Factori geomorfologici ai scurgerii hidrografice

Formațiuni lacustre: lacuri, bălți, mlaștini

Acviferele cuprind depozitele de apă subterană în stare de mișcare sau de
staționare. Masele de apă ale formațiunilor lacustre provin fie direct din
precipitațiile care cad pe suprafața solului, fie din scurgerile de suprafață și sub
suprafață ale versanților ce le înconjoară, fie din acvifere sau cursuri de apă când
acestea le traversează sau, cel mai adesea, din toate aceste posibilități. Apele
acvifere provin din infiltrația unei părți a precipitațiilor atmosferice și respectiv
din alimentări de către cursurile de apă când acestea se întretaie. Bălțile și
mlaștinile sunt mase de apă întinse, cu adâncime mică, acoperite pe porțiuni mari
de vegetație acvatică. Mlaștinile sunt de fapt bălți aflate într-o stare avansată de
degradare datorită invadării complete cu vegetație și a depunerilor de mâl.
Prin termenul „lac” înțelegem un volum de apă stagnant, cantonat într-o
depresiune. Suprafața totală a lacurilor existente pe Pământ acoperă 1,8% din
suprafața acestuia iar ca număr se apreciază că există aproximativ 1.000.000, cele
mai multe fiind situate în emisfera nordică.
Lacurile se caracterizează prin: coordonate geografice, altitudinea la care
sunt situate și ca elemente morfologice avem: suprafața, lățimea, lungimea,
adâncimea, sinuozitatea malurilor, perimetrul și volumul de apă. Orice chiuvetă
lacustră se individualizează printr-o zonă de țărm și una de adâncime. În zona de
țărm deosebim malul ca parte a uscatului care înconjoară lacul și respectiv țărmul
care este arealul de contact dintre uscat și apă și care se află într-o continuă
modificare.
Suprafața lacului este arealul ocupat de oglinda apei si care este variabil în
funcție de nivelul apei în lac.
Lungimea lacului reprezintă distanța măsurată pe axa lacului între punctele
extreme ale chiuvetei lacustre.
 Lățimea medie a lacului se obține ca raport între suprafața lacului si
lungimea acestuia. De asemenea se mai utilizează lățimea maximă si minimă,
acestea fiind distanțele măsurate dintre cele mai îndepărtate si apropiate puncte
de pe malurile lacului.
Volumul lacului se poate determina dacă se cunoaște curba suprafețelor și
de asemenea se poate determina și o adâncime medie raportând volumul lacului
la suprafața acestuia.
Adâncimea maximă reprezintă cea mai mare adâncime în lac și se măsoară
din curba suprafețelor.
În ceea ce privește mișcarea apei în lacuri aceasta depinde atât de mărimea
lacului cât și de factorii care acționează asupra masei de apă. În cazul lacurilor
mici uneori este important în mișcarea apei și volumul de apă care intră în lac prin
afluenți și respectiv volumul de apă care iese din lac prin emisari.
La lacurile cu volum mare, mișcarea apelor în zona de vărsare a afluenților
este ușor observabilă datorită diferențelor de turbiditate a apelor. În afara
mișcărilor provocate de intrările/ieșirile din lac, un rol important îl are mișcarea
aerului care generează apariția valurilor. Mărimea valurilor depinde de viteza
vântului și mărimea lacului. Mișcarea apei este importantă deoarece modifică
linia țărmului, influențează procesul de eroziune, ajută la oxigenarea apei și
intensifică procesele de autoepurare ale apei.
De asemenea, pe suprafața lacurilor, în cazul variațiilor bruște de presiune
pot apărea și valuri staționare numite seișe. Bilanțul tipic al apelor constă în
estimarea tuturor surselor de aport și extracție de apă pe o perioadă dată de timp
și poate fi negativ, pozitiv sau neutru.
La intrări avem: precipitații, alimentarea din râuri, din izvoare și din
subteran.
La ieșiri avem: evaporația, pierderi prin infiltrații si emisarii.
 Apele subterane (acviferele)
Conțin depozitele de apă de sub nivelul solului. Prezența lor sub formă
naturală este datorată infiltrației apelor prin precipitații care pătrund prin porii si
golurile rocilor permeabile ajungând la straturile de rocă impermeabilă. Solul
saturat cu apă care se află deasupra stratului impermeabil poartă denumirea de
strat acvifer.
Se pot clasifica în acvifere freatice și de adâncime. Cele freatice sunt situate
în apropierea suprafeței solului, curgerea apei în interiorul lor datorându-se
diferenței de sarcină piezometrică. Sunt alimentate din apele provenite din
precipitații și din cele de suprafață, fiind deci influențate de condițiile
meteorologice iar legătura cu suprafața terenului se realizează prin intermediul
izvoarelor. Acviferele de adâncime sunt cuprinse între 2 straturi impermeabile. De
regulă sunt sub presiune iar debitele lor sunt aproximativ constante. Referitor la
legătura apelor subterane cu râurile, ele pot fi alimentate din acestea sau le pot
alimenta sau nu se intersectează deloc.
Izvoarele se întâlnesc atunci când apa subterană iese la suprafață sub forma
unei vâne concentrate. Se pot clasifica după:
a) Acviferul care îl alimentează:
➢ În zona de aerație
➢ Din straturi de adâncime
➢ Din pânze freatice
b) După temperatură:
➢ Reci
➢ Termale
c) În funcție de cantitatea sărurilor dizolvate:
➢ Dulci
➢ Minerale
 Cadastrul apelor - constă în activitatea de inventariere, clasificare, evidență
și sinteză a datelor referitoare la rețelele hidrografice, resursele de apă, lucrările
de gospodărire a apelor. Rețeaua hidrografică a României aparține bazinului Mării
Negre, este colectată în proporție de 94% de Dunăre și are o lungime de circa
115.000 km. În cadrul acestei rețele au fost codificate 4864 de râuri cu o lungime
totală însumată de 78.905 km, fiind inventariate și codificate doare acele cursuri
de apă cu lungimea mai mare de 5 km și cu suprafața bazinului hidrografic mai
mare de 10 km2. În ceea ce privește lacurile, sunt circa 3500 care acopera 1,13%
din suprafața țării.
Hidrometria cursurilor de apă – se referă la culegerea, prelucrarea primară
și instrumentele necesare pentru datele referitoare la elementele care
caracterizează cursurile de apă și lacurile naturale sau artificiale. În sens restrâns
ea se referă la măsurarea de adâncimi sau nivele și viteze sau debite pe albii și
canale. Aceste date oglindesc realitatea și formează baza de studiu, ceea ce
permite orientarea generală în hidrologie, verificarea și formularea de concepte
teoretice și metodologii iar în final generalizarea spațială și analiza statistică.
Efectuarea măsurătorilor este o acțiune de durată (20-30 de ani) ceea ce implică
necesitatea de personal și a unei baze materiale iar structura tehnico-economică
trebuie să fie corelată atât cu obiectivele actuale cât și cu cele viitoare.
Rețeaua hidrometrică – totalitatea stațiilor și posturilor hidrometrice. Sația
hidrometrică este un amplasament special construit și dotat corespunzător, aflat
pe un curs de apă, un canal sau un loc unde se realizează după un program
prestabilit măsurători sistematice de nivel, debit, debit solid, calitate a apei.
Stațiile și posturile hidrometrice pot fi permanente sau temporare. Stațiile
permanente au durata de funcționare peste 25 de ani și formează rețeaua
hidrometrică de bază. În țara noastră există circa 800 de puncte hidrometrice
permanente iar pentru identificare se asociază cu numele râului, coordonatele
geografice, kilometrajul, localitatea, suprafața bazinului hidrografic aferent și data
intrării în activitate.
 Pentru orice stație hidrometrică trebuie să se asigure caracterul natural al
mărimilor înregistrate. Criteriile de amplasare sunt:
- pe sectoare lungi, fără afluenți majori, variația de debit dintre 2 stații
fiind mai mică de 20%
- la confluențe importante, având post și în amonte și în aval de
confluență
Rețeaua auxiliară completează rețeaua de bază în cazul în care există o
necesitate de mai multe date la nivel local. De asemenea se mai utilizează în cazul
în care se dorește construirea unor uvraje hidrotehnice în zone în care nu există
posturi ale rețelei de bază. Datele înregistrate de acestea se corelează cu cele de
la posturile învecinate și ulterior sunt utilizate în analizele hidrologice.