzoienii şi mehedinţii ............................................. 35
SERGIU IOSIPESCU, La începutul confruntării Ţării Româneşti sub Vlad Ţepeş
cu Imperiul Otoman ......................................................................................... 59
BOGDAN-PETRU MALEON, La periferia Imperiului Bizantin: exilul în
Marea Neagră ................................................................................................. 79
LIVIU PILAT, „Redeatis ad corporis unitatem”. Problema Moldovei inferioare la
sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare ............................................................... 91
LAURENŢIU RĂDVAN, Mircea Ciobanul şi „aşezarea” oraşului Bucureşti ....... 101
ŞERBAN V. MARIN, Crusades Seen Through Venetian Eyes – Between Being
in Abeyance and Involvement. The Case of the Chronicle Ascribed to
Marcantonio Erizzo ......................................................................................... 121
ILEANA CĂZAN, Moldova între imperiali şi cazacii zaporojeni. O mărturie
contemporană .................................................................................................. 145
ION EREMIA, Ioan Belevici – cronica unei misiuni diplomatice la Moscova ......... 155
B. Lumea negoţului: drumuri, centre comerciale, privilegii, pericole

VIRGIL CIOCÎLTAN, Drumul mătăsii: un paradox? ............................................. 177
NAGY PIENARU, Cetatea Albă / Ak Kerman la începutul veacului al XVI-lea.
Traficul portului în anul 1505 ......................................................................... 181
MÁRIA PAKUCS-WILLCOCKS, Dreptul de etapă al Sibiului în secolele XIV-XVII.
Parcursul secular al unei instituţii medievale ................................................. 191
OVIDIU CRISTEA, Mihai Viteazul, „Războiul cel Lung” şi „drumul moldovenesc” .. 205
C. Neamuri şi oameni de odinioară

ŞTEFAN S. GOROVEI, Descendenţa domnească a Movileştilor. Observaţii şi
argumente noi .................................................................................................. 225
MARIANA LAZĂR, GHEORGHE LAZĂR, „Pentru sufletul meu şi pentru
clironomii mei am orânduit”. Diata marelui logofăt al Moldovei Iordache
Cantacuzino ..................................................................................................... 255
LUCIAN-VALERIU LEFTER, Obârşia şi continuitatea familiei Ponici ................ 289
MIHAI-BOGDAN ATANASIU, Trei mari dregători din familia Bogdan.
Contribuţii prosopografice .............................................................................. 309
PETRONEL ZAHARIUC, Câteva date despre Eustratie logofătul al treilea, „cel
dintâi istoric” al Moldovei .............................................................................. 325
ALEXANDRU CIOCÎLTAN, O contribuţie la biografia arhiepiscopului de
Paronaxia, Teofan Mavrocordat ..................................................................... 339
MIHAIL DIM. STURDZA, Înrudiri necanonice în lumea politică românească
din secolul al XIX-lea ...................................................................................... 345
D. Confesiune şi putere
ANDREI PIPPIDI, Diplomaţie şi ortodoxie: Moldova în proiectele propagandei
calvine (1630) .................................................................................................. 349
ELENA FIREA, Despre un episod uitat din istoria moaştelor Sfântului Ioan cel
Nou de la Suceava şi implicaţiile lui ................................................................ 367
RADU G. PĂUN, O „nouă” danie a domnilor Ţării Româneşti pentru mănăstirea
Hilandar de la Muntele Athos .......................................................................... 385
MARIA CRĂCIUN, Pietatea franciscană şi impactul ei în Transilvania medievală
târzie ................................................................................................................ 393
MARIA MAGDALENA SZÉKELY, Pe marginea unei corespondenţe pierdute.
Mănăstirea Kosinitsa şi Ţările Române .......................................................... 417
OVIDIU OLAR, Mihnea al III-lea Radu şi Roma (1658-1660) ............................... 439
MIHAI-RĂZVAN UNGUREANU, PETRONEL ZAHARIUC, Documente privitoare
la începuturile coloniei protestante din Moldova ............................................ 451
E. Ctitorii şi ctitori de altădată

MATEI CAZACU, Despre câteva vechi biserici bucureştene din veacurile
XVI-XVIII ................................................................................................. 469
SILVIU VĂCARU, Schitul Fătăciune, ctitoria familiei Bogdan .............................. 493
IEROMONAH DOSOFTEI DIJMĂRESCU, Observaţii privitoare la refacerea
Mănăstirii Putna la mijlocul secolului al XVII-lea .......................................... 521
FLORINA-MANUELA CONSTANTIN, Sur les commencements de l’église Zlatari
de Bucarest ...................................................................................................... 545
F. Artă şi cultură
ELKA BAKALOVA, Virgin „The True Vine”. An unusual visualization of the
Liturgical Poetry .............................................................................................. 569
ADRIAN ANDREI RUSU, Zurgălăi de Nürnberg pe cădelniţa lui Ştefan cel Mare
de la Mănăstirea Putna (1470) ........................................................................ 591
IVAN BILIARSKY, Deux toponymes cités dans un apocryphe bulgare: Breznik
et Dobrič .......................................................................................................... 613
MARGARITA KUYUMDZHIEVA, Stroe and Vişa’s Cross from 1642: Object
Revisited ........................................................................................................... 623
FLORINA CIURE, Contribuţii privitoare la învăţământul din Oradea până în a
doua jumătate a secolului al XVII-lea ............................................................. 637
Abrevieri .................................................................................................................... 649

PE MARGINEA UNEI CORESPONDENŢE PIERDUTE.
MĂNĂSTIREA KOSINITSA ŞI ŢĂRILE ROMÂNE*
MARIA MAGDALENA SZÉKELY
În anul 1991, istoricul bulgar Ivan Biliarsky a publicat şi comentat două

manuale de pittakia în limba slavă, păstrate în arhivele Academiei Bulgare de
Ştiinţe (ms. sl. 31) şi aproape necunoscute specialiştilor1. Editorul a acordat o
atenţie particulară manuscrisului mai vechi, o compilaţie sârbească, nu lipsită
însă de elemente de originalitate, bazată pe arhetipuri greceşti şi care conţine
diferite formule epistolare. Unele, traduse din greacă şi redactate de un mitro-
polit, sunt destinate împăratului, împărătesei, despotului, despotiţei, chesariţei,
despotului – fiul împăratului –, ginerelui împăratului, marelui primicer şi
marelui domestic. Altele, de redacţie sârbească, sunt compoziţii originale,
adăugate mai târziu traducerii prototipului bizantin şi adresate ţarului, vlaste-
linului, ţarului sau cneazului, vlastelului, călugărului, patriarhului sau mitropo-
litului şi din nou patriarhului. Sunt, apoi, traduse iarăşi din greacă şi având o
origine comună cu cele din prima categorie, concepte de scrisori către oameni ai
Bisericii: patriarhul de Antiohia, patriarhul de Alexandria, patriarhul de
Ierusalim, patriarhul ecumenic, arhiepiscopul de Ohrida, mitropolitul, episcopul,
protopopul, episcopul de Ierissos, protosul Sfântului Munte, egumenul Marii
Lavre, egumenii de la Vatoped şi Hilandar, egumenul de la Ivir şi monahul. În
fine, ultima categorie o formează câteva modele de corespondenţă clasate după
temele scrisorilor sau după relaţiile dintre destinatari şi nu după poziţia ocupată
de aceştia în ierarhie: fiul spiritual, prietenul, fratele2.
Locul de redactare a acestor manuale este greu de stabilit cu precizie.
Editorul a presupus că arhetipul grecesc ar fi fost alcătuit în oraşul de reşedinţă
*
Acest studiu a fost realizat în cadrul grantului CNCSIS-UEFISCSU, PN II-IDEI, nr. 75/2008.
Părţi din el au fost făcute publice la Iaşi, în şedinţa de comunicări a Centrului de Cercetări privind
Elitele Sociale şi Ideologia Puterii, din 5 aprilie 2012.
În faza de definitivare a textului, d-l Radu G. Păun a făcut preţioase observaţii şi sugestii pe
marginea lui şi mi-a pus la dispoziţie materiale care altminteri mi-ar fi fost inaccesibile; îl asigur
şi aici de toată gratitudinea mea.
1
Ivan Biliarsky, Два наръчника за питакиа от късното средновековие, în ZRVI,
XXIX-XXX, 1991, p. 233-300.
2
Ibidem, p. 261-284.
418 Maria Magdalena Székely
a unui mitropolit, iar varianta sârbească, probabil la o mănăstire de la Muntele

Athos – Hilandar sau Vatoped3. Datarea a ridicat, la rândul ei, mari dificultăţi.
Potrivit cercetătorului bulgar, compendiul sârbesc este anterior mijlocului seco-
lului al XV-lea, el putând aparţine vremii cneazului Lazăr sau aceleia a fiului
său, Ştefan Lazarevici4.
Pentru istoricii români, importante sunt, însă, formularele de corespon-
denţă de la f. 238r-238v5. Analiza conţinutului a arătat că ele reflectă relaţiile
dintre Mănăstirea Kosinitsa şi Ţările Române6, fiind redactate, foarte probabil,
chiar în mănăstirea amintită7. Pe baza studiului codicologic şi paleografic,
manualul a fost datat în secolul al XVI-lea sau la începutul secolului al XVII-lea8.
El conţine patru modele întregi de scrisori (către domnul Moldovei, mitropolitul
Ţării Româneşti, doamna Ţării Româneşti şi marele jupan) şi două scurte
precizări referitoare la titlul domnului Ţării Româneşti şi la acela al mitropo-
litului Moldovei, menite să îngăduie adaptarea la aceşti adresanţi a formularului
conceput pentru domnul Moldovei, respectiv mitropolitul Ţării Româneşti9.
Autorul manualului de corespondenţă a întocmit schiţa unor viitoare
scrisori cu cereri de ajutor. În toate, fără excepţie, este vorba despre trimiterea,
de către egumenul şi obştea Mănăstirii Kosinitsa din Macedonia, a unui frate
care urma să prezinte destinatarului nevoile „sfinţitului şi marelui lăcaş al
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Nefăcută de Mâna Omului”. Partea cea
mai întinsă a textelor este ocupată de formulele de adresare, titluri, urări şi
binecuvântări.
Întrebarea care se ridică este: s-ar putea oare identifica, pornind de la
aceste modele de corespondenţă, momentul în care mănăstirea macedoneană a
intrat în relaţii cu Ţările Române? Oare formulele epistolare au premers respec-
tivele legături sau ele au fost gândite într-o etapă ulterioară? În acest sens, este
de remarcat, de la bun început, că domnul Ţării Româneşti este numit „ctitorul
3
Ibidem, p. 246-248. Pentru localizarea şi atribuirea mai precisă a acestui manuscris, în
legătură şi cu Sinodicoanele Ortodoxiei, v. contribuţia foarte recentă a aceluiaşi autor, Une copie
méconnue de la variante dite «paléologienne» du Synodicon de l’Orthodoxie dans la Bibliothèque
de l’Académie Roumaine, comunicare la „Colocviile Putnei”, XI, 3 septembrie 2011 (se va
publica în AP, VIII, 2012, 1).
4
Idem, Два наръчника за питакиа…, p. 249-253.
5
Ele au fost semnalate la noi, după catalogul din 1969 al lui Hr. Kodov, de Radu Constan-
tinescu (Manuscrise de origine românească din colecţii străine. Repertoriu, Bucureşti, 1986, p. 169,
nr. 869: „Minei de praznice, mediosârbă, Macedonia, 1472. Din cuprins: formule epistolare mace-
donene şi bulgăreşti ale mănăstirii Kosinica către voievozii Ţării Româneşti şi Moldovei (238),
redacţie sârbă, Kosinica, s. XVII2, ca adaos la textul de bază”) şi de Virgil Cândea (Mărturii
româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoare despre români în colecţii din străinătate,
serie nouă, I, Albania-Etiopia, Bucureşti, 2010, p. 311, nr. 157: „Minei de praznice, Macedonia,
1472. Text în limba slavonă. La f. 238: formule epistolare folosite la mănăstirea Kosinica, a doua
jumătate a secolului XVII, în corespondenţă cu domnii Ţărilor Române (ms. sl. 31)”).
6
Ivan Biliarsky, Два наръчника за питакиа…, p. 238, 239, 240.
7
Ibidem, p. 245-246.
8
Ibidem, p. 240, 248-249.
9
Ibidem, p. 254, 285.
Pe marginea unei corespondenţe pierdute 419
nostru” (în dativ: Ugrovlahïe, ktïtoru na;emu), doamna Ţării Româneşti – „ctito-
riţa noastră” (în dativ: ktïtorï'ï n(a);ei), iar marele jupan – „hrănitorul nostru”
(în dativ: pïtatelü n(a);emu). Aceste atribute nu apar în cazul domnului
Moldovei şi nici al celor doi mitropoliţi. Înseamnă că, la vremea când au fost
alcătuite formularele de scrisori, familia domnitoare munteană şi unul dintre
boieri aveau deja, dintr-un motiv sau altul, statutul de ctitori la Kosinitsa.
Manualul de pittakia conţine două rânduri de formule de adresare10: unele
urmau să fie înscrise pe partea exterioară a epistolei, alături de pecetea
mănăstirii; cu celelalte trebuia să înceapă textul propriu-zis al scrisorii.
Cercetarea comparativă a primei categorii de formule îngăduie stabilirea unui tipar.
Pentru domn: „binecinstitorul şi de Hristos iubitorul domn al întregii ţări a…, Ion
numele, mare voievod” (în dativ: Bl(a)goc(á)st(i)vòmu i Hr(i)stolübivomu
g(o)s(po)d(i)nu váse(i) zemli..., Íòn(á) (Í)MR(K), ve(li)komu voevode). Pentru
mitropolit: „preasfinţitul mitropolit al…, kyr numele, domnul şi stăpânul
nostru” (în dativ: Pr[òs(vè)wennomu mitròp(o)litu..., kùr (Í)MR(K),
gòspod(i)nu i vl(a)d(i)'e na;emu). În sfârşit, pentru marele jupan: „domnul
numele, marele jupan şi hrănitor al nostru” (în dativ: G(ò)s(podi)nu (Í)MR(K),
velïkòmu jupanu i pïtatelü n(a);emu). În toate cele trei cazuri, numele
destinatarului avea să fie completat în locul marcat în acest sens.
Modelul de scrisoare către doamna Ţării Româneşti conţine o deosebire.
Aici, formula este următoarea: „Binecinstitoarei şi de Hristos iubitoarei doamne
a întregii ţări a Ungrovlahiei, despinei şi ctitoriţei noastre” – Bl(a)goc(á)st(i)vïe
i Hr(i)stolübïvïe gòspodge vásei zemli Ugrovla;koï, despïnï i ktitorï'i
na;em(u). La prima vedere, s-ar zice că despina este un titlu, mai ales dacă se
ţine seama şi de cealaltă formulă de adresare, gândită pentru începutul scrisorii:
„Binecinstitoarei şi de Dumnezeu încoronatei doamne a întregii ţări a Ungro-
vlahiei, numele, despinei, ctitoriţei noastre” (Bl(a)goc(á)stïvoi i B(o)go vencanoi
g(ò)s(pod)iíe váse(i) zemli Ugrovla;skoi, (Í)MR(K), despïne, ktïtorï'ï
n(a);ei). Doar că doamnele Ţării Româneşti n-au purtat niciodată acest titlu11.
La noi, Despina a fost fie un nume de sine stătător – ca „doamna Despina, cea
de bun neam”12, „din casa” lui Mihai Viteazul13, soţia logofătului Radu Năsturel
şi soacra lui Matei Basarab –, fie un nume însoţitor al altuia14, în special dacă
purtătoarea lui avea o origine sud-dunăreană. Cineva care vieţuia şi poate îşi
10
Asupra acestora s-a oprit şi Radu Păun, dar într-o cercetare cu altă finalitate (Radu Păun,
L’idée impériale et les anciennes chroniques roumaines. Repères pour une histoire impossible, în
„Méditerranées. Revue de l’association Méditerranées”, 26-27, 2001 (Studia pontica, édité par
Ivan Biliarsky), p. 209).
11
Pe marginea acestei chestiuni, v. şi consideraţiile lui Ivan Biliarsky, Два наръчника за
питакиа…, p. 259.
12
Inscripţiile medievale ale României, I. Oraşul Bucureşti, cu studiu introductiv, repertoriu
cronologic, note explicative, indicaţii bibliografice şi indici de Alexandru Elian (redactor
responsabil), Constantin Bălan, Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1965, p. 525,
nr. 642.
13
DIR, B, XVII/1, Bucureşti, 1951, p. 50, nr. 61.
14
N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963, p. 41, s. v.
avea şi obârşia în Macedonia, precum autorul manualului de pittakia, putea să

facă lesne o confuzie între titlu şi nume, între substantivul comun şi cel propriu.
Pentru a putea merge cu investigaţia mai departe, este necesară, în acest
punct, o foarte scurtă incursiune în istoria mănăstirii macedonene15. Kosinitsa
– reper important pe harta centrelor de pelerinaj ortodox datorită icoanei Maicii
Domnului cea Nefăcută de Mâna Omului16 – este considerată, în mod tradi-
ţional, ctitorie a episcopului Sozon de Philippi, din secolul al V-lea17, dar şi a călu-
gărului Gherman, devenit apoi egumen, din a doua jumătate a veacului al IX-lea18.
Cea mai veche mărturie scrisă despre existenţa mănăstirii datează din 132019,
însă ruinele unor construcţii şi urmele de vieţuire sunt cu mult anterioare acestui
15
Vezi, în această privinţă: P. N. Papageorgiou, Αἱ Σέρραι καὶ τὰ προάστεια, τὰ περὶ τὰς
Σέρρας καὶ ἡ μονὴ Ἰωάννου τοῦ Προδρόμου, în BZ, 3, 1894, p. 290-292; Ioannis V. Papadopoulos,
Τινά περί τῆς ἱερᾶς μονῆς τῆς Ἀχειροποιήτου τῆς ἐπιλεγομένης Εἰκοσιφοινίσσης, în EEVS, 5, 1928,
p. 379-388; Max Vasmer, Die Slaven in Griechenland, Berlin, 1941, p. 218, nr. 37 (despre
originea numelui); Spyros Kokkinis, Τά μοναστήρια τῆς Ἑλλάδος, Atena, 1976, p. 61-62;
Apostolos Ath. Glavinas, Ἐγκύκλιος τῆς Μητροπόλεος Θεσσαλονίκης ὑπέρ βοηθείας τῆς ιερᾶς
μονῆς Εἰκοσιφοινίσσης, în „Mακεδονικά”, 21, 1981, p. 351-372; idem, Σημειώματα περί τῆς ἱερᾶς
μονῆς Εἰκοσιφοινίσσης, în vol. Μνήμη Μητροπολίτου Ικονίου Ιακώβου, Atena, 1984, p. 97-115;
Paul Bellier, René-Claude Bondoux, Jean-Claude Cheynet, Bernard Geyer, Jean-Pierre Grélois,
Vassiliki Kravari, Paysages de Macédoine. Leurs caractères, leur évolution à travers les
documents et les récits des voyageurs, Paris, 1986, p. 207; Apostolos Ath. Glavinas, Το μοναστήρι
της Εικοσιφοίνισσας (Ιστορία-Έγγραφα-Βιβλιογραφία), în EETS, 2, 1991-1992, p. 9-111; S. A.
Paschalidis, D. Stratis, Τα μοναστήρια της Μακεδονίας, I, Salonic, 1996, p. 67-68; Paolo Odorico,
avec la collaboration de S. Asdrachas, T. Karanastassis, K. Kostis, S. Petmézas, Conseils et
mémoires de Synadinos, prêtre de Serrès en Macédoine (XVIIe siècle), Paris, 1996, p. 71, 307,
332-333, 409.
16
Gordana Babić, Quelques observations concernant l’icône de la Vierge Kosinitsa, în vol.
Λαμπήδων. Αφιερώμα στη Μνήμη της Ντούλας Μουρίκη, I, Atena, 2003, p. 95-102; Tat’jana Io.
Carevskaja, Фреска церкви Спаса на Ильине улице «Богоматерь Одигитрия» и её
художественные истоки, în „Зограф”, 34, 2010, p. 129, 130, 136 şi fig. 8 de la p. 130. O copie
a icoanei se găseşte în paraclisul Sfinţilor Arhangheli de la Mănăstirea Hilandar, presupusă
ctitorie a lui Ştefan Duşan (Dušan Korać, Света Гора под српском влашћу, în ZRVI, 31, 1992,
p. 175). Icoana de la Kosinitsa s-a bucurat, de altfel, de un cult destul de răspândit printre sârbi
(Đorđe Đekić, Запис Рајчина Судића као историјски извор, în ZMSI, 55, 1997, p. 29, 32-36).
17
Paul Lemerle, Philippes et la Macédoine Orientale à l’époque chrétienne et byzantine.
Recherches d’histoire et d’archéologie, Paris, 1945, p. 271, nr. IV şi nota 3.
18
Emilio Herman S. I., La «stabilitas loci» nel monachismo bizantino, în OCP, 21, 1955,
p. 135. Socotit făcător de minuni, Gherman a fost ulterior canonizat, cu zi de prăznuire la 12 mai
(Acta Sanctorum, Maii, III, Anvers, 1680, p. 161-167; Bibliotheca hagiographica graeca,
ediderunt Hagiographi Bollandiani, Bruxelles, 1895, p. 49-50; Bibliotheca hagiographica graeca,
ediderunt Socii Bollandiani, „Subsidia hagiographica”, 8, Bruxelles, 1909, p. 97; Bibliotheca hagio-
graphica graeca, 3e édition, mise à jour et considérablement augmentée par François Halkin, I,
Bruxelles, 1957, p. 225; Constantin Jireček, Das christliche Element in der topographischen
Nomenclatur der Balkanländer, în „Sitzungsberichte der Kais. Akademie der Wissenschaften in
Wien. Philosophisch-Historische Classe”, CXXXVI, IX. Abhandlung, 1897, p. 45, nota 5; Alice-Mary
Talbot, Pilgrimage to Healing Shrines: The Evidence of Miracle Accounts, în DOP, 56, 2002,
p. 158, 169, 171).
19
Un contract de vânzare către Mănăstirea Hilandar, în care apare ca martor egumenul
Simeon de la Kosinitsa. Primul act oficial legat de această mănăstire este cel prin care patriarhul
Antonie al IV-lea arbitrează, în 1395, un conflict între Kosinitsa şi Vatoped în problema unor mori.
an. În secolul al XV-lea, de acest lăcaş s-au legat numele sultanei Mara (fiica
despotului Gheorghe Brancovici şi soţia sultanului Murad al II-lea, înmor-
mântată aici în 148720) şi acela al patriarhului ecumenic Dionisie I (duhovnicul
Marei, înhumat şi el în aceeaşi mănăstire în 149221). Puţini ani mai târziu, în
1507, Kosinitsa avea să fie distrusă de turci, iar cei 172 de călugări, ucişi.
Întreruptă pentru scurtă vreme, viaţa monahală va fi refăcută cu ajutorul
călugărilor de la Vatoped, care au rămas la Kosinitsa mai mult de un deceniu,
reuşind să constituie o obşte de 50 de vieţuitori. Sunt mărturii că, în această
perioadă, mănăstirea a avut o dezvoltare extraordinară22. Matei al Mirelor a
vizitat-o în 1610, în calitate de exarh, şi a alcătuit canonul pentru icoana făcă-
toare de minuni a Maicii Domnului23. Legăturile sale cu Mănăstirea Kosinitsa
sunt probate şi de existenţa, în vechea bibliotecă a aşezământului, a unui
Liturghier în limba greacă, realizat de faimosul copist în 1621, pe când se afla
deja în Ţara Românească24. Un episod care iese din comun s-a petrecut în 1632,
când egumenul Kosinitsei, monahul cipriot Teoclit, s-a implicat în chestiuni
politice, intervenind chiar pe lângă ducele de Savoia, pentru ca acesta să
participe la eliberarea Ciprului de sub stăpânirea turcească25.
20
Franz Babinger, Witwensitz und Sterbeplatz der Sultanin Mara, în EEVS, 23, 1953,
p. 240-244; Donald M. Nicol, The Byzantine Family of Kantakouzenos (Cantacuzenus), ca. 1100-1460.
A Genealogical and Prosopographical Study, Washington, D. C., 1968, p. 210-213; PLP, 7. Faszikel,
Erstellt von Erich Trapp, unter Mitarbeit von Hans-Veit Beyer, Viena, 1985, p. 140-142, nr. 17210.
21
Patriarhul Dionisie I, aşezat ulterior în rândul sfinţilor, este considerat al doilea ctitor al
Mănăstirii Kosinitsa, căreia i-a lăsat toate economiile sale. În legătură cu acest ierarh şi
intervenţiile sultanei Mara pe lângă Mehmed al II-lea pentru revenirea lui pe scaunul patriarhal,
v. Martinus Crusius, Turcograecia, Basel, 1584, Liber I, p. 22-23, Liber II, p. 126-129, 141-142;
N. Iorga, Byzance après Byzance, Bucureşti, 1935, p. 82-83; Franz Babinger, Maometto il
Conquistatore e il suo tempo, Torino, 1957, p. 169-170; V. Laurent, Les premiers patriarches de
Constantinople sous la domination turque (1454-1476). Succession et chronologie d’après un
catalogue inédit, în REB, 26, 1968, p. 256-257; PLP, 3. Faszikel, Erstellt von Erich Trapp, unter
Mitarbeit von Rainer Walther und Hans-Veit Beyer, Viena, 1978, p. 49, nr. 5496.
22
Înflorirea mănăstirii avea să continue şi după aceea. În 1529, s-a reparat ferecătura
icoanei Maicii Domnului, pe cheltuiala mitropolitului Ghenadie de Serres (Kriton Chryssochoïdis,
Τὰ οἰκονομικὰ τῶν ἐπισκόπων στίς πρῶτες δεκαετίες τοῦ 16ου αἰώνα καὶ ἡ περίπτωση τοῦ
Γενναδίου Σερρῶν, în „Σύμμεικτα”, 12, 1998, p. 279). Ferecătura a ajuns în Bulgaria, unde a fost
identificată nu demult (Alexandra Trifonova, Επένδυςη εικόνας Παναγίας Οδηγήτριας από τη
Μονή της Παναγίας Εικοσιφοίνισσας του Παγγαίου, în „Mακεδονικά”, 36, 2007, p. 33-45). În
1553, s-au pictat frescele din biserica Sfinţilor Cozma şi Damian, iar în 1555 a fost înnoită o aripă
a ansamblului de către mitropolitul Dramei, Ioachim.
23
D. Russo, Matei al Mirelor, în idem, Studii istorice greco-române. Opere postume,
publicate sub îngrijirea lui Constantin C. Giurescu de Ariadna Camariano şi Nestor Camariano, I,
Bucureşti, 1939, p. 172; Maria-Despina Zoumbouli, Luc de Buzau et les centres de copie des
manuscrits grecs en Moldovalachie (XVIe-XVIIe siècles), Atena, 1995, p. 108-115, nr. 15.
24
D. Russo, op. cit., p. 172; Maria-Despina Zoumbouli, op. cit., p. 114; Virgil Cândea,
Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoare despre români în colecţii din străi-
nătate, serie nouă, II, Finlanda-Grecia, Bucureşti, 2011, p. 661, nr. 2641.
25
Fr. Miklosich, J. Müller, Acta et diplomata graeca, III, Viena, 1865, p. 274-275, nr. XXVII;
N. Iorga, Byzance après Byzance, p. 41.
Mănăstirea Kosinitsa a avut o impresionantă zestre de obiecte de cult şi

manuscrise. Unele odoare au fost duse la Vatoped în momentul retragerii călu-
gărilor care-i refăcuseră obştea, în veacul al XVI-lea26. Altele, între care peste
430 de manuscrise, au fost luate în 1917 de armata bulgară27. Cărţile formează
astăzi o bună parte a fondului deţinut de Centrul „Ivan Dujcev” de la Sofia.
Sunt, însă, şi piese care au părăsit Bulgaria şi care au ajuns, de regulă prin
vânzări la case de licitaţii, în mari biblioteci şi muzee ale lumii28.
Pentru cercetarea de faţă, este de reţinut amănuntul că Mănăstirea
Kosinitsa o socotea între ctitorii săi pe sultana Mara, unul dintre cei mai
însemnaţi protectori ai creştinilor din teritoriile cucerite de otomani. Rolul excep-
ţional al acestei femei în istoria Marii Biserici şi a Balcanilor din veacul al XV-lea,
precum şi influenţa pe care a avut-o asupra fiului ei vitreg, sultanul Mehmed al II-lea,
au fost nu o dată subliniate29. Retrasă, în a doua parte a vieţii, la Adrianopol şi
26
În 1853, Mănăstirea Kosinitsa şi-a cerut înapoi cărţile şi obiectele de cult, prin mijlocirea
patriarhului Gherman al IV-lea, însă călugării vatopedini au refuzat, motivând că acele lucruri le
aparţin.
27
În urma tratatului de la Neuilly, Bulgaria a restituit Greciei un număr de manuscrise, care
se află în prezent la Biblioteca Naţională din Atena şi la Muzeul Bizantin.
28
André Guillou, Les archives de Saint-Jean-Prodrome sur le Mont Menacée, Paris, 1955,
p. 188, 195; Arne Effenberger, Ein byzantinisches Emailkreuz mit Besitzerinschrift, în CA, 31,
1983, p. 114-127. Bibliografia referitoare la manuscrisele de la Kosinitsa este uriaşă (v., de pildă,
A. Džurova, L’Evangéliaire cod. Dujčev 157 = olim. Kos. 9 du XIe siècle, în VV, 55, 1998, 2,
p. 199-200, nota 1). Am selectat, dintre apariţiile ultimelor decenii, câteva lucrări generale şi cata-
loage în care sunt citate şi titluri mai vechi: A. Džurova, K. Stančev, S. Kenderova, B. Hristova,
G. Minčev, E. Velkovska, Славянски, гръцки и ориенталски ръкописи от сбирката на
Центьра за славяно-византийски проучвания „Иван Дуйчев”. Каталог за изложба, Sofia,
1988; V. Atsalos, Τα χειρόγραφα της Ιεράς Μονής της Κοσίνιτσας (Ή Εικοσιφοίνισσας) του
Παγγαίου, Drama, 1990; Georgios K. Papazoglou, Χειρόγραφα της Εικοσιφοινίσσης και του
Τιμίου Προδρόμου Σερρών στο Ινστιτούτο «Ivan Dujčev» της Σόφιας, Salonic, 1990; Actes de la
table ronde «Principes et méthodes du cataloguage des manuscrits grecs de la collection du
Centre Dujčev», Sofia, 21-23 août 1990, Salonic, 1992; A. Džurova, Les manuscrits grecs du
Centre Ivan Dujčev. Notes préliminaires, în „Erytheia”, 13, 1992, p. 117-157; eadem, V. Atsalos,
V. Katsaros, Kr. Stančev, «Checklist» de la collection de manuscrits grecs conservée au Centre
de Recherches Slavo-byzantines «Ivan Dujčev» auprès de l’Université «St. Clément d’Ohrid» de
Sofia, Salonic, 1994 (cu o amplă recenzie a lui Georgios K. Papazoglou, în „Παρνασσὸς”, 40,
1998, p. 393-414); Dorotei Getov, Vasilis Katsaros, Charalampos Papastathis, Κατάλογος των
ελληνικών νομικών χειρογράφων των αποκειμένων στo Κέντρο Σλαβο-Βυζαντινών Σπουδών «Ivan
Dujčev» του Πανεπιστημίου «Sv. Kliment Ohridski» της Σόφιας, Salonic, 1994; V. Katsaros, Τα
χειρόγραφα των μονών Τιμίου Προδρόμου Σερρών και Παναγίας Αχειροποιήτου του Παγγαίου
(Κοσινίτσας), Serres, 1995; Répertoire des bibliothèques et des catalogues des manuscrits grecs
de Marcel Richard, troisième édition entièrement refondue par Jean-Marie Olivier, Turnhout,
1995, p. 260-265; D. Sapikas, Βυζαντινά χειρόγραφα και κειμήλια της Μακεδονίας στις, Ι, Μονές
Εικοσιφοίνισσας (Κοσινίτσας) Δράμας και Τιμίου Προδρόμου Μενοικέου-Σερρών, în VM, 7, 1996,
p. 405-433; V. Katsaros, Ὁ κατάλογος τῆς ἒκθεσης «9-19th Century Old Balkan Manuscripts –
Bulgarian Culture Festival, Japan Calligraphy Museum, Tokyo, November 19, 1997» (σελ. 1-83,
ἒγχρ. πίν. 1-80) καὶ ἡ θεωρία περί… «βουλγαροβυζαντινοῦ» πολιτισμοῦ (Παρνασσὸς 40, 1998, σ. 393-414),
în „Βυζαντινά”, 20, 1999, p. 389-402.
29
F. Babinger, Ein Freibrief Mehmeds II., des Eroberers, für das Kloster Hagia Sophia zu
Saloniki, Eigentum der Sultanin Mara (1459), în BZ, 44, 1951, p. 11-20; Ioannis A. Papadrianos,
apoi pe domeniul de la Ježevo30, în Macedonia, aproape de Serres, ea s-a

comportat precum înaintaşii săi, despoţii sârbi: şi-a constituit o curte (se pare că
ruinele unei părţi din reşedinţa sa există şi astăzi31), a emis documente şi a
întreţinut corespondenţă diplomatică, utilizând, pentru întărirea actelor, nu
numai propriul său sigiliu, ci şi pe acela al răposatului său tată, a sprijinit cu
generozitate mănăstirile ortodoxe din sudul Dunării, dar şi de la Muntele
Athos32, în special lavrele sârbeşti Hilandar şi Sfântul Pavel, dar şi Zografu şi,
indirect, Esfigmenu, a întreţinut cultul unor sfinţi, a încurajat activităţile literare.
Ita vixit – scria Martin Crusius – cum potestate haec Regina usque ad finem
vitae suae33.
Observaţiile de până acum, aparent disparate, sunt de fapt complementare
şi ele contribuie la identificarea persoanelor care au servit drept model la
The Marriage-Arrangements between Constantine XI Palaeologus and the Serbian Mara (1451),
în BS, 6, 1965, p. 131-138; Ruža Čuk, Повеља царице Маре манастирима Хиландару и Св.
Павлу, în „Историјски часопис”, XXIV, 1977, p. 103-116; eadem, Царица Мара, în
„Историјски часопис”, XXV-XXVI, 1978-1979, p. 53-97; Vančo Boškov, Мара Бранковић у
турским документима из Свете Горе, în HZ, 5, 1983, p. 189-214; Donald M. Nicol, Mara
Branković of Serbia, Sultanina, c. 1412-1476, în idem, The Byzantine Lady: Ten Portraits, 1250-1500,
Cambridge, 1994, p. 110-119; Irène Beldiceanu-Steinherr, Les illusions d’une princesse: le sort
des biens de Mara Branković, în vol. Frauen, Bilder und Gelehrte. Studien zu Gesellschaft und
Künsten im Osmanischen Reich. Festschrift Hans Georg Majer, Herausgegeben von Sabine
Prätor & Christoph K. Neumann, I, Istanbul, 2002, p. 43-59; Boško I. Bojović, Petre Ş. Năsturel,
Les fondations dynastiques du Mont-Athos. Des dynastes serbes et de la sultane Mara aux princes
roumains, în RESEE, XLI, 2003, 1-4, p. 150-154, 159-160 (reluat în Boško I. Bojović, Chilandar
et les pays roumains (XVe-XVIIe siècle). Les actes des princes roumains des archives de Chilandar
(Mont-Athos), avec la collaboration de Petre Ş. Năsturel, Tomislav Jovanović, Radu Păun, Paris,
2010, p. 20-26, 33); Svetlana Tomin, Личности средњег века – царица Мара Бранковић, în NI,
2, 2004, 3, p. 7-17; Phokion P. Kotzageorgis, Two Vakfiyyes of Mara Branković, în HZ, 11,
2004, p. 307-323; Gordana Jovanović, О повељи царице Маре од 15. Априла 1479. године, în
ZMSFL, 50, 2007, p. 327-331; Mihailo St. Popović, «Sie befahl, im ganzen Land Töchter armer
Eltern zu sammeln…». Zur Vorbildwirkung der Stiftertätigkeit der serbichen Königin Jelena († 1314),
în „Thetis. Mannheimer Beiträge zur Klassischen Archäologie und Geschichte Griechenlands und
Zyperns”, 15, 2008, p. 78-80; idem, Mara Branković. Eine Frau zwischen dem kristlichen und
dem islamischen Kulturkreis im 15. Jahrhundert, Mainz et a., 2010 (un studiu cu acelaşi titlu a
fost publicat anterior în OS, 58, 2009, 2, p. 357-364). Pentru alte referinţe bibliografice, v. Zaga
Gavrilović, Women in Serbian Politics, Diplomacy and Art at the Beginning of Ottoman Rule, în
vol. Byzantine Style, Religion and Civilization. In Honour of Sir Steven Runciman, Edited by
Elizabeth M. Jeffreys, Cambridge, 2006, p. 89, nota 32.
30
Constantin Jireček, Das christliche Element…, p. 60; Stéphane Binon, Les origines légen-
daires et l’histoire de Xéropotamou et de Saint-Paul de l’Athos. Étude diplomatique et critique,
Louvain, 1942, p. 301-303.
31
Evangelia Balta, Les vakifs de Serrès et de sa région (XVe et XVIe s.). Un premier
inventaire, Atena, 1995, p. 165.
32
Există şi o legendă, potrivit căreia sultana Mara ar fi voit chiar să ajungă pe Muntele
Athos, pentru a duce ea însăşi la Mănăstirea Sfântul Pavel o raclă conţinând darurile Regilor
Magi, dar a fost oprită în îndrăzneaţa încercare de Maica Domnului (R. M. Dawkins, The Monks
of Athos, Londra, 1936, p. 103-104; F. Dölger, Mönchsland Athos, München, 1945, p. 84, 274 şi
275, planşa 171).
33
Martinus Crusius, Turcograecia, Liber I, p. 18.
alcătuirea manualului de pittakia. Potrivit formulelor de adresare către doamna

Ţării Româneşti, avem de-a face cu o persoană numită Despina care, în acelaşi
timp, era considerată ctitor al Mănăstirii Kosinitsa, întocmai ca şi soţul său.
Cercetând toate cazurile de acest fel şi procedând la eliminări succesive, am ajuns
la (Miliţa) Despina, soţia lui Neagoe Basarab. Izvoarele nu folosesc niciodată,
pentru această doamnă, numele dublu34. De regulă, este numită doar Despina35, ea
34
Numele simplu Miliţa apare pe o icoană a Sfântului Nicolae, din 1517 (Inscripţiile…, I,
p. 316, nr. 275), în legătură cu care Corina Nicolescu a remarcat: „On doit souligner que c’est
pour la première fois qu’apparaît Despina sous le nom de Miliţa. L’icône a souffert des
restaurations et peut-être ce nom a été rajouté à cette occasion” (Corina Nicolescu, Princesses
serbes sur le trône des Principautés Roumaines. Despina-Militza, princesse de Valachie, în
ZMSLU, 5, 1969, p. 106, nota 27). Pe de altă parte, Marcel Romanescu era de părere că falsul
despot George Brancovici, cronicarul de la sfârşitul secolului al XVII-lea, a fost cel care
„botezase pe doamna lui Neagoe «Miliţa»” şi că „numele adevărat al soţiei lui Neagoe vodă a fost
Elena” (Marcel Romanescu, Neamurile doamnei lui Neagoe vodă, Craiova, 1940, p. 9, 10; v. şi comen-
tariile lui I. C. Filitti, Despina, princesse de Valachie, fille présumée de Jean Brankovitch, în
RIR, I, 1931, fasc. III, p. 241-243). Emil Turdeanu a identificat-o pe Miliţa din pomelnicul
mănăstirii sârbeşti Pčinja cu soţia viitorului domn Neagoe Basarab (Emil Turdeanu, Din vechile
schimburi culturale dintre români şi iugoslavi, în CL, III, 1939, p. 189, 191, reluat în idem,
Oameni şi cărţi de altădată, I, ediţie îngrijită de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely,
note complementare, traduceri şi postfaţă de Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, 1997, p. 331, 332),
însă cred că această presupunere are nevoie de argumente suplimentare.
35
Aşa apare în inscripţiile de pe pietrele de mormânt ale copiilor săi (Inscripţii medievale
şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş (sec. XIV – 1848), cu o introducere,
indicaţii bibliografice, repertoriu cronologic, note explicative, anexe şi indici de Constantin Bălan
Bucureşti, 1994, p. 217, nr. I 237; p. 219, nr. I 238; p. 220, nr. I 239; p. 229, nr. I 242); în
inscripţia de pe ferecătura de argint aurit a unui Tetraevanghel, din 1518-1519 (Inscripţiile…, I,
p. 627, nr. 878); în inscripţia de pe piciorul unui obiect de cult de la Mănăstirea Bistriţa (ibidem,
p. 331, nr. 286); în inscripţia unor broderii liturgice dăruite mănăstirilor Curtea de Argeş,
Krušedol, Dečani, Marea Lavră şi Xenofon (Ljub. Stojanović, Стари српски записи и натписи,
Belgrad, 1902, p. 133, nr. 437; p. 135, nr. 440; Marcel Romanescu, Neamurile…, p. 19 şi planşele
din afara textului; Gabriel Millet, avec la collaboration de Hélène des Ylouses, Broderies reli-
gieuses de style byzantin, Paris, 1947, p. 32; Ion-Radu Mircea, Petre Ş. Năsturel, De l’ascendance
de Despina, épouse du voévode Neagoe Basarab. À propos d’une inscription slavonne inédite, în
Rsl, X, 1964, p. 435-436; Broderia veche românească, studiu introductiv Maria Ana Musicescu,
antologia ilustraţiilor Ana Dobjanschi, catalog Maria Ana Musicescu, Ana Dobjanschi, cuvânt
înainte Vasile Drăguţ, Bucureşti, 1985, p. 41, nr. 41; p. 42, nr. 47); pe icoana Coborârii de pe Cruce
(Inscripţiile…, I, p. 737, nr. 1102) şi pe cea a Sfinţilor Simion şi Sava (ibidem, p. 738, nr. 1103); în
mai multe izvoare narative, între care cronica preotului sas Michael Sigler, care consemnează
moartea de ciumă, la Sibiu, în 1554, a „matroanei Despina” (Adolf Armbruster, Dacoromano-
saxonica. Cronicari români despre saşi, românii în cronica săsească, Bucureşti, 1980, p. 208, 398);
în pisania din biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, pictată în vremea lui Radu de la Afumaţi
(Inscripţiile…, I, p. 479, nr. 577); în tabloul votiv din aceeaşi ctitorie (ibidem, p. 757, nr. 1159); în
documente (DRH, B, III, volum întocmit în cadrul Seminarului de paleografie slavă, condus de
Damaschin Mioc, Bucureşti, 1975, p. 94, nr. 55; p. 324, nr. 194; ibidem, IV, volum întocmit în
cadrul Seminarului de paleografie slavă, condus de Damaschin Mioc, Bucureşti, 1981, p. 137,
nr. 107; p. 146, nr. 114; p. 259, nr. 217; p. 260-261, nr. 219; ibidem, V, volum întocmit de
Damaschin Mioc şi Marieta Adam Chiper, Bucureşti, 1983, p. 26, nr. 21; ibidem, VI, volum
îngrijit de Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1985, p. 142-143, nr. 113;
Hurmuzaki-Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, XV/1, Bucureşti, 1911, p. 367-368,
nr. DCLXXXVIII; p. 377-378, nr. DCCXII; St. Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire
însăşi spunându-şi tot aşa36. Din acest punct de vedere, suprapunerea cu

formulele de adresare din manualul de corespondenţă este perfectă. Pe de altă
parte, despre Neagoe Basarab se ştie cu certitudine că „în Machidonie,
mănăstirea ce să chiamă Cusniţa o au miluit”37 şi că în pomelnicul mănăstirii
figurează împreună cu familia sa38. În schimb, mărturiile cunoscute nu atestă
vreun act ctitoricesc împlinit de doamna Despina la Mănăstirea Kosinitsa. Să nu
uităm, însă, că soţia lui Neagoe vodă era nepoata de fiu a lui Ştefan Brancovici,
nimeni altul decât fratele sultanei Mara39; apartenenţa, fie şi nelegitimă, la
la relaţiile Ţării Româneşti şi Moldovei cu Ardealul în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 267;
Gr. G. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova
privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Bucureşti, 1931, p. 291-292, nr. 294; p. 348-349,
nr. 352; p. 373, nr. 373); într-o însemnare făcută în 1636 pe un manuscris conţinând Sintagma lui
Matei Vlastares (P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din biblioteca Academiei R.P.R., I,
Bucureşti, 1959, p. 384, nr. 286); în pisania pictată şi în tabloul votiv de la Schitul Ostrov, din
secolul al XVIII-lea (Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric
Vâlcea (sec. XIV – 1848), volum întocmit de † Constantin Bălan (coordonator), Haralambie Chircă,
Olimpia Diaconescu, cu colaborarea lui Laurenţiu Ene, Pavel Mircea Florea, Ioana Iancovescu,
Ioana Ene şi Ligia Rizea, Bucureşti, 2005, p. 287, nr. III 319; p. 289, nr. III 321), dar şi în
pomelnice, precum cele ale mănăstirilor Argeş (Aurelian Sacerdoţeanu, Pomelnicul Mănăstirii
Argeşului, în BOR, LXXXIII, 1965, 3-4, p. 304; cu numele de monahie, „Platonita”, la p. 306),
Govora (idem, Pomelnicul Mănăstirii Govora, în MO, XIII, 1961, 10-12, p. 799), Tismana
(Marcel Romanescu, Neamurile…, p. 9), Cotroceni (Inscripţiile…, I, p. 330, nr. 285), Hilandar
(Radu G. Păun, La Valachie et le monastère de Chilandar au Mont Athos. Nouveaux témoignages
(XVe-XVIe siècles), în MEMS, II, 2010, p. 161, 182), Krušedol (Marcel Romanescu, op. cit., p. 9)
sau Protaton (Petre Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du
milieu du XIVe siècle à 1654, Roma, 1986, p. 302). Tot astfel trebuia înscrisă, în 1512, la cererea
domnului, în pomelnicul mănăstirii athonite Turnul lui Arbănaş (DRH, B, II, volum îngrijit de
Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1972, p. 225, nr. 109; documentul editat
după original, dar fără însemnarea privitoare la înscrierea în pomelnic, la Boško I. Bojović,
Chilandar et les pays roumains…, p. 158-160, nr. 11), ceea ce s-a şi întâmplat, după cum îmi
comunică d-l Radu G. Păun, care mi-a pus la dispoziţie şi referinţa la pomelnicul manuscris
(Ms. HSMS 519, f. 6v).
36
Silviu Dragomir, Documente nouă privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Sibiul în
secolii XV şi XVI, în AIINC, IV, 1926-1927, p. 61, nr. 51, 52; Gr. G. Tocilescu, 534 documente…,
p. 264, nr. 272 (reluat, în traducerea lui I. Bogdan, de N. Iorga, Scrisori de femei, ediţia a II-a,
revăzută, Bucureşti, 2011, p. 13, nr. II); Hurmuzaki-Iorga, Documente…, XV/1, p. 408, nr.
DCCLXVIII; Aurelian Sacerdoţeanu, Contribuţii la studiul diplomaticii slavo-române. Sfatul
domnesc şi sigiliile din timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521), în Rsl, X, 1964, p. 427, 428 (fig. 17).
37
Tit Simedrea, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Introducere
şi text, Bucureşti, 1937, p. 25; Cronicari munteni, I, ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Bucureşti,
1961, p. 105.
38
Istoria românilor, IV, De la universalitatea creştină către „Europa” patriilor, comitetul
de redacţie al volumului: acad. Ştefan Ştefănescu şi acad. Camil Mureşan, redactori responsabili;
prof. univ. dr. Tudor Teoteoi, secretar, Bucureşti, 2001, p. 414 şi nota 2 (autor: Ştefan Ştefănescu).
39
I. C. Filitti, Despina, princesse de Valachie…, p. 243-250; Marcel Romanescu, Neamurile…,
p. 17; Ion-Radu Mircea, Petre Ş. Năsturel, De l’ascendance de Despina…, p. 436-437; Ion-Radu
Mircea, Relations culturelles roumano-serbes au XVIe siècle, în RESEE, I, 1963, 3-4, p. 387-388
şi nota 44; p. 385, nota 33: „L’historiographie yougoslave admet seulement sa parenté (rodaka)
avec Maxime Brancovitch…”. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat şi măcar unii dintre istoricii
sârbi au admis că Despina era într-adevăr fiica lui Iovan Brancovici şi, deci, nepoata de frate a
neamul Brancovicilor de la Srem i-a putut aduce calitatea de ctitor la Kosinitsa,

pe care ea o va fi extins, după obiceiul vremii, şi asupra soţului său. În felul
acesta, prezenţa, între conceptele de scrisori, a unuia adresat direct doamnei
Ţării Româneşti, devine pe deplin justificată.
Ţinând cont de toate acestea, presupun că prototipul pentru domnul şi
doamna Ţării Româneşti din manualul de corespondenţă de la Kosinitsa a fost
perechea Neagoe Basarab – Despina.
În amintitul pomelnic al Kosinitsei sunt menţionaţi şi doi boieri, unul din

Ţara Românească (marele logofăt Harvat) şi celălalt din Moldova (vornicul
Hrană)40. Despre nici unul dintre ei nu se ştie cum va fi ajutat mănăstirea. Mai
mult chiar, în Moldova au existat doi vornici omonimi: Şteful Hrană, în vremea
lui Ştefan cel Mare, şi Ştefan Hrană, în prima domnie a lui Petru Rareş. Am
presupus altădată că între ei trebuie să fi existat legături de sânge, pe care nu am
reuşit, totuşi, să le desluşesc41. M-am întrebat, însă, având în vedere numele,
dacă neamul Hrană nu va fi avut o îndepărtată origine sârbească42. Acest
amănunt nu este lipsit de însemnătate, pentru că şi celuilalt boier din pomelnicul
Kosinitsei, Harvat, mare logofăt al lui Neagoe Basarab, i se atribuie o origine
sud-slavă, mai precis croată43. Iar despre fiica sa, Neacşa, se ştie că s-a căsătorit
cu marele portar Peia, numit de Aloisio Gritti, la 1534, într-un raport către
sultan, „ghiaurul sârb”44. „Avem deci de-a face cu un boier de origine sud-dună-
reană – remarca Ştefan Andreescu –, şi astfel înţelegem uşor cum a devenit
ginerele lui Harvat logofătul”45. Şi desigur că aceeaşi origine explică şi daniile
făcute chinoviei sârbeşti de la Hilandar, în urma cărora a fost înregistrat în
pomelnicul acestei mănăstiri, împreună cu soţia sa46.
mitropolitului Maxim: Dušan Spasić, Родословне таблице и грбови српских династија и

властеле, Belgrad, 1991, p. 123; Miodrag Al. Purković, Кћери кнеза Лазара. Историјска
студија, поговор Јelka Ređep, Belgrad, 1996, p. 52-54, 136 şi arborele genealogic din anexă;
Momčilo Spremić, La famille serbe des Branković – considérations généalogiques et héraldiques,
în ZRVI, XLI, 2004, p. 446, 450-451 (arborii genealogici).
40
Istoria românilor, IV, p. 414 şi nota 2.
41
Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002,
p. 120; v. şi eadem, „Aceşti pani au murit în război cu turcii”, în AP, II, 2006, 1-2, p. 129.
42
Eadem, Sfetnicii lui Petru Rareş…, p. 120.
43
St. Nicolaescu, Documente slavo-române…, p. 37; Ilie Bărbulescu, Relations des Roumains
avec les Serbes, les Bulgares, les Grecs et la Croatie en liaison avec la question macédo-
roumaine, Iaşi, 1912, p. 348-349, 351-352; Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din
Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1971, p. 63; Ştefan Andreescu, Boierii
lui Radu vodă de la Afumaţi (Observaţii asupra pomelnicului Mănăstirii Argeşului), în idem,
Perspective medievale, Bucureşti, 2002, p. 30; Petre Ş. Năsturel, Rebondissements autour des
«Enseignements de Neagoe Basarab à son fils Théodose», în vol. Omagiu Virgil Cândea la 75 de ani,
coordonator Paul H. Stahl, II, Bucureşti, 2002, p. 53; Radu G. Păun, La Valachie et le monastère
de Chilandar…, p. 163.
44
Aurel Decei, Aloisio Gritti în slujba sultanului Soliman Kanunî, după unele documente
turceşti inedite (1533-1534), în SMIM, VII, 1974, p. 150.
45
Ştefan Andreescu, Boierii lui Radu vodă de la Afumaţi…, p. 69.
46
Radu G. Păun, La Valachie et le monastère de Chilandar…, p. 166-167, 178.
Reamintesc faptul că manualul de pittakia de la Kosinitsa cuprinde şi un

formular de epistolă către un boier, fără a se preciza dacă acesta era moldovean
sau muntean. Totuşi, întrucât titlul care i se dă este acela de „mare jupan”, cred
că destinatarul avut în vedere era un boier din Ţara Românească47. Termenul
„jupan” apare în documentele muntene, el fiind utilizat, de regulă, până la
mijlocul secolului al XVI-lea, doar pentru boierii şi dregătorii mari (banul,
vornicul, logofătul, foştii dregători, arareori vistierul şi spătarul), dintre care unii
erau şi rude domneşti48. Dar titlul de „mare jupan”49 – care aminteşte de Raška
şi de vechii conducători ai sârbilor, în special de Ştefan Nemania50 – arată că
purtătorului său i se atribuia un statut preeminent faţă de restul jupanilor. Ar
putea fi, desigur, rezultatul unor contaminări sau influenţe, într-un mediu
cărturăresc în care se mai ştia, poate, ce însemnase odinioară marele jupan. În
acelaşi timp, însă, nu trebuie să pierdem din vedere că, după dispariţia treptată a
statului sârb, în absenţa unei puteri centrale care să-şi asume şi să confere titluri,
multe dintre acestea şi-au pierdut semnificaţia iniţială51.
Şi iată că logofătul Harvat din pomelnicul Kosinitsei este numit, în câteva
documente emise de cancelaria lui Neagoe Basarab, „cinstitul vlastelin şi primul
sfetnic, încă şi din casa domniei mele, jupanul Harvat mare logofăt” (în dativ:
poctennomu vlastelinu i pr]vomu s]vetniku, paceje iz kówi gospodstva
mi, jupanu Harvatu velikomu logofetu)52. Este un titlu aproape identic
aceluia acordat marelui vornic Calotă („cinstitul dregător al domniei mele şi
primul sfetnic, încă şi din casa domniei mele, jupan Calotă mare vornic”; în
dativ: poctenomu pravitelü gospodstva mi i pr]vomu s]vetniku, paceje is
kówu gospodstva mi, jupanu Kalotu velikomu dvorniku)53, care făcea cu
adevărat parte din „casa domniei”54, în calitatea sa de ginere al lui Vlad
Călugărul şi, poate, de rudă a boierilor Craioveşti55. Prin comparaţie, la aceeaşi
47
Este adevărat că şi unii boieri moldoveni sunt numiţi „jupani”, dar în situaţii excep-
ţionale (D. Ciurea, Evoluţia şi rolul politic al clasei dominante din Moldova în secolele XV-XVIII,
în AIIAI, XVII, 1980, p. 195), titlul putând constitui un indiciu al obârşiei lor sud-dunărene
(Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş…, p. 51 şi nota 69).
48
Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova
(sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1968, p. 27-28.
49
V. comparaţia făcută de Ivan Biliarsky între felul în care este construit, în manualul de
pittakia, titlul marelui jupan şi acela al domnilor din Moldova şi Ţara Românească (Ivan
Biliarsky, Два наръчника за питакиа…, p. 260).
50
Boško I. Bojović, L’idéologie monarchique dans les hagio-biographies dynastiques du
Moyen Âge serbe, Roma, 1995, p. 30-46, 326, 346, 349.
51
Miloš Blagojević, Велики кнез и земаљски кнез, în ZRVI, XLI, 2004, p. 312.
52
DRH, B, II, p. 329-330, nr. 172; p. 342, nr. 179; v. şi p. 283-284, nr. 144.
53
Ibidem, p. 298, nr. 154.
54
Pentru „casa domniei”, înţeleasă ca „sferă de influenţă a domnului, constând din patri-
moniu, boieri apropiaţi şi slujbaşi, uneori boierii putându-se afla în diverse grade de rudenie cu
domnul”, v. Marius Liviu Ilie, Domnia şi „casa domniei” în Ţara Românească. Etimologie şi semni-
ficaţie istorică (secolele XIV-XVI), în AIIC, XLVI, 2007, p. 27-45 (despre Harvat logofătul, la p. 36).
55
DRH, B, II, p. 204, nr. 102; George D. Florescu, Boierii Mărgineni din secolele XV şi XVI.
Studiu genealogic, Vălenii de Munte, 1930, p. 62-64; I. C. Filitti, Banatul Olteniei şi Craioveştii,
în AO, XI, 1932, 61-62, p. 163; Radu G. Păun, La Valachie et le monastère de Chilandar…, p. 162.
vreme, banul Barbu Craiovescu – unchi drept al domnului sau, de nu, măcar
cumnat al mamei acestuia – era doar „cinstitul vlastelin al domniei mele, primul
sfetnic, jupanul Barbul ban” (în dativ: pocetenomu vlastelinu gospodstva mi,
pr]vomu s]vetniku, jupanu Barbulu banu)56. Este o deosebire de nuanţe, dar
nu lipsită de semnificaţii, desigur: un boier (jupan) care era mare logofăt şi prim
sfetnic şi care, pe deasupra, se înrudea cu familia domnitoare apare ca ocupând
o poziţie mai înaltă decât un alt dregător (jupan), şi el prim sfetnic, dar care nu
făcea parte din „casa domniei”.
Se consideră îndeobşte că Harvat ar fi fost înrudit prin căsătorie cu neamul
Craioveştilor57. De curând, s-a mai observat că soţia sa, Zorza (Zorja), apare, cu
numele Zoe, în pomelnicul Mănăstirii Hilandar, într-o secvenţă în care mai
figurează şi numele Calotă, Neacşa şi, desigur, Harvat58. Pe de altă parte, o Zoe
logofeteasa (logoqeti'è)59 este înregistrată imediat după soacra lui Neagoe
Basarab în Synodicon-ul ţarului Boris60. Acest întreg context l-a determinat pe
Radu G. Păun să presupună că avem de-a face cu soţia logofătului din vremea
lui Neagoe Basarab, care „faisait partie de l’entourage, voire de la famille serbe
de la Dame Despina” şi că boierii Calotă şi Harvat au putut fi înrudiţi nu numai
cu familia domnitoare, ci şi între ei61. Calitatea de rudă domnească a logofătului
Harvat este de ţinut în seamă, pentru că adeseori actul de ctitorire era „opera
unei contribuţii de familie”62, care reunea în jurul aceluiaşi lăcaş de închinare
rude mai îndepărtate sau mai apropiate, de sânge sau colaterale, pe filieră
masculină sau feminină63.
Titlul, posibila origine croată, înrudirea cu familia domnitoare, vocaţia de
ctitor64 şi menţionarea în pomelnicul Kosinitsei sunt temeiuri pentru a-l socoti
56
DRH, B, II, p. 233-234, nr. 115.
57
Ştefan Andreescu, Boierii lui Radu vodă de la Afumaţi…, p. 31.
58
Radu G. Păun, La Valachie et le monastère de Chilandar…, p. 162-163.
59
Iv. Božilov, A. Totomanova, Iv. Biliarsky, Борилов синодик. Издание и превод, Sofia,
2010, p. 77-78. Mai demult, Ivan Biliarsky văzuse în ea pe soţia unui logofăt al ţarului bulgar
Ivan Alexandru (Ivan Biliarsky, Институциите на средновековна България. Второ
българско царство (XII-XIV век), Sofia, 1998, p. 234-235).
60
Iv. Božilov, A. Totomanova, Iv. Biliarsky, op. cit., p. 166, 356.
61
Radu G. Păun, La Valachie et le monastère de Chilandar…, p. 163, nota 54, şi p. 164.
62
Observaţie făcută de Emil Turdeanu cu referire la Mănăstirea Krušedol (Emil Turdeanu,
Legăturile româneşti cu mănăstirile Hilandar şi Sfântul Pavel de la Muntele Athos, în CL, IV,
1941, p. 72).
63
Exemple bogate şi semnificative, care susţin o asemenea idee, în studiul lui Radu Creţeanu,
Traditions de famille dans les donations roumaines au Mont Athos, în EBPB, I, 1979, p. 135-151.
64
Logofătul Harvat a zidit şi înzestrat Mănăstirea Gura Motrului; i se mai datorează şi
câteva danii făcute unei mănăstiri încă neidentificate, cu hramul Sf. Ştefan (DRH, B, II, p. 291-292,
nr. 149). S-a presupus că el ar fi fost şi unul dintre ctitorii bisericii cu hramul Sf. Nicolae de la
Suseni, lângă Geoagiu (Florin Dobrei, Legăturile românilor hunedoreni cu Ţara Românească în
primele decenii ale secolului al XVI-lea, în „Teologia”, XII, 2008, 3, p. 169), domeniu asupra
căruia, în 1523, primise drept de folosinţă, împreună cu banul Pârvu Craiovescu şi Oancea
vistierul (Andreas Veress, Acta et epistolae relationum Hungariaeque cum Moldavia et Valachia,
I, Cluj-Budapesta, 1914, p. 126-128, nr. 93, 94; p. 134-135, nr. 98). Este posibil, de asemenea, ca
el să fi făcut danii la Mănăstirea Argeşului, în al cărei pomelnic figurează (Aurelian Sacerdoţeanu,
pe marele logofăt Harvat modelul utilizat de autorul manualului de pittakia la

întocmirea formularului de scrisoare către un boier.
Toate indiciile analizate până acum arată că monahul de la Kosinitsa a

avut ca repere, la alcătuirea epistolarului său, realităţi din vremea lui Neagoe
Basarab, vreme care corespunde, de altfel, perioadei de refacere a mănăstirii
după distrugerile din 1507, când obştea era formată din călugări vatopedini.
Aceştia din urmă îl cunoşteau bine pe domnul Ţării Româneşti. În 1517, la
sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş, a participat, între alte feţe bisericeşti, şi
egumenul de la Vatoped. Venirea sa fusese, însă, precedată de însemnate danii,
menite, foarte probabil, să sprijine lăcaşul după grozavul cutremur care lovise
Muntele Athos în 1511, şi de o invitaţie trimisă de Neagoe vodă, prin 1516, lui
Gavril Protul – fiu spiritual al patriarhului Nifon şi alcătuitor al Vieţii acestuia65.
El este, de altfel, şi cel care a întocmit un scurt inventar al ajutoarelor trimise de
Neagoe Basarab: „în lăudata mănăstire Vatoped tocmi să se dea milă pre an, ca
şi la Lavra lui Sveatâi Atanasie, şi au pus pre făcătoarea de minuni icoana a
Preacistii un măr de aur cu mărgăritar şi cu pietri scumpe; şi zidi şi pimniţă
mare din temelie”66. Alte izvoare spun că Neagoe a mai acoperit cu tablă
biserica, a refăcut turnul Maicii Domnului şi biserica Sfântului Brâu, a construit
vinăria, bucătăria, cămara, magazia de făină, hambarul de grâu şi baia, toate
acestea întâmplându-se prin 1515-151667. Se poate, deci, presupune că monahii
de la Vatoped, văzând cum se revarsă asupra lor munificenţa domnului
muntean, vor fi cerut ajutor şi pentru mănăstirea de care se îngrijeau ei pe atunci
– Kosinitsa – şi că aceasta s-a întâmplat în jurul anului 1516.
Domn în Moldova era, pe atunci, Bogdan al III-lea, care în 1517 punea o
pisanie pe turnul cu paraclis al arsanalei de la Zografu, construcţie începută,
Pomelnicul Mănăstirii Argeşului, p. 305), ca, de altfel, şi ginerele său, portarul Peia (ibidem, p. 310).
Acesta din urmă apare, împreună cu soţia sa, Neacşa, şi în pomelnicul Mănăstirii Govora (idem,
Pomelnicul Mănăstirii Govora, p. 804). Pentru cea de-a doua menţionare a logofătului Harvat în
pomelnicul de la Argeş, în secţiunea consacrată boierilor care „au pierit în luptele cu agarenii
pentru credinţa creştină”, şi pentru prezenţa lui în aceeaşi secţiune a pomelnicului de la Govora,
v. Ştefan Andreescu, Boierii lui Radu vodă de la Afumaţi…, p. 24-44. După opinia regretatului
Petre Ş. Năsturel, logofătul Harvat ar fi fost unul dintre colaboratorii lui Neagoe Basarab la
alcătuirea Învăţăturilor (Petre Ş. Năsturel, Rebondissements autour des «Enseignements de
Neagoe Basarab à son fils Théodose», p. 51-56).
65
Tit Simedrea, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon…, p. 28; Petre Ş. Năsturel, Le Mont Athos et
les Roumains…, p. 296.
66
Tit Simedrea, op. cit., p. 24; Cronicari munteni, I, p. 104.
67
Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu,
1940, p. 116-117 (ediţia a II-a, Bucureşti, 2003, p. 120); Petre Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les
Roumains…, p. 91-92; Stavros B. Mamaloukos, The Buildings of Vatopedi and Their Patrons, în
vol. Mount Athos and Byzantine Monasticism, Papers from the Twenty-eight Spring Symposium
of Byzantine Studies, Birmingham, March 1994, Edited by Anthony Bryer and Mary Cunningham,
Aldershot, 1996, p. 117, 121; Kriton Chryssochoïdis, From the Ottoman Conquest to the 20th Century,
în vol. The Holy and Great Monastery of Vatopaidi. Tradition, History, Art, I, Muntele Athos,
1998, p. 60-61.
desigur, măcar cu un an înainte68. Din păcate, nici un izvor nu atestă vreo danie
a sa la Kosinitsa. Este cunoscut, în schimb, un dar pe care l-a făcut unei alte
mănăstiri din sudul Dunării, anume Rila: două mari văluri de tâmplă, confec-
ţionate din câte două bucăţi de catifea roşie, probabil veneţiană, decorată cu
vrejuri, flori şi palmete din fir de argint aurit69. Inscripţia în limba slavă are
următorul conţinut (în traducere): „Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, Io
Bogdan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei, fiul lui
Ştefan voievod, nepotul lui Radu voievod, a făcut acest acoperământ şi l-a dat
la ruga sa, la lăcaşul de la Rila, unde este hramul Preacuviosului şi Purtătorului
de Dumnezeu Părinte al nostru, Ioan, vieţuitorul în pustie şi tămăduitorul, în
anul 7019 (1511), martie 10”. Or, Mănăstirea Rila (al cărei hram era, de fapt,
Naşterea Maicii Domnului70) adăpostea moaştele Sfântului Ioan din anul 1469,
când fuseseră aduse de la Târnovo – vechea capitală a celui de-al doilea ţarat
bulgar –, cu acordul autorităţilor otomane, la intervenţiile sultanei Mara. Sursele
contemporane care povestesc evenimentul menţionează şi un giulgiu dăruit de
ea cu acel prilej. Se mai ştie, de asemenea, că Mara a comandat şi o copie a
Vieţii Sfântului Ioan de la Rila71.
Pe căi diferite şi în contexte diferite, se ajunge astfel din nou la sultana
Mara. Nu se poate şti dacă apropierea lui Bogdan al III-lea de Rila nu va fi fost
68
Petre Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains…, p. 194; Florin Marinescu, Nikolaos
Mertzimekis, Ştefan cel Mare şi Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos, în vol. Ştefan cel Mare
şi Sfânt. Atlet al credinţei creştine, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 180-181 şi fig. 4.
69
St. Nicolaescu, Un acoperământ de porfiră şi aur dăruit Mănăstirii Rila din Bulgaria de
Bogdan voievod, domnul Ţării Moldovei. 10 martie 1511, în AA, IX-X, 1933-1934, p. 4-5;
Emil Turdeanu, La broderie religieuse en Roumanie. Les étoles des XVe et XVIe siècles, în BIRS,
I, 1941, 1, p. 56; Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Ţările Române. Secolele XIV-XVIII,
Bucureşti, 1970, p. 190, nr. 14; Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare, I, p. 305, nr. 117.
70
Pentru această mănăstire şi Sfântul Ioan de la Rila, v. Ivan Dujčev, Рилският светец и
неговата обител, Sofia, 1947 (ediţie anastatică, 1990); Byzantine Monastic Foundation
Documents. A Complete Translation of the Surviving Founders’ Typika and Testaments, Edited
by John Thomas and Angela Constantinides Hero, with the assistance of Giles Constable,
Dumbarton Oaks, 2000, p. 125-134; 1100 години култ към Св. Иван Рилски, съставители
Rosen R. Malchev, Konstantin Rangochev, Sofia, 2000; Asen Kirin, Contemplating the Vistas of
Piety at the Rila Monastery Pyrgos, în DOP, 59, 2005, p. 95-138; Tsvetelin Stepanov, Towns,
Capital Cities, and Kingdoms, or About Some Metamorphoses of the Heavenly Protection in
South-Eastern Europe, 12th-17th Century, în MC, 2, 2007 (Средновековен урбанизъм: памет,
сакралност, традиции, издаван от Georgi Kazakov, Tsvetelin Stepanov), p. 162-172; Elka
Bakalova, Anna Lazarova, A Locus Sanctus in Bulgaria: The Monastery of St John of Rila and Its
Sacred Topography, în vol. Routes of Faith in the Medieval Mediterranean. History, Monuments,
People, Pilgrimage Perspectives, International Symposium, Thessalonike 7-10/11/2007, Proceedings
Edited by Evangelia Hadjitryphonos, Salonic, 2008, p. 312-327.
71
Ruža Čuk, Царица Мара, p. 89-90; Elka Bakalova, Anna Lazarova, op. cit., p. 322-323.
Referitor la alte gesturi ctitoriceşti făcute de sultana Mara sau atribuite ei, în legătură cu moaştele
Sfântului Ioan de la Rila, v. Branka Ivanić, Мара Бранковић и монументално сликарство
друге половине XV века, în vol. Ниш и Византија, II, Симпозиум, Ниш, 3-5. јун 2003, Зборник
радова, ed. Miša Rakocija, Niş, 2004, p. 335-342; Alexander Kuymdzhiev, Emanuel Moutafov, Кога
е изградена и изписана църквата при метоха Орлица, în PI, 40, 2007, 1, p. 25-31; Elka Bakalova,
Anna Lazarova, op. cit., p. 325.
cumva reflexul unor legături de înrudire în spaţiul sud-dunărean, încă

insuficient clarificate72, şi nici dacă întâlnirea din 1507 a domnului Moldovei cu
mitropolitul Maxim Brancovici, nepotul de frate al Marei, nu va fi jucat un
oarecare rol în această apropiere73. Desigur, însă, că prezenţa Marei în toată
această ţesătură de relaţii nu se datorează unei simple coincidenţe. „Despina-
Chatun” a putut fi o credibilă, incontestabilă şi acceptată sursă de legitimare. De
vreme ce, într-un caz bine susţinut de izvoare, domnii Ţării Româneşti au
devenit ctitori la Mănăstirea Hilandar prin transmiterea dreptului de ctitorire de
la Mara la Vlad Călugărul74 – ceea ce nu contravine, însă, câtuşi de puţin
existenţei sigure a unor danii mai vechi75 –, se poate admite că şi în situaţiile
72
Pentru originea doamnei Maria Despina, bunica maternă a lui Bogdan al III-lea, cea mai
nouă ipoteză îi aparţine lui Ştefan S. Gorovei, Maria Despina, doamna lui Radu cel Frumos, în
AP, II, 2006, 1-2, p. 145-152.
73
Cu privire la conflictul moldo-muntean şi misiunea îndeplinită de Maxim Brancovici în
Moldova, la 1507, v. Svetlana Tomin, Archbishop Maxim Branković. Supplement to Under-
standing of Serbian-Romanian Relationships at the Beginning of the 16th Century, în MEMS, I,
2009, 1-4, p. 115-116; Liviu Pilat, Ovidiu Cristea, Le moine, la guerre et la paix: un épisode de la
rivalité moldo-valaque au début du XVIe siècle, în MEMS, I, 2009, 1-4, p. 121-130. Pentru
consacrarea lui ca mitropolit al Belgradului de ierarhii moldoveni: Liviu Pilat, Ovidiu Cristea, op. cit.,
p. 130-140; Liviu Pilat, Mitropolitul Maxim Brancovici, Bogdan al III-lea şi legăturile Moldovei
cu Biserica sârbă, în AP, VI, 2010, 1, p. 229-238.
74
P. Ş. Năsturel, Sultana Mara, Vlad vodă Călugărul şi începutul legăturilor Ţării Româ-
neşti cu Mănăstirea Hilandar (1492), în GB, XIX, 1960, 5-6, p. 498-502; Ion-Radu Mircea,
Relations culturelles roumano-serbes…, p. 382-384 şi nota 20; Petre Ş. Năsturel, Aperçu critique
des rapports de la Valachie et du mont Athos des origines au début du XVIe siècle, în RESEE, II,
1964, 1-2, p. 109, 113, 125; idem, Considérations sur l’idée impériale chez les Roumains, în
„Byzantina”, 5, 1973, p. 402-403; Aleksandar Fotić, Despina Mara Branković and Chilandar:
Between the Desired and the Possible, în vol. Huit siècles du monastère de Chilandar. Histoire,
vie spirituelle, art et architecture, Colloques scientifiques de l’Académie serbe des sciences et des
arts, XCV, Classe des Sciences historiques, 27, Belgrad, 2000, p. 93-100; Boško I. Bojović,
Petre Ş. Năsturel, Les fondations dynastiques du Mont-Athos…, p. 161-175 (reluat în Boško I. Bojović,
Chilandar et les pays roumains…, p. 34-53); Boško Bojović, Chilandar et les pays roumains.
Continuité liturgique et institutionnelle dans les actes princiers (XVe-XVIIe siècles), în vol.
Închinare lui Petre Ş. Năsturel la 80 de ani, îngrijit de Ionel Cândea, Paul Cernovodeanu şi
Gheorghe Lazăr, Brăila, 2003, p. 142-144, 148, 149 (reluat în idem, Chilandar et les pays
roumains…, p. 73-76, 82, 84); idem, Le patronage sur Chilandar (Mont Athos) et la légitimation
du pouvoir princier, în vol. Arta istoriei, istoria artei. Academicianul Răzvan Theodorescu la
65 de ani, Bucureşti, 2004, p. 42-43, 45, 48 (reluat în idem, Chilandar et les pays roumains…,
p. 61-63, 68); idem, La continuité d’une institution caritative issue du Moyen Âge (XVe-XVIIe siècles),
în vol. Les cultes des saints souverains et des saints guerriers et l’idéologie du pouvoir en Europe
Centrale et Orientale, Actes du colloque international, 17 janvier 2004, New Europe College,
Bucarest, volume coordonné par Ivan Biliarsky et Radu G. Păun, Bucureşti, 2007, p. 108, 110
(reluat în idem, Chilandar et les pays roumains…, p. 87-90); Radu G. Păun, Quelques notes sur
les débuts des rapports entre la Valachie et le monastère de Chilandar au Mont Athos, în
RESEE, XLVI, 2008, 1-4, p. 152-154, 157, 163-164.
75
Boško I. Bojović, Petre Ş. Năsturel, Les fondations dynastiques du Mont-Athos…, p. 160
şi nota 54, p. 166-169 (reluat în Boško I. Bojović, Chilandar et les pays roumains…, p. 34 şi nota 84,
p. 41-46); Radu G. Păun, op. cit., p. 155-157, 164; idem, La Valachie et le monastère de
Chilandar…, p. 138-139, 144-145, 154, 176. Ion-Radu Mircea remarcase, de altfel, că „les
relations entre les centres de culture serbes et la Valachie n’étaient pas seulement le résultat de
mai puţin documentate procesul a fost identic sau asemănător. Adoptaţi ori nu76,
suveranii din Moldova şi Ţara Românească s-au putut revendica de la sultana
Mara – prin legături genealogice reale sau pretinse – pentru a deveni ei înşişi ctitori
la aşezămintele care o recunoşteau în această calitate pe fiica despotului sârb.
În ceea ce-l priveşte pe Bogdan al III-lea, prin 1516 el trebuie să fi fost
deja cunoscut ca donator la Athos şi mai cu seamă la Rila, aşa încât o cerere de
ajutor dinspre Kosinitsa, prin intermediul Mănăstirii Vatoped, venea ca un lucru
cât se poate de firesc. În plus, din noianul de nume, răsare acela al despotului
Uglieşa, care ar putea sugera şi o conexiune genealogică. Eroul luptei de pe apa
Mariţei a manifestat o grijă specială faţă de două mănăstiri din teritoriile pe care
le stăpânea: Sf. Ioan de pe muntele Meneceu şi Kosinitsa77. Or, la Putna se
păstrează până astăzi un epitaf datorat tocmai soţiei lui Uglieşa, monahia
Eufemia78, şi „fiicei” acestuia, Eupraxia79, ajuns nu se ştie cum în ctitoria lui
Ştefan cel Mare. În anii din urmă, s-a formulat ipoteza că broderia ar fi provenit
din tezaurul bunicii lui Bogdan al III-lea, Maria Despina, şi că ar fi fost adus în
Moldova fie chiar de ea, fie de Ştefan cel Mare, ca pradă de război, în urma
victoriei din 1473, asupra lui Radu cel Frumos80.
În manualul de pittakia nu există un concept de scrisoare către doamna
Moldovei, ceea ce, la prima vedere, s-ar putea pune pe seama faptului că
domnul Moldovei nu avea soţie. Într-un asemenea caz, identificarea modelului
în persoana lui Bogdan al III-lea ar întâmpina o piedică serioasă, întrucât el era
căsătorit, încă din 1513, cu Ruxandra, fiica lui Mihnea cel Rău81. Numai că, în
formularul de epistolă omolog, conceput pentru doamna Ţării Româneşti,
călugării macedoneni i se adresau acesteia în calitatea ei de ctitor şi nu de soţie.
Lipsa doamnei Moldovei din manualul de corespondenţă ar putea fi, deci,
explicată prin aceea că ea nu avea statutul de ctitor la Kosinitsa. De altfel, acest
pareilles adoptions symboliques. Celle-ci ont été renforcées aussi par la parenté des princes, par les
femmes, avec les derniers descendants de la maison des Brancovitch et avec les grandes familles
féodales serbes en exil” (Ion-Radu Mircea, Relations culturelles roumano-serbes…, p. 384-385).
76
Radu G. Păun, Quelques notes…, p. 154-155.
77
Dušan Korać, Света Гора под српском влашћу, p. 175; Đorđe Đekić, Запис Рајчина
Судића као историјски извор, p. 32-36.
78
Dintre lucrările mai noi consacrate Eufemiei, considerată prima femeie-scriitor din spaţiul
sârbesc, v. Ljiljana Juhas-Georgievska, Књижевно дело монахиње Јефимије, în ZMSKJ, 50,
2002, 1-2, p. 57-70; Barbara Lomagistro, Jefimija monaca. Storia di donna nella Serbia
medievale, Trieste, 2002; Franc Curk, О Јефимијином везу, în vol. Ниш и Византија, Трећи
научни скуп, Ниш, 3-5. јун 2004, Зборник радова, III, ed. Miša Rakocija, Niş, 2005, p. 435-466;
Svetlana Tomin, Perceptions of Women in Serbian Medieval Literature, în SOC, 10, 2006, 2,
p. 75-99.
79
Locul ei în descendenţa lui Uglieşa nu a putut fi stabilit (Aleksa Ivić, Родословне
таблице српских династија и властеле, Novi Sad, 1928, pl. 4; Dušan Spasić, Родословне
таблице…, p. 92-97). V. şi Gabriel Millet, avec la collaboration de Hélène des Ylouses, Broderies
religieuses de style byzantin, p. 99-100.
80
Ştefan S. Gorovei, Un dar pierdut şi posibila lui semnificaţie, în AP, I, 2005, 1, p. 44-45;
idem, Maria Despina, doamna lui Radu cel Frumos, p. 152.
81
Idem, O controversă: „doamnele” lui Bogdan al III-lea, în SMIM, XXVII, 2009, p. 145-157.
atribut nu apare nici în formularul de scrisoare către domn. În ceea ce priveşte

titlul de „mare voievod” care i se acordă acestuia în două rânduri (în dativ:
velïkomu voevode), el poate constitui expresia dorinţei expeditorului de a-l flata
pe destinatar, „fără legătură cu realităţile uzului diplomatic din Moldova”82, dar
în acord cu intitulaţiile din actele emise de cancelaria Patriarhiei Ecumenice83.
Este, însă, tot atât de adevărat că, în situaţii speciale, de curând analizate, „mare
voievod” a figurat măcar în titulatura lui Ştefan cel Mare84.
În concluzie, nu cred că există vreun impediment serios pentru a
presupune că prototipul de domn al Moldovei avut în vedere de alcătuitorul
manualului epistolar de la Kosinitsa a fost Bogdan al III-lea.
Cu aceasta, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre ultima categorie de

destinatari ai modelelor de scrisori: mitropoliţii Ţării Româneşti şi Moldovei.
Titlurile cu care aceştia apar în manualul de corespondenţă sunt deosebit de
interesante: în dativ, mïtròp(o)lïtu vásoù Zemlü Pannonïsku i Ugrovla;skuü i
Dakùü i Pelagonïe („mitropolit al întregii ţări a Panoniei şi Ungrovlahiei şi
Daciei şi Pelagoniei”), respectiv Medïteranïe i váse Moldovïe („al Medite-
ranei şi întregii Moldove”). Atrage atenţia, desigur, neaşteptata prezenţă a
Pelagoniei între provinciile din jurisdicţia chiriarhului Ţării Româneşti. Ciudă-
ţenia a fost explicată convingător de Ivan Biliarsky prin aceea că Pelagonia este,
de fapt, rodul transpunerii în slavă a substantivului grecesc Πλαγηνῶν, care
traduce, la rându-i, substantivul slav Planina, cu sensul de „Plaiuri”85.
Menţionarea Daciei în titlul mitropolitului Ţării Româneşti şi a Mediteranei
în acela al mitropolitului Moldovei constituie indicii preţioase pentru plasarea în
timp a celor două modele de epistole. Aşa cum s-a observat, „în cursul primului
sfert al secolului XVI, a ajuns probabil la cunoştinţa cercurilor politice din Ţara
Românească şi Moldova, din surse ortodoxe sud-dunărene, discursul umanist în
legătură cu antica unitate a ţinuturilor locuite de români, în cuprinsul Daciei”86.
Se pare că aceste idei despre îndepărtata origine a românilor au pătruns din
„mediul cultural sârbesc […] la rândul lui înrâurit de umanismul bizantin”87.
82
Idem, Titlurile lui Ştefan cel Mare. Tradiţie diplomatică şi vocabular politic, în SMIM,
XXIII, 2005, p. 69.
83
Emil Vîrtosu, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova
până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1960, p. 121, 131.
84
Ştefan S. Gorovei, Trei „probleme” din biografia lui Ştefan cel Mare, în AP, VI, 2010,
1, p. 250; idem, „Cel Mare”. Mărturii şi interpretări, comunicare la „Colocviile Putnei”, X,
16 iulie 2010 (sub tipar în AP, VII, 2011, 1).
85
Ivan Biliarsky, Два наръчника за питакиа…, p. 248, 258. În legătură cu exarhatul
Plaiurilor din titulatura mitropoliţilor Ţării Româneşti: Pr. dr. Niculae Şerbănescu, Titulatura
mitropoliţilor, jurisdicţia, hotarele şi reşedinţele Mitropoliei Ungrovlahiei, în BOR, LXXVII,
1959, 7-10, p. 710-711; Ştefan Andreescu, Exarhatul. Geneza instituţiei în Ţara Românească şi
Moldova, în RI, XIX, 2008, 1-2, p. 21-27.
86
Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae (Relaţiile politice dintre Ţara Românească, Moldova
şi Transilvania în răstimpul 1526-1593), Bucureşti, 1980, p. 36.
87
Ibidem, p. 35, 36.
Scriitorul sârb de origine greacă Dimitrie Cantacuzino – un apropiat al sultanei

Mara, dar şi al Mănăstirii Rila, autor, între altele, al unei Vieţi a Sfântului Ioan
de la Rila – s-a referit la Dacia într-o notă a sa, păstrată într-un manuscris din
veacul al XVII-lea88. Din spaţiul sârbesc provenea şi cărturarul anonim care,
într-o scriere cunoscută drept Letopiseţul de la Cetinje, a menţionat numele
Daciei Mediterranea, regiune plasată undeva, în sudul Serbiei89. Aceeaşi obârşie
o avea şi Macarie, egumenul de la Hilandar în care unii cercetători l-au văzut pe
Macarie tipograful, autorul celei dintâi cărţi tipărite la noi, iar alţii pe
mitropolitul muntean Macarie al II-lea90. Călugărului hilandarin – ajuns în
Ţările Române măcar de două ori, în 1525 şi 153391 – i se datorează o
interpolaţie într-un manuscris sârbesc al Sintagmei lui Matei Vlastares, care a
dat destulă bătaie de cap cercetătorilor, fiind multă vreme obiect de dispută
ştiinţifică. Prin 1526–1528, utilizând Geografia lui Ptolemeu, Macarie a loca-
lizat provinciile Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis, care atârnau – potrivit
Sintagmei – de Arhiepiscopia Iustiniana Prima (identificată, la rândul ei, încă de
prin veacul al XII-lea, cu Arhiepiscopia de Ohrida)92 în felul următor: „Dacia […]
este Ţara Muldovlahia şi Ungrovlahia, care şi Muntenia se cheamă […], iar cea
numită Dacia Mediteranea acum este Haţegul, şi Ardealul şi Muncaciul […], iar
Mediteranea este numită după socotelile geografilor, însă şi marginea ei se
cheamă acum Mehadia, după cea dintâi denumire a geografilor, întinzându-se
până la râul Olt”93. Concluzia care decurgea de aici – Mitropolia Moldovei s-a
88
Bonjo Angelov, Georgi Dančev, Stefan Kožuharov, Georgi Petkov, Димитър Кантакузин.
Събрани съчинения, Sofia, 1989, p. 140. V. şi Antoine-Émile Tachiaos, Nouvelles considérations
sur l’œuvre littéraire de Démétrius Cantacuzène, în „Cyrillomethodianum”, I, 1971, p. 139.
89
Anca Iancu, Ştiri despre români în izvoare istoriografice sârbeşti (secolele XV-XVII), în
vol. Studii istorice sud-est europene, I, culegere îngrijită de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1974, p. 15.
90
Pentru diferitele identificări şi argumentele aduse în discuţie: Emil Turdeanu, Nouveaux
documents concernant les dons roumains au monastère de Hilandar du mont Athos, în RER, III-IV,
1957, p. 233; Damaschin Mioc, Date noi cu privire la Macarie tipograful, în Studii, XVI, 1963,
2, p. 430-433, 438-439 (şi cu un istoric al cercetării); Petre Ş. Năsturel, Aperçu critique…, p. 121,
nota 141; idem, Cine a fost Macarie al II-lea al Ungrovlahiei (cca 1512 – cca 1521), în MO, XIX,
1967, 7-8, p. 615-617; Dan Ioan Mureşan, Rêver Byzance. Le dessein du prince Pierre Rareş de
Moldavie pour libérer Constantinople, în EBPB, IV, 2001, p. 253-254; Boško Bojović, Le
patronage sur Chilandar…, p. 43, nota 43 (reluat în idem, Chilandar et les pays roumains…,
p. 62, nota 45; p. 64, nota 56); Archimandrite Pavel Stefanov, The Beginning of Bulgarian
Printing (On the Occasion of Its 500th Anniversary), în „Religion in Eastern Europe”, XXVIII,
2008, 2, p. 67.
91
Boško Bojović, Chilandar et les pays roumains…, p. 163, nr. 13; p. 169, nr. 14; p. 171,
nr. 15; DIR, A, XVI/1, Bucureşti, 1953, p. 356-357, nr. 323.
92
Michel Lascaris, Joachim, métropolite de Moldavie et les relations de l’Église moldave
avec le Patriarcat de Peć et l’Archevêché d’Achris au XVe siècle, extras din ARBSH, XIII, 1927,
p. 17-19.
93
P. P. Panaitescu, Liturghierul lui Macarie (1508) şi începuturile tipografiei în Ţările
Române, în idem, Contribuţii la istoria culturii româneşti, ediţie îngrijită de Silvia Panaitescu,
prefaţă, note şi bibliografie de Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971, p. 332; Damaschin Mioc, Date
noi cu privire la Macarie tipograful, p. 432-433, 437; Tit Simedrea, Unde şi când a luat fiinţă
legenda despre atârnarea canonică a scaunelor mitropolitane din Ţara Românească şi din
Moldova de Arhiepiscopia de Ohrida. Note pe marginea unei interpolări, în BOR, LXXXV,
aflat în jurisdicţia Arhiepiscopiei de Ohrida – a circulat suficient de mult încât

să o găsim, ca un reflex târziu, în marea pravilă muntenească de la 1652 („Află-se
scris în pravila a lui Mathei Vlastari cum şi Moldovlahia au fost supusă ohri-
deanilor; iară acum nice ohrideanilor se pleacă, nice ţarigrădeanului, şi nu ştim
de unde au luat această puteare”)94 şi apoi şi în alte texte95.
În afara celor menţionaţi, asocierea Ţărilor Române cu cele două provincii
constituite în sudul Dunării după retragerea aureliană a fost făcută şi de autorul
anonim al Vieţii lui Maxim Brancovici, alcătuită în preajma anului 1523 la
Mănăstirea Krušedol. Oprindu-se asupra conflictului moldo-muntean din 1507
şi a intervenţiei ierarhului sârb spre împăcarea celor doi domni, el îi numeşte pe
aceştia „voievozii celor două Dacii, Radul şi Bogdan”96. Este posibil, prin
urmare, ca, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, în lumea erudită, în
ambianţa curţilor şi în scriptoriile marilor mănăstiri să se mai fi încercat
identificări de acest gen, al căror ecou a ajuns până în Macedonia. Aşa s-ar
explica de ce în formularul de scrisori de la Kosinitsa mitropolitul Ţării Româ-
neşti este şi „al Daciei”, iar mitropolitul Moldovei este şi „al Mediteranei”,
adică al Daciei Mediterranea.
Ierarhii noştri nu au purtat, însă, niciodată aceste titluri. După reorga-
nizarea Bisericii muntene de către patriarhul Nifon al II-lea, chiriarhul ei s-a
numit „mitropolit al Ungrovlahiei, ipertimos şi exarh Plaiurilor” sau „mitropolit
a toată Ţara Românească, Plaiului şi Severinului”97, ceea ce, în linii generale, cores-
punde cu titlul din manualul de pittakia. Dar acolo, dând deoparte Dacia – creaţie
în întregime culturală, precum s-a văzut – şi înţelegând prin Pelagonia, Plaiurile,
ne mai întâmpină o provincie ecleziastică: Panonia. Inutil de spus că ea nu apare
niciodată în titulatura mitropolitului muntean. În schimb, în vremea lui Neagoe
Basarab, numele Panonia ca sinonim pentru Ţara Românească a fost utilizat de
cel puţin un cărturar, Gavril Protul, în cel puţin o operă, Viaţa Sfântului Nifon98.
Neagoe însuşi este, în această scriere, „ighimonul Panonii” sau „domnul Panonii”99.
Dacă, în manualul epistolar de la Kosinitsa, titlul mitropolitului muntean
este îmbogăţit cu provincii care nu existau (Dacia) sau care erau definite dublu,
1967, 9-10, p. 977-979, 987, 995-996, 1002-1003; Anca Iancu, Ştiri despre români…, p. 15;
Mihai Maxim, Les relations des pays roumains avec l’archevêché d’Ohrid à la lumière de
documents turcs inédits, în RESEE, XIX, 1981, 4, p. 664-665; Ştefan S. Gorovei, Petru Rareş,
Bucureşti, 1982, p. 121-123; Dan Ioan Mureşan, Rêver Byzance…, p. 254-255; Liviu Pilat, Mitro-
politul Maxim Brancovici…, p. 237-238.
94
Îndreptarea legii 1652, ediţie întocmită de Colectivul de drept vechi românesc, condus
de Academician Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962, p. 365, glava 391.
95
Michel Lascaris, Joachim, métropolite de Moldavie…, p. 14-17; Tit Simedrea, Unde şi
când a luat fiinţă legenda…, p. 998.
96
Anca Iancu, Ştiri despre români…, p. 15; G. Mihăilă, Viaţa şi slujba lui Maxim Brancovici.
Momentul 1507 în letopiseţele româneşti, în idem, Între Orient şi Occident. Studii de cultură şi
literatură română în secolele al XV-lea – al XVIII-lea, Bucureşti, 1999, p. 207 (textul slav, la p. 202).
97
Pr. dr. Niculae Şerbănescu, Titulatura mitropoliţilor…, p. 700.
98
Tit Simedrea, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon…, p. 10, 14, 15, 16, 21.
99
Ibidem, p. 29, 31.
prin sinonime (Panonia şi Ungrovlahia), el este, în acelaşi timp, lipsit de

termenul vladika (cu variantele greceşti şi româneşti, δεσπότης / „stăpân”).
Atestat documentar la 1523, el „va fi purtat neîntrerupt de mitropoliţii
Ungrovlahiei, cărora, fără excepţie, li se va zice şi «vlădică»”100.
Şi astfel, cum menţionarea respectivului atribut în 1523 fixează o limită
cronologică post quem non, trebuie să ne întoarcem cu câţiva ani în urmă, la
începutul veacului al XVI-lea, mai exact în domnia lui Neagoe Basarab, căreia
îi corespund păstoriile lui Macarie al II-lea în Ţara Românească şi Teoctist al II-lea
în Moldova. Nu este, cred, lipsit de importanţă a semnala aici o observaţie a
părintelui Niculae Şerbănescu: „în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul
său Teodosie voievod, poate în versiunea slavonă, căci în cea grecească lipseşte,
acest voievod, adresându-se mitropolitului Macarie, cu prilejul îngropării
osemintelor maicii sale Neaga şi ale unora din coconii săi, îi zice: Prea iubite
părinte chir vlădico Macarie”101. Justeţea acestei ipoteze este confirmată de
editarea între timp a versiunii originale a Învăţăturilor, în care forma de adresare
a domnului către mitropolit este, cu adevărat: „tu, părinte vlădică, kir Macarie”
(t\ je, ò@ce vl(d)ko, kï(r) Makarïe)102.
Ierarhii din Ţara Românească şi Moldova au putut primi, pe la 1516, cereri
de ajutor de la Mănăstirea Kosinitsa, dar eventualele lor danii acolo nu au lăsat
urme în izvoarele azi cunoscute. Este, însă, mai presus de orice dubiu că
amândoi au fost personalităţi de excepţie. În Învăţăturile sale, Neagoe Basarab
îl numea pe Macarie al II-lea „cela ce eşti cu mila şi cu darul lui Dumnezeu ales
şi pus înaintea noastră, de ne luminezi şi ne străluceşti ca razele soarelui”,
„învăţătoriul şi îndreptătoriul mieu”103. În vremea păstoriei acestuia104 – care a
pus capăt unei perioade tulburi din istoria Bisericii muntene –, s-au petrecut
evenimente de care el nu numai că nu a fost străin, dar în desfăşurarea cărora a
avut o contribuţie decisivă: întocmirea slujbei pentru Sfântul Nifon, mutarea
scaunului mitropolitan de la Argeş la Târgovişte, „cu mare opreală şi blestem,
ca să nu se mai clătească”105 şi construirea bisericii din noul oraş de reşedinţă.
Dar momentul cel mai important a fost, desigur, imperiala sfinţire a Mănăstirii
Curtea de Argeş, în 1517.
100
Pr. dr. Niculae Şerbănescu, op. cit., p. 700.
101
Ibidem, p. 700, nota 20 (subl. a.).
102
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ediţie facsimilată după unicul
manuscris păstrat, transcriere, traducere în limba română şi studiu introductiv de prof. dr. G. Mihăilă,
membru corespondent al Academiei Române, cu o prefaţă de Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1996,
p. 264-267.
103
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de
Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă, studiu
introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Bucureşti, 1970, p. 236, 241.
104
Pr. dr. Niculae Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în BOR, LXXVII, 1959, 7-10,
p. 748-753; Alexandru Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol
şi cu celelalte Biserici ortodoxe. De la întemeiere până la 1800, în BOR, LXXVII, 1959, 7-10,
p. 911-912 (reluat în idem, Bizanţul, Biserica şi cultura românească. Studii şi articole de istorie,
carte tipărită cu binecuvântarea I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2003, p. 151).
105
Tit Simedrea, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon…, p. 30.
În ceea ce-l priveşte pe mitropolitul Teoctist al II-lea, cel care, după zisa
episcopului Macarie, „ungea pe domni” şi era „învăţătorul Moldovei”, „bărbat
învăţat ca nimeni altul” şi „făcător de bine”106, el fusese, la 1497, egumenul în
vremea căruia Ştefan cel Mare înălţase noua biserică a Mănăstirii Neamţului.
Mai târziu, ca ierarh, a avut ceva rosturi ctitoriceşti la biserica mitropolitană din
Suceava (pe care, altminteri, a şi sfinţit-o, în 1522), trădate de zugrăvirea
chipului său în pronaosul lăcaşului107, „exact în locul pe care, de partea cealaltă
a peretelui, în naos, se vedeau portretele domneşti”108. Mănăstirii sale de
metanie, Neamţu, i-a dăruit un Tetraevanghel, copiat în 1512109, şi un Tipic,
scris în 1523110, dar şi cumpărăturile sale: o prisacă unde a fost mănăstire şi o
poieniţă care asculta de mănăstire, dimpreună cu o parte din satul Orţeşti, pe apa
Moldovei111. Tot la Neamţu a rămas pentru o vreme, după moartea mitropoli-
tului, şi o Psaltire, copiată în 1523 de ucenicul său, egumenul Macarie, viitorul
episcop de Roman112.
Sunt, aşadar, argumente pentru a susţine că, în compendiul epistolar de la
Kosinitsa, mitropoliţii Macarie al II-lea al Ţării Româneşti şi Teoctist al II-lea
al Moldovei au putut servi drept prototipuri de ierarhi.
Formularele de scrisori publicate de Ivan Biliarsky atestă indirect faptul

că, în preajma anului 1516, domni, ierarhi şi boieri din Ţările Române au ajutat,
în Macedonia ocupată de turci, una dintre mănăstirile care, potrivit lui Paul
Lemerle, „furent les postes avancés de l’hellénisme byzantin à la lisière des terres
barbares, ses refuges dans les périodes de crise, ses foyers de rayonnement dans
106
Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi
completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 95.
107
I. Zugrav, Chipul mitropolitului Teoctist al doilea al Moldovei, în MMS, XXIII, 1957,
10-12, p. 904-905.
108
Sorin Ulea, Datarea frescelor bisericii mitropolitane Sf. Gheorghe din Suceava, în SCIA,
13, 1966, 2, p. 227, nota 64.
109
Emil Turdeanu, L’activité littéraire en Moldavie à l’époque d’Étienne le Grand (1457-1504),
în RER, V-VI, 1960, p. 42, reluat în idem, Études de littérature roumaine et d’écrits slaves et
grecs des Principautés Roumaines, Leiden, 1985, p. 134; Emil Lăzărescu, Trei manuscrise
moldoveneşti de la Muzeul de Artă R.P.R., în vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel
Mare, culegere de studii îngrijită de M. Berza, Bucureşti, 1964, p. 558-562; Emil Turdeanu,
L’activité littéraire en Moldavie de 1504 à 1552, în RER, IX-X, 1965, p. 124-125, nr. III, reluat
în idem, Études de littérature roumaine…, p. 188-189, nr. III şi notele complementare de la p. 443;
Arta din Moldova de la Ştefan cel Mare la Movileşti, catalog de Ana Dobjanschi, Anca Lăzărescu,
Gabriela Roşioru (†), Marina Ileana Sabados, Carmen Tănăsoiu, Liana Tugearu, Bucureşti, 1999,
p. 116-117, nr. 28.
110
P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din biblioteca Academiei R.P.R., I, p. 128-129, nr. 101;
Emil Turdeanu, L’activité littéraire en Moldavie de 1504 à 1552, p. 164, 168-169, 190, nr. V;
idem, Oameni şi cărţi de altădată, în idem, Oameni şi cărţi de altădată, I, p. 261-263.
111
DIR, A, XVI/1, p. 130, nr. 122; p. 191, nr. 169; p. 245, nr. 217; p. 323, nr. 289.
112
P. P. Panaitescu, Catalogul manuscriselor slavo-române şi slave din biblioteca Academiei
Române, II, ediţie îngrijită de Dalila-Lucia Aramă şi revizuită de G. Mihăilă, cu o prefaţă de
Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 2003, p. 342-344, nr. 505; Emil Turdeanu, L’activité littéraire en
Moldavie de 1504 à 1552, p. 164, 168-169, 190, nr. VI; idem, Oameni şi cărţi de altădată, p. 257-260.
les temps meilleurs”113 şi care, la 1507, trecuse prin distrugeri grave şi risipiri
masive. Daniile făcute Kosinitsei probabil de Neagoe Basarab, de doamna
Despina, de Bogdan al III-lea, de mitropoliţii Macarie al II-lea şi Teoctist al II-lea,
precum şi de marele logofăt Harvat au lăsat, din păcate, urme vagi în izvoarele
scrise pe care le avem la îndemână. Foarte probabil, în absenţa manualului de
pittakia, calitatea de ctitori la mănăstirea macedoneană a unora dintre aceştia ar
fi rămas necunoscută.
Este greu sau poate chiar imposibil de stabilit dacă epistolarul de la
Kosinitsa se prezintă astăzi în varianta lui originară, elaborată la puţină vreme
după respectivele danii şi poate chiar sub impactul lor, sau sub forma unei copii
ulterioare, redactată cu câteva decenii mai târziu. În aceste condiţii, nu putem şti
ce amploare a avut patronajul românesc la Kosinitsa, nici sub raportul valorii
sale, nici sub raportul întinderii în timp. Poate că această chestiune va putea fi
lămurită în viitor, prin abordarea unor direcţii care ar fi depăşit cu mult limitele
studiului de faţă. Am în vedere, de pildă, o comparaţie a manualului de cores-
pondenţă de la Kosinitsa cu acela contemporan, provenind dintr-o altă mănăstire
macedoneană, Slepče, şi care conţine un formular de scrisoare adresat domnului
Ţării Româneşti, dar şi transcrierea unei părţi dintr-un document moldovenesc
de la Petru Rareş în favoarea egumenului Teodosie de la Zografu114. În acelaşi
timp, ar trebui cercetate în amănunţime cele două Tetraevanghele de redacţie
moldovenească, datate în secolul al XVI-lea, care se păstrează acum la Centrul
„Ivan Dujcev”115. S-ar putea contura astfel, cu mai multă precizie, locul ocupat
de Kosinitsa pe harta aşezămintelor ortodoxe sprijinite de domnii români şi de
apropiaţi ai acestora, în veacuri de apăsătoare nevoi, dar şi faţetele multiple
– manifeste de putere, declaraţii politice, reprezentări ale pioşeniei şi, în acelaşi
timp, expresii ale unor structuri de înrudire – pe care le-au avut aceste gesturi
ctitoriceşti, îndreptate spre o mănăstire care păstra vie amintirea stăpânirii
sârbeşti asupra Macedoniei, ca o prelungire a aceleia mai vechi şi mai glorioase
din vremea împărăţiei bizantine116.
113
Paul Lemerle, Philippes et la Macédoine Orientale…, p. 516.
114
Emil Turdeanu, Din vechile schimburi culturale dintre români şi iugoslavi, p. 160;
Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoare despre români în
colecţii din străinătate, serie nouă, III, India-Olanda, Bucureşti, 2011, p. 225, nr. 65.
115
A. Džurova, K. Stančev, S. Kenderova, B. Hristova, G. Minčev, E. Velkovska, Славянски,
гръцки и ориенталски ръкописи…, p. 7, nr. 2-3.
116
Ljubomir Maksimović, Η Μακεδονία μεταξύ λατινικής και σερβικής κατακτήσεως, în
vol. Βυζαντινή Μακεδονία, 324-1430 μ. Χ., Salonic, 1995, p. 195-207; George Christos Soulis,
The Serbs and Byzantium during the Reign of Tsar Stephen Dušan (1331-1355) and His
Successors, Atena, 1995, p. 156-204.

Pe Marginea Unei Corespondene Pierdute PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pe Marginea Unei Corespondene Pierdute PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

A. Tăişul sabiei: suverani, războinici, diplomaţi

B. Lumea negoţului: drumuri, centre comerciale, privilegii, pericole

C. Neamuri şi oameni de odinioară

E. Ctitorii şi ctitori de altădată

Abrevieri .................................................................................................................... 649

MARIA MAGDALENA SZÉKELY

În anul 1991, istoricul bulgar Ivan Biliarsky a publicat şi comentat două

a unui mitropolit, iar varianta sârbească, probabil la o mănăstire de la Muntele

avea şi obârşia în Macedonia, precum autorul manualului de pittakia, putea să

Mănăstirea Kosinitsa a avut o impresionantă zestre de obiecte de cult şi

apoi pe domeniul de la Ježevo30, în Macedonia, aproape de Serres, ea s-a

alcătuirea manualului de pittakia. Potrivit formulelor de adresare către doamna

însăşi spunându-şi tot aşa36. Din acest punct de vedere, suprapunerea cu

neamul Brancovicilor de la Srem i-a putut aduce calitatea de ctitor la Kosinitsa,

În amintitul pomelnic al Kosinitsei sunt menţionaţi şi doi boieri, unul din

mitropolitului Maxim: Dušan Spasić, Родословне таблице и грбови српских династија и

Reamintesc faptul că manualul de pittakia de la Kosinitsa cuprinde şi un

pe marele logofăt Harvat modelul utilizat de autorul manualului de pittakia la

Toate indiciile analizate până acum arată că monahul de la Kosinitsa a

cumva reflexul unor legături de înrudire în spaţiul sud-dunărean, încă

atribut nu apare nici în formularul de scrisoare către domn. În ceea ce priveşte

Cu aceasta, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre ultima categorie de

Scriitorul sârb de origine greacă Dimitrie Cantacuzino – un apropiat al sultanei

aflat în jurisdicţia Arhiepiscopiei de Ohrida – a circulat suficient de mult încât

prin sinonime (Panonia şi Ungrovlahia), el este, în acelaşi timp, lipsit de

Formularele de scrisori publicate de Ivan Biliarsky atestă indirect faptul

S-ar putea să vă placă și