Sunteți pe pagina 1din 4

Valeriu Gherghel

7 autori care au descris cum ard cărțile. De la


Cervantes la Dai Sijie

Cine nu-şi aminteşte filmul lui François Truffaut din 1966?


E vorba de ecranizarea romanului scris de Ray Bradbury
(n.1920), Fahrenheit 451. Dar Bradbury nu e singurul
scriitor care a imaginat incendierea bibliotecilor.
Primul este desigur Cervantes, cu Don Quijote. Un capitol
prezintă intervenţia preotului şi a spiţerului în biblioteca
nobilului Cavaler al Tristei Figuri, care e, în opinia lui
Miguel de Unamuno, un „Christ gotic cu angoase
moderne". Cei doi controlează cărţile din bibliotecă
(majoritatea sînt romane cavalereşti) şi aruncă o mare parte
din ele în foc.

Al doilea cronologic este Elias Canetti (a luat premiul


Nobel pentru literatură, în 1981) cu romanul Die
Blendung (Orbirea), publicat în 1935.

Următorul pe lista mea este Mervyn Peake (1911-1968), cu


trilogia fantasy, Titus Groan, titlu tradus în franceză
ca Titus d'Enfer. Prima ediţie a romanului este din 1946.
Biblioteca incendiată aparţine lordului Sepulchrave,
stăpânul castelului Gormenghast. Stăpânul are obiceiul
demodat de a citi. Dar biblioteca sa cade pradă flăcărilor.

Abia acum ar veni Ray Bradbury cu romanul Fahrenheit


451 (publicat în 1953), care este o distopie. În societatea
imaginată de Bradbury, pompierii au menirea de a da foc
1
tuturor cărţilor. Lectura e o activitate ilicită. Pentru a păstra
carţile, oamenii inşişi trebuie sa devină cărţi, memorîndu-
le.

Ar urma, după socotelile mele, Umberto Eco. În Numele


trandafirului (1981), la final, biblioteca abaţiei ia foc şi
arde vreme de trei zile. Incendiul e o metaforă pentru
sfârşitul unei lumi.

Şi prozatorul merican Paul Auster descrie un incendiu


livresc, în romanul In the Country of Last Things (1987),
tradus de francezi sub titlul complet modificat de Le
voyage d’Anna Blume.

Şi îmi mai aduc aminte de o incendiere a cărţilor: poate fi


găsită în romanul lui Dai Sijie, publicat la Gallimard, în
anul 2000, şi tradus la noi sub titlul Balzac şi Micuţa
Croitoreasă chineză.

Cine a dat foc biblotecii din Alexandria?


„Dacă toate aceste cărţi sînt în acord cu învăţătura din
Coran, sînt complet inutile. Dacă susţin ceva diferit decît
învăţăturile din Coran, sînt vătămătoare şi periculoase. În
ambele cazuri, cărţile se cuvin nimicite” (Polastron, p.41).
Bibliotecile se situează aşadar în inima tuturor conflictelor
şi, din păcate, reprezintă mereu una din victimele lor. Voi
prezenta cîteva episoade. De altfel, unii mistici şi religioşi
au socotit că doar cei ignoranţi, „săracii cu duhul”,
analfabeţii şi inocenţii pot mîntui lumea. Într-un fel, cartea
2
e „dublul” omului: a-i da foc echivalează cu a ucide omul
(p.14).

Acesta a fost şi destinul bibliotecii lui Assurbanipal, fiul


regelui sumerian Senncherib. Ridicată în cuprinsul
palatului regal de lîngă Ninive, biblioteca a fost distrusă, în
612 ante Christum, de o coaliţie formată din oşti venite din
Babilon, sciţi şi mezi. Biblioteca adunase aproape jumătate
de milion de tăbliţe cuneiforme, ordonate sub 5000 de
titluri (pp.19-22).

Mult mai fragile decît tăbliţele sînt, desigur, papirusurile


din Egipt. Biblioteca faraonului Ramses al II-lea conţinea
tot felul de cărţi: tratate de teologie sau cu conţinut
astrologic, cărţi de vise, manuale de medicină, relatări
diverse... O parte a acestor cărţi a fost distrusă în timpul
conflictelor religioase, care au însoţit trecerea de la cultul
lui Amon la cultul lui Aton. Şi înapoi la cultul lui Amon (pe
la 1360-1350). Perşii lui Cambyse au desăvîrşit distrugerea,
în 525, după o însemnare a lui Herodot (p.27).

Alexandria a devenit, după cum se ştie, un oraş mitic,


datorită savanţilor, exegeţilor, traducătorilor, şcolilor şi
numărului cărţilor. Ele aveau, pe atunci, forma unui sul, a
unui rulou, rotulus.

Unii au spus că biblioteca din Alexandria adăpostea 40.000


de cărţi. Alţii au vorbit de 400.000. Unii au pomenit chiar
de un milion. O primă distrugere a avut loc, în anul 48 ante
Christum, în timpul unui atac al trupelor lui Caesar.
Distrugerea nu a fost voită, ci a fost rodul unei întîmplări
3
nefericite. Seneca a notat acest eveniment, dar nu i-a dat
mare importanță. Mai apoi biblioteca a devenit una din
țintele fanatismului creștin. În 415, a fost ucisă Hypathia.
Nu știm sigur dacă patriarhul Chiril a fost la originea
crimei, dar putem bănui maligna lui influență. Este sigur că,
în secolul al V-lea, biblioteca a fost prădată de mai multe
ori.

În schimb, după unele surse, abia în anul 640 post Cristum,


califul Omar (581-644) a distrus-o, urmînd argumentul
foarte precis şi implacabil, citat deasupra acestei note.

Din nefericire, distrugerea bibliotecilor nu s-a oprit odată


cu inferenţa dilematică a califului.
Am citat din Lucien X. Polastron, Livres en feu. Histoire de
la destruction sans fin des bibliothèques, Paris: Gallimard,
2009, 543p.; ediţia întîi: Paris: Éditions Denoël, 2004,
430p.

S-ar putea să vă placă și