Sunteți pe pagina 1din 23

MINISTERUL EDUCȚIEI ȘI AL CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA


FACULTATEA”ȘTIINȚE ECONOMICE”
DEPARTAMENTUL”Economie ,marketing și turisc”

REFERAT

La disciplina:Monedă și credit
Tema:”Evoluția sistemului monetar internațional”

A elaborat:
Grișca Mirela
MK1902
Coordonator științific:Rusu Elena,
Drd,asistent universitar.
Chișinău-2019
Cuprins:

1.Conceptul de sistem monetar international……………..p.4-6


2.Sistemul monetar etalon-aur
2.1.Caracteristicile sistemului monetar etalon-aur…………………p.6-7
2.2.Funcționarea sistemului monetar etalon-aur……………………p.7-8
2.3.Fluxurile de capital pe termen lung în sistemul monetar etalon aur…p.8
3.Sistemul monetar etalon aur-devize………………………….p.8-10
4.Sistemul monetar international de la Bretton Woods
4.1.Caracteristicile sistemului de la Bretton Woods……………………..p.11-12
4.2.Rolul initial al Fondului Monetar Internațional………………………p.12-14
4.3.Funcționarea sistemului de la Bretton Woods………………………..p.14-15
5.Sistemul monetar international actual…………………………p.15-16
5.1.Flotarea cursurilor de schimb………………………………………….p.16-17
5.2.Demontizarea aurului ……………………………………………p.18-19
6.Republica Moldova în legătură cu instituțiile financiare
internaționale…………………………………………………….p.19-20

1
Introducere
Organizarea monetară, evoluând trei milenii, a furnizat diverse experienţe, demonstrând
indispensabilitatea constituirii judicioase şi importanţa funcţionării efective a sistemelor
monetare. Moneda şi circulaţia monetară, în majoritatea ţărilor, s-au constituit istoric, având, în
primele cinci secole, pretutindeni, caracter sporadic şi haotic

Primele sisteme monetare au fost creaţii eminamente naţionale, la fel ca şi statele care le-au
instituit. Deşi, în cursul timpului, au existat numeroase propuneri de creare a unui sistem monetar
internaţional, bazat pe o moneda unică, emisă de un organism internaţional, aceste proiecte nu au
fost finalizate. Motivul principal este că, până în anul 1914, circulaţia monetară internă din
principalele ţări ale lumii s-a bazat pe etalonul aur. Or, sistemele monetare naţionale de tip etalon
aur erau în mod natural interconectate, şi anume prin însăşi substanţa monetară comună pe care o
foloseau (aurul). În aceste condiţii, situaţia respectivă s-a asemănat, în foarte multe privinţe, cu
un „sistem monetar internaţional”, iar aceasta fără a exista vreun tratat sau acord expres între
state, care să stabilească în mod explicit reguli internaţionale de conduită monetară. Lucrurile s-
au schimbat însă radical în ajunul şi în timpul celui de-al doilea război mondial; spre sfârşitul
acestuia, s-a văzut limpede că crearea unui veritabil „sistem monetar internaţional” este o
condiţie esenţiala pentru reconstrucţia economica a lumii postbelice.

Natura sistemului monetar internaţional actual este foarte flexibilă, în comparaţie cu sistemele
precedente, precum și funcționalitatea sa (ex., furnizarea lichidităților internaţionale, regimul
cursului valutar, ajustarea dezechilibrelor externe), care se adaptează rapid la condiţiile
economice diferite şi la preferinţele politice ale diferitelor state. Această flexibilitate facilitează o
expansiune rapidă a ieșirilor în lume şi cea mai profundă schimbare în puterea economică
relative, de la al Doilea Război Mondial, facilitează apariţia unor noi actori economici. La
diferite intervale de timp, lumea occidentală tresare și se neliniștește la explozia așa-zis
neașteptată a unor fenomene care nu dispar, de fapt, niciodată cu desăvârșire, dar care, în mod
obișnuit, sunt latente. În astfel de momente, în literatura de specialitate, tot mai multă atenție i se
acordă evoluției sistemului monetar internațional și analizei detaliate a cauzelor declanșării
crizelor sistemului monetar internațional. Evoluţia sistemului monetar internaţional, este
analizată de unii cercetători, în special Brown W., şi Kindlenberger C. [7], prin intermediul unei
abordări-cadru bazate pe stabilitatea hegemonică. Într-adevăr, această abordare permite

2
interpretarea celor trei niveluri de bază ale oricărui sistem monetar internaţional: fundament,
funcţionare şi degenerare. Abordarea acordă un loc important existenţei unei ţări centrale pentru
reglarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale.

Poziţionarea ţării centrale tinde la destabilizarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale.


Stabilitatea hegemonică, prin urmare,destabilizarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale.
Stabilitatea hegemonică, prin urmare, pune accentul pe interacţiunea dintre fenomenele reale şi
monetare pentru înţelegerea evoluţiei sistemului monetar internaţional. Totuşi, economia
mondială are o structură mult mai complexă decât cea reprezentată prin intermediul stabilităţii
hegemonice. Într-adevăr, relaţiile economice internaţionale, par a fi produsul unei reţele de
dominare, în care economia naţională exercită o influenţă semnificativă.

3
1.Conceptul de sistem monetar international
Noţiunea de „sistem” evocă ideea de organizare. Termenul de „sistem monetar” s-a referit iniţial
la organizarea relaţiilor monetare din interiorul unei ţări. În acest context, prin „sistem monetar
sau bănesc” (naţional - n. n.) se înţelege „ansamblul normelor legale şi instituţiilor ce
reglementează, organizează, respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat”. 1
Principalele elemente ale unui „sistem monetar” naţional sunt reglementările referitoare la
formele de monedă aflate la dispoziţia agenţilor economici, căile prin care acestea sunt create,
modul de folosire a formelor monetare respective de către participanţii la viaţa economică etc. În
esenţă, aceste elemente privesc modul de exercitare a funcţiilor tradiţionale ale monedei. După
cum se ştie, principalele funcţii ale monedei sunt: a) mijloc de măsură a valorii mărfurilor şi
serviciilor susceptibile de a fi schimbate (tertium comparationis; etalon de valoare; unitate de
calcul); b) mijloc de schimb şi de plată (tertium permutationis), adică mijloc de stingere a
datoriilor născute din schimbul de bunuri şi servicii, precum şi a altor genuri de datorii (fiscale,
născute din relaţiile de credit etc.); deoarece permite achiziţionarea bunurilor şi serviciilor,
moneda este putere de cumpărare; c) mijloc de rezervă, căci schimbul monetar, spre deosebire de
troc, este separat în timp; moneda permite agenţilor economici să-şi amâne exercitarea puterii de
cumpărare, fiind, deci, rezervă de valoare. Primele sisteme monetare au fost creaţii eminamente
naţionale, la fel ca şi statele care le-au instituit. Deşi, în cursul timpului, au existat numeroase
propuneri de creare a unui sistem monetar internaţional, bazat pe o moneda unică, emisă de un
organism internaţional, aceste proiecte nu au fost finalizate. Motivul principal este că, până în
anul 1914, circulaţia monetară internă din principalele ţări ale lumii s-a bazat pe etalonul aur. Or,
sistemele monetare naţionale de tip etalon aur erau în mod natural interconectate, şi anume prin
însăşi substanţa monetară comună pe care o foloseau (aurul). În aceste condiţii, situaţia
respectivă s-a asemănat, în foarte multe privinţe, cu un „sistem monetar internaţional”, iar
aceasta fără a exista vreun tratat sau acord expres între state, care să stabilească în mod explicit
reguli internaţionale de conduită monetară. Lucrurile s-au schimbat însă radical în ajunul şi în
timpul celui de-al doilea război mondial; spre sfârşitul acestuia, s-a văzut limpede că crearea
unui veritabil „sistem monetar internaţional” este o condiţie esenţiala pentru reconstrucţia
economica a lumii postbelice. Ca urmare, la conferinţa monetară internaţională care a avut loc în
luna iulie 1944, la Bretton Woods (SUA), la care au participat reprezentanţii statelor din coaliţia
antihitleristă, s-a decis crearea unui sistem monetar internaţional, cunoscut sub denumirea de
„sistemul de la Bretton Woods” - sistem ce subzistă, cu unele ameliorări, până în zilele noastre,
constituind esenţa cadrului organizatoric şi juridic mondial în care se realizează actualmente
plăţile internaţionale.

4
Aceste particularităţii privesc mai ales funcţia de „mijloc de schimb şi de plată” şi funcţia de
„mijloc de rezervă”:a) Funcţia de mijloc de schimb şi de plată se realizează la nivel internaţional
într-o manieră specifică, deoarece condiţiile comerţului internaţional se deosebesc în anumite
privinţe de cele ale comerţului interior. În general, în comerţul internaţional, plăţile se fac însă
prin diverse modalităţi de plată fără numerar. Utilizarea monedei scripturale simplifică şi
accelerează plăţile, deoarece operaţiunile de plată se realizează nu de agenţii economici, ci de
băncile lor. Or, de obicei, băncile nu efectuează fiecare plată în parte, ci compensează plăţile pe
care le au de făcut unii dintre clienţii lor cu încasările pe care le au de primit alţi clienţi,
reglându-se una cu alta doar per sold. De fapt, la ora actuală, nici nu mai este necesar ca băncile
să-şi trimită una alteia ordinele de plata, cecurile etc., provenite de la clienţi, ci este suficient să
emită un mesaj, care, recepţionat la celalalt capăt al pământului, face ca, în evidenţele contabile
ale băncilor, contul plătitorului să fie debitat, iar contul creditorului să fie creditat. Într-adevăr,
progresele tehnologice de ultimă oră permit transferul electronic de fonduri în timp real şi cu
costuri reduse. De asemenea, pentru a facilita operaţiunile dintre ele, băncile internaţionale îşi
deschid reciproc conturi şi, ca urmare, compensarea interbancară nu se mai realizează într-un
moment şi într-un loc anume, ci se efectuează în permanenţă: unul şi acelaşi cont poate fi debitat
sau creditat de mai multe ori în cursul unei zile. În aceste condiţii, unele bănci internaţionale
efectuează în fiecare zi un volum de operaţiuni pentru băncile corespondente şi clienţii lor din
străinătate de câteva zeci de ori mai mare decât volumul operaţiunilor efectuate pentru clienţii
autohtoni.

b) Funcţia de mijloc de rezervă este esenţială în plan internaţional, deoarece tranzacţiile dintre
ţări sunt şi mai puţin regulate decât cele dintre agenţii economici autohtoni. Funcţia de mijloc de
rezervă este importantă deoarece,la scara economiei mondiale, schimburile sunt întotdeauna
echilibrate, deoarece o ţară poate importa anumite bunuri numai dacă o altă ţară exportă bunurile
respective. Însă, într-o perioadă de timp dată, o anumită ţară poate exporta mai mult decât
importă - şi invers. Soldurile neechilibrate vor fi reglate, în acest caz, prin plăţi efectuate prin
conturile bancare. Totuşi, poziţiile debitoare sau creditoare ale diverselor ţări nu se compensează
perfect în timp; dimpotrivă, se constată că, pe măsură ce comerţul mondial se dezvoltă, cresc
soldurile debitoare şi creditoare ale balanţelor de plăţi externe. Or, ţările cu balanţă de plăţi
deficitară nu pot să-şi finanţeze la infinit deficitul prin recurs la rezervele lor valutare: mai
devreme sau mai târziu, aceste rezerve se epuizează, iar ţările în cauză trebuie să se împrumute
de la alte ţări. La rândul lor, ţările cu balanţe de plăţi excedentare acumulează rezerve valutare,
pe care vor dori să le plaseze sub forma de credite aducătoare de dobânzi. Ele pot acorda aceste
credite ţărilor deficitare fie în mod direct, pe o bază bilaterală, fie în mod indirect, prin

5
intermediul instituţiilor interguvernamentale specializate sau al băncilor internaţionale. Aceste
creanţe sau titluri sunt ele însele mijloace de rezervă de bună calitate. Volumul acestei
componente a rezervelor valutare depinde, aşadar, de procesul de finanţare a deficitului
balanţelor de plăţi ale diverselor ţări.

Date fiind particularităţile pe care funcţiile monedei le au în plan internaţional, reglementările


şi instituţiile care formează conţinutul conceptului de „sistem monetar internaţional” trebuie să
facă faţă următoarelor cerinţe:

a) să asigure stabilitatea relativă a raporturilor valorice dintre monede, pentru a diminua


incertitudinea, a promova echitatea în tranzacţii şi a descuraja mişcările speculative de capitaluri;
b) să furnizeze lichiditatea internaţională necesară pentru finanţarea deficitelor temporare ale
balanţelor de plăţi; c) să conţină mecanisme de ajustare în cazul unor deficite durabile ale
balanţelor de plăţi. Problemele menţionate provin, în cea mai mare parte, din contradicţia dintre
caracterul internaţional al schimburilor economice şi caracterul naţional al mijloacelor de plată.
Regulile stabilite în legătură cu problemele de mai sus au fost formulate, în cursul timpului, în
mai multe moduri, ceea ce a dat naştere mai multor sisteme monetare:

a) sistemul etalon-aur, caracterizat prin faptul ca toate monedele naţionale sunt definite prin
raportare la aur şi sunt convertibile în metalul galben; în acest sistem, convertibilitatea este
totală, ceea ce asigură o stabilitate perfectă a cursurilor de schimb; mecanismele acestei
stabilităţi sunt, după cum vom vedea, automatice;

b) sistemul etalon aur-devize, care este un sistem în care convertibilitatea este limitată, iar, ca
urmare, stabilitatea cursurilor nu este totală; din cauza acestei reduceri a sferei de acţiune a
mecanismelor automate de ajustare, a fost necesară formularea unor reguli pentru a preciza
modul de rezolvare a amintitelor probleme cu care se confruntă orice sistem monetar
internaţional;

c) sistemul etalon-devize (etalon-dolar) caracterizat prin absenţa convertibilităţii în aur a


monedelor; în acest caz, stabilitatea este posibilă exclusiv prin adoptarea anumitor reguli de
conduită monetară a statelor.

Sistemul monetar etalon-aur

2.1.Caracteristicile sistemului monetar etalon-aur

Sistemul monetar etalon-aur a fost instaurat în Anglia în anul 1816, Portugalia - 1856, Germania
– 1873, ţările scandinave – 1875, Franţa şi celelalte ţări din Uniunea Monetara Latină1 - 1876,

6
Finlanda – 1878 etc. Principalele trasaturi ale acestui sistem, cunoscut şi sub denumirea de
„etalon aur-monede” (Gold Specie Standard), au fost următoarele:

a) baterea liberă a monezilor din aur şi circulaţia lor efectivă în interiorul ţării;

b) circulaţia paralelă cu monezile din aur a monezilor divizionare, confecţionate din alte metale,
precum şi a bancnotelor convertibile nelimitat în aur;

c) circulaţia libera a aurului dintr-o ţară în alta.

2.2.Funcționarea sistemului monetar etalon-aur.

Modul de funcţionare a sistemului etalon-aur a fost analizat teoretic încă de economiştii clasici:
D. Hume, D. Ricardo, J. Stuart Mill etc. Potrivit analizelor respective, sistemul conţine două
mecanisme stabilizatoare esenţiale:

1) convertibilitatea bancnotelor – care asigură stabilitatea preţurilor interne;

2) punctele aurului (Gold Points) – care asigură stabilitatea cursurilor de schimb.

Convertibilitatea în aur a bancnotelor impune băncilor centrale o disciplină riguroasă în materie


de emisiune monetară, limitând expansiunea masei monetare şi, deci, creşterea preţurilor, ceea ce
contribuie, la rândul sau, la formarea unui sentiment de încredere, de care depinde buna
funcţionare a oricărui sistem monetar. Criticile referitoare la condiţiile de funcţionare au
evidenţiat fie dezavantajele sistemului pentru diverse ţări, fie faptul că aceste condiţii nu pot fi
îndeplinite. Din punct de vedere istoric, etalonul-aur a favorizat economia industrială dominantă
în epocă, şi anume economia engleză: sistemul a constrâns ţările care importau produse
industriale din Anglia şi care, din cauza producţiei lor preponderent agricole, nu puteau să-şi
acopere importurile prin exporturi, rămânând, deci, debitoare faţă de Anglia, să ducă o politică
de scădere a preţurilor (dezinflaţie), de care a beneficiat economia engleză pentru importurile
sale de materii prime din ţările respective. În al doilea rând, sistemul a presupus existenţa unei
serii întregi de condiţii, care nu au fost niciodată îndeplinite, şi anume: a) caracterul perfect
concurenţial al pieţelor naţionale şi al pieţei internaţionale; b) pasivitatea băncilor centrale, care
nu încearcă în nici un mod să anuleze fluctuaţiile masei monetare provocate de ciclul economic
sau de factorii externi; c) libertatea totală a transferurilor de capitaluri dintr-o ţară în alta etc.
Triumful deplin al sistemului monetar etalon-aur a fost însă de scurtă durată, căci, odată cu
izbucnirea, în anul 1914, a primului război mondial, unele din principiile sale esenţiale au încetat
să mai fie aplicate. Începând cu 1914, finanţarea cheltuielilor de război prin credite imense
acordate de băncile centrale guvernelor statelor beligerante a determinat amplificarea şi mai mult
a acestui ecart şi desfiinţarea, de fapt, a convertibilităţii în aur a monedelor lumii. Inflaţia a
7
erodat, însă, în mod diferit, puterea de cumpărare internă a diverselor monede naţionale, iar ca
urmare, cursurile de schimb ale acestora, formate pe pieţele internaţionale, au înregistrat ample
oscilaţii, de natură să împiedice comerţul dintre ţările lumii şi totodată să genereze importante
operaţiuni speculative. Cum, la acea data, guvernele nu exercitau încă nici un control asupra
acestor cursuri, în primii ani de pace, s-a impus restabilirea unei anumite legături între bancnote
şi aur.

2.3.Fluxurile de capital pe termen lung în sistemul monetar etalon aur

În condiţiile sistemului monetar etalon aur, fluxurile de capital pe termen lung (credite pe termen
lung, investiţii directe şi de portofoliu) erau orientate dinspre lumea veche (în special Anglia,
Franţa şi Germania) spre lumea nouă (mai ales SUA, Canada şi Argentina), în timp ce
transferurile de resurse reale, realizate prin comerţul cu bunuri, erau orientat în sens invers: ţările
din prima categorie înregistrau excedente ale balanţei lor comerciale, iar cele din a doua, deficite.
Analizând modul de funcţionare a sistemului monetar etalon-aur, D. McCloskey şi J. Zecher
arată că, în cadrul acestui sistem, preţurile relative nu influenţează procesul de ajustare a balanţei
de plăţi. Acest lucru este valabil mai ales în cazul ţărilor mici, şi anume în cazul în care cursurile
de schimb sunt fixe, iar toate bunurile care există fac obiectul comerţului exterior .În acest caz,
toate preţurile sunt mărimi date şi, deci, nu se modifică din cauza schimbării preferinţelor
străinătăţii. Creşterea ratei de economisire în ţara exportatoare de capital sporeşte volumul
resurselor disponibile pentru a fi transferate în ţările importatoare de capital, ceea ce face ca
balanţa comercială a primei ţări să înregistreze un excedent, iar contul său de capital, un deficit.
Însă, modificarea incipientă a ratei dobânzii din ambele categorii de ţări va determina
modificarea corespunzătoare a viitoarelor fluxuri de capital pe termen lung. În cazul în care ţările
exportatoare de capital sunt ţări mari, care au un important sector producător de bunuri care nu
fac obiectul comerţului exterior ,ajustarea preţurilor relative joacă un rol major în procesul de
transfer al resurselor reale.

3.Sistemul monetar etalon aur-devize

După terminarea primului război mondial, majoritatea ţărilor au încercat să stopeze inflaţia prin
restabilirea legăturii dintre bancnote şi aur şi, în general, prin reinstaurarea principiilor sistemului
etalon-aur. Spre sfârşitul anilor ‘20, situaţia economică a ţărilor europene a început să se
îmbunătăţească, iar guvernele respective au încetat să mai facă apel la împrumuturi de la băncile
centrale pentru a-şi acoperi cheltuielile, ceea ce a dus la încetarea creşterii artificiale a cererii
solvabile interne. Pe de altă parte, întoarcerea la lucru a muncitorilor şi ţăranilor demobilizaţi şi
reconstruirea fabricilor şi uzinelor au determinat creşterea producţiei şi asigurarea treptată a
8
concordanţei dintre cerere şi ofertă. Toate acestea au dus la încetarea creşterii inflaţioniste a
preţurilor, la sporirea exporturilor şi reducerea importurilor, la diminuarea ieşirilor de capital şi
la echilibrarea treptată a balanţelor de plăţi. Țările europene au încercat să realizeze o anumită
cooperare monetară internaţională prin adoptarea unui set de principii monetare comune. Aceste
principii, formulate la conferinţa monetară internaţională de la Genova, din 1922, vizau, în
esenţă, oficializarea practicii deja existente de folosire a monedelor naţionale convertibile în aur
(în principal a lirei sterline) ca monede de rezervă internaţionale.1 În modul aceasta, au fost puse
bazele unui nou sistem monetar, cunoscut sub denumirea de „etalon aurdevize”(Gold Exchange
Standard), care, deşi a rămas eminamente naţional, a fost adoptat de toate ţările europene în
forme asemănătoare, ceea ce, din punct de vedere funcţional, a însemnat un pas important în
direcţia uniformizării mecanismelor monetare.

Principalele trăsături ale sistemului monetar etalon aur-devize au fost următoarele:

a) definirea monedei naţionale prin raportarea la o cantitate convenţională de aur sau la o altă
monedă (mai puternică), convertibilă ea însăşi în aur;

b) retragerea aurului din circulaţia monetară internă, care rămâne astfel să fie deservită exclusiv
de bancnote, monezi divizionare (confecţionate din metal obişnuit), monedă de cont etc.;

c) convertibilitatea bancnotelor – la alegerea băncii centrale emitente – în aur sau valute-aur,


respectiv în devize-aur, adică în mijloace de plată ale altor ţări, în care moneda naţională este
convertibilă în aur; această convertire a bancnotelor se face la un curs oficial fix; în practică,
majoritatea băncilor centrale au optat pentru a doua posibilitate;

d) constituirea rezervei de mijloace de plată internaţionale în aur, valute-aur şi devize-aur,


numite, de aceea, valute sau devize „de rezervă” (forte), precum şi, eventual, în alte active; ca
urmare, a apărut o deosebire între monedele diverselor ţări: unele au devenit „monede de
rezervă” (forte), iar altele nu; cu alte cuvinte, unele monede naţionale (lira sterlină, francul
francez, iar apoi dolarul american) au devenit monede internaţionale, în timp ce alte monede
naţionale (de exemplu, leul românesc) au rămas doar de importanţă locală;

e) transferabilitatea liberă sau cu anumite restricţii a capitalurilor băneşti dintr-o ţară în alta.
Sistemul etalon aur-devize s-a caracterizat, aşadar, în esenţă, prin excluderea aurului din
circulaţia monetară internă şi prin existenţa unei legături indirecte între bancnote şi aur:
deţinătorii de bancnote nu mai puteau cere în schimbul lor aur băncii centrale, însă puteau obţine
de la aceasta sau de pe piaţă valute sau devize convertibile în aur. Funcţionarea sistemului etalon
aur-devize a fost studiată din punct de vedere teoretic de unii economişti importanţi ai epocii (G.

9
Cassel, J. M. Keynes), care au evidenţiat avantajele acestuia: a) suplinirea lipsei de aur, resimţită
atât la nivelul unor ţări, cât şi la nivelul economiei mondiale în ansamblu; de aici, posibilitatea
restabilirii convertibilităţii bancnotelor, fără a recurge în acest scop la procedeul dureros al
dezinflaţiei; b) elasticizarea disciplinei excesive impuse emisiunii monetare de regulile
etalonului-aur; această nouă disciplină, mai laxă, a permis intervenţia statului în economie,
fenomen care, în epocă, începuse deja să se manifeste destul de frecvent; c) concentrarea aurului
şi, deci, a bazei creditului internaţional pe câteva mari pieţe, de unde posibilitatea creării unui
mecanism de decontare la scară mondială, bazat pe un sistem de clearing (compensare)
multilateral. În practică, sistemul etalon aur-devize s-a confruntat cu o serie de dificultăţi,
provocate în principal de faptul că a permis multiplicarea abuzivă a creditului şi a masei
monetare globale. De asemenea, aplicarea principiilor acestui sistem a provocat perturbarea
mecanismelor autoreglatoare ale sistemului etalon-aur, ceea ce, conjugat cu evoluţiile
înregistrate în perioada 1920-1936 în volumul, structura şi orientarea fluxurilor financiare
mondiale, au făcut ca funcţionarea efectivă a sistemului etalon aur-devize să se deosebească
radical nu numai de etalonul-aur de dinainte de primul război mondial, ci şi de schema teoretică
imaginată la Conferinţa de la Geneva (1922). Astfel, conform principiilor sistemului aur-devize,
cursurile de schimb valutar erau, în continuare, cursuri fixe, formate pe baza parităţilor metalice
şi reglate automat de mecanismul punctelor aurului, la fel ca în sistemul etalon-aur din perioada
antebelică. Însă, datorită dispariţiei aurului din circulaţia monetară internă, mecanismul punctelor
aurului acţiona acum la nivelul băncilor centrale, nu al importatorilor şi exportatorilor
individuali. Ca urmare, pentru a menţine cursul monedei naţionale în limitele punctelor aurului şi
a nu pierde, deci, aur, banca centrală a unei ţări aflate în acest regim trebuia să dispună de o
rezervă valutară suficientă, pe care o constituia cumpărând de pe piaţă valute şi devize „de
rezervă” (forte), pe care le plătea cu propria sa monedă naţională. Or, procedând în modul acesta,
banca centrală provoca, în interiorul ţării respective, creşterea masei monetare, amplificarea
volumului creditului, sporirea cererii solvabile şi, deci, creşterea preţurilor (inflaţie). Marea criză
economică din 1929-1933 a provocat, la rândul său, importante dezechilibre ale pieţelor de
bunuri şi servicii, recesiune, şomaj, puternice şi persistente presiuni inflaţioniste, blocarea
pieţelor financiare, dezechilibre ale balanţelor de plăţi etc. Toate acestea au făcut imposibilă nu
numai restabilirea mecanismelor autoreglatoare ale etalonului-aur, cu regimul său valutar foarte
asemănător cu cel al unei uniuni monetare internaţionale, ci chiar şi respectarea regulilor mai
puţin drastice ale etalonului aur-devize. Confruntate cu dificultăţile generate de criza economică
şi monetară şi de atmosfera politică internaţională ostilă, creată de ascensiunea totalitarismelor
de dreapta şi de stânga, statele lumii au încercat să se apere nu prin noi acorduri între ele, ci
fiecare pe cont propriu, şi anume prin devalorizări repetate ale monedelor internaţionale şi prin
10
limitarea convertibilităţii acestora nu numai în aur, ci şi una în alta (interconvertibilitate). Astfel,
în majoritatea ţărilor a fost introdus controlul valutar al statului - regim al cărui efect a fost
interzicerea deţinerii de mijloace de plată străine de către rezidenţi şi desfiinţarea posibilităţii
acestora de a converti liber moneda lor naţională în moneda altui stat.1 În măsura în care, prin
excepţie, operaţiunea de schimb valutar a mai fost permisă, aceasta se realiza într-o manieră
strict controlată de autorităţi şi doar faţă de monedele care păreau să îndeplinească relativ
satisfăcător funcţia de mijloc de rezervă internaţional, deoarece se dovedeau ceva mai stabile în
raport cu aurul. Însă, spre deosebire de trecut, în această funcţie de mijloc de rezervă
internaţional s-a impus rapid nu o monedă europeană, ci dolarul american, care, după
devalorizarea sa din 1934 – intervenită în contextul New Deal promovat de preşedintele
Roosevelt – şi-a regăsit rapid stabilitatea. La fel ca sistemul monetar etalon-aur clasic, sistemul
etalon-aur devize existent în perioada interbelică face obiectul a numeroase analize moderne.
Aceste analize abordează în principal următoarele probleme:

1) credibilitatea angajamentului autorităţilor de a menţine fixitatea cursurilor de schimb fixe şi


respectarea de către acestea a "regulilor jocului";

2) legătura dintre sistemul etalon-aur devize şi criza mondială din anii '29-'33;

3) factorii care au determinat dizolvarea blocului aurului.

4.Sistemul monetar internațional de la Bretton Woods

4.1.Caracteristicile sistemului de la Bretton Woods

Sistemul de la Bretton Woods a evoluat într-un mod neprevăzut de artizanii săi. Astfel, aceştia au
considerat că prevederile statutare care permit gestionarea discreţionară a sistemului nu se vor
aplica decât în mod excepţional, că parităţile metalice (cursurile oficiale) se vor modifica foarte
rar şi că cererea de mijloace de rezervă internaţionale va fi satisfăcută nu prin credite acordate de
FMI sau, eventual, prin aurul nou extras, ci prin deţinerea pe scară largă de dolari americani.
Contrar acestor previziuni, în anii '70, economia mondială a fost inundată cu dolari - care nu mai
puteau fi convertiţi în aur, deoarece rezervele de aur ale SUA au devenit insuficiente -, ceea ce a
dus la neîncredere în moneda americană şi la o serie de crize care au subminat sistemul.
Încercarea de a depăşi aceste turbulenţe a dat naştere actualului sistem monetar internaţional,
caracterizat prin cursuri flexibile, demonetizarea completă a aurului şi utilizarea dolarului ca
monedă cheie. Excluderea aurului din sistemul monetar internaţional a slăbit disciplina
monetară, ceea ce a dus la inflaţia mondială fără precedent din anii '70 şi '80. Pe de altă parte,
nici experienţa cursurilor flexibile nu este complet satisfăcătoare. Cursurile de schimb nominale

11
au fluctuat uneori atât de mult încât au distorsionat cursurile de schimb reale şi activitatea
economică; evoluţiile lor viitoare au fost adesea complet neprevăzute; proprietatea cursurilor de
schimb flexibile de a proteja economia de şocurile internaţionale s-a dovedit a fi iluzorie; lipsa
de disciplină în relaţiile monetare internaţionale a avut o contribuţie majoră la criza datoriei
externe; etc. Din cauza acestor fenomene, ale căror efecte negative au fost amplificate de actuala
criză mondială, în prezent se discută iarăşi intens despre necesitatea reformării actualului sistem
monetar international.

4.2.Rolul initial al Fondului Monetar Internațional

Fondul Monetar Internaţional (FMI) a luat fiinţă în iulie 1945, când reprezentanţii celor 43 de
ţări participante au semnat un acord prin care s-a instituit un cadru legal de cooperare economică,
menit să evite repetarea politicilor economice dezastruoase care au condus la recesiunea
mondială din anii 1930. Activitatea operaţională a FMI a început la 1 martie 1947. În deceniile
ce au urmat înfiinţării FMI, au avut loc transformări majore în economia mondială, care au
condus atât la creşterea rolului Fondului, cât şi la necesitatea adaptării acestuia la realităţile şi
cerinţele vremii. Astfel, dezvoltarea rapidă a tehnologiilor si telecomunicaţiilor a contribuit la
integrarea internaţională a pieţelor şi la o cooperare mai intensă a statelor în domeniul economic.
Globalizarea a impus, astfel, o mai amplă cooperare internaţională, care, la rândul său, a generat
o mai mare responsabilitate a instituţiilor coordonatoare implicate, cum este FMI. Importanţa
Fondului a sporit odată cu creşterea numărului statelor membre, ca urmare a câştigării
independenţei de către ţările în curs de dezvoltare şi, mai recent, a colapsului Uniunii Sovietice şi
a consecinţelor acestui eveniment asupra ţărilor vecine. La ora actuală, obiectivele FMI pot fi
sintetizate astfel:

a) asigurarea stabilităţii cursurilor valutare;

b) evitarea deprecierilor monetare cu caracter pur concurenţial;

c) corectarea disfuncţionalităţilor balanţelor de plăţi ale statelor membre. În vederea satisfacerii


acestor obiective, FMI desfăşoară activităţi specifice:

1) Monitorizează evoluţiile şi politicile financiare şi monetare ale ţărilor membre şi la nivel


global, formulând recomandări bazate pe vasta sa experienţă, acumulată în mai mult de 50 de ani
de activitate. De exemplu, FMI a criticat, în anul 2000, politica economică pasivă a autorităţilor
mexicane, exprimându-şi îngrijorarea faţă de subcapitalizarea sistemului bancar din această ţară
şi recomandând totodată implementarea strategiei de politică monetară cunoscută sub denumirea
de „ţintirea directă a inflaţiei”. De asemenea, în anul 2001, FMI a sugerat guvernului japonez

12
stimularea creşterii economice prin menţinerea unor dobânzi mici, încurajând restructurarea
bancară şi celelalte măsuri luate de autorităţile nipone pentru promovarea concurenţei şi a
dereglementării. În cazul României, Fondul a recomandat reducerea constantă a deficitului fiscal
prin reforma cheltuielilor publice, permiţând în acelaşi timp majorarea investiţiilor.

2) Acordă credite ţărilor membre, care înregistrează un deficit temporar al balanţelor lor de plăţi,
în scopul susţinerii politicilor de reformă, elaborate în vederea ajustării deficitelor apărute.

3) Acordă asistenţă tehnică guvernelor şi băncilor centrale ale statelor membre în domeniile sale
de competenţă. De exemplu, ca urmare a colapsului Uniunii Sovietice, FMI a oferit consultanţă
ţărilor foste comuniste, statelor baltice, Rusiei şi altor state ex-sovietice, în vederea construirii
unei bănci centrale şi a unui sistem financiar independent, ca parte a procesului de tranziţie de la
o economie planificată către una de piaţă.

La mijlocul anilor 1970, FMI a fost pus în situaţia de a acorda un volum de credite mult mai
mare decât s-a prevăzut iniţial. Capacitatea Fondului de a satisface necesităţile statelor membre a
fost demonstrată în anii 1973 – 1974, când „Organizaţia ţărilor în producătoare de petrol” –
(OPEC) a majorat de patru ori preţul barilului de ţiţei brut, preţ care apoi a crescut din nou, în
anii 1979 – 1980, conducând la distorsiuni fundamentale în cadrul fluxurilor internaţionale de
capital şi la creşterea exponenţială a rezervelor monetare ale statelor OPEC. Concomitent, ţările
industrializate au suferit de pe urma presiunilor inflaţioniste puternice, determinate de creşterea
ratelor dobânzii şi reducerea importurilor. Efectele imediate ale acestor fenomene au fost apariţia
unor importante deficite ale balanţelor de plăţi ale statelor membre, obligate să plătească sume
mult mai mari pentru petrolul brut importat, precum şi pentru rata dobânzii ridicată, aferentă
creditelor externe contractate – toate acestea în condiţiile reducerii nivelului general al
exporturilor.

Ca răspuns la această situaţie, FMI a creat, în anul 1974, „Facilitatea petrolieră”, extinsă apoi, în
1975, în scopul ajutorării tuturor membrilor săi confruntaţi cu dificultăţi ale balanţei de plăţi.
Adiţional, a fost înfiinţat „Contul de subsidii pentru facilitatea petrolieră”, în vederea sprijinirii
ţărilor sărace în eforturile lor de a contracta împrumuturi în cadrul „facilităţii” respective. În acea
perioadă, deşi cele două şocuri petroliere au condus la dificultăţi ale balanţelor de plăţi şi au
obligat multe ţări în curs de dezvoltare să contracteze împrumuturi nu numai de la FMI, ci şi de
la instituţiile de credit private, ale căror rezerve de petrodolari au crescut foarte mult, s-a crezut
că criza datoriei externe va fi rapid depăşită. Izbucnirea crizei financiare mexicane, în anul 1982,
când această ţară s-a aflat în incapacitate de plată externă, a arătat însă gravitatea şi urgenţa
situaţiei. Ca urmare, pe parcursul anilor ‘80, FMI şi-a asumat un rol sporit, care a inclus, pe

13
lângă funcţia de creditor de ultimă instanţă, şi pe cea de mediator între ţările debitoare şi cele
creditoare sau băncile private.

4.3.Funcționarea sistemului de la Bretton Woods

Regulile de conduită monetară adoptate la Bretton Woods au corespuns situaţiei economice şi


politice internaţionale existente la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În deceniile
următoare, raporturile de forţe pe plan mondial s-a modificat însă rapid, ceea ce a făcut ca ordinea
monetară internaţională creată la Bretton Woods să nu mai corespundă noilor realităţi economice
şi politice. Astfel, în anul 1944, când a fost conceput sistemul, nici una din principalele monede
ale lumii nu mai era convertibilă în aur. Monedele naţionale erau în general definite legal prin
raportare la o anumită cantitate convenţională de aur, însă, înainte chiar de izbucnirea celui de-al
doilea război mondial, toate statele din lume au abolit dreptul deţinătorilor de bancnote de a le
preschimba în aur la ghişeele băncii centrale. În unele ţări (nu în toate), posesorii de bancnote
aveau totuşi posibilitatea de a preschimba, la cursuri fixe, stabilite de stat, biletele respective în
bancnote ale altui stat, de obicei, în dolari SUA, însă această operaţiune de conversie era posibilă
doar pe piaţa valutară, nu la birourile băncii centrale. Pentru a menţine fixitatea acestor cursuri,
băncile centrale interveneau pe piaţă, vânzând sau cumpărând propria lor monedă, contra monedă
străină, influenţând în acest mod cererea şi oferta. În ceea ce priveşte SUA, autorităţile din această
ţară cumpărau încă din 1934 întreaga cantitate de aur care le era oferită la preţul oficial de 34,92
dolari uncia, ceea ce făcea ca preţul de piaţă al aurului să nu poată scădea sub acest nivel. După
semnarea acordurilor de la Bretton Woods, SUA s-au angajat inclusiv că vor vinde aur celorlalte
state interesate, la acelaşi preţ oficial de 34,92 dolari uncia, însă, în realitate, preţul de piaţă al
aurului a început în curând să crească, ceea ce a făcut ca autorităţile americane să se achite din ce
în ce mai greu de această obligaţie. Elementul de bază al sistemului, adică etalonul cu ajutorul
căruia erau evaluate toate celelalte active, a fost, teoretic, aurul, singura monedă convertibilă în
aur era dolarul SUA. Ca urmare, în practică, rolul de etalon a fost îndeplinit de moneda americană.
Însă, legătura dintre dolarul american şi aur, deşi reală, a fost ea însăşi elasticizată, din moment ce
dolarii puteau fi oficial convertiţi în aur numai în anumite condiţii (exclusiv de către băncile
centrale ale statelor membre), iar preschimbarea dolarilor în aur pe piaţă se făcea la un preţ real de
piaţă, care putea să se modifice (de fapt, să crească) zilnic, în funcţie de oscilaţiile cererii şi ofertei.
categoric această soluţie, propunând, în schimb, principalelor ţări dezvoltate (Belgia, Italia, Olanda, RFG
şi Marea Britanie) să-şi pună Creşterea preţului de piaţă al aurului a fost determinată, în principal, de
inflaţia internă din SUA (alimentată, printre altele, de războiul din Vietnam), la care s-a adăugat
amplificarea deficitului balanţei de plăţi a SUA, agravată de speculaţiile împotriva dolarului,
cauzate de incertitudinile privind politica economică a noii administraţii americane (Kenedy).
14
Confruntate cu acest fenomen, SUA ar fi trebuit să procedeze la devalorizarea dolarului, însă, după
o perioadă de ezitări, autorităţile americane au respins o parte din rezervele lor de aur într-un fond
comun, din care să se finanţeze intervenţiile pe piaţa liberă pentru susţinerea preţului dolarului faţă
de aur. În modul acesta, preţul de piaţă al aurului a încetat să se mai formeze liber, băncile centrale
ale statelor membre ale pool-ului intervenind pentru a-l menţine la nivelul oficial de 35 dolari
uncia. Aurul necesar pentru aceste intervenţii era furnizat, aşadar, de către băncile centrale ale
tuturor statelor participante la pool, nu numai de către Sistemul Rezervelor Federale (banca
centrală a SUA), aşa cum prevedeau acordurile de la Bretton Woods, deşi SUA au continuat să
deţină cea mai mare pondere în aprovizionarea cu aur a pieţei libere.

O nouă modificare importantă a acordurilor de la Bretton Woods, în sensul restrângerii rolului


monetar al aurului, a intervenit la scurt timp, prin crearea, în anul 1969, a „Drepturilor Speciale
de Tragere” (DST), menite încă de la început să complinească şi apoi să înlocuiască treptat aurul.
DST este un activ de rezervă şi un mijloc de plată internaţional, creat de Fondul Monetar
Internaţional şi pus la dispoziţia statelor membre în cantităţi determinate şi pentru timp nelimitat.
Definit iniţial în aur, iar apoi pe baza unui „coş valutar” (ca medie ponderată a cursurilor în
dolari ale monedelor incluse în „coş”), DST este mai stabil decât monedele de referinţă şi decât
celelalte monede convertibile care servesc în prezent ca mijloace de plată internaţionale. De
asemenea, DST se bucură de garanţii speciale din partea Fondului Monetar Internaţional şi a
statelor membre, prezentând şi alte avantaje, care-l fac să fie un activ internaţional de rezervă
atrăgător şi suplu. În concluzie, rolul monetar internaţional al aurului s-a diminuat în mod treptat,
deoarece, pe de o parte, numai aurul „monetar” a mai continuat să joace acest rol, însă aceasta la
un preţ artificial de 35,20 $ / uncia, în timp ce preţurile tuturor celorlalte mărfuri au crescut
foarte mult. Pe de altă parte, a fost creat un nou instrument – Drepturile Speciale de Tragere
(DST) – care, înlocuind o parte din aurul existent în rezervele băncilor centrale, a permis
creşterea acestor rezerve în concordanţă cu creşterea volumului tranzacţiilor internaţionale şi a
preţurilor mărfurilor tranzacţionate. Corelativ acestui fenomen de reducere a rolului monetar
internaţional al aurului, a crescut rolul monetar internaţional al dolarului american, pur şi simplu,
deoarece, în lipsă de altceva mai bun, statele lumii au continuat să utilizeze această monedă
naţională pentru efectuarea tranzacţiilor lor cu exteriorul.

5.Sistemul monetar international actual

Sistemul internaţional actual a fost creat prin deciziile adoptate la conferinţa monetară
internaţională de la Kingston (Jamaica) din anul 1976. Acest sistem nu marchează o ruptură
totală cu sistemul monetar internaţional anterior (Bretton Woods), deşi principiul fixităţii

15
cursurilor valutare a fost abandonat şi înlocuit cu principiul flotării cursurilor valutare, mai precis
cu principiul posibilităţii ţărilor membre de a opta pentru cursuri flotante. Într-adevăr, sistemul
monetar internaţional actual funcţionează în cadrul instituţional-organizatoric existent anterior,
creat prin acordurile de la Bretton Woods, care nu au fost abolite, ci doar ameliorate. Astfel,
Fondul Monetar Internaţional – ca principală autoritate însărcinată cu gestionarea sistemului – nu
a dispărut, ci i-au fost aduse unele modificări statutare, de natură să-i sporească rolul în
supravegherea tendinţelor financiar-monetare din economia mondială şi a politicilor economice
şi monetare ale statelor membre. De altfel, nici chiar în ceea ce priveşte regimul cursurilor
valutare, sistemul actual nu exclude complet unele practici existente în cadrul sistemului de la
Bretton Woods. Deşi, de jure statele participante au posibilitatea să lase cursurile monedelor lor
să se formeze liber pe piaţă, în funcţie de cerere şi ofertă, de facto băncile centrale continuă să
intervină pe piaţă, influenţând, astfel, nivelul cursurilor monedelor lor. De asemenea, există
numeroase tipuri de aranjamente - bi sau multilaterale - prin care moneda unui anumit stat este
legată mai mult sau mai puţin rigid de moneda sau monedele altor state. În aceste condiţii,
principalele trăsături specifice sistemului monetar internaţional actual, care îl deosebesc mai
mult sau mai puţin net de sistemul de la Bretton Woods, se referă la următoarele elemente:

1) regimul cursurilor valutare;

2) rolul de supraveghere al FMI;

3) demonetizarea aurului;

4) rolul Drepturilor Speciale de Tragere (DST).

5.1.Flotarea cursurilor de schimb

Actualul statut al FMI legalizează, pe de o parte, practica flotării cursurilor de schimb, apărută,
după cum am arătat, în perioada de criză a sistemului de la Bretton Woods, iar pe de altă parte,
creează statelor membre largi posibilităţi de a opta pentru un regim sau altul de cursuri valutare
considerat convenabil.1 De asemenea, statutul actual permite revenirea în viitor la un regim
general de cursuri fixe, dar ajustabile2 , însă, în contextul condiţiilor economice internaţionale
actuale, acest fapt pare extrem de improbabil. Astfel, conform statutului actual, fiecare stat este
obligat să colaboreze cu FMI şi cu celelalte state membre pentru a asigura menţinerea unor
regimuri valutare ordonate şi a promova un sistem stabil de cursuri de schimb. În principal,
fiecare stat membru se angajează : a) să-şi orienteze politica economică şi financiară în vederea
unei creşteri economice ordonate, în condiţii de stabilitate a preţurilor, având în vedere situaţia
specifică în care se află; b) să încerce să promoveze stabilitatea economică prin favorizarea unor

16
condiţii de bază economice şi financiare ordonate şi a unui sistem monetar care să nu fie sursă de
perturbaţii; c) să evite manipularea cursurilor de schimb sau a sistemului monetar internaţional în
scopul ajustării efective a balanţelor de plăţi sau al asigurării unor avantaje concurenţiale
inechitabile faţă de alte state membre; d) să urmeze politici valutare compatibile cu
angajamentele de mai sus. Cu toate acestea, statele membre sunt libere să aleagă căile şi
mijloacele de îndeplinire a acestor angajamente, cu singura obligaţie de a notifica FMI regimul
valutar pe care îl adoptă şi oricare modificare adusă regimului adoptat.

În mod practic, pentru a exprima cursul valutar, statele membre pot opta pentru una sau alta din
următoarele trei soluţii de principiu:

a) definirea monedei naţionale prin raportarea sa la DST sau la un alt denominator, cu excepţia
aurului – excepţie expres menţionată;

b) definirea monedei naţionale prin raportarea la moneda sau la monedele altor state, în cadrul
unor mecanisme de cooperare (de exemplu, Sistemul Monetar European II– SME II, ERM II);

c) alte regimuri valutare.

Principiile adoptate de FMI au fost astfel concepute încât să fie compatibile cu mecanismele de
cooperare prin care statele membre menţin un curs fix al monedei lor faţă de moneda sau de
monedele altor state membre, precum şi cu celelalte regimuri valutare alese de diferite state
membre, cu condiţia, evident, ca aceste regimuri să fie compatibile, la rândul lor, cu obiectivele
Fondului şi cu prevederile articolului IV. În general, aceste principii respectă orientările sociale
şi politica internă a statelor membre şi, de regulă, FMI ţine seama, în aplicarea lor, de situaţia
particulară în care se află fiecare ţară membră.

Pentru viitor, FMI poate decide, cu o majoritate de 85% din totalul voturilor, că există condiţiile
economice internaţionale de natură să permită instituirea unui regim valutar bazat pe cursuri fixe,
dar ajustabile. O asemenea decizie ar urma să fie luată pe baza stabilităţii subdiacente a
economiei mondiale, iar pentru aprecierea acestei situaţii trebuie să se ţină seama de evoluţia
preţurilor şi de rata de creştere economică a statelor membre. De asemenea, decizia ar urma să
fie adoptată prin prisma evoluţiei sistemului monetar internaţional, în particular, a dinamicii
surselor de lichidităţi şi a balanţelor de plăţi. Având în vedere caracterul restrictiv al condiţiilor
amintite, mulţi autori consideră că este puţin probabil ca acestea să fie îndeplinite şi că, deci,
evoluţia istorică prin care s-a ajuns la practica flotării monedelor este ireversibilă.

17
5.2.Demontizarea aurului

În perioada crizei sistemului de la Bretton Woods, guvernul american a exercitat o puternică


presiune pentru reducerea rolului monetar internaţional al aurului şi, în final, demonetizarea
completă a metalului galben. Administraţia americană s-a confruntat cu rezistenţa guvernelor
europene, rezistenţă foarte vizibilă din partea unor state, ca Franţa şi Elveţia, ori mai puţin
afirmată, dar la fel de reală, din partea altor ţări. La ora actuală, în sistemul monetar instituit prin
acordurile de la Kingston, obiectivul SUA a fost în mare parte atins, în sensul că rolul monetar al
aurului a fost de jure desfiinţat. Astfel, statutul FMI în vigoare nu mai conţine nici o referire la
aur ca etalon de măsură a valorii sau ca mijloc efectiv de plată internaţional, conferind aceste
funcţii DST. Ca urmare, cursurile valutare nu se mai exprimă în aur, conturile FMI se ţin în DST,
indicatorii pe care acesta îi calculează sunt exprimaţi în DST, operaţiunile pe care FMI le
efectuează sunt realizate în DST ş.a.m.d. În aceste condiţii, ponderea aurului în rezervele
valutare mondiale s-a redus foarte mult.

Paralel cu diminuarea ponderii aurului în rezervele valutare ale statelor, a avut loc dezvoltarea
pieţei private a aurului. Cu toate acestea, din cauza conservatorismului participanţilor, piaţa
privată a aurului s-a dezvoltat mai lent decât piaţa financiară internaţională, care este supusă
influenţei globalizării şi inovării din domeniul financiar şi al tehnologiei informatice şi
comunicaţiilor. De asemenea, politica antiinflaţionistă eficientă a autorităţilor din principalele
ţări dezvoltate a determinat reducerea în continuare a rolului tradiţional al aurului ca mijloc de
tezaurizare şi, deci, scăderea cererii de aur de pe piaţa privată. În acest context, opţiunile băncilor
centrale se limitează la reducerea treptată - prin vânzări - a stocului de aur pe care îl deţin, iar
pentru cantităţile rămase în portofoliu, la utilizarea unor instrumente de gestionare compatibile
cu legile pieţei şi susceptibile să maximizeze venitul.

Cu toate aceste evoluţii, care învederează reducerea treptată a rolului aurului ca activ de rezervă,
nu numai de jure, ci şi de facto, există încă unele ţări – printre care şi România – care, din motive
specifice (producţie autohtonă de aur mare, tradiţie, percepţie politico-istorică etc.), păstrează
încă în rezervele lor internaţionale cantităţi considerabile de aur. De exemplu, la 31 august 2010,
rezerva de aur a Băncii Naţionale a României a fost de 103,7 (3.244 milioane euro). Uneori, are
loc chiar o creştere a stocurilor de aur ale băncilor centrale din unele ţări: în perioadele de
turbulenţe economice şi politice; după evenimente neaşteptate, ca cele din 11 septembrie 2001;
în perioade de inflaţie şi de corecţii majore ale preţurilor activelor externe, când importanţa
aurului creşte sensibil, fiind considerat un element de stabilitate şi de siguranţă etc. Rezultă că
aurul îşi păstrează, în continuare, un caracter ambivalent (marfă şi activ financiar), poziţia sa

18
fiind supusă presiunilor atât din partea autorităţilor monetare, care doresc să-şi îmbunătăţească
gradul de fructificare a rezervelor de aur pe care le mai deţin, cât şi din partea producătorilor,
care îşi văd ameninţate profiturile. Prin urmare, perspectivele metalului galben rămân greu de
estimat. Deşi nu mai constituie, ca în trecut, elementul central al sistemului monetar
internaţional, aurul este încă un bun activ de rezervă, căutat de toată lumea, mai ales în perioade
critice. Este adevărat că apariţia unor noi active de rezervă, cum ar fi DST-ul creat de FMI, ori
adoptarea unor monede unice, cum este euro, creat de „Sistemul European de Bănci Centrale”,
tinde să reducă treptat şi acest rol de mijloc de rezervă al aurului, însă, deocamdată, moneda-
cheie a sistemului monetar internaţional continuă să fie cea care a avut acest rol şi în cadrul
sistemului de la Bretton Woods: dolarul american.

6.Republica Moldova în legătură cu instituțiile financiare internaționale

Republica Moldova, în cel de al doilea deceniu de independenţă, a păşit ferm pe calea integrării
europene. Răspunzând acestor aspiraţii, instituţiile Uniunii Europene şi instituţiile financiare
europene au instituit relaţii favorabile de asistenţă şi finanţare pentru Republica Moldova. Cadrul
legal de derulare a relaţiilor de colaborare cu Uniunea Europeană îl reprezintă Acordul de
Parteneriat şi Cooperare (APC). Primul Acord, semnat la 28 noiembrie 1994 (în vigoare pentru
Republica Moldova din 1 iulie 1998), a fost încheiat pentru o perioadă iniţială de 10 ani.
Totodată. în anul 2009, s-au început negocierile asupra unui nou acord de asociere dintre
Republica Moldova şi Comunităţile Europene. Un alt cadru de colaborare îl constituie
Parteneriatul Estic (PE), un program lansat de Uniunea Europeană (mai 2009), menit să
consolideze relaţiile cu şase ţări din Europa de Est şi din Caucazul de Sud. Printre care şi
Republica Moldova. Acesta oferă ţărilor partenere perspectiva unui angajament bilateral mai
aprofundat, cuprinzând integrarea continuă în economia UE, mobilitatea, şi cooperarea în
securitatea energetică. Dintre multiplele acţiuni de sprijin financiar din partea uniunii Europene,
menţionăm unele din ele: Acordul de finanţare în vederea susţinerii bugetului sectorului social şi
pentru reformarea sistemului social (2008) în valoare de 20,0 mil. euro, Programul de Suport
financiar pentru Politicile Sectoriale (2009) în valoare totală de 42,0 mil. euro, Proiectul de
Susţinere a Programului în Sectorul Drumurilor (2009) în valoare de 12,0 mil euro etc. Prima
instituţie financiară europeană, cu care Republica Moldova a început colaborarea, a fost Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Republica Moldova devine membră a BERD din
5 mai 1992. Din această dată şi până în prezent, BERD a semnat circa 90 de proiecte în
Republica Moldova pentru un volum net cumulat de 549 milioane de euro. Printre acestea sunt:
Proiect de îmbunătăţire a serviciilor de aprovizionare cu apă a or. Chişinău în valoare de 30 mil.
euro; Programul BERD Facilitatea de Finanţare în Domeniul Eficienţei Energetice Durabile din
19
Moldova în valoare de 20 mil. euro; Acordul-cadru pentin sectorul financiar din Republica
Moldova în valoare de 70 mil. euro; Programul BERD de împrumut în monecă naţională în
Republica Moldova în valoare de 10 mil. euro şi altele. Dintre activităţile principale ale BERD,
în Republica Moldova, pot fi menţionate: suportul financiar pentru domeniul public (proiecte în
aprovizionarea cu apă, canalizare, transport public, servicii municipale etc.); suportul pentru
instituţiile financiare bancare şi nebancare (dezvoltarea şi promovarea noilor instrumente
financiare - finanţarea ipotecară, leasingul, liniile de credit etc.); suportul pentru proiecte
inovaţionale în domeniul privat; asistenţa tehnică, inclusiv în domeniul reglementărilor. Este
importantă şi relaţia Republicii Moldova cu Banca Europeană de Investiţii, care a finanţat şi a
cofinanţat un şir de proiecte investiţionale. Aici vom menţiona împrumutul de 30 de mii. de euro
pentru reabilitarea drumurilor de la Chişinău până la graniţa cu România, împrumutul de 20 de
mil. de euro pentru creşterea capacităţii şi reabilitarea aeroportului Chişinău, împrumutul de 10
mil. pentru reabilitarea şi extinderea reţelei de furnizare a apei etc. Colaborarea Republicii
Moldova cu instituţiile financiare europene este-benefică şi de perspectivă.

20
Conluzie:

În concluzie, putem constata că evoluţia sistemului monetar internaţional este determinată atât de
dezvoltarea şi necesităţile economiilor naţionale, şi a celei mondiale, cât şi de schimbările
intervenite în marile puteri ale lumii. Considerăm că sistemul monetar internațional actual, prin
deficiențele sale, prin fragilitatea sa şi predominanța dolarului ca monedă de rezervă, a contribuit
la criza globală şi amenință perspectivele economiei globale. Practic, mecanismul de transmisie a
crizei globale a fost reprezentat de sistemul financiar-monetar global. Pe de altă parte, marile
dezechilibre economice la nivel global exprimă şi un eşec al funcționării instituțiilor sistemului
monetar internațional. Interesul pentru reforma sistemului monetar internațional s-a intensificat
având în vedere creșterea frecvenței și dimensiunii crizelor financiare, ele devenind din ce în ce
mai severe, mai costisitoare şi mai puțin previzibile. Factorii de decizie, analiştii financiari şi
mediul academic ar trebui să îşi concentreze eforturile pentru modelarea unui sistem monetar
internațional compatibil cu configurația actuală de putere a economiei mondiale, care prin
caracteristicile, principiile, operațiunile şi instituțiile sale să facă față unor şocuri puternice pe
termen lung şi să minimizeze riscul apariției unei alte crize globale. Având ca reper afirmația lui
Reinhart şi Rogoff (2008) – care consideră că majoritatea episoadelor de criză au creat iluzia
printre decidenți şi investitori că „de data aceasta este altfel” – nu putem decât să sperăm că „de
data aceasta va fi altfel” şi va avea loc o reformă profundă a sistemului monetar internațional.

În urma liberalizării cursurilor și schimbarea radical a sistemului valutar,monedele au fost


decuplate de economia reală.Valutele nu mai sunt ancorate în nici un sistem de valori recunoscut
la nivel global.Problema cu care ne confruntăm astăzi este simplă:Trebuie găsit un nou punct de
referință și un nou sistem de valori.Însă experții nu au găsit până în present nici o soluție viabilă
la sistemul valutar bazat pe dolarul American.

21
Bibliografie:
- De Facto Classification of Exchange Rate Regimes and Monetary Policy Frameworks,
http://www.imf.org/external/np/mfd/er/index.asp
- Articles of Agreement of the International Monetary Fund ,
http://www.imf.org/external/pubs/ft/aa/index.htm
- Art.1,Statul FMI(Articles of Agreement of the International Monetary Fund),
http://www.imf.org/external/pubs/ft/aa/index.htm
- Goodhard C,,The Business of Banking,1891-1914,Aldershot:Gover,1972
- Cerna S.,Politica monetară,….,p…..Cap.IV
- Cerna S.,Politica monetară,….,p…..Cap.VIII
- Cf.Kirițescu C.,Relații valutar-financiare internaționale,Ed.științifică și
enciclopedică,1978,p.217
- Kirițescu C.,Moneda.Mica enciclopedie,Ed.Enciclopedică,București,1982,p.278
- Articles of Agreement of the International Monetary Fund),
http://www.imf.org./external/pubs/ft/aa/index.htm).
- Art.IV,sect.2,Statul FMI
- Art.IV,sect.4,Statul FMI

22