Sufletul oamenilor buni

Stilul meu e din perspectiva interna, totul e supra-analizat si reinterpretat. Prefer sa imi fac
scenarii mintale decat sa actionez. Sunt genul de om care prefera ca intr-o sala de cinema sa stea cat
mai in spate, pentru a putea observa oamenii, manifestarile si obiceiurile lor. Uneori doar observ si dau
un sens a ceea ce am vazut, fac o categorisire a fiecarui tip comportamental pe care il vad si uneori imi
imaginez cum as actiona eu in contextul respectiv. Desigur, ceea ce imi imaginez ca as face as ar fi diferit
fata de ceea ce as face in realitate, cu toate ca incerc sa fac scenariul cat mai verosimil. Iar cand nu sunt
in contexte sociale, pur si simplu contemplez la frumusetea naturii si a vietii in general. De multe ori si a
vietii mele. Hobby-ul meu este privitul pe geam si cand eram mai mica mai si vorbeam cu Dumnezeu
cand faceam asta. Sau cu soarta, reprezentantul de nadejde al acetseia fiind luna (pentru ca de multe ori
era noapte cand stateam pe pervarzul geamului si ma holbam la blocuri, copaci si cer). Era luna si nu
altceva pentru ca ea era la fel de singura si palida ca mine. Era frumoasa, in fiecare seara aparand sub un
alt chip. Iar cand era ascunsa sub nori, vorbeam cu cerul. Ziua ma certam cu cerul pentru ca era de un
albastru prea fatarnic si uniform, fiind menit sa ascunda de privirile noastre infinitul universului si sa ne
limiteze. Imi placea de el cand purta nori de furtuna sau era instelat, simtind ca pot sa ma scufund in
intuneric si sa ma estompez, sa ma dezintegrez usor in spatiu.

De multe ori mi s-a parut ca sunt un om prea simplu, asta pentru ca sunt inchisa in mine, ca vad
mereu mai aceeasi perspectiva. Cand ma ciocnesc de oameni, ma depersonalizez si imi creez o masca
care devine din ce in ce mai perfectionata. Dar mi se pare prea cliseica ideea mastii. E buna, e adevarata,
mereu supraeul nostru preia comanda in fata societatii, dar stau si ma gandesc daca doar personajele
din filme si carti vor fi cele care imi vor fi prezentate in adevarata lor splendoare. Iubim personajele din
filme, carti pentru ca sunt prezentate in toata nuditatea lor si pentru ca nu au putere de dicizie directa
asupra noastra. Adica ne influenteaza viata doar in masura in care le lasam noi sa faca asta. Dar oamenii
reali sunt altfel. Ei mereu vor avea o parte ascunsa, mereu va exista un motiv latent pentru care fac o
actiune si mereu vor avea o putere imensa de actiune asupra noastra.

Dar sa nu divagam in idei care pentru mine sunt inca prea abstracte. Dupa cum spuneam, sunt
un om prea simplu. Am un univers ascuns, dar cum nu il arat nimanui, e ca si cum acesta nu ar exista.
Inainte eram frustrata din cauza asta, dar am inceput sa invat sa imi iubesc soarta asa cum e. Desigur,
ceilalti nu imi vad lumea interioara, unii o influenteaza in mod direct, uneori atacand temelia acesteia.
Am descoperit ca am puterea sa readuc macar o parte din mine si in realitate, dar trebuie sa mai lucrez
la tehnica de a face asta. E ceva pe baza de emotie, de a incerca sa o definesc si sa o transmit in plan
fizic.

Dar am teoria conform careia viata se gusta din plin atunci cand o faci sa mearga cu ceva simplu.
De exemplu, atunci cand mananc (sa fim intelesi ca ceea ce mananc imi si place) prefer sa beau apa daca
mi-e sete, nimic altceva. Dar asta doar daca mancarea are un gust destul de pronuntat si relativ bine ales
astfel incat sa imi transmita o emotie. Mancarea nu trebuie sa fie fada. Astfel, daca as manca si as mai
bea si ceva dulce, acru sau care sa imi dea o oarecare senzatie de gust, atunci cand ma reapuc de
mancat, alimentul isi pierde gustul, e altfel. Asa ca daca vreau sa simt cu adevarat ceea ce imi ofera
viata, sa nu simt lucrurile in mod alterat, prefer ca mintea mea sa fie paharul cu apa care imi hidrateaza
experienta. Ca apa din paharul meu e tulbure, e partea a doua.

Am realizat ca ma invinovateam prea mult pentru ca nu stiu sa acord oamenilor afectiunea de care
aveau nevoie (problema cu parintii). Ma invinovateam pentru faptul ca nu pot sa ii fac pe oameni sa se
simta mai bine, pentru ca prezenta mea nu ii facea sa se simta mai bine. Dar nu e treaba mea sa rezolv
problemele altora, nu ma plateste nimeni sa le schimb viata si nu am nicio obligatie fata de nimeni. Totul
trebuie sa vina de la mine si daca nu vine, aia e. Ranita fiind pentru ca afectiunea mea data nu a fost
intoarsa inapoi iar efortul meu nu a fost recunoscut, am invatat sa fiu mai calculata, respectiv sa maresc
doza de durere in cur. Da in acelasi timp, voi invata sa pun mai mult suflet unde trebuie, sa spun si sa fac
unele lucruri in care cred cu adevarat.