GEOGRAFIE GENERALĂ FIZICĂ ŞI UMANĂ

1. Definiţia geografiei. Obiectul de cercetare al geografiei.

Ramurile şi subramurile geografiei

Ştiinţa reprezintă un ansamblu sistematic de cunoştinţe obţinute prin investigarea şi studiul

naturii şi societăţii, prin observaţie şi raţionament. Ca oricare altă ramură a ştiinţei şi Geografia
trebuie să răspundă unor exigenţe teoretice menite să-i asigure un statut ştiinţific cert, legitim şi
unanim recunoscut (Ungureanu, Petrea, 2005). Acest lucru este realizat prin identificarea
următoarelor aspecte:
- definirea domeniului ştiinţific;
- precizarea obiectului de cercetare;
- edificarea unui sistem propriu de reprezentări ştiinţifice;
- formularea unui punct de vedere propriu în privinţa modului de cercetare a problemelor
studiate.

1.1. Definiţia Geografiei

Geografia este o ramură consacrată a ştiinţei încă din Antichitate, care însă s-a impus în
„constelaţia” ştiinţelor propriu-zise abia după a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Denumirea
ştiinţei a fost dată de Eratostene (sec III î.e.n.) şi plecând de la etimologia termenului de geografie
(ghea=Pământ; graphien=descriere) s-a identificat şi o primă definiţie a geografiei: ştiinţa care se
ocupă cu descrierea Pământului.
Evoluţia noţiunilor, categoriilor, legilor şi teoriilor cu care operează această ştiinţă au impus,
în timp, o redefinire continuă a geografiei. Vom exemplifica doar câteva dintre aceste definiţii de
referinţă, consemnate în istoria gândirii geografice, pentru a identifica principalele concepţii
privitoare la obiectul de cercetare, metodologia utilizată şi sarcinile acestei discipline:
1. Bernhard Varenius, 1650: „Geografia este o parte a matematicii aplicate în care se arată
alcătuirea globului terestru şi a părţilor sale componente”;
2. Ferdinand Baron von Richtoffen, 1883: „Geografia este ştiinţa despre faţa Pământului şi
despre lucrurile şi fenomenele ce stau în legătură cauzală cu ea”;
3. Simion Mehedinţi, 1902: „Geografia este ştiinţa Pământului considerat în relaţie
reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punct de vedere static (al distribuirii în spaţiu),
cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp);
4. Paul Vidal de la Blache, 1903: „Geografia este ştiinţa locurilor preocupată de calităţile şi
potenţialităţile ţărilor. Caracterul particular al unei ţări este exprimat de totalitatea trăsăturilor sale,
de diversitatea socială asociată cu diversitatea locurilor”;
5. Max Sorre, 1947: „Geografia este o disciplină a spaţiilor terestre”;
6. Ioan Donisă, 1977: „Geografia este ştiinţa (sistemul de ştiinţe) care studiază
sociogeosistemul ca formaţiune complexă căutând să-i stabilească componenţa, structura,
fizionomia şi funcţionalitatea lui, legile care guvernează legăturile dintre părţile componente,
evoluţia părţilor şi a întregului sistem, precum şi diferenţierea lor spaţială”;

1.2. Obiectul de cercetare al geografiei

Din numeroasele definiţii date geografiei, ca ştiinţă, se deduce intensitatea căutărilor

cercetătorilor din domeniu pentru identificarea obiectului de cercetare al acestei discipline. Primele
preocupări şi descrieri geografice, din antichitate, au avut în vedere o serie de teritorii restrânse,
însă treptat interesul a fost extins asupra întregului spaţiu cunoscut denumit de către grecii antici
drept oikumena. Integrarea acesteia la nivel planetar a condus la ipoteza că Terra constituie
obiectul preocupărilor ştiinţifice ale geografiei, prin studiul formei şi dimensiunilor sale, alcătuirea
materială şi diferenţierea spaţială a suprafeţei terestre. Ulterior, această modalitate de identificare
a geografiei cu studiul suprafeţei terestre s-a menţinut până la jumătatea secolului al XIX-lea, aşa
cum se identifică din definiţia dată de Alfred Hettner (1921): „Geografia este ştiinţa despre faţa

2
Pământului după deosebirile ei locale”, precizând că „suprafaţa terestră nu este o suprafaţă, ci un
obiect fizic cu o grosime apreciabilă – un înveliş geografic alcătuit din părţile solidă, lichidă şi
gazoasă şi care adăposteşte viaţa”.
Unii cercetători, începând cu Alexander von Humboldt (1938), au extins obiectul de studiu
al geografiei dincolo de limitele Terrei, identificând întregul univers ca obiect de studiu al
geografiei. Binenţeles că studiul biogenosferelor (sferele de apariţie şi dezvoltare a vieţii în spaţiu
cosmic) de pe alte planete s-ar putea realiza prin aplicarea metodologiei utilizate în studiul Terrei
elaborată de geografie, cu unele adaptări specifice. De altfel, o extindere a cercetărilor asupra
corpurilor cereşti (Luna, Marte, Venus meteoriţi, comete etc.) utilizându-se unele aspecte
metodologice specifice geografiei a fost realizată în ultimele decenii, astfel încât semnificaţia
etimologică a termenului de geografie (referitoare la descrierea Pămîntului) a fost extrapolată şi la
nivelul altor planete. Aceasta nu este însă o contradicţie esenţială, deoarece denumirea ştiinţei
este un simbol a cărui semnificaţie se modifică în timp datorită schimbărilor privitoare la obiectul de
cercetare, aspectelor teoretice şi metodologice utilizate (Donisă, 1977).
Odată cu accelerarea procesului de diferenţiere a ştiinţelor, şi apariţia unor noi discipline
precum topografia sau geologia care au preluat o parte din obiectul de studiu al geografiei, unii
geografi şi-au îndreptat atenţia, în decursul secolului al XIX-lea, asupra raporturilor dintre om şi
natură, ca fiind obiectul principal de cercetare al geografiei. Cunoaşterea relaţiilor om-natură a
constituit o preocupare a geografiei începând încă din antichitate. Însă din secolul al XIX-lea
capătă o nouă dimensiune prin identificarea „raporturilor dintre om şi natură în contextul condiţiilor
sale sociale şi economice, ca şi variabilitatea istorică a acţiunii asupra naturii şi influenţa naturii
asupra omului condiţionată de progresul civilizaţiei” (Vidal de la Blache, 1903). Rezultatul relaţiilor
om-natură s-a concretizat în formarea regiunilor geografice, care preiau o serie de caracteristici
specifice mediului natural, transformate treptat sub influenţa acţiunii umane. O serie de cercetători
(Friedrich Ratzel) au abordat relaţia om-natură din perspectiva naturalistă, studiind repartiţia
omului pe Pământ mai ales sub raport ecologic. Apare astfel antropogeografia, concepută ca
disciplină biologică, ramură a biogeografiei, cu orientare ecologică, care treptat a determinat
dezvoltarea determinismului geografic, favorizând naşterea geopoliticii (Lupaşcu, 2002). Sub
influenţa aceloraşi idei, scoala geografică americană creează o nouă direcţie de dezvoltare a
geografiei, environmentalismul, care pune accent pe rolul influenţelor naturale asupra societăţii
umane, fără însă a aluneca spre determinismul geografic.
Relaţia om-natură constituie şi în prezent o preocupare a geografilor, fiind considerată ca
raport între părţile constituiente ale obiectului de cercetare al geografiei.
O altă abordare a obiectului de cercetare al geografiei a fost impusă din diferenţierea
spaţială a principalelor învelişuri (geosfere) ale Terrei (atmosfera, hidrosfera, biosfera şi scoarţa
terestră). Identificarea geosferelor a început încă din antichitate, când Aristotel a emis ipoteza că
atmosfera reprezintă un înveliş gazos care acoperă întreg Pământul. De altfel, tot el, considera că
aerul, apa şi pământul (în sens de rocă) se constituie în sfere concentrice care intră în
componenţa Terrei. Ideea a fost preluată şi dezvoltată de o serie de geografi din secolul al XVII-lea
(George Fournier, Bernhard Varenius) şi al XVIII-lea (Alexander von Humboldt, Ferdinand Baron
von Richtoffen), astfel încât treptat s-a generalizat la nivelul întregii ştiinţe că geosferele constituie
principalul obiect de cercetare al geografiei. De altfel, prin diferenţierea acestora au luat naştere o
serie de discipline, precum meteorologia, hidrologia, geomorfologia, pedologia, biogeografia, care
ulterior s-au constituit în ramuri ale geografiei.
În România, printre primii geografi care au recomandat geosferele ca obiect de cercetare al
geografiei, a fost Simion Mehedinţi, care încă din 1902 considera că „geografia este ştiinţa
Pământului considerat în relaţie reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punct de vedere
static (al distribuirii în spaţiu), cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp)”. Astfel
pentru Simion Mehedinţi obiectul geografiei apare ca un sistem material care funcţionează ca un
mecanism, omul fiind inclus alături de celelalte vieţuitoare, ca un component firesc al biosferei.
Ideile lui Simion Mehedinţi au fost preluate şi dezvoltate de către discipolii săi (George
Vâlsan şi Vintilă Mihăilescu) care introduc noi concepte în ceea ce priveşte obiectul de cercetare al
geografiei. George Vâlsan propune ca geografia să studieze învelişul geosferic, iar Vintilă
Mihăilescu foloseşte noţiunea de întreg teritorial ca obiect de cercetare al geografiei. Mult mai
târziu, în 2005, Alexandru Ungureanu propune ca obiect de cercetare al geografiei, învelişul
geografic definit ca „megageosferă rezultată prin interacţiunea geosferelor (litosferă, biosferă,
3
hidrosferă, atmosferă, antroposferă) ale căror variate transformări materiale, energetice şi
informaţionale se concretizează în structuri spaţiale diverse, relativ stabile”.
O importanţă deosebită în evoluţia conceputului de sistem material a fost aplicarea
terminologiei asociată acestuia, în biologie, şi ulterior în ecologie. Acest fapt a determinat apariţia a
noi termeni, precum ecosistemul (introdus de Arthur Tansley, în 1935) care reprezintă un sistem
funcţional ce include în el atât asociaţia fiinţelor vii, cât şi mediul lor de viaţă. Preluând această
definiţie şi considerând că fiecare ecosistem are o anumită extindere spaţială, Carl Troll (în 1938)
propune ca geografia să îşi schimbe denumirea în geoecologie şi să aibă ca obiect de cercetare
ecosistemul.
În contexul adoptării de către numeroase ştiinţe a Teoriei generale a sistemelor (elaborată
de Ludwig von Bertalanffy) şi în geografie s-a încercat abodarea concepţiilor sistemice pentru a
surprinde complexitatea structurală şi funcţionalitatea unităţilor teritoriale (denumite şi landşafturi).
Primul care a utilizat termenul de geosistem a fost geograful rus V.B.Soceava (1963) şi care
corespunde „ansamblului de caracteristici exprimate de totalitatea componenţilor unui peisaj
geografic bine determinat structural şi teritorial”. Termenul de geosistem a fost rapid preluat de
către geografii români, cu o serie de modificări ale înţelesului de bază. Vintilă Mihăilescu (1970)
utilizează termenul de geosistem pentru întreg complexul natură-societate, iar Alexandru Roşu şi
Irina Ungureanu (1977) consideră că geosistemul este sinonim cu termenii de mediu şi peisaj.
Ioan Donisă (în 1977) introduce termenul de sociogeosistem considerând că „dacă
geosistemul reprezintă partea naturală a mecanismului natură-societate, pentru partea socială,
adică pentru societate privită ca parte componentă a acestui mecanism, putem utiliza denumirea
de sociosistem. Se poate admite că obiectul de cercetare al geografiei este sociogeosistemul ca
formă specifică de organizare a materiei la nivelul unui singur corp cosmic. În felul acesta se
asigură geografiei un obiect propriu de cercetare, care nu mai este studiat ca atare de nici o altă
ştiinţă”.
Trăsăturile de bază ale sociogeosistemului sunt: unitatea, ritmicitatea, dezvoltarea,
echilibrul dinamic şi diferenţierea spaţială. La acestea au mai fost adăugate de către Grigore
Posea şi Iuliana Armaş (1998) şi alte trăsături specifice sistemelor: heterogenitatea, structura,
dimensiunea ambientală, autoreglarea şi integralitatea.
Limitele (socio)geositemului se află la cca. 20-25 km altitudine, dincolo de care se extinde
ecranul protector de ozon stratosferic rezultat în urma interacţiunilor dintre radiaţiile ultraviolete şi
gazele atmosferice (limita superioară) şi baza litosferei situată la adâncimea de cca. 90-250 km,
unde se realizează contactul dintre astenosferă şi mantaua litosferică (limita inferioară). Între
aceste limite pot supravieţui toate formele de viaţă cunoscute şi se extind şi activităţile umane.
În concluzie identificarea obiectului de cercetare al geografiei precum şi a trăsăturilor
acestuia, la care se adaugă şi scopul şi condiţiile cercetării (o cerinţă esenţială pentru asigurarea
veridicităţii, coerenţei şi utilităţii demersului ştiinţific) a cunoscut de-a lungul timpului numeroase
transformări şi interpretări astfel încât implică geografia ca ştiinţă la o interconectare cu numeroase
alte sisteme ştiinţifice în procesul abordării interdisciplinare sau multidisciplinare.

1.3. Ramurile şi subramurile geografiei fizice

Sub influenţa exercitată de complexitatea obiectului de cercetare, cât şi a diverselor

principii şi metode de abordare a studiului geosistemului, geografia, care iniţial s-a dezvoltat ca o
ştiinţă unitară, până în secolul al XIX-lea, s-a divizat în două mari ramuri geografia fizică şi
geografia umană. „Părintele” geografiei fizice este considerat Alexander von Humboldt, însă
denumirea propriu-zisă a fost utilizată de Philippe Buache, încă din 1756, prin publicarea lucrării
Essai de Geographie physique (Lupaşcu, 2002). Atestarea ştiintifică a fost realizată abia la
începutul secolului al XX-lea, prin publicarea repetată, în mai multe ediţii, începând cu 1909, a
lucrării lui Emmanuel de Martonne (Traite de Geographie physique).
Geografia fizică are în vedere cercetarea proceselor de structurare şi interacţiune a
componenţilor naturali (biotici şi abiotici) urmărindu-se geneza, evoluţia, funcţionarea, dinamica şi
transformarea acestora.
În cadrul geografiei fizice pot exista două moduri de abordare a cercetării: global sau
regional, astfel încât se poate individualiza o geografie fizică generală şi o geografie fizică

4
regională, care oferă posibilitatea studierii oricărei porţiuni de la suprafaţa terestră, indiferent de
dimensiune şi limite.
În acelaşi timp ţinînd cond că geosistemul este rezultatul interacţiunii învelişurilor
Pământului (atmosferă, hidrosferă, biosferă şi litosferă), acesta poate fi studiat separat, de diferite
ramuri ale geografiei fizice, atât din punct de vedere teoretic, general, cât şi regional, în funcţie de
condiţiile fizico-geografice locale (Posea, Armaş, 1998).
Din cadrul ramurilor geografiei fizice amintim:
- geologia, care are în vedere studiul alcătuirii scoarţei terestre, şi care s-a constituit în
ştiinţă de sine stătătoare;
- geomorfologia, care studiază relieful Pământului la nivel planetar sau la macro-, mezo- şi
microscară;
- climatologia, care studiază condiţiile climatice (privitoare la temperatură, presiune
atmosferică, umiditatea aerului, precipitaţii atmosferice, circulaţia maselor de aer etc.) la nivel
planetar sau regional (local);
- hidrologia, care studiază învelişul de apă al planetei (oceanele şi mările, apele
continentale etc.);
- pedologia, care studiază învelişul de sol (formare, clasificare, repartiţie spaţială, evoluţie,
protecţie etc.);
- biogeografia, care are în vedere studiul repartiţiei spaţiale a florei şi faunei, zonalitatea şi
diversitatea lor;
- paleogeografia, care studiază evoluţia tuturor componentelor naturale ale geosistemului
prin identificarea legilor de dezoltare a acestora şi tendiţelor de manifestare viitoare
Fiecare dintre aceste ramuri sub influenţa tot mai determinantă a dezvoltării ştiinţei a
manifestat o tot mai crescândă tendinţă de diversificare, în subramuri. Astfel de exemplu, în cadrul
hidrologiei s-au cristalizat oceanografia (care studiază Oceanul Planetar) şi o hidrologie a
uscatului. Aceasta, din urmă, cuprinde: hidrogeologia (care studiază apele subterane),
potamologia (care studiază râurile), glaciologia (care studiază gheţarii), limnologia (care studiază
lacurile), telmatologia (studiază mlaştinile). La rândul lor o serie de subramuri au avut o dezvoltare
deosebită, astfel încât, şi ele s-au diversificat, pe domenii din ce în ce mai restrânse, în paralel cu
apariţia unor discipline de graniţă ce necesită o abordare interdisciplinară. Astfel hidrogeologia
cuprinde hidrogeochimia, hidrogeofizica sau hidrogeobiologia. Un alt exemplu poate fi dat în cazul
biogeografiei care este divizată în fitogeografie (care studiază vegetaţia) şi zoogeografie (care
studiază fauna)
Diversificarea tot mai crescândă a ramurilor şi subramurilor geografiei fizice a impus o
conexiune inter- şi multidisciplinară cu tot mai multe discipline ştiinţifice precum geologia,
matematica, fizica, chimia, biologia, astronomia etc.

5
 3. Metode, principii, procedee, mijloace şi etape de cercetare
aplicate în geografia fizică

Complexitatea mare a obiectului de cercetare, în care se îmbină elementele naturale cu

cele antropice, conduc la realizarea unei metodologii specifice geografiei, prin utilizarea unor
metode, principii, procedee, mijloace şi etape de cercetare specifice obiectului cercetat.
Principalele metode de cercetare utilizate în gegrafia fizică sunt:
1. Metoda dialectică presupune identificarea corectă a relaţiilor dintre părţile componente
ale sistemelor geografice. Utilizarea acestei metode permite înţelegerea mai profundă a
interacţiunii faptelor geografice, dintre care unele au rol de cauză şi altele de efect; „ceea ce apare
ca efectul unei cauze poate acţiona drept cauză a unui alt efect” (Donisă, 1977);
2. Metoda inductivă constă în cercetarea faptelor geografice şi identificarea caracteristicilor
generale, în vederea descoperirii legităţilor geografice. Abordarea se realizează de la singular la
general şi a fost aplicată în geografie încă din Antichitate, fiind una din principalele direcţii de
abordare a realităţii geografice;

Definiţii:
Ca orice ramură a ştiinţei, şi geografia, reprezintă un ansamblu sistematic de cunoştinţe
veridice atât despre realitatea obiectivă (natură şi societate), cât şi despre cea subiectivă (expresia
influenţei condiţiilor naturale asupra societăţii umane şi invers). Evident că, din punct de vedere
ştiinţific, şi această disciplină operează cu un material faptic referitor la obiectul de studiu
(totalitatea cunoştinţelor despre realitate), o teorie generală (ca rezultat al abstractizărilor şi
generalizării materialului faptic acumulat, concretizată în noţiuni, categorii, ipoteze, legi şi teorii) şi
o metodologie (ansamblul principiilor, metodelor, procedeelor, mijloacelor şi etapelor de lucru
aplicate pentru obţinerea cunoştinţelor ştiinţifice).
Noţiunea reprezintă un model conceptual logic, simplu care reflectă însuşirile generale ale
unei clase de obiecte (de exemplu: munte, deal, câmpie, podiş, râu, lac etc.).
Categoria reuneşte toate noţiunile geografice ce identifică însuşirile generale cele mai
comune ale obiectelor şi proceselor geografice. Simion Mehedinţi (1930) delimita două mari clase
de categorii geografice: statice (ce privesc forma, culoarea, compoziţia, densitatea, temperatura
poziţia şi dimensiunea obiectului sau fenomenului studiat) şi dinamice (referitoare la direcţie,
frecvenţă şi intensitate).
Ipoteza presupune construirea unui model virtual pe baza unor fapte, legi şi conexiuni
cunoscute (demonstrate). Prin intermediul modelării teoretice şi practice se încearcă explicarea
unor fenomene şi procese care au loc în natură. În ştiinţă, ipoteza face legătură între două
variabile, fiind de fapt o supoziţie care se bazează pe observaţii provizorii şi care serveşte la
explicarea anumitor fenomene. O ipoteză, care s-a confirmat prin experiment sau experienţă
(ipoteză "verificată"), respectiv care poate fi dovedită prin concluzii logice, care se bazează pe
premise valide, poate deveni o teorie sau o parte a unei teorii. Există ipoteze cu privire la geneza şi
evoluţia universului, ipoteze vizând apariţia şi evoluţia vieţii pe Terra sau pe alte posibile sisteme
planetare, apartinând altor stele. Se construiesc ipoteze, utilizând modele matematice, asupra
direcţiei si vitezei schimbărilor climatice pe Terra, a evaluării modificărilor de temperatură,
distribuţie a vânturilor şi regimului precipitaţiilor, în viitoarele decenii, secole sau milenii.
Legea reprezintă o categorie filozofică ce exprimă raporturile generale şi repetabile
existente între anumite fenomene ale realităţii. Cele mai importante legi descoperite şi aplicate în
geografie sunt: legea privind zonalitatea latitudinală (climatică, biogeografică şi edafică), legea
etajarii altitudinale (climatică, biogeografică şi edafică), legea eroziunii diferenţiale, legea nivelului
de bază etc.
Teoria este o formă a cunoaşterii raţionale, un ansamblu de cunoştinţe conceptuale
ordonate sistematic, decurgând din unul sau mai multe principii generale, oferind o descriere şi o
explicaţie a unui domeniu al realităţii. Teoria ştiinţifică, fiind strâns legată de experiment, confirmă
şi dezvoltă ipoteza, căreia îi conferă certitudine şi generalitate. În cadrul geografiei principalele
teorii cu care se operează se referă la: teoria circulaţiei generale a maselor de aer, teoria tectonicii
globale, teoria ciclurilor de eroziune etc.
Metodologia unei ştiinţe reuneşte ansamblul metodelor, principiilor, procedeelor, mijloacelor

6
şi etapelor de lucru aplicate în cercetarea unui obiect, fenomen sau proces.
Metoda este calea care duce la aflarea adevărului asupra unui obiect determinat sau
determinabil. Această cale poate fi structurată într-un mod organizat şi sistematic de lucru prin
utilizarea unor procedee sau succesiuni de procedee.
Principiul metodologic are în vedere reunirea tuturor normelor şi regulilor care se impun a fi
aplicate pe parcursul etapelor de cercetare.
Procedeul indică operaţiunea (acţiunea) concretă de realizare a cercetării ce trebuie urmată
pentru a se ajunge la achiţizionarea de noi cunoştinţe
Mijloacele reunesc ansamblul tuturor instrumentelor şi aparatelor care sunt utilizate pentru
atingerea scopului propus în desfăşurarea procesului de cercetare.

3. Metoda deductivă corespunde unei abordări inverse faţă de metoda inductivă, de la

general la singular. Evident că aplicarea acestei metode se bazează pe generalizările efectuate
prin metoda inductivă, astfel încât, între cele două metode există o legătură dialectică.
4. Metoda analizei constă în „cercetarea realităţii geografice prin descompunerea întregului
în părţi componente pentru cunoaşterea fiecărei părţi cu caracteristicile şi funcţia sa” (Donisă,
1977). Analiza se poate realiza pe două căi: materială şi mentală, însă atunci când este aplicată
întregului geosistem nu trebuie să se ajungă la nivelul unor individualităţi prea restrânse (de tipul
plantei sau arborelui), ci trebuie să se oprească la un nivel mai ridicat de individualităţi, ce joacă rol
de părţi componente ale acestor sisteme (asociaţii de plante şi animale, biocenoze).
5. Metoda sintezei, intercondiţionată cu metoda analizei, urmăreşte sensul invers al
cercetării impus de aceasta, prin reconstrucţia întregului dintr-o serie de părţi componente.
Reconstrucţia se poate realiza sub două forme: ca prezentare unitară a structurii spaţiale a
formelor şi ca teorie despre legile proceselor ce dau dinamismul succesiunii formelor (Posea,
Armaş, 1998);
6. Metoda istorică a fost adoptată de geografi care şi-au dat seama de avantajul cunoaşterii
faptelor geografice în ordinea apariţiei şi evoluţiei lor. Această metodă a stat la baza dezvoltării
unor ramuri specifice în geografia fizică, paleogeografia şi în geografia umană, geografia istorică;
7. Metoda dinamică, derivată din metoda istorică constă în observarea directă prin
intermediul mijloacelor de monitorizare, a modificărilor continue, actuale, ale realităţii geografice.
Aceste modificări pot fi identificate şi prin observaţii indirecte asupra unor succesiuni periodice de
fotografii, imagini satelitare sau prin cartări succesive (Donisă, 1977);
8. Metoda cartografică este specifică geografiei şi constă, în reprezentarea la scări reduse
a fenomenelor şi proceselor geografice de la suprafaţa terestră. Principalele mijloace prin care
este aplicată această metodă sunt globul şi harta geografică, la care se adaugă şi o multitudine de
reprezentări de tipul: profilelor, diagramelor, cartogramelor, blocdiagramelor etc. Utilizarea acestor
modalităţi de reprezentare conferă un caracter analitic realităţii geografice, prin reprezentarea
interacţiunilor dintre componentele geosistemice sau prin identificarea evoluţiei spaţio-temporale a
acestora;
9. Metoda matematică constă de fapt în utilizarea tehnicilor şi mijloacelor matematice
pentru analiza diferitelor sisteme naturale, şi mai ales, pentru exprimarea informaţiei dobândite în
urma analizei efectuate;
10. Metoda modelării are la bază elaborarea teoretică sau materială a unui model, care
păstrează trăsăturile esenţiale ale realităţii geografice şi studierea acestui model pentru
cunoaşterea obiectului sau sistemului reprezentat. Modelarea poate fi realizată prin modele
analoage cu sistemele naturale (analogii istorice şi spaţiale), modele sistemice specializate
(construcţii, matematice sau scheme de organizare a experimentelor) şi modele sistemice
generale (sintetice, parţiale sau de tipul cutie neagră) (Donisă 1977, apud Chorley, 1967);
11. Metoda experimentală constă în reproducerea, în condiţii de laborator, a unor
fenomene şi procese geografice pentru a fi studiate din diferite ipostaze. Experimentul are la bază
o serie de ipoteze, însă poate fi realizat şi pe teren atunci când se are în vedere studierea unor
fenomene şi procese specifice geomorfologiei, hidrologiei sau pedologiei;
12. Metoda comparativă constă în compararea directă sau indirectă a obiectelor,
fenomenelor şi proceselor geografice pentru a le stabili trăsăturile comune şi deosebirile dintre ele.
Simion Mehedinţi (1938) sublinia importanţa acestei metode pentru geografie, arătând că „prin
compararea formelor actuale cu altele mai vechi sau prin compararea formelor aceluiaşi fenomen
7
de pe întreaga suprafaţă terestră se poate ajunge la descoperirea unor forme intermediare,
reconstituindu-se evoluţia fenomenului... Aşadar, pe temeiul faptelor mici, geografia este o ştiinţă
comparată...formele mici sunt însuşi alfabetul geografiei ştiinţifice”.
În urma apariţiei, dezvoltării şi aplicării teoriei sistemelor s-a impus tot mai mult ca metodă
de abordare complexă a realităţii, pe baza principiilor spaţialităţii, ale integrării fenomenelor şi ale
evoluţiei lor în timp, metoda geografică. Expusă încă din 1930, de către Simion Mehedinţi, această
metodă se aplică prin însăşi evoluţia învelişurilor planetare şi prin structura operelor de sinteză
geografică (Lupaşcu, 2002).
Pe lângă multitudinea de metode de cercetare la care apelează geografia, ca disciplină
ştiinţifică, se pot identifica şi o serie de principii de bază cu care operează cercetătorii. Acestea se
referă la: principiul repartiţiei spaţiale, principiul cauzalităţii, principiul, integrării geografice,
principiul istorismului, principiul regionalismului, principiul ecologic, principiul sociologic şi principiul
antropic.
Principiul repartiţiei spaţiale enunţat pentru prima dată de Emmanuel de Martonne (sub
forma principiului extensiunii spaţiale) consideră că orice fenomen sau proces geografic are o
anumită poziţie şi extindere în cadrul geosistemului. Acest lucru permite pe lângă identificarea
poziţiei la nivel planetar a obiectului, fenomenului sau procesului analizat, şi o integrare a acestuia
în raport cu alte obiecte, fenomene şi procese geografice asemănătoare.
Principiul cauzalităţii, introdus în geografie de Alexander von Humboldt, are la bază
identificarea constantă a legăturilor de cauzalitate dintre faptele geografice. Se bazează pe
categoriile de determinism şi pe unitatea dialectică dintre necesitate şi întâmplare.
Principiul integrării geografice abordează obiectele, fenomenele şi procesele geografice în
cadrul unui complex din care de fapt fac parte. Integrarea se poate realiza la nivel regional sau
chiar planetar, însă sunt numeroase cazurile când un fapt geografic, încadrat într-un anumit
sistem, are legături mai strânse cu alte fapte, din alte regiuni, decât cu cele din vecinătatea sa
(Donisă, 1977).
Principiul istorismului presupune că toate faptele geografice actuale pot fi explicate prin
analiza evoluţiei lor în timp. Prin aplicarea acestui principiu şi explicarea evoluţiei faptelor
geografice derivă un alt principiu, cel al evoluţionismului, ce explică capacitatea materiei de a se
transforma continuu, în ritmuri diferite, pentru a corespunde condiţiilor existente la un moment dat
în sistem (Posea, Armaş, 1998).
Principiul regionalismului (derivat din principiul integrării geografice) abordează faptele
geografice din perspectiva integrării acestora în cadrul unor sisteme teritoriale, concrete, unice, de
tipul regiunii. Acest teritoriu rezultă din interacţiunea elementelor naturale, sociale şi economice
locale. Prin analiza acestor interacţiuni poate fi delimitat spaţial şi integrată ierarhic o regiune în
cadrul unor întreguri regionale, care la rândul lor pot fi analizate complex şi interdependent.
Principiul ecologic exprimă adoptarea concepţiei sistemice în geografie. Are la bază
integrarea raporturilor dintre organismele vii şi mediul înconjurător şi se aplică îndeosebi în cadrul
biogeografiei şi geografiei umane unde s-a ajuns la orientarea geografiei către o „ecologie umană”
(Ratzel,1888).
Principiul sociologic aplicat doar în cadrul geografiei umane, are la bază studierea rolului
factorilor sociali şi legilor asociate acestora în influenţarea faptelor geografice din domeniul
sociosistemului (Donisă, 1977).
Principiul antropic impune evaluarea acţiunii umane şi impactul acesteia asupra naturii şi a
societăţii. Acest principiu scoate în evidenţă rolul activ al omului asupra trasnformării naturii în
compensaţie cu rolul pasiv pe care îl are din perspectiva principiului ecologic.
În aplicarea metodelor şi principiilor de bază specifice geografiei, cercetătorii utilizează o
serie de procedee specifice dintre care amintim: observaţia geografică, măsurarea, descrierea
geografică, reprezentarea grafică, evidenţa statistică, ancheta geografică, prelucrarea statistico-
matematică a informaţiei geografice, clasificarea şi regionarea geografică.
Dacă observaţia geografică (care poate fi directă, respectiv staţionară sau expediţionară,
sau indirectă, vizuală sau instrumentală) urmăreşte unele aspecte calitative legate de dinamica
fenomenelor şi proceselor geografice, măsurarea parametrilor obiectelor, fenomenelor, proceselor
şi sistemelor observate conduce la acumularea unor informaţii cantitative care permit ulterior,
descrierea geografică, reprezentarea grafică, evidenţa statistică şi prelucrarea statistico-
matematică a informaţiei obţinute.
8
 La acestea se adaugă, deseori, pentru completarea informaţiilor calitative şi cantitative,
ancheta geografică, efectuată pe teren, ce ajută la identificarea criteriilor de clasificare şi regionare
geografică. Aceste criterii pot fi genetice, de formă, dimensiune sau funcţie, punând accentul pe
gruparea obiectelor, fenomenelor şi proceselor geogafice după trăsăturile lor comune (clasificări
tipologice). Însă, faptele geografice au o anumită repartiţie spaţială bine definită, individualizarea şi
ierarhizarea lor presupunând o anumită delimitare spaţială care la rândul său face apel la o
regionare geografică.
Orice regionare geografică presupune trasarea unei limite geografice, ţinându-se cont de
trăsăturile de continuitate şi discontinuitate ale spaţiului şi faptelor geografice. În acest sens atunci
când se realizează o regionare fizico-geografică trebuie respectate anumite principii metodologice
cum ar fi: principiul obiectivităţii, principiul omogenităţii relative, principiul genetic, principiul
continuităţii spaţiale, principiul complexităţii etc, iar procedeele utilizate au în vedere procedeul
suprapunerii diferitelor hărţi de regionare fizico-geografică, procedeul factorului dominant,
procedeul analizei îmbinării componenţilor naturali etc. (Donisă, 1977, Lupaşcu, 2002).
Dintre mijloacele geografice utilizate în cadrul cercetării putem menţiona: limbajul specific şi
terminologia geografică, produsele grafice şi cartografice, instrumentele şi aparatele de observaţie
şi măsură, mijloace de teledetecţie şi de stocare şi prelucrare automată a informaţiei geografice.
Etapele cercetării geografice au în vedere o primă etapă preliminară (de laborator) ce
presupune o documentare temeinică (cartografică şi bibliografică) a zonei ce urmează a fi studiate,
apoi o etapă de teren, ce se desfăşoară atât staţionar, cât şi expediţionar, şi care are în vedere
acumularea unor informaţii calitative (prin observaţii succesive) şi cantitative (prin măsurători)
necesare validării ipotezei de lucru asumată în etapa preliminară, şi o etapă finală, de
sistematizare şi uniformizare a materialului faptic şi grafic realizat în etapele precente, în funcţie de
scopul urmărit.

9
 4.2.4. Mişcările planetelor

Mişcările planetelor şi a corpurilor cosmice se pot realiza în jurul Soarelui, în jurul unei
planete sau în jurul axei proprii.
Mişcarea de revoluţie are următoarele caracteristici generale:
- mişcarea de revoluţie se realizează în jurul Soarelui şi are acelaşi sens pentru toate planetele, cu
excepţia planetei Venus;
- în mişcarea lor, planetele descriu elipse, în centrul cărora se află Soarele;
- raza-vector Soare-planetă descrie arii proporţionale cu timpul (situaţie care impune diferenţierea
vitezei pe orbită);
- perioadele de revoluţie orbitală ale planetelor în jurul Soarelui (notate cu P) şi semiaxele mari ale
orbitelor (notate cu a) sunt descrise de relaţia P2/a3;
- planul orbital al Terrei se numeşte planul elipticii;
- cu excepţia planetelor Pluton şi Mercur, orbitele celorlalte planete sunt foarte puţin înclinate faţă
de eliptică;
- excentricitatea planetelor este apropiată de 0, ceea ce înseamnă că orbitele au formă aproape
circulară (cu excepţia planetelor Mercur şi Pluton);
- durata unei revoluţii în jurul Soarelui creşte în raport cu distanţa faţă de acesta, de la 88 de zile
terestre în cazul planetei Mercur, la peste 247 de ani în cazul planetei Pluton;
- deplasarea pe orbită este perturbată de poziţia celorlalte planete, ce determină oscilări ale
planetei pe orbită dar şi o mişcare de rotaţie cunoscută sub numele de precesia periheliului.

Fig. 1 Legea lui Kepler: raza vectoare (care se deplasează din a în b sau din c în d)
acoperă suprafeţe egale în timpi egali (după Posea, Armaş, 1998)

Mişcarea de rotaţie (realizată în jurul axei) poate fi directă (în acelaşi sens cu mişcarea de
revoluţie) sau retrogradă, cazul planetei Venus.
Mişcarea de rotaţie se caracterizează prin:
- rotirea completă a unei planete care are loc în general în mai puţin de 25 de ore; însă poate dura
mai mult ca în cazul planetei Mercur (88 de zile) sau mai puţin, ca în cazul planetei Pluton (6 ore);
- înclinarea planului ecuatorial planetar pe planul orbital este de regulă sub 30 o, cu excepţia
planetelor Venus (177o), Uranus (98o) şi Pluton (122o); această înclinare este răspunzătoare de
formarea anotimpurilor;
- înclinarea şi particularităţile mişcărilor de rotaţie sunt rezultatul ultimilor coliziuni din timpul
proceselor de formare a planetelor;
- când rotaţia este egală ca timp cu revoluţia avem de a face cu o „rotaţie sincronă”, cazul Lunii,
planetei Mercur şi al majorităţii sateliţilor care arată mereu aceeaşi faţă către planetă;
- mişcarea de rotaţie poate fi perturbată şi de alte cauze ce determină modificarea poziţiei axei de
rotaţie şi chiar a perioadei de rotaţie; aceste perturbaţii sunt cunoscute sub numele de „oscilaţii” şi
au ca efect migrarea în timp a axei polilor.

10
 4.3.2. Mişcările Terrei

Ca orice altă planetă din Sistemul Solar, Terra prezintă două mişcări importante, de rotaţie
şi de revoluţie, cu o serie de consecinţe asupra desfăşurării tuturor fenomenelor şi proceselor ce
se desfăşoară la nivelul învelişurilor geografice şi activităţii umane.
În decursul timpului, concepţiile cu privire la sistemul nostru solar au suferit schimbări
radicale şi au revoluţionat gândirea ştiinţifică.
Astfel, în Antichitate teoriile despre sistemul solar considerau Terra ca fiind imobilă iar
Soarele, planetele şi sateliţii se roteau în jurul Pământului. Conform acestui model, cunoscut ca şi
„Sistemul lui Ptolemeu” Terra se afla în centrul universului.
În Evul Mediu însă, Nicolaus Copernic (1473-1543) demonstrează valabilitatea ipotezei
heliocentrice, care susţine că mişcările aştrilor pe cer sunt aparente ca urmare a mişcării Terrei pe
orbita sa în jurul Soarelui. Această teorie a fost ulterior demonstrată ştiinţific cu ajutorul matematicii
şi fizicii de către Kepler (1571-1630), Isaac Newton (1643-1727) care a descoperit legea atracţiei
universale şi Herschel (1738-1822) care a formulat mişcarea de ansamblu a Sistemului Solar.
Terra este antrenată în mişcări majore, care au loc simultan dar la scări diferite: mişcarea
alături de Soare în deplasarea lui către apex, mişcarea de rotaţie a întregii galaxii în jurul propriului
ax central şi mişcarea de revoluţie în spaţiul cosmic, cunoscută ca şi mişcarea de revoluţie
galactică.
Calea Lactee face parte dintr-un grup de galaxii care prin mişcarea de revoluţie galactică
se deplasează cu viteza de 400 km/s către un roi gigantic de galaxii caracterizate de un diametru
de 6 milioane ani lumină.
Mişcarea de rotaţie galactică are o viteză de 220m/s la nivelul orbitei Soarelui, iar perioada
de revoluţie galactică a Sistemului Solar (rotaţia sa în jurul centrului galactic) durează cca. 240
milioane ani si poartă denumirea de an cosmic sau an galactic.
Soarele se deplasează pe o orbită proprie, executând o mişcare de rotaţie în jurul axei sale
dar şi o mişcare de revoluţie pe o orbită în jurul centrului galactic, antrenând cu sine întregul
Sistem Solar. Pe orbită Soarele se deplasează cu o viteză medie de 19,7 km/s către un punct fix,
numit apex solar, din Constelaţia Hercule.
Terra urmează Soarele în drumul său galactic, spre apexul solar şi parcurge în jurul astrului
o orbită sub formă de spirală, revenind după un an de zile, în aceeaşi poziţie faţă de astru însă
într-un alt punct al galaxiei. Mişcarea de revoluţie a Terrei se desfăşoară concomitent cu
deplasarea Soarelui, iar trecerile Terrei prin două puncte succesive se realizează la distanţe egale
cu înaintarea stelei pe orbita sa de revoluţie în timpul unui an terestru. De aici rezultă că orice corp
din galaxie nu trece de două ori consecutiv prin acelaşi punct din spaţiul cosmic.
Pe fondul acestor mişcări majore care se produc la scară galactică, se înscriu şi mişcările
proprii Terrei. Acestea pot fi clasificate în mod convenţional în mişcări principale (mişcarea de
rotaţie, mişcarea de revoluţie, mişcările de precesie şi de nutaţie) şi în mişcări subordonate
(oscilaţiile libere, schimbări în geometria orbitală terestră, oblicitatea elipticii, excentricitatea
orbitală, etc). Mişcările Terrei au un caracater ciclic cu periodicităţi care le individualizează.

4.3.2.1. Mişcarea de revoluţie şi consecinţele acesteia

Mişcarea de revoluţie are loc în jurul Soarelui pe orbită uşor eliptică, conform legilor lui
Kepler şi se desfăşoară simultan cu mişcarea de rotaţie. Planul orbitei terestre intersectează bolta
cerească după un cerc numit eliptică. Viteza de deplasare pe orbită este de 29,79 km/s. Pe tot
parcursul orbitei axa de rotaţie a Terrei rămâne paralelă cu ea însăşi. Păstrându-şi direcţia,
aceasta execută în spaţiu o mişcare de translaţie iar din acest motiv deplasarea Terrei în jurul
Soarelui se mai numeşte şi mişcare de translaţie. Intervalul de timp al unei revoluţii complete este
de 365 zile, 6 ore, 9 minute şi 11 secunde şi se numeşte an.
Perioada în care se produce o mişcare de revoluţie poate fi măsurată diferit, în funcţie de
reperul luat în considerare şi poartă următoarele denumiri:
 An sideral – timpul necesar pentru ca Terra să revină într-un punct dat de pe orbita sa, în
raport cu stelele fixe
 An tropic – intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui prin punctul
vernal mediu (între două echinocţii de primăvară)
11
  An gregorian (anul calendaristic) – se bazează pe anul tropic şi are o durată de 365,2424
zile solare mijlocii. Este folosit încă din anul 1582 în ţările catolice, iar în România din anul 1924
 An lunar – are o durată de 365,37 zile
 An anomalistic – intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui prin
perigeu şi este de 365,2596 zile.

Consecinţele mişcării de revoluţie.

Orbita Terrei are o lungime de aproximativ 920x10 6 km şi o excentricitate redusă, de 0,01.
Distanţa dintre Terra şi Soare variază cu 2,4 milioane km, în plus sau în minus, faţă de valoarea
medie de 150 milioane km. Distanţa este minimă în jurul datei de 1-3 ianuarie, când se află la
periheliu iar distanţa maximă se înregistrează între 3-5 iulie, imediat după solstiţiul de vară, când
Pământul se află la afeliu.
Aceste variaţii ale distanţei faţă de Soare provoacă modificări ale cantităţii de energie
solară primită de Pământ, dar nu acest fapt este cauza succesiunii anotimpurilor. Succesiunea
anotimpurilor de pe Terra este generată de înclinarea axei polilor faţă de planul orbital. Poziţiile
diferenţiate ale suprafeţei planetei faţă de Soare individualizează anotimpurile şi determină în timp
existenţa unor climate diferite.
Solstiţiile de vară la 21 iunie şi de iarnă la 22 decembrie corespund atunci când razele
solare cad perpendiculare pe suprafaţa terestră în punctele situate faţă de ecuator la 23 o27’
(latitudine nordică şi sudică). Pe data de 21 iunie razele solare ajung perpendicular pe tropicul de
nord (Tropicul Racului) respectiv pe paralela de 23 oN, perioadă în care este luminat Polul Nord.
După 6 luni, razele solare vor cădea perpendicular pe tropicul de sud (Tropicul Capricornului), pe
paralela de 23oS şi va fi iluminat Polul Sud. Pe data de de 21 iunie este vară în emisfera nordică şi
iarnă în emisfera sudică. Pe 22 decembrie razele solare cad perpendicular pe tropicul de sud,
determinând existenţa verii în emisfera sudică şi a iernii în cea nordică. Înclinarea axei polilor face
ca la solstiţii emisferele nordică şi sudică să fie situate la distanţe diferite faţă de Soare, fapt care
influenţează în mică măsură cantitatea de energie primită.
Echinocţiile de primăvară pe 21 martie şi de toamnă, pe 23 septembrie corespund situaţiei
când razele solare cad perpendicular pe planul determinat de axa de rotaţie a Terrei şi cea a polilor
elipticii. De două ori pe an, razele solare ajung perpendicular pe Ecuator şi tangente la poli. Ziua
este egală cu noaptea pe toată suprafaţa Pământului.
Observaţiile arată că după fiecare rotire a planetei în jurul Soarelui, respectiv după fiecare
an, poziţia echinocţiului se mută, acesta producându-se mai devreme. Fenomenul poartă
denumirea de precesia echinocţiilor şi datorită acestui fapt echinocţiul de primăvară se produce în
intervalul 21-23 martie, iar cel de toamnă oscilează între 21 şi 23 septembrie. Fenomenul este
explicat prin intermediul unui efect gravitaţional combinat, provenind din atracţia exercitată de
Soare (cu o proporţie de 1/3) şi Lună (cu o proporţie de 2/3) asupra planului ecuatorial terestru.
Forţele de gravitaţie tind să schimbe poziţia axei de rotaţie a Pământului spre o poziţie
perpendiculară pe planul elipticii. Datorită acestor forţe axa de rotaţie a Terrei descrie în jurul
arcului elipticii un con dublu, cu vârfurile în centrul Pământului, având o deschidere de 49 o.
Deplasarea axei Pământului se face în sensul acelor de ceasornic în decurs de 25.725 ani şi
poartă numele de precesia axei polilor. Echinocţiile şi solstiţiile se produc în fiecare an cu 50,2
secunde mai devreme decât în anul precedent, determinând precesia echinocţiilor.
Fenomenul de nutaţie este asociat celui de precesie a axei polilor şi constă dintr-o serie de
oscilaţii diferite ale axei de rotaţie a Pământului în jurul poziţiei definite prin precesia echinocţiilor.
Nutaţia se datorează efectelor periodice produse de Lună şi Soare asupra proeminenţei
ecuatoriale terestre. Suprapunerea efectului nutaţiei peste cel al precesiei face ca axa Pământului
să descrie 1.383 de oscilaţii cu o perioadă de 18.6 ani într-un interval de timp de 25.725 ani, cât
durează fenomenul de precesie.

4.3.2.2. Mişcarea de rotaţie şi consecinţele acesteia

Mişcarea de rotaţie efectuată de Terra are loc dinspre vest spre est şi se produce în jurul
unei axe imaginare, numită axa polilor.
Punerea în evidenţă a mişcării de rotaţie a fost făcută de fizicianul francez Foucault care a
instalat în 1851 sub cupola Pantheonului din Paris un cablu lung de 67 m de care a atârnat o bilă
12
de fier în greutate de de 28 kg. La partea inferioară a bilei a fost fixat un ac care la fiecare oscilaţie
desena o uşoară urmă pe stratul de nisip aşezat dedesubt. Foucault a observat că dârele lăsate
pe nisip se deplasau în timp spre dreapta, revenind la poziţia inţială după 33 ore. Acest lucru
argumenta faptul că acea clădire se rotea treptat. Dacă experienţa s-ar fi efectuat la poli, pendulul
ar fi executat o rotaţie completă în cursul unei zile.
Sensul de rotire al Terrei este invers celui de deplasare aparentă a Soarelui, a Lunii şi a
stelelor pe boltă. Viteza de rotaţie a Terrei este diferită de la un loc la altul şi se calculează
împărţind lungimea paralelei geografice de la latitudinea respectivă la valoarea 24. La Ecuator,
care este un cerc perpendicular pe axa polilor situat la egală distanţă între cei doi poli şi are
lungimea de 40.000 km, viteza unui obiect de pe suprafaţa planetară este de cca 1700 km/h. În
lungul paralelei de 60o viteza scade la 850 km/s iar la poli ea devine nulă.

Consecinţele mişcării de rotaţie.

Consecinţa principală a mişcării de rotaţie este apariţia forţei centrifuge care are valoare
maximă la Ecuator (3,4 m/s2) şi scade spre polii geografici. La poli atracţia universală este maximă
iar forţa centrifugă nulă.
Dintre consecinţele de ordin geodinamic ale mişcării de rotaţie cele mai importante sunt:
turtirea corpului planetar solid la poli şi bombarea sa în zona ecuatorială, apariţia forţei Coriolis
care impune obiectelor în mişcare o deviere spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în
emisfera sudică. Acţiunea forţei Coriolis determină tendinţa de abatere a cursurilor râurilor spre
dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică, influenţează direcţia de deplasare a
principalilor curenţi oceanici cât şi circulaţia aerului între centrii de maximă şi minimă presiune.
Mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei solare, de la vest la est, se efectuează în 23h
56’40’’, acest interval de timp numindu-se zi siderală. Perioada de 24 ore care corespunde trecerii
de două ori consecutiv a Soarelui deasupra unui meridian dat reprezintă ziua solară adevărată.
Durata acestei zile este inegală pe parcursul unui an deoarece distanţa de la Pământ la Soare
variază, fiind mai mare la periheliu şi mai redusă la afeliu. Ca urmare, a fost adoptată ziua solară
mijlocie care corespunde unei durate medii a rotaţiei complete a planetei în raport cu Soarele şi
are 24 ore.

4.3.3. Poziţia şi timpul pe Terra

Mişcarea de rotaţie a Terrei, în jurul axei sale ne oferă două puncte naturale – polii –pe
care se bazează întreaga reţea geografică. Aceasta este o reţea de linii trasată virtual deasupra
globului terestru pentru a se putea stabili poziţia elementelor pe suprafaţa acestuia.
Reţeaua geografică este fomată din două sisteme de linii care unesc polii, orientate nord-
sud, reprezentate prin meridiane şi paralele cu Ecuatorul, orientate est-vest, reprezentate prin
paralele.
Meridianul este o jumătate de cerc mare ce cuprinde un arc de cerc cu valoarea de 180°, în
timp ce paralelele sunt cercuri complete, produse de planuri care străbat Terra paralel cu planul
Ecuatorului (Strahler, 1973).
Meridianele şi paralele ne ajută să poziţionăm un punct pe suprafaţa terestră prin folosirea
unui sistem de coordonate reprezentate prin longitudine şi latitudine. Longitudinea este definită ca
fiind arcul de paralelă dintre locul respectiv şi meridianul zero, măsurat în grade. Drept meridian
zero se consideră, meridianul care trece prin Observatorul Regal de la Greenwich, de lângă
Londra, Marea Britanie.
Latitudinea este definită ca fiind arcul de meridian, dintre locul respectiv şi Ecuator, măsurat
în grade. Prin utilizarea acestui sistem de coordonate putem localiza orice obiect şi fenomen pe
suprafaţa terestră.
Mişcarea de rotaţie a planetei influenţează societatea umană şi din punct de vedere practic
cum ar fi stabilirea orei pe suprafaţa terestră. S-a convenit să se ia ca reper, pentru calcularea
orelor, trecerea Soarelui la meridianul locului. Ora locală este atunci când Soarele este în dreptul
meridianului (atunci este ora 12). Pentru ca ea să fie utilizată în practică s-a recurs la delimitarea
de fuse orare. Prin împărţirea unei paralele în 24 de sectoare (ziua solară mijlocie are 24 ore) se
obţin 24 sectoare a câte 15o numite fuse orare. Fusele orare sunt limitate de meridianele extreme

13
ale acestuia şi ele includ sectoare de 15o longitudine. Pentru fiecare fus orar se ia în considerare
ora locală a meridianului din jurul fusului care constituie timpul solar mediu.
Ca prim fus orar se ia cel care are în axul său primul meridian şi se consideră ca timp
universal ora primului meridian (meridianul Greenwich). Între două fuse orare vecine, diferenţa de
timp este de o oră şi ca urmare în fusul orar situat spre est ora este mai mare cu o unitate decât în
fusul orar situat spre vest. Ora locală poate fi exprimată în raport cu timpul universal sau în raport
cu ora fusului orar (ora oficială). Dacă se face înconjurul Terrei apare necesitatea schimbării datei
calendaristice. S-a convenit ca această schimbare să se facă la traversarea meridianului de 180
grade, pentru că el trece, în cea mai mare parte, deasupra Oceanului Pacific.

4.3.4. Luna şi producerea eclipselor şi mareelor

Prezenţa satelitului natural al Terrei are o serie de consecinţe asupra producerii unor
fenomene şi procese ce au loc la nivelul scoarţei terestre. Dintre fenomenele importante legate de
mişcarea de revoluţie a Lunii în jurul Terrei în capitolul de faţă vom trata doar problemele legate de
producerea eclipselor şi a mareelor.
Prin producerea unei eclipse (din greaca veche ekleipsis: dispariţie, abandon) se înţelege
un eveniment astronomic care are loc atunci când un corp ceresc trece prin umbra altuia.
Termenul este folosit cel mai des pentru a descrie fie o eclipsă de Soare, când umbra Lunii
se proiectează pe suprafaţa Terrei, fie o eclipsă de Lună, când Luna intră în conul de umbră al
Terrei. Termenul este folosit şi pentru evenimente de acelaşi fel din afara sistemului Soare-Terra-
Lună; de exemplu, o planetă trece prin umbra făcută de unul din sateliţii proprii, un satelit trece prin
umbra făcută de planeta sa, sau un satelit trece prin umbra altui satelit. Denumirea de „eclipsă
solară” este totuşi nefericit aleasă fenomenul fiind denumit de fapt ocultaţie.
Poziţia Terrei, a Lunii şi a Soarelui la distanţe care permit ca diametrele aparente ale celor
doi aştri să fie aproximativ egale, duce la apariţia a numeroase eclipse fie de Soare, fie de Lună.
Ca urmare, în timpul unei eclipse solare, Luna acoperă Soarele aproape perfect. Nu acelaşi lucru
se petrecea însă acum 100 de milioane de ani, când Luna era mai aproape de Terra, şi apărea
mult mai mare faţă de Soare. În viitorul îndepărtat se preconizează că toate eclipsele solare vor
deveni inelare, adică Luna va acoperi doar partea centrală a Soarelui.
O eclipsă de Soare se produce când Luna trece între Terra şi Soare, prin faţa Soarelui.
Văzut de pe Terra, discul Lunii e de obicei mai mare decât cel al Soarelui şi, dacă se interpune
între privitor şi Soare, îi "blochează" lumina, aruncând o umbră corespunzătoare pe Terra. Când
discul Lunii acoperă în întregime pe cel al Soarelui imaginea luminoasă obişnuită a Soarelui este
blocată complet şi, pentru o anumită zonă de observaţie, eclipsa de soare este totală. Eclipsele
totale de Soare permit executarea unor studii astronomice interesante, dar au loc mult mai rar
decât cele parţiale.
Fiecare eclipsă de Soare are o poziţie proprie şi se poate vedea doar dintr-o zonă anume
de pe glob. Există mai multe tipuri de eclipse de Soare:
- eclipsa totală - are loc atunci când Soarele este obturat complet de Lună. Lumina strălucitoare a
Soarelui este înlocuită timp de câteva minute de silueta întunecată a Lunii. Totuşi, coroana solară,
mult mai strălucitoare decât Luna, rămâne vizibilă (Fig. 2). Eclipsa totală este vizibilă doar pe o
bandă relativ îngustă de pe suprafaţa Terrei.
- eclipsa inelară - apare atunci când Soarele şi Luna sunt pe aceeaşi linie cu Terra, şi diametrul
aparent al Lunii este mai mic decât cel al Soarelui. Din Soare se mai vede doar marginea, în formă
de inel strălucitor ce înconjoară Luna. Eclipsele de Soare inelare sunt un eveniment astronomic
rar.
- eclipsa hibrid - este o eclipsă intermediară între o eclipsă de Soare totală şi una inelară. În unele
puncte de pe Terra poate fi văzută ca fiind totală, iar în altele apare ca fiind inelară. Şi acesta este
un tip rar întâlnit de eclipsă.
- eclipsa parţială - apare atunci când Soarele şi Luna nu sunt aliniate exact şi astfel, Luna
obturează Soarele doar parţial. Acest fenomen poate apărea mai des, putând fi observat în zonele
din exteriorul benzii de producere a eclipsei totale. Multe eclipse apar ca fiind parţiale deoarece
umbra Lunii nu ajunge pe Pământ în întregime.

14
 Fig.2 Eclipsă totală de Soare

O eclipsă de Lună are loc atunci când Luna, în mişcarea sa în jurul Terrei, intră în umbra
acesteia. Aceasta se întâmplă când Soarele, Terra şi Luna sunt aliniate exact sau foarte apropiat
(eclipsă parţială) cu Terra în mijloc. Întotdeauana "faza" Lunii la o eclipsă de Lună este cea de
Lună Plină.
O eclipsă de Lună are loc de cel puţin 2 ori pe an, atunci când razele solare sunt
împiedicate de către Terra să ajungă la Lună.
Conul de umbră al Pământului poate fi împărţit astfel: umbra şi penumbra. În porţiunea de
umbră, nu este niciun fel de radiaţie solară directă. Totuşi, datorită diametrului unghiular mare al
Soarelui, este şi o iluminare parţială, în afara umbrei Terrei, această porţiune numindu-se
penumbră.
O eclipsă penumbrială apare atunci când Luna se află în prenumbra Terrei. Penumbra nu
cauzează modificări importante, adică nu se întunecă, pe suprafaţa Lunii (suprafaţa Lunii devenind
după unii observatori un pic gălbuie). Un tip mai special de eclipsă penumbrială este eclipsa
penumbrială totală, în timpul căreia Luna stă numai în penumbra Terrei. Acest tip de eclipsă se
produce însă foarte rar.
O eclipsă parţială de Lună apare atunci când numai o porţiunde din Lună intră în umbra
Terrei. Când întreaga suprafaţă a Lunii trece în umbra Terrei asistăm la o eclipsă totală de Lună.
Viteza Lunii prin umbra Pământului este de un kilometru pe secundă (3600 km/h), şi poate dura în
total aproape 107 minute. Distanţa relativă între Pământ şi Lună în momentul eclipsei poate afecta
durata ei. În mod particular, când Luna este la apogeu (punctul cel mai îndepărtat faţă de Pământ
de pe orbita Lunii) distanţa orbitală a Lunii este mai mică. Diametrul umbrei nu scade aşa de mult
odată cu distanţa. Totuşi, timpul de la primul contact al Lunii cu conul de umbră al Pământului,
până la ultimul contact este mult mai mare, putând ţine chiar şi 6 ore. Cea mai lungă eclipsă totală
lunară în ultimele trei milenii, a durat 1 oră 47 minute şi 14 secunde şi a avut loc în anul 318. Un
selenelion sau selenehelion este un tip de eclipsă când şi luna eclipsată, cât şi Soarele se pot
vedea în acelaşi timp. Acest aranjament cosmic particular a dus la apariţia termenului de eclipsă
orizontală. Poate fi obsevată imediat după răsărit sau înainte de apus.
Prin maree (flux şi reflux) se înţelege o oscilaţie periodică a nivelului mării sau oceanului, în
raport cu o poziţie medie, datorită forţei de atracţie combinate a Lunii şi Soarelui.
Asupra Terrei, Luna exercită o atracţie de 2,5 ori mai mare decât a Soarelui. Mişcarea de
rotaţie a Lunii în jurul Terrei, şi în acelaşi timp a Terrei în jurul Soarelui, provoacă apariţia mareelor
în diverse poziţii. Cele mai ridicate maree (cu amplitudine maximă - „maree de ape vii”) se
înregistrează atunci când cele trei corpuri cereşti sunt aliniate, astfel încât Luna să fie între Terra şi
Soare. Cele mai scăzute maree (cu amplitudinea minimă - „maree de ape moarte”) se
înregistrează când cele trei corpuri cereşti sunt aliniate, însă Terra se află între Lună şi Soare.
Când poziţia celor trei corpuri cereşti formează un unghi de 90°, mareele ating o amplitudine
medie.
Mareele semidiurne se produc de două ori pe zi. Prima dată apar atunci când locul
respectiv de pe Terra este expus Lunii, în timp ce a doua apare atunci când locul aflat la aceiaşi
latitudine, însă pe meridianul opus, este expus Lunii. Diferenţa dintre lungimea zilei terestre şi a
celei lunare determină apariţia mareelor în punctul lor maxim după 12 ore şi 25 minute.

15
 Influenţa altor planete (Jupiter de exemplu), rotaţia Terrei şi apariţia forţei Coriolis şi
configuraţia bazinelor oceanice complică mult această mişcare, astfel încât se pot produce diferite
tipuri de maree.
Perioada de oscilaţie are o durată aproximativă de 12h 25min, astfel că în decurs de 24h
50min. (durata unei zile lunare) se vor produce următoarele faze într-un punct al oceanului sau
mării:
a) flux, adică o creştere treptată a nivelului mării şi acoperirea cu apă a unei fâşii din uscat;
acesta se termină cu o maree înaltă — în timpul căreia nivelul mării a atins o înălţime maximă şi
rămâne pentru un scurt timp imobil;
b) reflux, adică o scădere treptată a nivelului mării şi retragerea apelor de pe fâşia de uscat
acoperită anterior; se termină cu o maree joasă — când nivelul mării ocupă o poziţie coborâtă,
menţinându-se constant un interval scurt de timp.
Ciclul se repetă astfel în mod invariabil, în fiecare zi. Dacă ne referim la întreg globul,
mareea este materializată de un val care se propagă pe suprafaţa oceanelor, odată cu rotirea
Terrei în jurul axei sale.
În funcţie de perioada de producere mareele se împart în:
- semidiurne (12h 30min);
- diurne (24h 50min);
- semilunare sau de sizigii (14,7 zile);
- lunare sau de perigeu şi apogeu (27,5 zile).
În funcţie de poziţia reciprocă a Lunii, Soarelui şi Terrei, se deosebesc:
- maree la sizigii sau maree vii — cu amplitudini mai mari decât mareele normale;
- maree la cvadratură sau maree moarte — cu amplitudini mai mici.

Fig. 3 Formarea mareelor maxime (a şi b) şi minime (c şi d)

(Brown şi colab., 1994)

În mările deschise amplitudinea mareelor este de cca. 50 cm, în timp ce în unele strâmtori
şi golfuri pot depăşi câţiva metri. Configuraţia particulară a unor estuare şi golfuri, în strânsă
legătură cu lungimea undelor mareeice, produc un fenomen de rezonanţă care reuşeşte să
amplifice mişcarea de balans a apei, astfel încât, amplitudinea mareelor în aceste puncte este
foarte mare. Configuraţii de acest tip se găsesc în Golful Fundy (Noua Scoţie, Canada) unde
amplitudinea maximă a mareelor atinge 19,5m, Golful Mont-Saint-Michel (Franţa), estuarul râului
Severn (Marea Britanie) etc.

16
 5. Trăsături generale şi specifice ale Geosistemului

Geosistemul definit ca „ansamblul de caracteristici exprimate de totalitatea componenţilor

unui peisaj geografic bine determinat structural şi teritorial” (V.B. Soceava, 1963) are o serie de
trăsături generale şi specifice care îl caracterizează.
Dintre trăsăturile generale ale Geosistemului amintim:
1) marea varietate a componenţilor. Fiecare component al geosistemului este extrem de
diversificat fiind identic cu el însuşi (de exemplu: litosfera se diversifică în plăci tectonice, tipuri de
roci, minerale etc);
2) variabilitatea componenţilor în timp şi spaţiu, atât din punct de vedere al stării de
agregare a acestora, cât şi din punct de vedere al modificărilor caracteristicilor fizico-chimice şi
biologice;
3) posibilitatea interacţiunii dintre componenţi, ce duce la apariţia unor noi învelişuri (de
exemplu pedosfera ca urmare a interacţiunii dintre litosferă, atmosferă, biosferă şi hidrosferă, la
care se adaugă şi timpul);
4) diversificarea spaţio-temporală a formelor de materializare concretă a fiecărui
component (în zone, peisaje, regiuni etc.);
5) circuitul materiei ce implică schimburi permanente de energie, materie şi informaţie între
toate componentele Geosistemului;
6) unitatea ce presupune interdependenţa părţilor ce alcătuiesc un spatiu bine delimitat,
astfel încât, modificarea unui singur component se transmite unuia sau mai multor componenţi cu
care se află în strânsă legătură;
7) coevoluţia este procesul de evoluţie comună şi transformare continuă şi corelativă a
componentelor Geosistemului;
8) funcţionalitatea este proprietatea Geosistemului rezultată prin integrarea tuturor
caracteristicilor funcţionale ale componenţilor prin intermediul unor circuite (de energie, materie
şi informaţie) bine definite;
9) sinergisumul rezultat ca efect al coevoluţiei şi care reprezintă efectul global, neliniar, de
cooperare şi/sau competiţie al parţilor aflate în interactiune cu mediul pentru realizarea
caracteristicilor întregului” (Ungureanu, Petrea, 2005 apud Constantinescu, 1990);
10) (auto)organizarea ce reprezintă capacitatea Geosistemului, prin intermediul
componenţilor săi de a se organiza în structuri naturale în funcţie de caracteristicile de bază ale
acestora;
11) caracterul de sistem rezultat din totalitatea trăsăturilor prezentate mai sus.
În afara trăsăturilor generale, Geosistemul mai are şi o serie de trăsături specifice între
care se impun:
1) zonalitatea ce exprimă tendinţa de diferenţiere spatială latitudinala a obiectelor
fenomenelor şi proceselor geografice determinată de diminuarea treptată, de la Ecuator spre
Poli, a energiei radiante datorita formei sferice a Terrei. Această diminuare a energiei radiante se
află în corelaţie şi cu alţi factori precum: mişcarea de rotaţie şi înclinarea axei terestre.
Diferenţierea de energie calorică la nivelul suprafeţei terestre determină, la rândul său,
diferenţierea reliefului baric (ciclonilor şi anticiclonilor), a evaporaţiei şi umidităţii la nivelul solului şi
în atmosferă, sistemelor de vânturi etc. Prin însumarea tuturor acestor diferenţieri apare şi o
diferenţiere a zonelor climatice în zona caldă, două zone temperate şi două zone reci. Zonalitatea
climatică se răsfrânge, la rândul ei, asupra proceselor ce determina zonalitatea biogeografica, a
proceselor hidrice, morfogenetice şi pedogenetice. Prin integrarea lor spaţio-temporală rezultă
zonele geografice, adică unităţi teritoriale desfăşurate latitudinal succesiv (în ordinea
binecunoscuta) şi relativ simetric (în raport cu Ecuatorul).
2) azonalitatea se manifestă ca o perturbare a zonalităţii latitudinale indusă de prezenţa
unor factori azonali (cum sunt forţele tectonice, dispunerea şi dimensionarea uscatului în raport
cu masele oceanice sau sistemele orografice prin efectele impuse prin altitudine, orientare,
fragmentare sau sistemelor hidrografice) ce modifică mersul normal, de la nord la sud, în cadrul
fiecărei emisfere a zonelor bio-pedo-climatice.

17
 3) etajarea altitudinală ce exprimă diferenţierea în altitudine a obiectelor proceselor şi
fenomenelor geografice impusă de prezenţa reliefului. Prin altitudine relieful induce o serie de
modificări ale caracteristicilor climatice zonale (presiune, temperatură, umezeală, direcţia vântului
etc) ce se transmit tuturor componenţilor geosistemului (scurgerea râurilor, forme de vegetaţie,
distribuţia faunei, procese de solificare etc.) diferenţiindu-se astfel etaje altitudinale bio-pedo-
climatice, fiecare cu trăsături proprii. Binenţeles că există o similitudine între zonele latitudinale şi
etajele altitudinale, datorită cauzei principale de apariţie a acestora (diferenţierea spaţială a
energie calorice), însă diferenţa cea mai importantă este dată de ritmicitatea anuala a
componenţilor din ariile montane ce se accentueaza, tot mai mult, dinspre Ecuator spre poli, în
timp ce cea diurna se reduce treptat, la poli suprapunându-se celei anuale (Ungureanu, Petrea,
2005). De asemenea, succesiunea etajelor nu repeta întocmai succesiunea zonelor latitudinale.
În zona montană a masivului Kilimandjaro se trece de la savanele de tip subecuatorial la etajul
alpin, fară să apară etajele corespunzatoare deşertului, stepei, taigalei şi tundrei.
4) ritmicitatea geografică impusă de mişcarea de rotaţie şi de revoluţie ce induce un ritm
diur şi, respectiv, anual, al proceselor şi fenomenelor geografice. Această ritmicitate se manifestă
la nivelul tuturor latitudinilor şi prin apariţia anotimpurilor sau sezoanelor care la rândul lor duc la o
diferenţiere spaţio-temporală a tuturor componenţilor Geosistemului.
5) simetria şi asimetria geografică determinată de zonalitatea, azonalitatea şi etajarea
altitudinală a fenomenelor şi proceselor geografice. Dintre simetriile geografice, mai importante,
menţionăm succesiunea zonelor bio-pedo-climatice în cele două emisfere, prezenţa calotelor
glaciare la nivelul Polilor etc. Dintre asimetriile geografice cele mai evidente sunt date de inegala
repartiţie, pe suprafaţa globului terestru (510 mil km²). a uscatului (148 mil. km²) si apei (362 mil.
km²), asimetria emisferelor (unde uscatul reprezintă 39% din suprafaţa emisferei nordice pe când,
în emisfera sudică, ponderea uscatului se restrânge la 19%) sau asimetria polară (în jurul polului
nord se extinde un ocean de cca. 15 mil. km², în jurul polului sud se afla un continent de peste
12 mil. km²) etc.

18
 Bibliografie:
Alexandersson G. - Geography of Manufacturing, Prentice Hall, New Jersey, 1th edition, 1963
Apetrei, M., Grasland C., Groza O. (1996) - Elemente de Statistică cu aplicaţii în Geografie, Editura
Universităţii «Alexadru Ioan Cuza» , Iaşi
Beaujeu – Garnier J., Chabot G. (1971) – Geografia urbană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Beavon K. S. O. (1977) - Central Place Theory: A Reinterpretation, Longman, London
Beguin H. (1984) - La géographie économique, pag. 111 - 120, în Les concepts de la géographie
humaine, coordonator A.S. Bailly, Masson, Paris
Beguin H. (1998) - Méthodes d'analyse géographique quantitative, Librairies Techniques (LITEC),
Paris
Bergé P., Pomeau S., Vidal Ch. (1988) - L'ordre dans le chaos. Vers une approche déterministe de la
turbulence, nouvelle édition corrigée, Hermann, Paris
Berry B. J. L., Parr J. B. (1988) - Market Centers and Retail Location. Theory and Applications,
Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey
Bluet J. C. et al. (1966) - Applications d'un modèle gravitationnel aux flux d'échanges internationaux
de véhicules automobiles, Bulletin du CEPREL, décembre
Bluet J. C., Systermans Y. (1968) - Modèle gravitationnel d'échanges internationaux de produits
manufacturés, Bulletin du CEREMAP
Bojoi I. (2000) – România – Geografie fizică, Editura Universităţii «Al.I.Cuza», Iaşi
Boudeville J. R. (1961) - Les espaces économiques, PUF, Paris
Brady Foust J. (1975) - Ubiquitous manufacturing, în Annals of the Association of American
Geographers, vol. 65, no.1
Braudel F. (1989) – Timpul lumii, Editura Meridiane, Bucureşti
Braudel F. (1994) – Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti
Brown L. A. (1981) - Innovation Diffusion. A New Perspective, Methuen & Co, New York
Brunet R., Dollfus O. (1990) - Géographie Universelle, Hachette - GIP Reclus, Paris
Brunet R., Ferras R., Théry H. (1992) - Les mots de la géographie. Dictionnaire critique, Reclus - La
Documentation française, Paris - Montpellier
Bunge W. (1962) - Theoretical Geography, CWK Gleerup, Lund
Camagni R. et al. (1984) - Cambiamento tecnologico e diffusione territoriale, Fra Angeli, Milano
Carey H. C. (1858) - Principles of Social Science, Philadelphia, după B. Rouget în Modèles de
gravitation et théorie des graphes, Collection de l'I. M. E., no 2, Ed. Sirey, Paris, 1971
Chardonnet J. (1965) - Géographie industrielle, Editions Sirey, Paris
Chevalier J. - Cl. (1974) - Classification en analyse économique spatiale, Centre d'Etude des
Techniques Economiques Modernes, Editions Cujas, Paris
Chisholm M. (1966) - Geography and Economics, Bell, London
Christaller W. (1933) - Die Zentralen Orte in Süddeutschland, Jena, Gustav Fischer Verlag, 1933
(traducere în engleză: Central Places in Southern Germany, Englewood Cliffs, Prentice Hall, New Jersey,
1966)
Chiţu M., Ungureanu Al., Mac I. (1983) - Geografia resurselor naturale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Claval P. (1991) - La mise en réseau des territoires, în H. Bakis (dir.) - Communication et territoire.
Communication and territories, IDATE, La Documentation Française, Paris
Cucu V. (1974) – Geografia populaţiei şi aşezărilor omeneşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Dimitriu R. (2005) – Imagistica monetară – decriptare geografică, Revista Terra, Bucureşti
Dimitriu R. (2007) – Depresiunea Neamţului – studiu de geografie umană, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Donisă I. (1977) - Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Donisă I., Boboc N., Donisă A. (1998) – Geografie fizică generală, pentru învăţământul liceal şi
colegii, Editura Ştiinţa, Chişinău
Dupuy G. (1985) - Systèmes, réseaux et territoires. Principes de réseautique territoriale, Presses de
l'Ecole Nationale des Ponts et Chaussées, Paris
Dupuy G. (1988) - Réseaux territoriaux, Paradigme, Caen
Fitzgerald B. P. (1974) – Developments in geographical method, coll. Science in Geography, Oxford
University Press, Ely House, London
Garrison W. L. (1960) - Connectivity of the Interstate Highway System, în „Regional Science
Association. Papers and Proceedings” no 6
George P. (1970) - Précis de géographie économique, Presses Universitaires de France, Paris
19
 Goodall B. (1987) - Dictionary of Human geography, Penguin Books, London - New York - Victoria -
Toronto – Auckland
Gottman J. (1952) – La politique des États et leur géographie”, A. Colin, Paris
Grimeau J. - P. (1983 – 1984) - Méthodes cartographiques et quantitatives d'analyse des répartitions
et structures spatiales, Presses Universitaires de Bruxelles, 1e édition, Bruxelles
Groza O. (1992) - Probleme de geografie economică mondială, curs litografiat, Universitatea "Ştefan
cel Mare", Iaşi
Groza O. (2000) – Geografia industriei, Ed. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Groza O. (2001) – Centralité, identité et différenciation dans le système des villes roumaines, în
«Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”» Iaşi, serie nouă, tomul XLVII, s. II. c. Geografie,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
Groza O. (2004) - Les territoires de l’industrie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Groza O. (2005) – Bazele teoretice ale planificării teritoriale, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi
Groza O., Muntele I. (2005) – Geografie umană generală, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Groza O., Ţurcănaşu G., Rusu Al. (2005) – Geografie economică mondială, Universitatea
“Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Gruescu S.I. (1987) – Bazele teoretice ale geografiei, Editura Universităţii, Bucureşti
Hagerstrandt T. (1967) - Innovation Diffusion as a Spatial Process, University of Chicago Press,
Chicago
Haggett P., Chorley R. J. (1967) - Socio-economic Models in Geography, Methuen, London
Haggett P. (1965) - Locational Analysis in Human Geography, Edward Arnold, London
Haggett P. (1973) - L’analyse spatiale en géographie humaine, Armand Colin, Paris, traducere în lb.
franceză a Locational Analysis În Human Geography, Edward Arnold, London
Harvey D. (1973) - Explanation in geography, Edward Arnold, London
Harvey D. (2002) - Condiţia postmodernităţii, Editura Amarcord, Timişoara
Huriot J. - M. (1988) - L'espace de production et la rente foncière, în Analyse économique spatiale,
coord. Cl. Ponsard, PUF, Paris
Isaaks E. H., Srivastava M. R. (1989) - An introduction to applied Geostatistics, Oxford University
Press, New York
Kansky K. J. (1963) - Structure of Transport Networks, University of Chicago, Research Papers, no
84
Keeble D. (1976) - Industrial Location and Planning in the United Kingdom, Methuen, London
Lalanne L. (1977) - Essai d'une théorie des réseaux de chemin de fer, fondé sur l'observation des
faits et sur les lois primordiales qui président au groupement des populations , în Comptes rendus
hebdomadaires des Séances de l'Académie des Sciences, Paris, vol.57
Leontief W. (1970) - Analiza input-output. Teoria independenţei ramurilor economice, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti
Leontief W., Carter A., Petri P. (1977) - Viitorul economiei mondiale. Studiu al ONU, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti
Lloyd P., Dicken P. (1977) - Location in Space: a Theoretical Approach to Economic Geography,
Harper-Row, London
Lupaşcu Gh. (2002) – Geografie fizică generală, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi
Maggini C. (1979) - Influence des autoroutes sur la localisation des entreprises et sur leur stratégie
économique, Editions P. Lang, Berna
Maghidovici I.P. (1958) – Istoria descoperirilor geografice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Maliţa M. (coord.) (1985) - Statele Lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Marin - Curtoud B. (1965) - Les modèles prévisionnels des réseaux d'échanges internationaux et
leur structure, Bulletin CEPREL, Octobre
Merenne-Schoumacker B. (1991) - La localisation des industries, Nathan, Paris
Morariu T., Velcea V. (1971) – Principii şi metode de cercetare în geografia fizică, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti
Muntele I. (2000) - Geografia agriculturii, Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi
Muntele I. (2000) – Geografia turismului, Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi
Muntele I., Iaţu C. (2003) – Geografia economică, Editura Economică, Bucureşti
Neguţ S. (1997) – Modelarea matematică în geografia umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Oberlander Th.M., Muller A.R. (1987) – Case studies in physical geography, Random House, New
Zork
Perrin J. C. (1974) - Le développement régional, Presses Universitaires de France, Paris
Ponsard C. (1955) - Economie et espace, SEDES, Paris
Ponsard C. (1958) - Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris

20
 Popovici I., Mănescu L. (1973) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Centrul de
multiplicare al Universităţii din Bucureşti
Posea G., Armaş I. (1998) – Geografie fizică. Terra – cămin al omenirii şi Sistemul Solar, Editura
Enciclopedică, Bucureşti
Pumain D. (1992) - Les systèmes de villes, în Encyclopédie de géographie, Economica, Paris
Raffestin C. (1981) - Pour une géographie du pouvoir, LITEC, Paris
Raffestin C., Turco A. (1984) - Espace et pouvoir, în Les concepts de la géographie humaine, A.
Bailly et all., Masson, Paris
Raffestin C. (1988) - Répères pour une théorie de la territorialité humaine, în Réseaux territoriaux
(G. Dupuy dir.), Paradigme, Caen
Robic M. - C. (1982) - Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux, în L'Espace
Géographique, no 1
Robinson A., Sale R., Morrison J. (1978) - Elements of Cartography, 4th edition, New York, Wiley &
Sons
Romanescu Gh. (2006) – Geografie fizică generală, Editura Terra Nostra, Iaşi
Roşcovan D., Danilescu I. (2001) – Geografia fizică generală, Editura CE USM, Chişinău
Roşu A. (1987) – Terra – Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Rouget B. (1971) - Modèles de gravitation et théorie des graphes, Collection de l'I. M. E., no 2, Ed.
Sirey, Paris
Sauşkin I. G. (1961) - Introducere în geografia economică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Smith D. (1971) - Industrial Location - An Economic Geographical Analysis, John Wiley & Sons Inc.,
New York
Steponaitis V. P. (1974) - Location Theory and Complex Chiefsdoms: A Mississippian Example, în
Mississippian Settlement Patterns, Academic Press, New York
Strahler N.A. (1973) – Geografie Fizică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Tidswell W. V., Barker S. M. (1971) - Quantitative Methods. An approach to Socio-Economic
Geography, University Tutorial Press LTD, London
Trebici V. (1991) - Populaţia Terrei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Tofler A. (1973) – Şocul viitorului, Editura Idei Contemporane, Bucureşti
Tofler A. (1983) – Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti
Tofler A. (1995) – Puterea îm mişcare, Editura Antet, Bucureşti
Ullman E. L. (1980) - Geography as spatial interaction, University of Washinghton Press, Seattle
Ungureanu Al. (1999) – Geografie umană generală, Universitatea „Alexadru Ioan Cuza”, Iaşi
Ungureanu Al. Petrea D. (2005) – Geografie generală, curs pentru învăţământul rural
Ungureanu Al., Leţea I. (1979) - Geografie economică mondială, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Velcea I., Ungureanu Al. (1993) - Geografia economică a lumii contemporane, Casa de editură şi
presă "Şansa" SRL, Bucureşti
Wallerstein I. (1993) – Sistemul mondial modern, Editura Meridiane, Bucureşti
Williams P. J. (1972) - Earth Surface, Methuen, London

21