IGIENA APEI

Apa are rol biologic, fiind elementul esenţial în fiziologia umană, şi rol socio-
economic, prin contribuţia activă la dezvoltarea socială.
Cantitatea totală de apă din organism reprezintă la adult 60-70% din greutatea
corporală. Din totalul volumului de apă, 50% este apa intracelulară, 15% interstiţială şi 5%
circulantă. Repartiţia în ţesuturi este diferită: ţesutul adipos 20%, osos 33%, conjunctiv
60%, muscular 77%, nervos 85%. În lichidele biologice de la 90% (plasma) până la 99,5%
(saliva).
Apa transportă în tot organismul diferitele substanţe utile proceselor vitale şi
elimină produsele rezultate din metabolism. Are rol important în hidrolizele digestive,
transformând macromoleculele primite prin alimente în molecule asimilabile. Acestea şi
numeroase alte funcţii conferă apei importanţa de lichid biologic în fiinţele vii.
În organism, apa se găseşte în echilibru stabil, în sensul ca aportul de apă
echivalează pierderile.
Cantitatea de lichide pe care o pierde organismul, în interval de 24 de ore, este de
aproximativ 2500 ml, prin mai multe căi: urinară, în medie 1500 ml zilnic, fecale 150 ml,
tegumente 600-800 ml (perspiraţie insensibilă, transpiraţie) şi prin umidificarea aerului
expirat, aproximativ 300-400 ml.
Aportul de apă zilnic trebuie să fie în cantitate egală cu pierderile, de 2500 ml. El
se realizează prin băuturi - 1500 ml, restul fiind acoperit de apa care intră în constituţia
alimentelor, variabilă de la un aliment la altul, şi prin apa endogenă, rezultată din
combustiile care au loc la nivelul ţesuturilor.
Apa este un bogat izvor de energie şi constituie un bun economic cu rol activ în
dezvoltarea societăţii.

1. SURSE
Sursele de apă care pot fi folosite în alimentarea cu apă a populaţiei sunt
reprezentate de cele 3 faze ale circuitului apei în natură: ape subterane, ape de suprafaţă,
ape meteorice.

A. Apele subterane
Apele freatice se acumulează din precipitaţii, în cursul procesului de infiltrare,
deasupra primului strat impermeabil de sol. Marea lor majoritate se află între 2-3 m şi 10-
12 m adâncime, uneori sunt la adâncimi mult mai mari. Au variaţii atât de debit cât şi ale
proprietăţilor fizice, chimice şi biologice. Sunt ape sărace în substanţe minerale, datorită
micii lor adâncimi. Sunt uşor contaminabile, prin reziduurile de la suprafaţa solului. De
cele mai multe ori, stratul freatic serveşte la alimentarea fântânilor rurale.

B. Apele de suprafaţă
Provin din precipitaţiile atmosferice, topirea zăpezilor şi din izvoare. Compoziţia
acestor ape variază în limite largi, în raport cu natura rocilor, terenurilor pe care le
traversează, sezon, aportul şi proprietăţile altor ape pe care le primesc. Prin utilizarea
apelor de suprafaţă în diferite scopuri (menajere, industriale, agricole) şi, mai ales, prin
deversări de ape uzate, caracteristicile naturale ale acestor ape sunt puternic modificate.
Apele de suprafaţă se clasifică în: ape curgătoare şi ape stătătoare.
Apele curgătoare sunt constituite din râuri şi fluvii, utilizate frecvent în
aprovizionarea cu apă a centrelor poluate. Acestea prezintă variaţii foarte mari de debit,
legate de volumul precipitaţiilor. Din punct de vedere calitativ sunt necorespunzătoare,
datorită conţinutului crescut în substanţe chimice poluante şi agenţi biologici.
Apele stătătoare sunt reprezentate de lacuri, mări şi oceane, a căror apă se găseşte
în depresiuni ale scoarţei terestre.

C. Apele meteorice
Provin din precipitaţiile atmosferice: apele de ploaie şi cele rezultate din topirea
zăpezilor. Compoziţia chimică a apei meteorice diferă de cea a celorlalte surse de apă.
Apele meteorice, pure în momentul formării, se impurifică începând cu trecerea lor
prin atmosferă.
Obişnuit, apele meteorice nu îndeplinesc cerinţele igienice pentru a fi utilizate de
populaţie în scop potabil. Au debit foarte variabil, sunt poluate, au gust fad, datorită lipsei
de săruri minerale.

2. POLUAREA ŞI AUTOPURIFICAREA
Prin noţiunea de poluare sau impurificare a apei se înţelege, în sens larg,
perturbarea echilibrului biologic al ecosistemului acvatic, în urma modificărilor
proprietăţilor sale naturale. Poluarea apei poate fi: naturală (modificările se produc fără
intervenţia omului) şi artificială (modificările se datoresc activităţilor umane).

A. Poluarea naturală
Calitatea apelor poate fi modificată de unele procese naturale chimice, fizice şi
biologice. La baza acestor modificări stau reziduurile organice de origine vegetală şi
animală, care sunt descompuse prin acţiunea bacteriilor prezente în mod normal în apă.

2
 Impurificarea naturală cea mai frecventă este cunoscută sub denumirea de ,Înflorirea apei"
şi se caracterizează prin dezvoltarea excesivă a algelor albastre sau verzi. Impurificarea
naturală, produsă prin diferite modalităţi, nu are caracter de durată, ea constituind o alterare
pasageră a echilibrului biodinamic al diferitelor ecosisteme acvatice.

B. Poluarea artificială
Principala cauză a poluarii apelor se datorează activităţilor domestice şi industriale
efectuate de om. Sursele de poluare artificială pot fi împărţite în două categorii: surse
organizate şi surse neorganizate.
B1. Surse organizate:
• apele reziduale comunale - rezultă din utilizarea apei în locuinţe, instalaţii publice,
unităţi comerciale etc. Aceste surse au un potenţial epidemiologic crescut.
• apele reziduale industriale - provin de la diferite Întreprinderi industriale de pe
teritoriul colectivităţilor.
• apele reziduale zootehnice sunt eliminate de unităţile de creştere a animalelor.
Sursele de poluare organizate sunt bine cunoscute, permanente şi au avantajul de a
putea fi sub supraveghere continuă, ceea ce nu este posibil pentru sursele neorganizate.
B2. Surse neorganizate
Sunt surse de mai mică importanţă, au un caracter temporar şi difuz, adeseori
accidental. Printre cele mai importante sunt:
• reziduurile solide depozitate de malurile râurilor;
• apele de irigaţii încărcate cu substante chimice şi suspensii;
• diversele utilizări sezoniere ale apei
• deversări de reziduuri solide.
Aceste surse de poluare, precum şi altele posibile, sunt foarte variate, sub aspectul
debitului şi compoziţiei lor, şi pot produce diferite grade de poluare a apei bazinului natural
receptor.

C. Autopurificarea apei
Sursele de apă poluată au capacitatea de a se debarasa de impurităţi primite, parţial
sau până la puritatea lor anterioară poluării. Această proprietate este cunoscută sub
denumirea de proces de autopurificare.
C1. Factori fizico-chimici
• Diluţia. După deversarea unui efluent rezidual într-un bazin natural de apă are loc
amestecul între cele doua medii lichide, rezultatul final fiind reducerea concentraţiei
poluanţilor deversaţi.
• Sedimentarea. Constă în depunerea treptată a suspensiilor din apă pe fundul
albiei râului. Sedimentarea îmbunatăţeşte transparenţa, scade conţinutul microbian şi în
3
 materie organică.
• Radiaţiile solare, şi mai ales cele U.V., exercită o acţiune bacteriostatică sau bactericidă,
îndeosebi la suprafaţa apei.
• Temperatura. În bazinele naturale în care temperatura apei este scăzută, se distruge în
timp scurt flora microbiană patogenă şi condiţionat patogenă, dat fiind că aceste grupări
microbiene necesită temperaturi mai ridicate pentru supravieţuire. Temperatura ridicată
mai favorizează şi unele procese fizico- chimice, cum sunt precipitarea, adsorbţia,
absorbţia.
C2. Factori biologici
• Concurenţa microbiană. În biotopul acvatic, grupele de microorganisme patogene sunt
distruse de flora saprofită supraadaugată prin poluare, proces cunoscut sub numele de
antagonism microbian.
• Distrugerea de către organisme acvatice. Unele organisme acvatice, cum sunt
protozoarele, infuzorii, crustaceii, moluştele, au ca suport nutritiv bacteriile din apă.
• Acţiunea litică a bacteriofagilor. Contribuie la reducerea florei patogene din apă.
• Intervenţia bacteriilor în procesele biochimice din apă. Diverse grupe de microorganisme
(bacterii, fungi, protozoare etc) acţionează asupra substanţelor chimice de origine
organică sau anorganică din apă, în scopul procurării substratului nutritiv.

3. EFECTELE PRODUSE DE APĂ CU EXCES DE SUBSTANŢE CHIMICE

În mod normal, apa are o compoziţie chimică variată, cu un mare număr de elemente
chimice dizolvate. Ca urmare a poluării, la compoziţia normală se pot adauga şi alte
substanţe chimice, care produc o multitudine de situaţii în care apa poate avea efecte
directe sau indirecte asupra organismului uman.
Apa poate constitui o cale de transmitere a numeroase substanţe chimice cu acţiune
toxică. Acestea pot patrunde în organism prin apa de baut zilnică, iî cantităţi mici, timp
îndelungat, ceea ce favorizează îmbolnăvirile cronice. În alte situaţii, de obicei accidentale,
substanţele toxice pot fi prezente în concentraţii mari, producând intoxicaţia în forma acută.

a) Nitraţii
În mod normal, apa conţine cantităţi mici de nitraţi, rezultaţi din mineralizarea
materiei organice proprie apei (mg/l). În situaţii particulare, nitraţii sunt prezenţi în
concentraţii mari (zeci sau sute de mg/l), a căror provenienţă poate fi:
- antrenaţi de apa din soluri intens mineralizate
- pătrunderea în apă a materiilor organice din solurile intens poluate cu reziduuri
organice
- antrenaţi de apa din solurile intens tratate cu îngrăşăminte pe baza de azot.
Consumul de apă cu nitraţi în concentraţii mari produce afceţiunea numită, intoxicaţie
4
cu nitraţi "methemoglobinemie" sau ,,cianoza infantilă". Incidenţa este variabilă, între 5-
62/100000 loc. (populaţie infantilă 0-1 an). Se întâlneşte aproape exclusiv în localităţile
rurale şi este determinată de consumul de apă de fântână cu concentraţii mari de nitraţi.
Tratamentul constă, în principal, în întreruperea alimentării cu apă poluată cu nitraţi
- nitriţi.

b) Substanţele pesticide
Sub denumirea de substanţe pesticide sunt grupate o serie de substanţe chimice cu
efect de distrugere în masă a dăunătorilor (insecte, fungi, rozătoare, plante neproductive
etc.). Prin tratarea chimică a terenurilor agricole, o parte din substanţele pesticide sunt
fixate de sol, de unde sunt încorporate în plante sau rămân în cantităţi reziduale pe
suprafaţa lor, iar o altă parte este antrenată de apa de precipitaţii în straturile de apă
subterană sau în bazinele naturale de suprafaţă.
Pesticidele sunt substanţe care exercită numeroase acţiuni şi asupra
organismelor umane sau animale. Efectele pot fi acute sau cronice.
Efectele acute se produc în condiţii accidentale, în episoade temporare de poluare
intensă, şi sunt determinate, cu precădere, de grupul organo-fosforatelor. Acţiunea
toxică are ca substrat biochimic inhibarea colinesterazei, care nu mai poate hidroliza
acetilcolina. În organism are loc acumularea de acetilcolină, cu efecte asupra sinapselor
ganglionare. Aceasta va determina hiperexcitabilitatea sistemului nervos parasimpatic şi
central. Manifestările intoxicaţiei acute constau din cefalee, vărsături, crampe abdominale,
transpiraţii, salivaţie, lăcrimare, iar în formele severe şi contracţii musculare, abolirea
reflexelor, dificultăţi în respiraţie, lipotimie şi deces.
Efectele cronice sunt mai frecvente după expuneri la substanţe pesticide organo-
clorurate.
Acestea sunt liposolubile şi, în concentraţii oricât de mici, se acumulează în depozitele de
grăsime ale organismelor. Efectele cronice produse de pesticide (cu referire specială la
organo-clorurate) pot fi:
• hepatotoxice, cu alterarea funcţiei ficatului până la producerea hepatitei cronice;
• neurotoxice, de la simple modificări funcţionale ale EEG până la encefalopatii;
• gonadotoxice, manifestate la femei prin reducerea numărului de sarcini, avort
spontan, perturbarea ciclului menstrual, iar la barbaţi prin sterilitate;
• cancerigene.

c) Plumbul
Consumul de apă cu concentraţii de Pb crescute (în limitele permise), timp
îndelungat, poate determina intoxicaţia cronică manifestă. Simptomele sunt, în cea mai mare
parte, nespecifice: oboseală, paloare, anorexie, diaree sau constipaţie, dureri articulare sau

5
musculare, iar în forme mai grave: anemie, insomnie, iritabilitate, tremurături, greaţă, gust
metalic. Diagnosticul de intoxicaţie cronică saturniană se pune pe baza examenelor
paraclinice, care arată cantităţi de Pb sau metaboliţi, în organism, la valori crescute şi,
concomitent, concentraţii mari de Pb în apa potabilă consumată.

d) Detergenţii
Sunt substanţe cu proprietăţi de curaţire, care au, în prezent, o foarte largă utilizare
(gospodărie, industrie), ceea ce determină prezenţa ubicvitară în mediul ambiant, cu
deosebire în sursele de apă. Se numesc şi agenţi de suprafaţă, datorită capacităţii de a scadea
tensiunea superficială a lichidelor cu care vin în contact, mecanism prin care se realizează
procesul de curaţire a obiectelor.
Poluarea surselor de apă cu detergenţi se face prin deversarea în sursele de apă a
apelor reziduale menajere şi industriale, precum şi prin tratarea agricolă cu insecticide care
conţin şi detergenţi şi care ajung, prin filtrare, în apele subterane.
Una din principalele consecinţe ale poluării apei cu detergenţi este modificarea
proprietăţilor fizico-chimice şi organoleptice.
Efectele asupra organismului uman sunt de mai multe categorii. Având toxicitatea
redusă (1g/kg greutate corporală) intoxicaţia este greu realizabilă. Aceasta nu se produce şi
datorită faptului că modificarea proprietăţilor organoleptice face apa improprie de a fi
consumată în scop potabil. Prin proprietăţile de modificare a tensiunii superficiale,
detergenţii pot modifica permeabilitatea mucoaselor tubului digestiv, ceea ce favorizează
pătrunderea altor substanţe poluante cu efecte cancerigene, toxice sau de altă natură.
Pătrunşi în organism exercită efect methemoglobinizant (interferează transportul
oxigenului). Au importante efecte alergizante.

4. BIOELEMENTELE
Apa conţine un numar mare de substanţe minerale importante pentru fiziologia
umană.

Fluorul
Fluorul este larg răspândit în natură (sol, apă, alimente), cel mai frecvent sub formă
de fluoruri minerale sau organice, uneori sub formă de ioni şi, foarte rar, în stare
elementară. Apa constituie o sursă esenţială de fluor pentru organismul uman, deoarece
absorbţia acestuia este superioară celorlalte surse.
Rol
Fluorul previne formarea cariei dentare. Unele ipoteze arată că prezenţa fluorului în

6
cantitate optimă transformă hidroxiapatita din smaltul dentar în fluoroapatita (conferind
rezistenţă crescută dintelui la diverse agresiuni). Fluorul mai intervine şi prin acţiunea sa
bactericidă, inhibând metabolismul microbian al bacteriilor acidofile din flora cavităţii
orale. Fluorul are şi efecte antienzimatice, oprind desfăşurarea proceselor cariogene la
nivelul smalţului. Toate aceste acţiuni trebuie luate în considerare în evaluarea fluorului în
prevenirea cariei dentare.
Carenţa
Carenţa de fluor este recunoscută ca factorul principal în formarea cariei dentare,
profilaxia acesteia constând în normalizarea aportului de fluor al organismului. Aceasta se
poate face prin mai multe metode:
• fluorizarea apei - metoda cea mai frecvent utilizată, deoarece apa potabilă aduce
organismului cel mai mare aport de fluor
• suplimentarea orală cu fluor - cu comprimate administrate până la vârsta de 19 ani;
• aplicaţii locale;
• fluorizarea alimentelor - lapte, sare de bucătarie etc.
Exces
Consumul de apă şi alimente cu concentraţii mari de fluor exercită efecte nocive
asupra organismului, simptomatologia depinzând de doza primită şi timpul de expunere.
Intoxicaţia acută cu fluor survine doar accidental şi poate duce la deces prin
inhibiţie enzimatică, perturbarea generării şi transmiterii influxului nervos.
Intoxicaţia cronică apare la expuneri îndelungate, la doze care depasesc necesarul si
care permit acumularea fluorului în cantităţi excesive în oase şi dinţi.

5. CONDIŢII DE POTABILITATE

A. Condiţii organoleptice
Aceste caracteristici pot fi determinate exclusiv cu ajutorul organelor de simţ. Sunt
determinări care au caracter de subiectivitate, dar este subiectivă şi condiţia de apa plăcută,
cuprinsă în definiţia apei potabile. Condiţiile organoleptice sunt gustul şi mirosul.
Gustul este rezultatul prezentei în apă a elementelor minerale şi a gazelor dizolvate, cu
deosebire a oxigenului, care conferă prospeţime apei. În lipsa lor, apa este neplăcută, şi nu
satisface senzaţia de sete.
Mirosul. Apa potabilă nu trebuie să prezinte miros sesizabil de consumator. Mirosurile
particulare sunt date de substanţe poluante.

7
 B. Condiţii fizice
Obişnuit, ele se determină cu anumite aparate, având caracter de obiectivitate. Ele servesc
atât pentru aprecierea calităţilor care asigură senzaţia subiectivă în timpul consumului de
apă cât şi ca indicatori de poluare. Condiţiile fizice cuprind: pH, conductivitate electrică,
temperatura, culoare, turbiditate.
pH-ul este determinat de concentraţia ionilor de H din apă. Modificări pot surveni prin
pătrunderea poluanţilor. Creşterea sau scăderea concentraţiei ionilor de H are efecte nocive
asupra mucoase gastrice.
Conductivitatea electrică a apei exprimă cantitatea de săruri dizolvate în apă.
Temperatura. Pentru a avea gust plăcut şi a satisface senzaţia de sete, temperatura apei
trebuie să fie cuprinsă între 7-15°C. Valori mai mari de 17°C determină gust neplăcut,
datorită pierderii gazelor dizolvate (mai ales a oxigenului). Apa cu temperaturi foarte
scăzute (sub 7°C) are efecte negative asupra stării de sănătate (scade rezistenţa
organismului faţă de infecţii, determină amigdalite, faringite, laringite, determină
accelerarea tranzitului intestinal).
Culoarea. Apa potabilă trebuie să fie incoloră. Apariţia culorii în apă limitează
consumul de către populaţie, din punct de vedere organoleptic, iar unele substanţe chimice
au şi potenţial toxic. Îndeplineşte rol de indicator igienico-sanitar de poluare.
Turbiditatea este produsă de materiile insolubile, prezente în apă sub formă de particule în
suspensie. Ele pot fi de natură minerală sau organică, antrenate din sol sau provenite din
alte surse. Prezenţa lor limitează consumul de către populaţie şi constituie suport de
dezvoltare a microorganismelor (cele de natură organic), de captare a substanţelor
radioactive sau a particulelor minerale. Turbiditatea este indicator de poluare a apei.

C. Condiţii chimice
Substanţele chimice din apă pot fi compuşi naturali ai apei (prezenţi în mod
obişnuit) sau provin prin poluare. Atât pentru cei naturali cât şi pentru poluanţi, este
necesară fixarea unor limite de concentraţie (concentraţii maxime admisibile - CMA), care
limitează substanţele chimice la valori care nu sunt nocive organismului uman.
D. Condiţii bacteriologice
Apa potabilă, din punct de vedere bacteriologic, este cea în care bacteriile patogene
sunt total absente. Identificarea acestora în apă nu este posibilă totdeauna, datorită timpului
lor de supravieţuire (uneori scurt), sensibilităţi mari la clor, densităţii lor reduse în apă şi
lipsei metodologiei de determinare adecvată. Prezenţa bacteriilor patogene în apă poate fi
pusă în evidenţă prin alte grupări bacteriene, care sunt prezente în apă totdeauna în condiţii
de poluare cu bacterii patogene, şi a căror determinare este simplu de executat. Ele
constituie indicatorii igienico-sanitari bacteriologici.

8
E. Condiţii biologice
Organismele vegetale şi animale din apă sunt grupate în asociaţii (biocenoze), a
căror componenţă depinde de fondul fizic, chimic şi biologic al apei în care trăiesc. Analiza
biologică este rapidă, nu necesită tehnici deosebite şi prezintă specificitate. Indicatorii
biologici prevăzuţi ‚în standardele de apă potabilă cuprind organisme vizibile cu ochiul
liber sau microscopic, organisme indicatoare de poluare, indicatori de modificare a
proprietăţilor organoleptice ale apei etc.

F. Condiţii de radioactivitate
Apa potabilă prezintă un grad redus de radioactivitate, datorită substanţelor
radioactive componente ale solului care delimitează sursele de apă, denumită
radioactivitate naturală. La aceasta se poate adauga radioactivitatea artificială, provenită în
principal din deversările de ape uzate cu conţinut radioactiv. Determinarea radioactivităţii
se face prin măsurarea radioactivităţii globale (emiţători de radiaţie α şi β), care se
raportează la dozele limită admise, prevăzute în standarde. Emiţătorii de radiaţii nu sunt
normaţi, nivelul lor fiind stabilit de organele sanitare locale, conform fondului radioactiv.

Bolile contagioase transmise prin apă. Grupurile lor. Formele de manifestare a

patologiilor hidrice.

Bolile infecţioase transmise prin apă se manifestă sub forma de endemii, epidemii şi
forme sporadice.

Epidemiile hidrice
Caracterele principale ale epidemiilor hidrice:
 caracter exploziv – cuprinderea unui nr. de persoane într-un timp relativ scurt
 infectarea persoanelor receptive care consumă apă contaminată
 suprapunerea epidemiilor pe aria de alimentare cu apă a populaţiei din aceeaşi sursă
 apariţia epidemiei în orice anotimp, dar cu precadere în cel rece
 încetarea epidemiei ca urmare a măsurlor luate tot atât de brusc cum a început

Rămâne un număr mic de cazuri ce se găsesc în perioada de incubaţie şi apar mai

târziu în contact.
Caractere secundare ale epidemiilor hidrice:
 apariţia înainte de izbucnirea epidemiei a unui nr. mare de boli digestive ca enterita,
diaree, uneori gravă, mai ales la copii sau populaţia sensibilă
 existenţa unor afecţiuni la sistemul de alimentare cu apă, ce explică apariţia epidemiei.
Trebuie de menţionat că poluarea e produsă departe de zona epidemiei.

9
 Lipsa germenilor patogeni din apă la momentul declanşării epidemiei

Endemia – o forma de îmbolnăvire ce cuprinde un nr. redus de cazuri în comparaţie cu

epidemia, dar care se găsesc permanent într-o anumită zonă sau localitate. Se întâlnesc
frecvent în zonele cu grad scăzut de igienă.

Clasificarea maladiilor transmise prin intermediul apelor:

- Maladii microbiene:
holera, tuberculoza
febra tifoidă,
dizenteria,diareea,
leptospiroze,
bruceloza,
tubaremia,

- Maladii virale:
poliomielita,
hepatita A,
conjunctvita de bazin,
retrovirusurile

- Maladii parazitare: amibiaza

10