Sunteți pe pagina 1din 2

Gheronda Iosif Vatopedinul - „Cu judecata cu care

judecaţi, veţi fi judecaţi”


8 SEPTEMBRIE 2019

http://www.ganduridinierusalim.com/cu-judecata-cu-care-judecati-veti-fi-judecati/

Firea omenească este socotită bolnavă atunci când lipseşte din ea


harul dumnezeiesc, care desăvârşeşte şi susţine toate, de vreme ce
„pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le plineşte”. Acest
lucru este subliniat şi de Domnul nostru atunci când spune: „Căci
fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Însă, în afară de
prezenţa harului, este neapărat necesară şi intenţia şi împreună-
lucrarea omenească, în acord cu canoanele morale ale raţiunii şi cu
dumnezeieştile porunci, care vor provoca intervenţia dumnezeiască.

Omul care judecă cu uşurinţă o face întrucât s-a obişnuit în mod


greşit să cerceteze mai degrabă faptele şi gândurile străine decât pe
ale sale. El a uitat cuvintele Scripturii, care spune: „Nu judecaţi, ca
să nu fiţi judecaţi”, şi: „Cu judecata cu care judecaţi, veţi fi
judecaţi”.

Obişnuinţa atât de comună a judecării cuvintelor şi faptelor este o


boală sufletească, ce provine din învârtoşarea puterii cuvântătoare
(raţionale) a minţii, învârtoşare care este mai curând născută de
egocentrism.

Întoarcerea spre sine, care este însoţită de osândirea de sine, este


considerată absolut necesară pentru diagnoza şi conştientizarea
propriilor noastre greşeli şi erori. Canonul şi dogma necesară a vieţii
este legiuirea evanghelică, fără de care omul nu se poate pune pe
picioare. „Legea duhului vieţii” (Romani 8, 2), care este în stare să
ne slobozească de moartea în care ne-am prăbuşit, ne trasează noi
căi de viaţă. Dragostea uneşte „cele despărţite întru unul”, creează
o legătură, o comuniune. Ne învaţă că „datori suntem să ne punem
sufletele pentru fraţii noştri” (1 Ioan 3, 16) şi „purtaţi-vă sarcinile
unii altora” (Galateni 6, 2) şi „toate ale voastre cu dragoste să se
facă” (1 Corinteni 16, 14).

Necunoaşterea învăţăturii evanghelice îngăduie înrâurirea


iraţionalului şi îndepărtează harul dumnezeiesc. Întrucât omul nu
posedă cunoaşterea lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu a ajuns încă
la luminare, se înşală în judecăţile sale. De aici începe
„îndreptăţirea” lui „de ce?”, „dacă” şi al lui „oare?”, şi pornesc
osândirea, împotrivirea, neascultarea, ura şi, în general, răutatea.

Desfiinţarea tuturor acestor răutăţi o poate dărui Domnul nostru


prin cuvântul Lui: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe
altul” (Ioan 13, 34), şi: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13,
35). Cel care s-a îngrijit să ţină legea iubirii evanghelice, după
porunca Domnului nostru, se izbăveşte de răutatea
atotcuprinzătoare. Atunci, nici nu judecă, nici nu unelteşte, nici nu
face răul şi se izbăveşte fără o străduinţă specială de omul cel vechi
şi de toată legea pervertirii, de vreme ce dragostea pe toate le pune
în rânduială.

Gheronda Iosif Vatopedinul - Extras din ”Dialoguri la Athos”