Tulburările anxioase ale copilăriei

Tulburările anxioase ale copilăriei sunt o categorie ce include stările nevrotice în care anxietatea este elementul
clinic predominant.

Putem vorbi despre trei forme de manifestare la copil:

 anxietatea de separaţie
 tulburarea evitantă a copilăriei
 anxietatea excesivă

Adiţional acestor trei forme specifice copilăriei, putem vorbi şi despre alte tulburări anxioase care apar şi la adulţi:

 fobia simplă
 fobia socială
 panica
 tulburarea obsesiv-compulsivă
 tulburarea stresului posttraumatic

Anxietatea de separaţie

Principalul simptom după care se recunoaşte această tulburare este anxietatea excesivă în legătură cu separarea
de cei de care copilul este ataşat. Când survine supărarea, copilul poate experimenta o anxietate mergând până la
panică. Reacţia depăşeşte pe cea aşteptată la nivelul de dezvoltare al copilului.
Copiii cu această tulburare au adesea frici de animale, de monştri şi de situaţii care sunt percepute ca prezentând
pericol pentru integritatea familiei şi a lor înşişi – pot avea frici exagerate de hoţi, spărgători, răpitori de copii, de
accidente de automobil sau de călătoria cu avionul, preocupări în legătură cu agonia şi moartea.
Majoritatea copiilor mai mici acuză anxietate pervasivă în legătură cu pericolele unei anumite maladii sau în
legătură cu moartea. Când separarea este ameninţătoare sau iminentă apare anxietatea anticipatorie. Copiii mici
suferă numai când separarea survine realmente.
Pot să nu experimenteze toate acestea, dar în schimb să fie cuprinşi de dor de casă şi de nostalgie , mergând până
la disconfort sau chiar panică, atunci când se află departe de casă; doresc fierbinte să se întoarcă acasă şi sunt
preocupaţi de fantezii de reunire.
Aceşti copii pot prezenta episoade recurente de retragere socială, apatie, tristeţe sau dificultate de concentrare în
muncă sau în joc. Ocazional pot deveni violenţi faţă de o persoană care forţează separarea.

Pe lângă aceste simptome, pot apărea o serie de elemente asociate:

 frica de întuneric – poate relata că vede ochi aţintiţi asupra lor în întuneric, că animale mitice îi privesc
feroce, ori că nişte creaturi sângeroase se reped la el;
 dispoziţia depresivă – devine mai persistentă în decursul timpului, justificând diagnosticul adiţional de
distimie sau de depresie majoră;
 sunt pretenţioşi, intrusivi şi cu o necesitate de atenţie constantă;
 se plânge că nimeni nu-l iubeşte sau nu are grijă de el şi că doreşte să fie mort, în special dacă separarea
este forţată;
 alţii sunt extrem de conştiincioşi, supuşi şi dornici să placă;
 când nu sunt făcute nici un fel de cereri de separare, copiii cu anxietate de separare nu au de regulă
dificultăţi interpersonale.

În formele sale severe, tulburarea poate fi foarte incapacitantă, copilul fiind incapabil să frecventeze şcoala şi să
funcţioneze independent. Această tulburare se dezvoltă după unele stresuri de viaţă , de regulă o pierdere,
moartea unei rude sau a unui animal iubit, o maladie a copilului sau a unei rude ori o schimbare în ambianţa
copilului. Este mai frecventă în familiile strâns unite şi afectuoase.

Tulburarea evitantă a copilăriei

Această tulburare se manifestă printr-o timiditate excesivă la contactul cu persoane nonfamiliare, care este de
suficientă severitate pentru a interfera cu activitatea socială în relaţiile cu egalii, pe o durata de cel puţin 6 luni.
Această timiditate este cuplată cu dorinţa clară de implicare socială cu oameni familiari.

Relaţiile cu membrii familiei şi cu alte persoane familiare sunt calde şi satisfăcătoare. Un copil cu această tulburare
apare ca fiind retras social, jenat şi timid când se află în compania unor persoane nonfamiliare şi va deveni anxios
când i se face chiar şi cea mai banală cerere de a interacţiona cu străinii. Când anxietatea socială este severă,
copilul poate deveni incoerent sau mut, chiar dacă aptitudinile sale comunicaţionale nu sunt alterate. Aceşti copii
nu sunt agresivi, dar sunt lipsiţi de încredere în ei. Tulburarea apare rar singură, fiind însoţită de regulă de o altă
tulburare anxioasă, cum ar fi anxietatea excesivă.

Anxietatea excesivă
Copilul care suferă de anxietate excesivă tinde să fie extrem de sfios, se teme de evenimente viitoare, cum ar fi
examinările, posibilitatea unei vătămări sau includerea în activităţile de grup ale egalilor. Se teme în legatură cu
satisfacerea aşteptărilor, cum ar fi punctualitatea, respectarea dispoziţiilor date, efectuarea unei activităţi de
rutină. Este extrem de preocupat de comportamentul său anterior.

Fobiile
Fobiile sunt tulburări psihice care se manifestă printr-o teamă persistentă, evitare, o stare intensă de anxietate.
Copilul recunoaşte faptul că teama este excesivă şi nerezonabilă. Fobiile pot fi simple sau sociale. La copii, fobiile
simple cele mai frecvente cuprind teama de animale şi trama de proceduri medicale. Fobiile sociale cele mai
frecvente la copii includ teama de a vorbi sau de a mânca în public.

Panica
Panica cu sau fără agorafobie se diagnostichează la copii după aceleaşi criterii ca şi la adulţi. Panica fără agorafobie
se caracterizează prin atacuri spontane de anxietate, cu multiple simptome fiziologice. Panica cu agorafobie
cuprinde atacuri de panică însoţite de comportamentul de evitare a situaţiilor care consideră că i-ar putea provoca
atacuri de panică.

Tulburarea obsesiv-compulsivă
Se caracterizează prin apariţia unor gânduri şi/sau ritualuri comportamentale obsesive şi deranjante. Întreruperea
acestor gânduri sau ritualuri provoacă o stare de stres dusă la extrem. Gândurile obsesive cele mai frecvente sunt
cele legate de îndoială, moarte sau contaminare. Comportamentele obsesive cele mai des întâlnite cuprind
spălarea, verificarea, atingerea, ritualuri de numărare. Această tulburare este extrem de rară la copil (aproximativ
2% din totalul tulburărilor psihice ale copilăriei).

Stresul posttraumatic
Este tulburarea anxioasă ce apare la copil pe fondul unei perioade de stres continuu şi intens în urma unui
eveniment traumatic (dezastru natural, abuz fizic, etc.). Tulburarea se manifestă prin retrăirea repetată a
evenimentului traumatic, evitarea situaţiilor asociate cu acest eveniment şi simptome de excitaţie persistentă.