LUMINA, CA ELEMENT DEFINITORIU AL MODERNISMULUI

“Arhitectura este jocul savant, correct si magnific, al formelor aduse laolalta de lumina.”1 Crezul
faimos al lui Le Corbusier definește fără îndoială o arhitectură a văzului, in care lumina leaga spatiul, iar operele
sale de arhitectura au fost ferite de un reductivism senzorial datorita mainii sale modelatoare, simtului sau
profund al materialitatii, plasticitatii si gravitatiei. Transparenţa, reflectivitatea, gradarea si juxtapunerea
spatiilor sunt teme centrale în arhitectura modernă si toate graviteaza in jurul luminii, ca mod principal de
punere in valoare a acestora.
Toate sursele de lumină au propriile lor calități particulare, unele dintre acestea fiind rezultatul
sursei de lumină însăși, și unele din influențele externe, cum ar fi vremea și peisajul. Calitatea oricărei lumini
(fie ea naturală sau artificială) poate fi definită în trei moduri: Ton, intensitate si focalizare. Lumina afectează
corpurile noastre în două moduri. În primul rând, lumina afectează retina ochilor noștri și, prin sistemul nostru
de viziune, afectează metabolismul nostru și sistemele noastre endocrine și hormonale. În al doilea rând,
interacționează cu pielea noastră prin fotosinteză și produce vitamina D. Lumina zilei servește ca un catalizator
pentru secreția hormonilor din glanda pineală, și anume serotonina și melatonina.
Arhitectura este instrumentul principal care ne leagă de timp și spaţiu, oferind acestor dimensiuni
o măsură umană și ne familiarizează atât cu spaţiul nemăsurabil și timpul nesfârșit încât acestea devin tolerabile,
locuite și înţelese. Ca o consecinţă a acestei interdependenţe timp‑spaţiu, dialecticile spaţiului exterior și
interior, material și mental, priorităţile inconștiente și conștiente ale simţurilor precum și rolurile relative și
interacţiunile, au un impact esenţial asupra naturii artelor și arhitecturii.
In urma acestor constatari, este de inteles ca lumina este unul dintre principalele moduri prin care
percepem spatiul, cu ajutorul vazului, insa nu doar lumina prin prezenta ei poate fi un stimulent in arhitectura,
ci si lumina prin absenta ei, totala sau partiala, pentru ca s-a demonstrat conform unor studii, ca simturile de
baza, vazul in principiu, este suprimat cand omul traieste stari emotionale puternice, iar atunci cand simturile
sunt suprimate, se da frau liber gandurilor si imaginatiei. In functie de spatiu, iluminarea acestuia cu o intensitate
mai slaba, ii poate spori caracterul arhitectural, fiind perceput drept mai interesant si misterios, intrucat lumina
nu intervine sa dezvaluie totul.
Sunt nenumarate exemple de arhitectura modernista care graviteaza in jurul luminii si atmosferii
create de aceasta ( Biserica luminii, de Tadao Ando ce are ca piesa principala, crucea de lumina ce intra din
spatele altarului cu un puternic contrast). În arhitectura lui Mies van der Rohe predomină percepţia perspectivală
frontală, dar simţul său unic al ordinii, structurii, greutăţii, detaliului și meșteșugului îmbogăţește considerabil
paradigma vizuală. Juhani Pallasmaa spune ca: „O operă arhitecturală este măreaţă tocmai când reușește să
îmbine intenţiile și aluziile contradictorii. Între intenţiile conștiente și cele inconștiente e nevoie de tensiune
pentru ca o lucrare să poată deschide participarea emoţională a observatorului.”2. „Întotdeauna este nevoie
de o soluţionare simultană a opuselor”.3 Inca din renastere, simtul vazului, considerat ca fiind mai nobil dintre
ele, era legat de lumina sau foc. Mai recent, o colecţie de eseuri filozofice intitulată „Modernitate și hegemonia
vizualului” susţine că, „începând cu grecii antici, cultura occidentală a fost dominată de o paradigmă
ocularcentrică, o interpretare generată de și centrată pe vederea cunoașterii, adevărului și realităţii.”4
In final, ca opinie personala, sunt de acord cu David Michael Levin „Cred că se cuvine să
sfidăm hegemonia privirii – ocularcentrismul culturii noastre. Și cred că trebuie să examinăm critic
caracterul vederii care predomină azi în lumea noastră. Avem nevoie urgentă de un diagnostic al
patologiei psihologice a vederii zilnice – și o înţelegere critică despre noi înșine ca fiinţe vizionare.”5
Consider ca raspunsul nu sta in niciunul din simturile aristotelice pe care le cunoastem pana acum, iar
modul in care utilizam lumina pentru a a limita si a putea cuprinde si intelege spatiul ce ne inconjoara nu
este nici corect nici incorect, dar mai degraba un mijloc pentru un scop, acela de a descifra adevarata
putere a mintii, de a debloca accesul la „Ochiul mintii”, ca metafora pentru un registru existential
superior.

1- Le Corbusier, citat in Juhani Pallasmaa in “Privirea care atinge arhitectura si simturile” Mihai Sebastian 35 A
2- Juhani Pallasmaa in “Privirea care atinge arhitectura si simturile”.
3- Alvar Aalto, in „Artă și tehnologie”.
4- Heraclit, fragment 101a, așa cum se regăsește la David Michael Levin in „Modernitate și hegemonia vizualului”
5- David Michael Levin, „Declin și cădere – ocularcentrismul în lectura lui Heidegger despre istoria metafizicii”