N. K.

Jemisin s-a născut în 1972 în Iowa City, dar a crescut în Mobile,

Alabama, şi în New York, unde locuieşte şi acum. Este licenţiată în psihologie
la Tulane University şi în prezent îşi câştigă existenţa din consiliere
psihologică la New York. A participat la câteva ateliere de scriere creativă şi
a publicat romane care s-au bucurat de succes, cât şi proză scurtă.
Considerată una dintre cele mai puternice voci ale literaturii speculative din
ultimii ani, autoarea figurează în mai multe antologii şi volume colective. A
debutat în 2010 cu romanul The Hundred Thousand Kingdoms, primul din
seria Inheritance, nominalizat la premiile Nebula, Hugo şi World Fantasy. În
aceeaşi serie au apărut The Broken Kingdoms (2010) şi The Kingdom of Gods
(2011). Povestirile sale au fost publicate în diverse volume colective şi
nominalizate la premii prestigioase. În 2015 este programat să apară romanul
The Fifth Season, primul volum dintr-o trilogie.
 N. K. Jemisin

Luna ucigaşă

Traducere din limba engleză

Silviu Genescu
 Nota autorului
La fel ca majoritatea autorilor de fantasy, am descoperit că este o
provocare să scrii un material influenţat de culturile reale (trecute). În unele
cazuri, cred că ar fi fost mult mai uşor să scriu ficţiune istorică pură, pentru
că aş fi folosit întreaga informaţie culturală şi faptică oferită de manuale şi de
ştiinţă. Din moment ce acesta este un roman fantasy, nu un text istoric, m-
am trezit în situaţia ciudată de a trebui să înlătur orice aspect istoric din
aceste poveşti, lipsindu-le de substanţa realităţii. Scopul meu a fost să aduc
un omagiu, nu să copiez realitatea. Egiptologii de duminică sunt avertizaţi.
M-am chinuit mai ales cu numele personajelor, fiindcă în multe culturi
numele au componente semnificative din cuvinte din aceste limbi, însă aici
nu ne aflăm pe Pământ, aşa că n-am putut folosi niciuna dintre limbi. În loc
de asta, am încercat să dau o structură potrivită, evitând în acelaşi timp
componente care ar fi avut un înţeles în acele limbi. Din moment ce nu sunt
un expert, este posibil ca vreunul dintre personaje să aibă un nume care să
însemne „iubitul brânză“ sau ceva similar. Scuzele mele dacă s-a întâmplat
aşa.
 Toţi oamenii visează, însă nu în mod egal. Aceia care visează noaptea prin
cotloanele prăfuite ale minţii lor, se trezesc a doua zi că descoperă că a fost o
vanitate; însă visătorii din timpul zilei sunt oameni periculoşi, pentru că
aceştia-şi trăiesc visele cu ochii deschişi, pentru a le face posibile.

T.E. Lawrence
Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii: Un triumf
 1
În întunericul viselor, un suflet poate muri. Temerile cu care ne confruntăm
între umbre sunt precum reflexiile din sticlă. Este normal să loveşti o reflexie
care ofensează, dar atunci sticla taie; sufletul sângerează. Menirea
Colectorului este acea de a salva sufletul cu orice preţ.
(Înţelepciune)

În bezna priveghiului a murit un suflet. Carnea sa însă este încă flămândă,

sălbatic de trează.
Menirea Secerătorului nu este să salveze.

Barbarii din nord îşi învăţau copiii să se teamă de Luna Visătoare,

pretinzând că ea aducea nebunie. Aceasta era o blasfemie lesne de iertat. În
unele nopţi, lumina ciudată a lunii scălda întregul Gujaareh în vârtejuri
uleioase de ametist şi acvamarin. Putea face cocioabele celor de jos să pară
solide şi vrednice, şirurile de cărămizi din pământ lucind ca şi cum ar fi fost
argintate. Sub umbrele ciudate proiectate de lumina lunii, un bărbat s-ar fi
putut chirci pe pervazul umbrit al unei clădiri, arătând ca o gravură ştearsă
pe fondul cenuşiului pătat. Pe acest tărâm, un astfel de bărbat ar fi un preot
dedicat celor mai sacre îndatoriri ale sale.
Nu numai umbrele-l ajutau pe preot să se furişeze. Pregătirea îndelungată
îi înăbuşea paşii pe piatră, tălpile-i erau, oricum, goale. De altfel, era îmbrăcat
sumar, încrezându-se în întunecimea pielii sale drept camuflaj, pe când se
strecura mai departe, luându-se după zgomotele oraşului. Plânsul unui copil
din clădirea de peste drum. Făcu un pas. Râsul de la câteva etaje de sub
marginea pervazului. Se îndreptă de spate când ajunse la fereastra care-i era
ţintă. Un plânset înăbuşit şi zgomotul unei încăierări de pe o alee la un cvartal
distanţă. Se opri, ascultând şi încruntându-se. Însă zarva încetă când lipăitul
unor sandale pe pavelele din piatră se pierdu în depărtare, iar el se destinse.
Când strigătele de iubire ale tinerei perechi de alături plutiră pe-o pală de
vânt, se strecură printre perdelele camerei din spatele lor.
Un dormitor: un exemplu de eleganţă ponosită. Ochii preotului distinseră
scaune graţioase, îmbrăcate în stofă zdrenţuită, mobilele din lemn fără
culoare din cauza lipsei lustrului. Ajungând lângă pat, avu grijă să nu
umbrească faţa celui care dormea acolo, însă ochii bătrânului se deschiseră
oricum, clipind umezi în lumina slabă.
– Precum m-am gândit şi eu, zise bătrânul, al cărui nume era Yeyezu.
 Glasul său aspru zgâria liniştea.
– Tu care dintre ei eşti?
– Ehiru, spuse preotul.
Vocea lui era moale şi adâncă, precum umbrele din încăpere.
– Cu numele de Nsha, în vise.
Ochii bătrânului se căscară de surpriză şi plăcere.
– Acesta-i numele de suflet al trandafirului. Cui îi datorez această onoare?
Ehiru scoase un oftat încet. Întotdeauna era mai greu să confere pacea
odată ce datornicul unei zeciuieli era trezit şi înspăimântat. De aceea Legea
cerea Colectorilor să pătrundă tiptil în clădiri. Însă lui Yeyezu nu-i era frică,
descoperi imediat Ehiru, aşa că decise să răspundă întrebării bătrânului, cu
toate că ar fi preferat să-şi facă treaba fără nicio conversaţie.
– Fiul tău cel mare a cerut să se facă asta pentru tine, zise el.
Din cingătoarea acoperământului său de şale trase jungissa: o piatră
şlefuită, lungă cât un deget, ca o sticlă întunecată, care fusese cioplită să
semene cu o cicadă. Ochii lui Yeyezu urmăreau jungissa pe când Ehiru o
ridică. Pietrele erau o legendă pentru raritatea lor, precum şi pentru puterea
lor, şi puţini dintre credincioşii Hananjei văzuseră vreodată una.
– Cererea a fost luată în consideraţie şi acceptată de Consiliul Căilor, apoi
predată mie ca s-o aduc la îndeplinire.
Bătrânul dădu din cap, întinzând spre jungissa o mână tremurătoare.
Ehiru coborî piatra în aşa fel încât Yeyesu să-şi poată plimba degetele pe
garda sa fin dăltuită, dar o ţinea bine în mână. Pietrele jungissa erau prea
sacre ca să fii neglijent. Uimirea-l făcea pe Yeyezu să pară mult mai tânăr.
Ehiru nu se putu abţine să nu zâmbească observând asta.
– A gustat din multe din visele tale, Yeyezu-Tată, spuse el, trăgând
jungissa foarte încet dintre degetele bătrânului, pentru ca el să poată auzi
cuvintele lui Ehiru.
Yeyezu oftă, însă-şi coborî mâna.
– A băut adânc din speranţele şi spaimele tale. Acum Îţi cere să I te alături
în Ina-Karekh. Îi vei oferi această ultimă ofrandă?
– Cu bucurie, rosti Yeyezu, şi închise ochii.
Aşa că Ehiru se aplecă şi sărută fruntea bătrânului. Pielea înfierbântată,
delicată precum un papirus, se netezi sub buzele sale. Când se retrase şi
potrivi jungissa pe locul sărutului său, piatra tremură la o bătaie a unghiei
sale şi intră într-o vibraţie de-abia vizibilă. Yeyezu alunecă în somn, iar Ehiru
îşi lăsă vârful degetelor pe pleoapele bătrânului pentru a începe.
În liniştea relativă a serii din oraş, în încăpere răsunau numai respiraţiile:
mai întâi a lui Ehiru şi a lui Yeyezu, apoi numai a lui Ehiru. În mijlocul noii
tăceri – pentru că jungissa încetase să mai vibreze la sfârşitul visului – Ehiru
rămase în picioare câteva clipe, lăsând langoarea sevei proaspăt adunate a
visului să se răspândească prin el. Când consideră că venise momentul
potrivit, scoase un alt ornament de la şold, acesta fiind o mică emisferă din
obsidian, pe a cărei faţetă plată fusese gravat un trandafir de oază,
scrijeliturile fiind umplute cu praful de cerneală. Apăsă cu grijă gravura pe
pielea pieptului sfrijit, nemişcat, al lui Yeyezu, aşezându-şi semnătura pe
imaginea de pe piele. Zâmbetul care zăbovea pe buzele tot mai reci ale
bătrânului era chiar şi mai frumos.
– Întotdeauna vise de bucurie, prietene, şopti el, înainte de a trage
cearşaful şi de a aranja membrele lui Yeyezu într-o poziţie paşnică şi demnă.
În cele din urmă, plecă în linişte, la fel cum intrase.
La drum acum, de-a lungul acoperişurilor oraşului, rapid şi fără zgomot.
La câteva cvartale de casa lui Yeyezu, Ehiru se opri, sărind la pământ, la
adăpostul unui vechi zid dărăpănat. Îngenunche acolo, printre buruieni,
palpitând. Cândva, pe vremea tinereţii sale, s-ar fi întors la Hetawa după o
asemenea noapte de muncă, biruit de bucuria trecerii la o viaţă bogată şi
deplină. Numai orele de rugăciune în Sala Binecuvântărilor din Hetawa i-ar
fi putut restabili capacitatea de a funcţiona. Nu mai era tânăr. Era mai
puternic acum, se deprinsese cu disciplina. În majoritatea nopţilor putea
realiza şi o a doua Colectare şi, din când în când, o a treia, dacă
circumstanţele o cereau, cu toate că trei l-ar fi lăsat buimac şi într-o jumătate
de vis, nesigur pe ce tărâm păşea. Chiar şi sângele de vise al unui singur suflet
îl putea tulbura, pentru că de ce n-ar fi exultat cu fericirea lui Yeyezu atât de
palpabilă înlăuntrul său? Totuşi, de dragul celorlalţi cetăţeni în suferinţă din
Gujaareh, era necesar să încerce. De două ori încercă să numere din patru în
patru, un exerciţiu de concentrare, însă de ambele dăţi rată la numai patru
mii nouăzeci şi şase. Jalnic. Cel puţin, gândurile i se potoliră şi palpitaţiile
încetară.
Cu o oarecare îngrijorare, văzu că Luna Visătoare ajunsese la zenit,
întinderea ei strălucitoare lumina din înaltul cerului precum un ochi imens
şi dungat, noaptea era pe jumătate gata. Ar fi traversat această parte a
oraşului mai repede pe pământ decât pe acoperişuri. După un moment de
oprire, cât îşi îndreptă faldurile pânzei din jurul mijlocului şi-şi prinse câteva
inele de aur la urechi – pentru că nici cel mai sărac om din capitala
Gujaarehului nu ieşea fără vreo podoabă oarecare –, Ehiru părăsi vechiul zid
şi păşi pe stradă ca un bărbat fără apartenenţă la vreo castă anume,
nedeosebindu-se prin nimic în comportamentul său, având grijă să se
cocârjeze, pentru a-şi reduce statura. La o oră atât de târzie nu întâlni decât
oamenii caravanelor, făcând ultimele pregătiri pentru călătoria de mâine, şi
un paznic care căsca, fără îndoială îndreptându-se spre vreun schimb de
noapte la una dintre porţile oraşului. Niciunul dintre ei nu-l băgă în seamă.
Casele deveniră mai puţin înghesuite, odată ce ajunse în cartierul castelor
înalte. Coti pe o stradă prost luminată, cu lămpi pe jumătate consumate, şi
nimeri într-o ceată de tineri shunha, care duhneau a casă timbalin şi parfum
stătut de femeie. Râdeau şi se clătinau laolaltă, cu minţile slăbite de drog. Se
ţinu în urma lor preţ de-un cvartal, înainte chiar ca ei să-şi dea seama de
prezenţa lui, apoi se trase într-o parte, într-o altă stradă lăturalnică. Aceasta
ducea către hambarul-magazie al hanului pe care-l căuta. Uşile hambarului
erau deschise, butoaie de vin şi pachete dublu învelite zăcând la vedere lângă
pereţi, nederanjate. Cei câţiva hoţi din Gujaareh ştiau ei ce ştiau.
Strecurându-se printre umbrele de-acolo, Ehiru îşi scoase zorzoanele de
paradă şi-şi răsuci încă o dată faldurile, făcându-le sul şi legându-le pentru a
nu-i flutura. Într-o parte, pânza avea un model neclar, însă, pe partea cealaltă
– partea purtată acum de el – era complet neagră.
Cu o zi înainte, Ehiru cercetase hanul. La fel de perspicace precum orice
membru al castei neguţătorilor, proprietarul casei îşi păstra deschis turnul în
decursul întregului an pentru a-i servi pe străinii bogaţi, multora dintre
aceştia displăcându-le să se mute în perioada inundaţiilor de primăvară.
Acest plătitor de zeciuială – un negustor din nord – avea camera lui privată
în turn, care era separată de restul clădirii printr-o scară cu trepte abrupte.
Convenabil. Hananja îşi făcea Ea loc atunci când voia să se rezolve ceva.
În interiorul hanului, bucătăria era întunecoasă, la fel şi încăperea pentru
servit masa de dincolo de ea. Ehiru trecu de masa cu pernele ei joase
dimprejur, prin grădina curţii interioare, încetinind pe când dădea la o parte
frunzele de palmier şi ferigile atârnate. Dincolo de grădină se aflau încăperile
de dormit. Acolo se furişă cu cea mai multă fereală decât oriunde, deoarece
chiar şi la această oră târzie mai puteau fi oaspeţi treji, însă toate lămpile din
camere erau stinse şi auzi numai respiraţiile încete, răzbătând de după
draperiile de la fiecare intrare. Grozav.
În timp ce urma treptele din turn, Ehiru auzi sforăiturile neregulate ale
negustorului, chiar şi dincolo de uşa grea, din lemn. Deschiderea uşii fără ca
balamalele să scârţâie îi luă ceva timp, însă izbuti şi asta, bodogănind
împotriva obiceiului local de a pune uşi camerelor interioare. În interiorul
încăperii, sforăielile neguţătorului erau atât de puternice încât draperiile din
voal din jurul patului său tremurau din cauza vibraţiei. Nu era de mirare că
proprietara îi oferise turnul şi, probabil, o reducere pentru cameră. Totuşi,
Ehiru era prudent. Aşteptă un sforăit deosebit de puternic şi atunci despărţi
draperiile şi aruncă o privire spre noua sa însărcinare.
De la o aşa apropiere, mirosul bărbatului era un amestec de transpiraţie
râncedă, grăsime stătută şi alte duhori, amestecate cu toate într-o miasmă
care-l făcu pe Ehiru să se simtă, pe moment, rău. Uitase de obiceiul îmbăierii
neregulate a locuitorilor din nord. Cu toate că noaptea era răcoroasă şi
netulburată, nordicul – un negustor din rândurile neamului Bromarte,
precizase însărcinarea, cu toate că Ehiru nu putuse deosebi niciodată un trib
din nord de altul – transpirase abundent, pielea sa albicioasă era înroşită şi
plină de spuzeală, de parcă ar fi dormit în fierbinţeala amiezii. Ehiru studie o
clipă faţa, întrebându-se ce fel de pace ar fi putut fi culeasă din visele unui
astfel de om.
Ceva, ceva tot era, decise el în cele din urmă, pentru că altfel Hananja nu
l-ar fi ales. Bărbatul avea noroc. Ea nu-şi pogora prea des binecuvântările
asupra străinilor.
Ochii bromarteanului licăreau deja pe sub pleoapele lor. Nu era nevoie de
nicio jungissa pentru a-l trimite în starea de somn potrivită. Lăsându-şi
degetele pe pleoapele bărbatului, Ehiru îşi făcu propriul său suflet să se
despartă de trup, lăsându-şi legătura – umblikehul – la locul ei, astfel că o
putea urma înapoi când sosea vremea. Încăperea devenise un loc al umbrelor,
lipsit de culoare şi neînsemnat, când Ehiru deschise ochii sufletului. O
reflecţie a tărâmului deşteptării, nesemnificativă. Un singur lucru mai avea
însemnătate în acest loc dintre trezire şi visare: legătura delicată, de un roşu
strălucitor, care ieşea de undeva de lângă omoplaţii bromarteanului şi se
pierdea în neant. Aceasta era calea pe care o luase sufletul omului în călătoria
sa spre Ina-Karekh, tărâmul viselor. Pentru Ehiru, era o chestiune simplă să
urmeze aceeaşi cale afară şi apoi din nou înăuntru.
Când deschise, de data asta, ochii sufletului său, îl înconjurară culoarea şi
o imensă stranietate, pentru că se afla în Ina-Karekh, tărâmul viselor. Iar aici,
visul bromarteanului ieşi la iveală. Charleron din clanul Wenkin, se contură
numele în conştiinţa lui Ehiru şi el absorbi stranietatea numelui pe cât de
mult reuşea şi persoana care-l purta. Nu era un nume de suflet, însă asta era
de aşteptat. Părinţii din neamul Bromarte dădeau copiilor numele
speranţelor şi al nevoilor lumii reale, nu protecţia din timpul somnului.
Cumpănindu-i pe cei din seminţia acestui Charleron, numele acestuia era
unul al ambiţiei. Un nume al foamei. Iar foamea era cea care umplea sufletul
bromarteanului: foame de avere, de respect, de lucruri pe care nu le putea
numi el singur. Reflectate în peisajele viselor din Ina-Karekh, aceste pofte se
contopiseră într-un imens puţ căscat în pământ, pereţii săi fiind căptuşiţi cu
nenumărate mâini apucătoare şi fără de trup. Luând forma sa obişnuită de
vis, Ehiru pluti printre mâini şi le ignoră setea oarbă, tăcută şi istovitoare, în
timp ce căuta.
Şi acolo, la fundul puţului din mâini, plângând de frică şi neajutorare, era
îngenuncheată manifestarea nefericit numită a bărbatului bromartean.
Charleron se apleca între hohote, încercând şi nereuşind să se răsucească
dintre propriile creaţii, în vreme ce mâinile îl trăgeau tot timpul. Nu-i făceau
niciun rău, şi-ar fi fost doar puţin mai înfricoşătoare pentru vreun visător
corespunzător antrenat, însă aceasta era, fără îndoială, fierea viselor, cugetă
Ehiru: întunecat şi amar, necesar sănătăţii, dar neplăcut simţurilor. Absorbi
cât putu de mult pentru Împărtăşitori, pentru că fierea viselor era foarte
folositoare, chiar dacă Charleron se putea să nu fie de acord cu asta. Însă îşi
rezervă spaţiu înlăuntrul său pentru cel mai important lucru, umoarea pentru
care venise, de fapt.
Şi, precum se întâmpla întotdeauna, aşa cum hotărâse Zeiţa că trebuia,
purtătorul zeciuielii Hananjei privi în sus şi-l văzu pe Ehiru în forma sa
adevărată şi neprefăcută.
– Cine eşti? întrebă bromarteanul, distras, pe moment, de la groaza sa.
O mână-l apucă de umăr şi el icni, zbătându-se să se îndepărteze.
– Ehiru, zise el.
Se gândi să-i spună omului numele său sufletesc, apoi se răzgândi. Numele
de suflet nu însemnau nimic pentru păgâni. Spre surpriza sa, ochii
bromarteanului se căscară, de parcă l-ar fi recunoscut.
– Gualoh, zise cel din neamul Bromarte şi, prin filtrul visului lor comun,
lui Ehiru îi parveni o urmă de înţelegere. Vreo creatură înspăimântătoare,
venită din poveştile lor de la gura sobei? Renunţă: vreo superstiţie barbară.
– Un slujitor al Zeiţei Viselor, îl corectă Ehiru, ghemuindu-se înaintea
bărbatului.
Mâinile trăgeau nervoase de pielea lui şi de pânza de pe şolduri şi de cele
două cozi identice care-i atârnau pe ceafă, răspunzând spaimei
bromarteanului faţă de el. Nu le dădea nicio atenţie.
– Ai fost ales pentru Ea. Vino şi te voi conduce într-un loc mai bun decât
ăsta, unde ai putea trăi o veşnicie în pace.
Îi întinse mâna.
Bromarteanul sări la el.
Mişcarea îl luă pe Ehiru într-o asemenea măsură prin surprindere, încât
aproape că nu reuşi să reacţioneze la timp, însă niciun om obişnuit nu-l putea
întrece pe un Colector în vis. Cu o tresărire a voinţei sale, Ehiru spulberă
puţul de mâini şi-l înlocui cu un deşert banal, din dune măturate de vânt.
Acest lucru-i permise din belşug spaţiu de mişcare, să se poată feri de năvala
furioasă a bromarteanului. Acesta se repezi la el din nou, urlând sudalme.
Ehiru căscă şi închise pământul sub picioarele bromarteanului, aruncându-l
în nisip până la şold.
Chiar şi aşa imobilizat, bromarteanul blestemă şi se zbătu şi plânse,
apucând pumni întregi de nisip ca să-l azvârle spre el, ceea ce Ehiru evită
îndepărtându-se. Apoi, încruntându-se dezorientat, se ghemui pentru a se
uita la faţa bromarteanului.
– Nu are niciun rost să lupţi, zise el, iar bromarteanul se strâmbă şi rămase
nemişcat la auzul vocii sale, cu toate că Ehiru îşi păstrase un ton blând.
Relaxează-te şi călătoria va decurge lin.
Sigur ştia asta bromarteanul? Ai săi făcuseră comerţ cu bunuri şi seminţe
cu Gujaarehul secole la rând. În caz că aceasta era cauza panicii
bromarteanului, adăugă Ehiru.
– Nu va exista nicio durere.
– Pleacă de lângă mine, gualoh! Nu sunt vreunul dintre scormonitorii tăi
în noroi. N-am nevoie să te adăpi din visele mele!
– Este adevărat că nu eşti din Gujaareh, răspunse Ehiru.
Atent în continuare la el, începu să ajusteze cadrul visului pentru a obţine
calmul. Norii de deasupra deveniră rari şi prietenoşi, nisipul, mai fin în
preajma formei din vis a bromarteanului, plăcut la atingere.
– Însă străinii au fost Colectaţi şi înainte. Avertismentul este adresat
tuturor celor care trăiesc şi fac afaceri între zidurile capitalei noastre: oraşul
Hananjei se supune Legii Hananjei.
Câteva dintre cuvintele lui Ehiru păreau că trec dincolo de panica
bromarteanului. Buza sa de jos tremura.
– Nu… nu vreau să mor.
De fapt, plângea, cocoşându-şi umerii, atât de tare încât Ehiru nu se putea
abţine să nu-i fie milă de el. Era îngrozitor că nordicii nu cunoşteau
narcomanţia. Erau neajutoraţi în timpul visului, la cheremul coşmarurilor
lor, şi niciunul dintre ei nu avea vreun antrenament în sublimarea spaimei.
Câţi dintre ei se pierduseră în lumea umbrelor din această cauză? Nu aveau
nici Colectori, ca să le uşureze calea.
– Puţini îşi doresc moartea, căzu de acord Ehiru.
Întinse mâna şi mângâie fruntea bărbatului, dând la o parte părul rar,
pentru a-l încuraja.
– Chiar şi concetăţenii mei, care se laudă c-o iubesc pe Hananja, uneori se
împotrivesc sorţii lor. Dar aşa este natura acestei lumi, ca unii să moară
pentru ca alţii să trăiască. Vei muri… de timpuriu şi într-un mod neplăcut,
dacă boala târfelor pe care ai adus-o tu în Gujaareh îşi urmează cursul. Şi în
acest răstimp nu numai că o să suferi, dar vei aduce suferinţă şi altora. De ce
să nu mori în pace şi să aduci viaţă în loc?
– Mincinosule.
Deodată, faţa bromarteanului deveni porcină, ochii săi mici sclipind de
ură. Schimbarea interveni atât de brusc, încât Ehiru ezită în tăcere, surprins.
– Susţii că-i o binecuvântare de-a Zeiţei voastre, dar ştiu ce-i asta cu
adevărat.
Se aplecă în faţă, iar respiraţia-i devenise mirositoare.
– Îţi face plăcere.
Ehiru se trase înapoi din calea duhorii şi a cuvintelor şi mai rele. Deasupra
capetelor lor, norii rari încetară să mai lunece.
– Niciun Colector nu ucide din plăcere.
Bromarteanul schimonosi cuvintele în bătaie de joc.
– Şi ce se întâmplă cu cei care o fac, Colectorule?
Bromarteanul rânji, dinţii licărindu-i o clipă, ascuţiţi.
– Nu mai sunt Colectori? Mai au un nume, nu? Aşa-ţi spui minciuna?
Pe Ehiru îl trecură răcorile. Apoi din călcâiele îi urcă o căldură provocată
de furie.
– Asta-i o mizerie, se răsti el. N-am să tolerez aşa ceva.
– Colectorii îi consolează pe muribunzi, nu?
– Colectorii îi consolează pe cei care cred în pace şi salută binecuvântările
Hananjei, se răsti Ehiru. Colectorii pot face foarte puţin pentru necredincioşii
care-şi bat joc de alinarea Ei.
Se ridică în picioare şi se încruntă în sinea lui de supărare. Prostiile
bărbatului îi distrăseseră atenţia. Nisipul se văluri şi se umflă în jurul lor,
ridicându-se ca respiraţia unei fiinţe vii. Dar înainte de a-şi relua controlul
asupra visului şi să-i forţeze mintea bromarteanului să se potolească, o mână-
l apucă de gleznă. Uluit, privi în jos.
– Se folosesc de tine, zise bromarteanul.
Panica îi cuprinse mintea lui Ehiru.
– Poftim?
Bromarteanul dădu din cap. Ochii-i erau mai blânzi acum, expresia,
aproape miloasă. La fel de compătimitor precum fusese Ehiru cu un moment
mai înainte.
– Vei afla. Cât de curând. Te vor folosi pe degeaba şi nu va fi nimeni care
să-ţi aducă alinare la sfârşit, Colectorule.
Izbucni în râs, iar peisajul se umflă în jurul lor, râzând împreună cu el.
– Ce păcat, Nsha Ehiru. Ce păcat!
Pielea lui Ehiru se făcu ca de găină, cu toate că nu era reală. Mintea făcea
ceea ce era necesar pentru protejarea sufletului în astfel de momente, iar
Ehiru simţi, dintr-odată, o mare nevoie de protecţie, pentru că bromarteanul
îi cunoştea numele de suflet, cu toate că nu i-l dăduse.
Se smulse din strânsoarea bărbatului şi se retrase din visul său cu o grabă
instinctivă. Însă, spre oroarea lui Ehiru, ieşirea precipitată desprinse legătura
care-l ţinea pe bromartean în făptura sa. Prea devreme! Nu-l dusese pe
bromartean într-un loc mai sigur, pe tărâmul viselor. Iar acum, sufletul se
zbătea în urma lui ca o adunătură de resturi, răsucindu-se şi fragmentându-
se indiferent cât de mult încerca să-l împingă înapoi în Ina-Karekh. Adună
sânge de vise din disperare, însă se cutremură când intră în el cu lentoare,
coagulat cu frică şi ameninţări. În bezna dintre lumi, ultimele hohote de râs
ale bromarteanului pieriră în tăcere.
Ehiru se întoarse în sine cu un icnet şi privi în jos. Stomacul i se ridică cu
asemenea putere încât se rostogoli din pat, rezemându-se de pervaz şi
inspirând repede, pentru a se împiedica să vomite.
– Cea mai sfântă stăpână a alinării şi a păcii…
Şopti rugăciunea în limba sua, din obişnuinţă, închizându-şi ochii şi
continuând să vadă chipul mort al bromarteanului: ochii căscaţi, ieşiţi din
orbite, gura deschisă, dinţii dezveliţi într-un rictus hidos. Ce făcuse? O,
Hananja, iartă-mă pentru că ţi-am profanat Ritul.
De data asta, nu va mai lăsa nicio semnătură trandafirie în urma sa. Visul
din final nu trebuia să iasă atât de rău, cu siguranţă nu sub supravegherea
unui Colector cu experienţa sa. Se cutremură amintindu-şi de duhoarea
respiraţiei bromarteanului, precum cea a unui trup putrezit. Însă cât de prost
ieşise pentru bromartean, care acum fusese azvârlit, din cauza neglijenţei lui
Ehiru, în genunile de coşmar din Ina-Karekh pentru vecie? Măcar de-ar fi
rămas neatinsă o parte din sufletul său pentru a se reîntoarce.
Totuşi, pe gând dezgustul făcea loc mâhnirii, şi cu toate că Ehiru se plecă
sub greutatea amândurora, intuiţia trimise un vag semnal de alarmă prin
mintea sa.
Privi în sus. Dincolo de fereastră se înălţau vârfurile acoperişurilor
oraşului, iar dincolo de acestea, curbura lucitoare a Visătoarei se cobora
neînduplecată spre orizont. Luna Plimbăreaţă privea de după curbura sa mai
mare. Oraşul devenise tăcut în ultimele momente ale Luminii Lunii. Chiar şi
hoţii şi îndrăgostiţii dormeau. Toţi, cu excepţia lui şi a unei siluete, gheboşată
lângă rezervorul de pe un acoperiş apropiat.
Ehiru se încruntă şi se ridică.
Silueta se îndreptă de spate la fel ca el, imitându-i mişcarea. Ehiru nu-şi
putea da seama de niciun detaliu, în afară de formă: bărbat, gol, sau aproape
gol, înalt şi, cu toate acestea, într-o postură ciudat de aplecată. Trăsături şi
castă neclare, intenţii, la fel.
Nu. Asta, cel puţin, era vizibil. Ehiru putea deduce foarte puţin din
încremenirea siluetei, însă intenţiile rele şopteau limpede în vântul strecurat
între ei.
Tabloul dură numai o clipă. Apoi, silueta se răsuci, se urcă pe frânghia
rezervorului, pe vârful său, şi se aruncă spre clădirea apropiată, dispărând din
vedere. Noaptea deveni din nou nemişcată. Dar deloc paşnică.
 Gualoh, răsună glasul bromarteanului în amintirea lui Ehiru. Nu ca o
insultă, îşi dădu el seama, holbându-se la locul unde stătuse silueta. Ca un
avertisment.
Demon.
 Primul interludiu
Ştiai că scrierea poveştilor le ucide?
Bineînţeles că da. Cuvintele nu trebuie să fie rigide, de neschimbat. Cei din
familia mea erau, cândva, păstrători de poveşti, cu toate că acum fac urne
funerare şi ulcele. Cu multe, multe generaţii în urmă, înainte de pictograme şi
numerografică şi scrieri canonice, cuvintele erau păstrate acolo unde le este
locul – în gură. Strămoşii mei erau oamenii care se asigurau că acele cuvinte
se transmiteau. Cuvintele scrise n-au ucis scopul celor din familia mea, cu
toate că s-a terminat cu mulţimile – şi bogăţiile – pe care le controlam cândva.
Repovestim legendele oricum, pentru că ştim asta: piatra nu-i eternă. Cuvintele
ar putea fi.
Aşadar. La începutul timpului…
Da, trebuie să încep cu acea poveste mai măreaţă. O spun asta în limba sua,
prima dintre cele mai măreţe poveşti, apoi pe cele mai puţin importante, pentru
că aşa trebuie făcute lucrurile. Aceasta ne-a fost înţelegerea, nu? Voi vorbi şi-
ţi voi transmite poveştile ţie, din moment ce n-am fii sau fiice pentru a le pune
la păstrare pentru mine. Când voi termina de vorbit, îmi voi aduna fraţii şi mă
voi duce, cu bucurie, la Hananja. Aşa.
La începutul timpului, Soarele era un tont ţanţoş. Străbătea cerurile
proclamându-şi măreţia, ziua şi noaptea, nepăsător la necazurile pe care le
crea lumii de jos: râurile mureau, deşerturile se înfiripau, vârfurile munţilor
ardeau urâte şi golaşe. El strălucea puternic, pentru ca amândouă Surorile
Lună să-l admire şi să-i acorde favorurile lor.
Luna Deşteptată era mică şi simplă, rareori îndepărtându-se din umbra
surorii sale, temându-se să nu rămână singură. Îi oferea Soarelui, iar el îşi
continua lăudăroşeniile, mai sigur ca niciodată de măreţia sa.
Însă Luna Visătoare era plină şi frumoasă. Îi plăceau locurile întunecate şi
nopţile răcoroase, iar uneori privea în jos, asupra oceanului, pentru a-şi
zugrăvi faţa în patru fâşii de culoare: roşu pentru sânge, alb pentru semănat,
galben pentru ichor1 şi negru pentru fiere. Nu simţea nevoia de a avea un iubit
şi găsea comportamentul Soarelui ofensator, aşa că-i respinse încercările de a
o curta.
Soarele înnebuni de dorul ei şi nici măcar Luna Deşteptată nu-i putu
distrage atenţia de la dorinţele sale. Încercă să-şi găsească consolarea în mai
micile, tinerele Stele, care se plecau, uneori, înaintea lui, însă, în cele din urmă,

1
Sângele zeilor, substanţă mitică, primită de oameni de la zei, care putea colora
sângele în albastru şi conferea posesorului său puteri neobişnuite (n. tr.).
dorinţa sa deveni mult prea intensă chiar şi pentru asta. Căzu pe pământ şi se
masturbă, iar când atinse apogeul, pământul se frânse şi cerul se despică şi o
suliţă mare, albă, din sămânţa sa, zbură înainte şi-o lovi pe Luna Visătoare.
Acolo unde se deschisese pământul, se iviră plante şi animale şi începură să se
împrăştie pe întinsul pământului. De-acolo unde a fost lovită Visătoarea, au
apărut zeii şi-au prins a se risipi pe cer.
În furia acestei mari insulte, Luna Visătoare declară că, dacă Soarele nu se
putea controla, îl va controla ea. Aşa că ceru ca el să-i aducă daruri, pentru a
repara greşelile, şi mâncare, pentru a hrăni copiii pe care el îi zămislise cu atâta
nepăsare. Îl izgoni în timpul zilei, unde putea să se împăuneze cât voia el, ca să
n-o mai deranjeze cu prostiile lui. Îi interzise să se mai aşeze vreodată pe
pământ, altminteri, înclinaţiile sale perverse vor duce la şi mai mult haos. El se
supuse cu docilitate acestor restricţii, pentru că ea avea putere magică şi încă
jinduia după ea, iar dacă aceasta era singura cale de a o putea avea, atunci aşa
să fie.
De-atunci, trăiesc despărţiţi, ca soţ şi soţie, ea în noapte, iar el pe cuprinsul
zilei. Mereu îi e dor de ea, iar zilele se scurtează şi se lungesc după cum se
străduieşte el să se trezească devreme, să apună târziu, totul pentru a avea o
şansă de a o privi. Cu trecerea vremii, ea a ajuns să se ataşeze de el, pentru că
devenise umil şi cumpătat de când se căsătoriseră. Adesea, ea răsare devreme,
pentru ca el s-o poată privi. Câteodată, după mai multă vreme, ea-l lasă s-o
ajungă din urmă, iar el îşi întunecă faţa spre a-i face ei plăcere şi atunci se
alătură într-un amor prudent. Şi, uneori, noaptea, atunci când el n-o poate
vedea, ea duce dorul prostiilor lui şi suferă pentru el şi-şi întunecă propria faţă.
E întotdeauna strălucitoare când se întoarce el.
 2
Dă-i Hananjei pace şi Ea va visa pacea şi astfel îi va întoarce pacea celui
care visează. Dă-I spaimă sau suferinţă şi Ea le va visa pe acestea şi va întoarce
asemenea. Astfel, pacea devine lege. Ceea ce ameninţă pacea este decăderea.
Războiul este cel mai mare rău.
(Lege)

În Gujaareh exista magie.

Aşa că Protectorii i-au avertizat pe toţi din Kisua. Totuşi, maestrul lui
Sunandi, Kinja Seh Kalabsha, îi ceruse să studieze vrăjile din Gujaareh ca
parte a uceniciei sale, deşi asta-i făcea pe bătrâni să clatine din cap, iar pe
nobilii sonha să ofteze. Însă Kinja rămăsese de neclintit. Vrăjitoria era ca
laptele de mamă pentru oamenii din Gujaareh. Erau îmbibaţi de necesitatea
ei, mândri de beneficiile ei, nepăsători faţă de consecinţe. Era imposibil să
înţelegi Gujaarehul fără să înţelegi sursa puterii sale.
Şi aşa Sunandi învăţase. Magia din Gujaareh se baza pe puterile vindecării,
controlate de Hetawa, templul suprem al credinţei în Hananja. Dar cu toate
că preoţii Hananjei serveau ca paznici ai magiei, nu ei constituiau sursa ei.
Oamenii din Gujaareh făceau vrăjile, în răbufniri abrupte ale imaginaţiei şi
emoţiei, numite vise. Slujitorii Hananjei recoltau, pur şi simplu, acele
izbucniri şi le rafinau într-o formă mai pură şi uşor de folosit. Aşa că locuitorii
Gujaarehului îşi aduceau coşmarurile şi visele fără noimă la temple, unde
preoţii numiţi Împărtăşitori le foloseau pentru micşorarea tumorilor sau
grăbirea vindecării rănilor. Uneori, era necesar un alt fel de vindecare, poate
pentru refacerea unui membru retezat sau pentru curmarea unei boli
transmise din generaţie în generaţie. Atunci târfele Hananjei îşi vor face
apariţia… nu, se mustră singură Sunandi. Era periculos chiar şi să gândeşti cu
dispreţul din Kisua, în timp ce te aflai între zidurile Gujaarehului. Surorile
Hananjei, cum li se spunea, cu toate că unele erau bărbaţi în straie femeieşti,
încă o ciudăţenie de-a Gujaarehului. Cu ritualurile lor solemne, Surorile vor
extrage cele mai carnale vise ale credincioşilor Ei, dar şi acestea vor fi date
Împărtăşitorilor, spre binele tuturor.
Iar pentru acei cetăţeni ai Gujaarehului care erau prea bătrâni sau prea
bolnavi ori prea egoişti pentru a-şi aduce ofrandele la Hetawa… existau
preoţii numiţi Colectori.
O, da, exista magie în Gujaareh. Duhnea de atâta magie.
– Ţi-e teamă, remarcă Prinţul.
Sunandi clipi, ieşind din reverie, pentru a-l descoperi zâmbindu-i, fără a-
şi cere iertare. Era felul de a vorbi din Gujaareh despre astfel de lucruri,
dorinţe care s-ar cuveni să rămână personale, nelinişti mascate. El ştia că nu
aceasta era calea în Kisua.
– Ţi-o ascunzi foarte bine, continuă el, însă se vede. Cel mai bine în tăcerea
ta. Ai fost atât de convingătoare până acum, când schimbarea e izbitoare. Sau
mă găseşti un partener de conversaţie neinspirat?
De n-ar fi murit Kinja, îşi zise Sunandi în spatele zâmbetului ei fals, de
răspuns. El pricepuse ciudăţeniile şi contradicţiile Gujaarehului mai bine
decât oricine altcineva din Kisua. Pe acest tărâm florile îşi scoteau petalele
noaptea, iar râul crease ferme bogate în inima deşertului. Aici, politica era pe
jumătate religie şi pe jumătate cimilitură pentru că, sub Legea Hananjei chiar
şi cea mai măruntă decădere se pedepsea cu moartea. Iar aici, Sunandi
descoperise că până şi Kinja putea face greşeli. Cu toate că o învăţase limba
şi vrăjile şi obiceiurile, nu fusese niciodată femeie. Nu fusese niciodată obligat
să concureze cu cele mai elegante şi mai periculoase farmece ale Prinţului
Apusului din Gujaareh.
– Sunt convingătoare atunci când este nevoie, răspunse Sunandi.
Dădu din mână: o nuanţă de nepăsare, o umbră de cochetărie.
– Discuţiile de negociere cu zhinha necesită mai mult ca sigur acest lucru.
Oricum, am avut impresia că această întrevedere a noastră a fost…
Se prefăcu să bâjbâie după cuvântul în gujaareeană, deşi bănuia că, spre
deosebire de concetăţenii săi, el nu putea fi prostit cu atâta uşurinţă de
accentul ei şi de prefăcuta ignoranţă.
– Cum se spune? Mai puţin oficială. Mai… intimă.
– O, asta e.
Privirea lui îi urmărea orice mişcare; zâmbetul nu-i părăsea faţa.
Ea dădu din cap.
– Atunci, aici m-aş putea regăsi mai bine pe mine. Dacă citeşti teamă în
tăcerea mea, te asigur că asta n-are nimic de-a face cu tine.
Zâmbi, ca să îndulcească admonestarea. Ochii lui sclipeau într-un amestec
de amuzament şi interes, aşa cum păreau mereu să facă atunci când ea îi para
atacurile verbale. Nu era de mirare că o găsea atât de atrăgătoare. Pentru
mintea lui Sunandi, femeile gujaareene erau îngrozitor de modeste.
Prinţul se ridică brusc de pe canapeaua sa şi o luă agale spre grilajul
terasei. Pentru o clipă, Sunandi lăsă deoparte subtilitatea pentru a gusta
priveliştea neobservată, deşi de-abia dacă era nevoie să-şi mascheze
interesul. Mişcările prinţului erau studiate, erau chintesenţa graţiei, ştia prea
bine când îl privea. Şuviţele negre ale părului său fuseseră încărcate cu
cilindrii din aur şi şiraguri de perle minuscule, iar coama sa încadra o faţă
bine proporţionată şi lipsită de cusururi, în afară de coloritul nefericit. Fără
vârstă, la fel ca trupul său zvelt, de războinic. Aici, în apartamentele sale
private, renunţase la gulerele mai elaborate şi la ornamentele ceremoniale
pentru o simplă pânză în jurul şalelor şi o mantie din pene. Penele hainei
şopteau când atingeau dalele de ceramică din urma lui.
Se opri lângă o tavă aflată pe o plintă, o privi o clipă, ca şi cum ar fi vrut să
se asigure că totul e aranjat cum se cuvine, apoi se îndreptă cu tava spre
Sunandi. Îngenunche cu o uşurinţă nepăsătoare în faţa băncii pe care o
alesese ea şi-i întinse tava ţinându-şi capul plecat, umil precum un servitor
dintr-o castă de jos.
Pe tavă se găsea o abundenţă de delicatese: legume proaspete, acoperite
cu ierburi-hekeh şi săruri de mare, mici bulgări de cereale, ţinuţi laolaltă cu
miere şi ulei aromat, medalioane din peşte proaspăt, adunate în grămăjoare
pe lângă stafide scăldate în vin. Şi altele, fiecare delicatesă aranjată în şiruri
îngrijite de câte patru bucăţi, patruzeci în total. Un număr norocos, după
credinţele gujaareenilor.
Sunandi zâmbi înaintea acestui mesaj plin de speranţe. După o clipă de
gândire, alese o vafă presărată cu zahăr, coaptă împreună cu un crustaceu de
râu. El aşteptă, lăsând-o să mestece, să savureze aroma dulce-sărată. Acesta
era modul potrivit de a-şi arăta consideraţia, atât după datinile gujaareene,
cât şi după cele kisuatiene. Apoi ea-şi înclină capul acceptând trataţia. El
aşeză tava pe genunchi şi începu s-o hrănească iarăşi cu degetele, nedând
niciun semn de ardoare ori grabă.
– Kisuatienii vorbesc, adesea, despre obiceiurile de curtare ale
gujaareenilor, zise Sunandi în vreme ce-şi alegea o altă bucăţică. Poporul meu
găseşte amuzant că bărbaţii de aici se folosesc de hrană pentru a le ademeni
pe femei spre plăceri. În ţara mea este taman pe dos.
– Mâncarea este doar un simbol, răspunse Prinţul.
Glasul său era coborât şi moale şi vorbea cu gingăşie, ca pentru a îmblânzi
un animal sălbatic.
– Este actul ofertei care – se speră – o tentează pe femeie. Unii oferă
bijuterii, shuna şi zhinha preferă astfel de lucruri, ca un semn al statutului
lor. Castele inferioare oferă poezii sau cântece.
Dădu din umeri.
– Mă tem că bijuteriile, ţinând cont de rangurile noastre relative, ar putea
fi luate drept mită. Iar poezia este un lucru atât de subiectiv. La urma
urmelor, şi ofrandele pot ofensa.
Îi dădu ceva cu un miros puternic de nucşoară, minunat.
– Delicatesele însă încearcă apetitul.
Ea-şi linse buzele, amuzată.
– Al cui apetit, mă întreb?
 – Al femeii, desigur. Bărbaţilor le trebuie puţine stimulente ca să ajungă la
plăcere.
Zâmbi autoironic. Sunandi rezistă impulsului de a-şi da ochii peste cap la
prostia lui.
– Iar noi, gujaareenii, ne adorăm femeile.
– La fel de mult pe cât vă adoraţi zeiţa?
Afirmaţia era la limita ideii lor de blasfemie, însă Prinţul râse doar.
– Femeile sunt zeiţe, răspunse el.
Ea deschise gura şi el îi puse următoarea delicatesă pe limbă, unde se topi
într-un amestec fin de arome. Închise ochii şi-şi ţinu răsuflarea, copleşită fără
să vrea, şi văzu când îi redeschise că rânjetul lui se lăţise.
– Ele nasc şi-i modelează pe visătorii întregii lumi. Ce alt mod de curtare
mai bun poate oferi un bărbat decât adorarea?
– Asta până vă faceţi plăcerea. Apoi zeiţa voastră se poate întoarce la
făcutul de copii şi la treburile casei.
– Chiar aşa. Bărbaţii onorabili continuă să le aducă ofrande, deşi acestea
sunt mai degrabă plăceri de noapte şi instrumentele folositoare, decât
frivolităţi.
Ochii lui sclipeau de bună dispoziţie, ca şi cum şi-ar fi dat seama cât de
mult o iritau cuvintele sale.
– Aşa că trebuie să-mi ierţi curtenii şi consilierii, dacă sunt stânjeniţi când
trebuie să te trateze ca pe o Ambasadoare din Kisua. În ochii lor, tu ar trebui
să ai asigurat locul în bucătăria bărbatului, primind adulaţia cuvenită.
Ea râse, nu atât de veselă ca şi el.
– Ar fi iritaţi să mă găsească aici cu tine?
– Mă îndoiesc. Un bărbat şi o femeie care se întâlnesc pentru plăcere au
mai multă noimă în ochii lor decât un bărbat şi o femeie care se întâlnesc
pentru afaceri.
Când Sunandi refuză, din politeţe, următoarea bucăţică, el puse tava
deoparte şi îi luă mâinile, sculând-o. Ea se ridică odată cu el, curioasă să vadă
cât de departe avea de gând să meargă.
– De fapt, zise Prinţul, vor fi încântaţi că am sedus-o pe Ambasadoarea din
Kisua. Fără îndoială că se vor aştepta să devii mult mai calmă după o zi şi-o
noapte petrecută oferind vise de extaz Hananjei.
Dădu dintr-un umăr:
– Ei nu le înţeleg pe femeile străine.
O zi şi-o noapte. Pe Mâinile Mnedzei, avea o părere foarte bună despre el.
– Înţeleg, spuse ea, păstrându-şi o expresie calmă.
Prinţul nu făcu nicio mişcare de a încerca s-o tragă spre el, nu făcu nimic
altceva decât să-i ţină mâinile şi să i se uite în ochi. Ea-i susţinu privirea fără
să clipească, întrebându-se ce-ar face o femeie gujaareeană într-o astfel de
situaţie. Prinţul avea ochi ciudaţi: de un căprui deschis, curat, precum
chihlimbarul şlefuit din pădurile înalte de peste mare. Pielea lui era de o
nuanţă aproape identică, fără a fi neplăcută, însă, cu siguranţă, nepotrivită
pentru un nobil. Era uimitor că aceşti gujaareeni au îngăduit ca dinastia lor
regală să fie diluată de nordici.
Ea se decise să-l ia peste picior:
– Iar tu le înţelegi pe femeile străine?
– Am două sute cincizeci de femei, răspunse el, iar în glas i se ghicea
amuzamentul. Pot să înţeleg orice femeie.
Ea râse din nou, iar după alte câteva clipe de chibzuială, se apropie.
Mâinile lui se strânseră imediat, trăgând-o spre el, până când sânii i se frecară
de pieptul lui prin faldurile veşmântului. El se aplecă, lipindu-şi faţa de a ei,
obraz lângă obraz. Mirosea a santal şi flori de lacrima-lunii.
– Mă consideri amuzant, Sunandi Jeh Kalawe?
Vocea lui nu avea decât o uşoară urmă de asprime. Pofta trupească zăcea
în el, însă era controlată cu fermitate.
– Sunt femeie, stăpâne, îi răspunse ea pe acelaşi ton pe care-l folosise şi el
cu o clipă mai înainte. Consider orice bărbat amuzant.
El chicoti, răsuflarea-i ieşea caldă lângă urechea ei, şi începu s-o tragă spre
canapea, strânsoarea lui făcând-o să stea aproape.
– Vei constata că sunt altfel decât oricare alt bărbat, Sunandi.
– Din cauza vastei tale experienţe?
Îi pusese întrebarea cu grijă, ştiind că va simţi adevăratul ei înţeles, dar
lăsându-i un spaţiu sigur de mişcare. Avea două sute cincizeci de neveste şi
era de datoria lui să le ofere plăcere tuturor. Totodată, era mult mai bătrân
decât arăta. Nimeni nu-i ştia vârsta precisă, însă domnea asupra Gujaarehului
de mai bine de treizeci de inundaţii şi nu arăta nici cu o zi mai în vârstă de-
atât. Neamul său era faimos pentru longevitate lui, despre care se spunea că
era un dar al urmaşilor Soarelui.
Prinţul se aşeză jos când ajunseră la canapea, trăgând-o lângă ea. Nu-i
dădu drumul la mâini decât după ce se aşeză şi ea, mutându-şi apoi
strânsoarea pe coapsele ei.
– Pentru că sunt un Avatar al Hananjei, zise el, privind-o cu ochii săi aurii
flămânzi precum ai unui leu, îţi voi dărui vise frumoase.

Odată ce treaba lor se termină şi Prinţul adormi, Sunandi se ridică de pe

canapea pentru a se aranja în camera de baie. Avu grijă să-şi limiteze
explorările din apartamentele Prinţului numai la ceea ce se vedea, pentru că
nimeni nu putea şti când s-ar fi putut trezi el şi s-ar fi apucat s-o caute, fiind
deja suspicios în privinţa motivelor ei. Cu toate că nu se aşteptase să găsească
nimic demn de remarcat, atenţia îi fu atrasă spre camera sa de lucru, unde o
cutie din fier, încinsă cu patru încuietori răsăritene complicate, zăcea pe
birou.
Iată, îşi dădu ea seama înfiorându-se. Secretul pentru care venise să-l
găsească în Gujaareh: era acolo.
Însă nu se apropie de cutie, nu încă. Mai mult ca sigur că avea unele
capcane periculoase, Gujaarehul era mândru de acestea. Aşa că se întoarse pe
terasă, unde, cu o oarecare surpriză, îl găsi pe Prinţ treaz, sprinten de parcă
nici n-ar fi dormit, aşteptând-o.
– Ai descoperit ceva interesant?
Avea un zâmbet ca de sfinx. I-l întoarse.
– Numai pe tine, spuse ea, şi se lăsă din nou lângă el.

Se întoarse în apartamentul ei în puterea nopţii, tocmai când Visătoarea

trecuse de zenit. Prinţul nu se ridicase la înălţimea pretenţiilor sale de a oferi
plăcere timp de-o zi şi-o noapte, dar, cu toate astea, făcuse faţă într-un mod
respectabil. Durerile de plăcere, simţite ulterior, i-au spus că totul era cât se
putea de bine. Îşi pierduse obişnuinţa, până dimineaţa, fără îndoială, va fi
suferindă.
Oricum, lucruri mult mai importante îi solicitau atenţia imediat ce trecu
pragul apartamentului ei, acolo unde o aştepta Lin. Puţini dintre gujaareeni
o învredniciseră cu vreo privire pe copila sfrijită, cu părul ca spicul de grâu,
aflată printre ceilalţi paji din anturajul lui Sunandi. Tinerii cu sângele nordic
erau obişnuiţi prin Gujaareh şi în orice caz era o modă printre nobilii din
ambele ţinuturi să păstreze câteva curiozităţi la îndemână, ca distracţie. Le
făcea plăcere să-i lase să creadă că acest lucru era singurul ei scop.
– O întâlnire îndelungată, stăpână, zise fata, vorbind în sua, din moment
ce erau singure.
Se lăsă pe un scaun din colţ, figura ei de spiriduş neîndrăznind prea mult
să schiţeze un zâmbet.
– Prinţul a fost suficient de amabil încât să mă înveţe câteva dintre
obiceiurile gujaareene, pe care Maestrul Kinja le-a neglijat.
– Ah, deci a fost o lecţie de valoare. Ai învăţat multe?
Sunandi oftă, alunecând pe o banchetă îmbrăcată în velur, care-i aminti
indirect de canapeaua Prinţului. Din păcate, nu atât de confortabilă, durerile-
i provocau spasme.
– Nu atât de mult pe cât mi-aş fi dorit. Totuşi, alte îndrumări s-ar putea
dovedi folositoare.
– E descifrabil, nu-i aşa? O sugestie, stăpână: pune-i întrebările înainte de
începerea lecţiilor.
Îşi coborî privirea asupra lui Lin.
– Copil obraznic. Trebuie să fi aflat tu ceva de eşti atât de nesuferit de
încrezută.
Drept răspuns, Lin înălţă o mână. În ea se odihnea un mic sul, de-abia cu
puţin mai lung decât degetul ei arătător. Când Sunandi se ridică, intrigată, ea
traversă încăperea pentru a i-l oferi, rămânând în umbră, remarcă Sunandi,
departe de fereastra deschisă. Reţinu această ciudăţenie, pentru a o examina
cu altă ocazie, şi înşfăcă sulul din palma lui Lin.
– L-ai găsit!
– Da, Nandi. Se afla în mâna Maestrului Kinja, jur şi…
Ezită, privind din nou spre fereastră.
– Descrie lucruri pe care niciun gujaareen n-ar îndrăzni să le scrie.
Sunandi îi aruncă o căutătură aspră. Expresia ei era neobişnuit de
întunecată.
– Dacă-i atât de serios, am să trimit sulul în Kisua. Dar nu sunt încă sigură
cât de multă încredere se poate avea în vechile contacte ale lui Kinja… mai
ales în cele gujaareene.
Oftă iritată.
– S-ar putea să fie nevoie să pleci, Lin.
Lin dădu din umeri.
– Oricum, începea să mă obosească acest loc. E prea multă uscăciune aici,
iar soarele-mi înroşeşte pielea, am tot timpul mâncărime.
– Te plângi ca o matroană dintr-o castă superioară, răspunse Sunandi.
Desfăşură sulul şi cercetă cu privirea primele numeraţii2 scrijelite,
traducând codul în mintea ei.
– Urmează să începi acum să le ceri servitorilor să-ţi ungă spatele vătămat,
umilind Soarele!
Lin sări în sus:
– Vorbeşte în şoaptă! Ai uitat că aici nu sunt uşi?
– Unde-ai găsit asta?
– În biroul generalului Niyes, de aici din palat. Da… ştiu. Dar cred că-i în
ordine. Generalul a cerut unele dintre lucrurile Maestrului Kinja, pentru că
au fost prieteni. Una dintre măştile decorative. Nu cred că Niyes a observat
spatele fals.
Mâinile lui Sunandi tremurau în timp ce citea mai departe. Sulul nu era
lung, Kinja a fost zgârcit cu amănuntele, însă elocvent în spaţiul limitat. După

2
Numărare; sistem de simboluri grafice şi de reguli cu ajutorul cărora se pot
reprezenta numerele întregi (n. tr.).
ce ajunse la capăt, se sprijini cu spatele de perete, cu mintea tulburată şi cu
inima strânsă de durerea survenită tardiv.
Kinja a fost asasinat. Suspectase asta, dar confirmarea era o băutură
amară. Gujaareenii spuneau că avusese un atac de inimă, ceva mult prea rapid
şi puternic pentru a fi tămăduit chiar şi cu magia lor. Însă Sunandi ştia că
existau şi otrăvuri care puteau declanşa atacuri de inimă, şi alte tehnici care
puteau face ca moartea să pară naturală. Aici, în Gujaareh, unde numai
tradiţia şi draperiile ţineau un dormitor în siguranţă, ar fi fost uşor. Şi de ce
nu, având în vedere ce descoperise Kinja? Monştri în întuneric. O magie atât
de respingătoare, încât chiar şi preoţii criminali ar fi dezgustaţi, dacă ar afla
de ea. Era limpede, cineva dorea să fie sigur că nu vor afla.
Însă acum Sunandi cunoştea aceste secrete. Nu pe toate, nici pe departe,
însă destule ca s-o aştepte aceeaşi soartă ca a lui Kinja.
Lin se apropie, cu îngrijorarea citindu-i-se clar pe faţă. Sunandi îi zâmbi
cu tristeţe, întinzând o palmă mângâietoare peste părul ei subţire şi lins. Era
sora ei de inimă, dacă nu de sânge. Kinja n-o adoptase pe Lin oficial, aşa cum
făcuse cu Sunandi – străinii nu aveau niciun statut legal în Kisua –, însă Lin
se dovedise, din când în când, valoroasă, în decursul anilor. Acum părea că
Sunandi va trebui s-o forţeze să dovedească asta încă o dată. De-abia dacă
avea treisprezece ani…
Şi era singura din întreaga lor delegaţie care putea scăpa din palat şi din
oraş fără să-i alerteze pe gujaareeni. De-asta o adusese Sunandi pe fată, ştiind
că ei nu se aşteptau ca o kisuatiană să-şi încredinţeze secretele importante
unei nordice. Iar Lin nu era nicidecum inocentă, supravieţuise singură pe
străzile capitalei din Kisua ani buni. Cu ajutorul contactelor lor, s-ar fi putut
descurca în călătorie.
Doar dacă duşmanii lui Sunandi nu ştiau că fusese trimisă ca să afle asta.
Doar dacă sulul nu fusese lăsat acolo ca o capcană. Doar dacă nu cunoşteau
înclinaţia lui Kinja pentru găsirea şi antrenarea tinerilor talentaţi.
Doar dacă nu-şi trimiteau Colectorul.
Se înfioră. Lin îi descifră chipul şi dădu din cap ca pentru ea. Luă sulul
dintre degetele ţepene ale lui Sunandi, îl înfăşură la loc şi-l strecură în fusta
ei de in.
– Să plec la noapte sau să aştept până după sărbătoarea Hamyan? întrebă
ea. Asta înseamnă două zile de amânare, însă ar fi mai uşor atunci să mă
strecor din oraş.
Sunandi ar fi putut să plângă. Însă o trase pe Lin aproape şi-o ţinu strâns,
modelându-şi gândurile într-o rugăciune fierbinte pe care spera că târfa
aceea nebună de Hananja n-o putea auzi.
 3
Pruncul unei femei poate avea patru fraţi sau opt. Pruncul Hetawei are o
mie.
(Învăţătură)

Erau multe lucruri pe care le putea simţi cineva când era înconjurat de
patru dintre cei mai buni păzitori ai Hetawei, se gândi Nijiri. Teamă, în
primul şi-n primul rând, şi, oh, simţea din plin asta, făcându-i gura pungă şi
transpirându-i palmele. Dar odată cu teama de ciomăgeala pe care aceşti
oameni aproape sigur i-o vor administra înainte de a termina cu el, simţea
ceva nou şi surprinzător: nerăbdare.
Lipsa emoţiei nu-i idealul. Nijiri îşi linse buzele, practic auzind în minte
vocea moale, noptatică, a Colectorului Ehiru. Colectorul ştiuse întotdeauna
ce să spună când Nijiri venea la el cu neliniştile lui de băietan. Controlul este
o emoţie. Chiar şi noi, Colectorii, simţim… şi savurăm aceste simţăminte,
atunci când apar, aşa, ca nişte binecuvântări rare.
Ar putea fi pofta de a le strivi adversarilor săi feţele în nisip chiar o
binecuvântare? Nijiri rânji. Va medita asupra acestei chestiuni mai târziu.
Santinela Mekhi privi spre santinela Andat, ochii săi daţi cu kohol3
mijindu-se amuzaţi.
– Poate că acolitul Nijiri vrea să cadă la pace, frate de cale.
– Hmm, făcu Andat.
Rânjea şi el, întorcându-şi băţul de luptă între degetele unei mâini cu
nepăsarea dată de experienţă.
– Poate că acolitul Nijiri doreşte durere. Presupun că există un fel de
împăcare în asta.
– Împărtăşiţi-o cu mine, Fraţilor, icni Nijiri, lăsându-se jos şi pregătindu-
se.
Numaidecât se repeziră la el.
Nu mai aştepta beţele. Nimeni nu putea abate sau îndura loviturile date
de patru Santinele înarmate. Aşa că se lăsă jos, expunându-se ca o ţintă mai
mică şi alunecând sub aria lor de ripostă cea mai rapidă. Totuşi, erau destul
de repezi în picioare, iar el doar se feri de lovitura de secerare dată de
santinela Harakha, rostogolindu-se peste ea. Acest lucru, din fericire, îl
scoase din cercul Santinelelor şi-i forţă să se întoarcă. Asta-i conferi un răgaz

3
Sulfură de antimoniu, folosită de orientali pentru a sublinia strălucirea ochilor
şi a se feri de oftalmii (n. tr.).
preţios în care să-şi formuleze strategia.
Harakha. Fiind cel mai tânăr dintre cei patru, încă mai avea nevoie să-şi
dezvolte acel calm distinct de Santinelă. Era periculos, orice Santinelă care
supravieţuia uceniciei sale era periculoasă. Însă Nijiri îl remarcase pe
Harakha în luptele de antrenament, în mai multe ocazii, şi observase că ori
de câte ori loviturile lui erau deviate, avea tendinţa de a ezita o clipă, înainte
de a-şi reveni, ca şi cum ar fi fost şocat de ratarea lui.
Aşa că Nijiri îi cosi gleznele lui Harakha, întâi un picior, apoi pe celălalt,
rostogolindu-se pe antebraţe pentru a efectua loviturile din nou şi din nou,
obligându-l pe Harakha să salte înapoi. Celelalte Santinele îşi modificară iute
formaţia, pentru a-i evita picioarele ca o morişcă, ferindu-se să se împiedice
de ele, aşa cum sperase Nijiri. Apoi, când Harakha deveni justificat de iritat
şi abătu o lovitură împungătoare asupra capului lui Nijiri, băiatul îşi încrucişă
picioarele şi se rostogoli înspre Harakha. Acest lucru îl aduse sub băţul lui
Harakha. Vârful izbi pământul dincolo de Nijiri şi se înfundă, doar pentru o
clipă, în nisip. În acel moment, Nijiri lovi în sus, ţintind mâna lui Harakha.
Nu reuşi, pentru că Harakha îşi dăduse seama ce făcea chiar în ultimul
moment şi sări înapoi, răspunzând cu o lovitură furioasă, pe care Nijiri o
încasă cu un geamăt în timp ce se rostogolea îndepărtându-se. Un mic preţ
în durere, plătit pentru că-şi atinsese scopul: Harakha se împletici încă un
pas înapoi, compensând din plin, în maniera sa tipică, faptul că aproape-şi
pierduse arma. Acest lucru le obligă pe celelalte trei Santinele să se mişte mai
mult, greoi, pentru a-şi evita fratele mai tânăr şi nătâng.
Distragerea atenţiei era prietenul cel drag al Colectorului. Rostogolindu-
se în mâini şi pe vârfurile picioarelor, Nijiri ţâşni înainte şi lovi cu palma
călcâiul lui Mekhi. Era greu să găseşti sufletul într-un picior şi chiar mai greu
pentru Nijiri să-şi liniştească gândurile pentru narcomanţie, dar poate că…
Mekhi se împiedică şi căzu la pământ, văitându-se. Era doar ameţit, însă
de la un bărbat conştient, pregătit, al cărui sânge clocotea pentru luptă, Nijiri
nici nu se aştepta la altceva. Când Mekhi s-a prăbuşit, Harakha mârâi şi
aproape că se împiedică de băţul lui Mekhi. Nijiri se ridică în spatele lui, ca o
umbră, iar Harakha îşi dădu seama prea târziu de pericol. În acel moment,
Nijiri îi atinsese deja ceafa, trimiţându-i pe şira spinării nenorocirea fierii
viselor, precum apa rece, pentru a-i amorţi tot ce atingea. Harakha era
inconştient, chiar dacă trupul său se zbătea. Continuă să se răsucească până
când căzu la pământ, destul de tare încât îl va blestema, fără îndoială, pe
Nijiri pentru vânătăile sale, când se va trezi.
Încântat, Nijiri îl încolţi pe Mekhi, acesta încercând să se retragă
împleticindu-se până când mintea lui ameţită de nesomn se putea limpezi.
Răşchirându-şi degetele şi intonând un cântec pentru jungissa sa, Nijiri se
întinse după el…
… doar pentru a înţepeni, ca o statuie, când vârful unui băţ apăru în faţa
lui. Un alt băţ, uşor precum atingerea iubitei, veni să i se odihnească la baza
spinării.
Nu era decât un băţ de antrenament, îşi reaminti în efortul de a-şi recăpăta
calmul (nu reuşi). Doar un test… însă văzuse Santinelele străpungând oameni
folosindu-se de forţa brută şi de anumite unghiuri pentru a-şi transforma
bâtele boante în arme ascuţite precum suliţele cu vârf de sticlă. Iar lui Andat
îi plăcea să lase răni în carne ori de câte ori simţea că Nijiri nu luptase din
toate puterile, ca pentru a-l încuraja să se străduiască mai mult.
– Bine, zise Andat, care-i ţinea bâta în faţă.
Ceea ce însemna că cel din spatele lui era Santinela Inefer. Îi dovedise pe
doi dintre ei, însă căzuse în capcana celorlalţi doi mai experimentaţi. A fost
asta destul ca să treacă testul? Ar fi trebuit să-l las pe Mekhi, nu reprezenta
nicio ameninţare. Ar fi trebuit să-l dovedesc pe unul dintre cei doi, ar fi trebuit…
– Foarte bine, corectă Andat şi cu uşurare Nijiri îşi dădu seama că omul
chiar era încântat. Doi dintre noi, tu fiind neînarmat şi cu noi toţi pregătiţi?
Aş fi fost satisfăcut şi dacă l-ai fi dovedit numai pe unul dintre noi.
– Oricum, ar fi fost Harakha, zise Inefer în spatele lui Nijiri, părând
dezgustat. Prostănacul scandalagiu şi neîndemânatic.
– Îl vom antrena noi, până când bagă la cap, comentă Andat degajat şi, în
pofida voinţei sale, Nijiri se strâmbă cu simpatie.
Nijiri simţi bâta lui Inefer părăsindu-i spatele.
– Sunt alte chestiuni care au întâietate acum, zise Andat, privind spre
balconul care se întindea deasupra cercului de antrenament. Nijiri urmă
privirea lui Andat şi simţi o nelinişte proaspătă, deoarece acolo, coborându-
şi privirea spre ei cu o expresie ironică, se afla Superiorul lui Hetawa. Lângă
Superior stăteau doi bărbaţi înveşmântaţi în robe fără mâneci, cu glugă,
lejere, din in alb. Nu putea vedea nimic din feţele lor, iar unghiul nu era
potrivit ca să arunce o privire spre tatuajele lor de pe umeri, însă le cunoştea
înfăţişarea fizică destul de bine încât să ştie cine erau şi că un al treilea lipsea
dintre ei.
Nijiri dădu să se încrunte, dar se stăpâni. Se săltă în picioare în aşa fel încât
să-şi ridice mâinile într-un salut adecvat, adresat camarazilor săi.
– Asta ar trebui să funcţioneze, cred, glăsui Superiorul. Santinelă Andat,
eşti mulţumit?
– Sunt, zise Andat, şi vorbesc pentru camarazii mei acum. Oricine poate
scoate din luptă două Santinele din patru are o îndemânare mai mult decât
suficientă pentru a îndeplini vrerea Zeiţei dincolo de zidurile Hetawei.
Se uită la Nijiri şi zâmbi.
 – Chiar dacă preferă să urmeze calea greşită în acest răstimp. Vai!
– Înţeleg. Mulţumesc, Andat.
Ochii întunecaţi ai Superiorului se aţintiră apoi asupra lui Nijiri, iar băiatul
simţi, în sinea lui, nevoia de a se acoperi sau pentru a se scuza pentru
înfăţişarea sa bătăioasă. Gâfâia încă, era leoarcă de transpiraţie şi îmbrăcat
numai cu pânza de pe şale, simţindu-se ca şi cum inima i-ar fi transformat în
tobă pielea de pe piept. Însă se descurcase bine; nu avea niciun motiv să-i fie
ruşine.
– Atunci, vino, Acolit Nijiri, spuse Superiorul şi se opri, amuzamentul
mijindu-i în ochii întunecaţi. Acolit deocamdată, cel puţin.
Nijiri încercă să nu rânjească şi eşuă lamentabil.
– Du-te şi te spală, continuă Superiorul, accentuând ultimul cuvânt
suficient încât o parte din bucuria lui Nijiri să se transforme în stânjeneală.
Pe la apus, să vii în Sala Binecuvântărilor. „Să rosteşti Jurământul
Colectorilor“, însă nu mai spuse asta, dar Nijiri îl auzi oricum şi se bucură din
nou. Apoi, Superiorul se îndepărtă, îndreptându-se prin ieşindul balconului
spre camera sa de lucru. Fără niciun zgomot, cei doi bărbaţi cu glugă, care-l
flancau, îl urmară.
– A fost rapid, murmură Mekhi, care se strâmba, frecându-şi ceafa în timp
ce se apropia.
Tot ţeapăn se mişca, scuturându-şi mâna liberă de parcă i-ar fi amorţit.
Nijiri îşi ridică mâna, cu palma în jos, dreaptă, şi se aplecă asupra ei în semn
de remuşcare. Mekhi îi făcu semn că nu contează.
– Un dans de dragoste de ambele părţi, zise Andat, cu toate că şi el făcu
un gest de scuze când camarazii săi se uitară spre el, pentru ca nimeni să nu
simtă nicio vrajbă. Du-te, băiete. Felicitări.
Cuvântul era adevărat. Cu un rânjet de încântare, Nijiri făcu o plecăciune
aproape politicoasă spre cei trei bărbaţi, apoi se întoarse şi se îndepărtă –
aproape alergând – în tăcerea mohorâtă din Hetawa.

Îmbăierea îi refăcu moralul, iar apa rece a fost ca un balsam după partida
de antrenament din căldura dogoritoare a amiezii. Nu mai era nimeni în
camera de baie când o folosi Nijiri, iar când reveni în micuţa chilie pe care o
împărţea cu alţi trei acoliţi, află că vorba se întinsese: pe aşternutul său din
paie îl aşteptau patru daruri de bun venit. Primul era o oglinjoară, frumos
smălţuită, care probabil că provenea de la colegii săi de cameră, da, era mâna
lui Talipa la florile acelea, o putea recunoaşte oriunde. Talipa fusese luat
dintr-o familie de olari. Cel de-al doilea dar era un mic set de inele, gravate
cu imagini formale pentru rugăciune. O lucrătură minunată, probabil a
maestrului-acolit Moramal. Nijiri puse darul de-o parte. În calitate de
Colector va avea nevoie de unele bijuterii, pentru că un Colector pătrundea
deghizat între credincioşi, însă nu era totuşi un dar care va fi folosit prea
mult. Păcat!
Cel de-al treilea dar era borcănaş cu ulei aromat, pe care-l adulmecă şi
aproape că-l scăpă de uimire. Mir să fie oare? Însă aroma era de neconfundat.
Un astfel de dar scump nu putea veni decât de la viitorii săi camarazi de
destin. Iar acesta, fără nicio îndoială, fusese indiciul după care ghiciseră
ceilalţi acoliţi veştile; unul dintre ei fusese trimis să ducă darul lui Nijiri în
chilia sa, iar acesta trăncănise peste tot. Nijiri rânji ca pentru sine.
Cel de-al patrulea dar era o mică statuetă a Soarelui, în forma sa
omenească, cioplit în lemn întunecat şi şlefuit până la luciul fin, până şi
penisul erect şi proeminent, aflat în dotarea oricărei statui a Soarelui. Un dar
popular între iubiţi.
Furios, Nijiri azvârli obiectul cu atâta forţă încât se sparse în patru bucăţi.
Întreaga sa plăcere, provocată de trecerea testului final, se risipi, din cauza
acestui dar de prost-gust şi greşit ales. Ce credeau despre asta ceilalţi acoliţi?
se întrebă el cu amărăciune. Dar cum se apropia ora apusului, ori pleca acum,
ori va întârzia la propria ceremonie de depunere a jurământului. Aşadar, furia
se îndepărtă, dacă nu chiar dispăru cu totul, iar Nijiri se îmbrăcă în grabă cu
o fustanelă fără ornamente şi încălţă nişte sandale, dar îşi făcu timp să se ungă
cu balsamul de mir şi să-şi aplice puţin kohol la ochi. Nu putea să apară
neîngrijit sau nerecunoscător pentru darul noilor săi camarazi.
Sala Binecuvântărilor – pilonul masiv şi graţios, din gresie şi granit
străbătut de vinişoare aurii, care servea ca intrare în complexul de clădiri al
Hetawei – era, în mod normal, deschis publicului. Ca templul principal al
Hananjei în Gujaareh şi unicul dintre zidurile capitalei, Hetawa era singurul
care-i găzduia pe preoţi, acoliţi şi pe acei copii destinaţi să fie în grija Zeiţei.
Laicii din serviciul Hananjei aveau permisiunea de a face vizite, însă nu
locuiau între zidurile sale. Activităţile mai puţin importante din Hetawa se
desfăşurau în altă parte a oraşului: şcoli unde copii învăţau să viseze, să
cunoască legile şi învăţăturile, scrisul şi închipuirea, depozite unde se
depuneau zeciuielile din bani sau bunuri şi altele. Aşa că, în timpul zilei şi la
orele mici din noapte, Sala era ocupată, pe când credincioşii veneau să facă
lucrările mai importante ale Hananjei. Îi ofereau rugăciunile şi visele lor
Hananjei, trimiteau cereri pentru tămăduirea ori colectarea rudelor sau
obţineau pentru ei înşişi vindecarea de boli sau defecte fizice. Astfel îşi
regăsea întregul Gujaareh liniştea. Dar la apusul soarelui, Sala se închidea
pentru toate activităţile publice, în afara celor foarte urgente, aşa că fiecare
direcţie a slujitorilor Hananjei putea să-şi organizeze propria comuniune cu
Zeiţa Viselor.
 Când sosi Nijiri, îl găsi pe Superior aşteptând pe podiumul său supraetajat,
în inima Sălii. Alături de el erau aceiaşi doi Colectori, iar în spate, deasupra
lor, se înălţa marea statuie din piatră preţioasă a Hananjei Însăşi. Nijiri îşi
aţinti privirea asupra statuii în timp ce se apropia, încercând să-şi umple
sufletul cu priveliştea ei: braţele Ei întinse, întunecimea Ei punctată cu alb,
ochii Ei închişi pentru totdeauna, în timp ce visa tărâmul fără de sfârşit al
Ina-Karekhului.
În curând, tărâmul său.
Astfel de gânduri se cuibăriră, în cele din urmă, în sufletul lui Nijiri, iar
când ajunse la podium şi făcu o plecăciune deasupra palmelor sale întoarse
în sus, se simţi din nou sigur de sine şi calm.
(Însă unde era Colectorul Ehiru? se întrebă el din nou. Plecat cu treburi
prin Hetawa, poate. Se împotrivea dezamăgirii.)
Se lăsă tăcerea, măsurată şi neclintită. După ce trecu un răgaz cuvenit,
Superiorul spuse în cele din urmă:
– Ridică-ţi capul, Acolitule. Avem ceva de discutat.
Surprins, Nijiri se supuse. Făcea aceasta parte din depunerea
jurământului? Pe când privea în sus, cei doi bărbaţi de lângă Superior îşi
ridicară capetele şi ei, trăgându-şi glugile la spate.
– Relaţia ta cu Învăţătorul Omin, zise bărbatul cel mai înalt.
Sonta-i, cel cu ochii morţi şi pielea întunecată şi cenuşie, cel mai bătrân
dintre paznicii Colectori, spuse:
– Explic-o.
Totul în Nijiri îngheţă. Se holbă la Sonta-i, mult prea uimit pentru a fi
alarmat.
– Explic-o, te rog, spuse şi celălalt bărbat, zâmbind de parcă s-ar fi pregătit
să îndulcească lovitura.
Era mai solid şi mai tânăr şi mai sângeros decât Sonta-i. Din părul prins în
creştetul capului atârnau cârlionţi arămii, ochii care aveau o nuanţă de căprui
sclipeau roşietici în lumina serii şi chiar tatuajul de pe braţul său – un mac cu
patru petale – avea culoarea sângelui, acolo unde mătrăguna lui Sonta-i
fusese aplicată într-un indigo-închis. Colectorul Rabbaneh, pe care Nijiri îl
considerase întotdeauna mai înţelegător decât Sonta-i. Până acum.
Omin, smintit lacom şi incapabil. Nijiri închise ochii, rumegând cele mai
înfricoşătoare gânduri. Furia fusese, întotdeauna, punctul lui slab, lucrul pe
care se străduia cel mai mult să-l ţină sub control. Însă acum nu putea face
nimic, pentru că dacă prostia lui Omin îl costa atingerea scopului pentru care
se străduise zece ani…
– Nu există nicio relaţie, se răsti el, privindu-l pe fiecare dintre bărbaţi în
ochi.
 Faţa lui Sonta-i rămase impasibilă. Rabbaneh îşi înălţă sprâncenele la
tonul lui Nijiri. Superiorul părea întristat şi de aceea Nijiri deveni şi mai
furios.
– Totuşi, nu prin lipsa încercărilor făcute de Învăţător.
– O? se miră Superiorul, foarte încet.
Nijiri izbuti să dea din umeri, cu toate că nu se simţea deloc atât de
nonşalant.
– Învăţătorul m-a copleşit cu favoruri în schimbul unor favoruri. Am
refuzat.
Superiorul glăsui:
– Explică în întregime, Acolit. Când a început acest lucru? Ce favoruri au
fost oferite şi ce aştepta el în schimb?
– După ce am preferat să părăsesc Casa Copiilor. În ziua când m-am
prezentat la el ca acolit. Urma să mă testeze la numeraţii. A găsit cunoştinţele
mele drept acceptabile, însă a comentat mult despre faţa mea, ochii mei,
mersul meu. Spunea că sunt drăguţ, în pofida faptului că arătam ca unul din
clasa de jos.
Se împotrivi nevoii de a-şi muşca buza, amintindu-şi de acea zi şi de felul
în care-l făcuse să se simtă: mic şi slab, bolnav şi temător. Teama se schimbase
cu cât Omin îl domina mai mult. Devenise furios, iar asta l-a făcut
întotdeauna puternic. Aşa că inspiră adânc.
– Superior, acum trebuie să vorbesc despre ceea ce nu discutăm.
Superiorul tresări. Zâmbetul lui Rabbaneh nu dispăru, însă deveni mai
dur, mai acru. Sonta-i nu reacţionă, însă în vocea lui apăruse o răceală
sesizabilă atunci când vorbi:
– Sugerezi că Omin ţi-a făcut promisiuni referitoare la ceremonia pranje.
– Nu sugerez nimic, Colectorule.
Lăsă greutatea cuvintelor să cadă între ei şi intui după încruntarea şi
buzele lor strânse că Omin avea să moară. La asta, Nijiri simţi o clipă de
vinovăţie. Dar Omin şi-o făcuse cu mâna lui, iar Nijiri trebuia să se gândească
la propriul viitor.
– Continuă, spuse Sonta-i.
– Învăţătorul mi-a oferit siguranţă, Colectorule, la selecţia anuală a
practicanţilor de pranje. În schimb, şi-a manifestat clar dorinţa de a-l servi pe
el, la orele mici ale dimineţii, într-un anumit loc, pe un coridor nefolosit din
Sala Învăţătorilor. Nu cunosc acest loc, din moment ce l-am refuzat, dar a zis
că l-a folosit în cazul altor acoliţi şi că acolo vom avea intimitate.
Superiorul mormăi ceva ca pentru el, în sua. Nijiri, a cărui sua era
rudimentară, nu înţelese. Rabbaneh scăpă un oftat prelung. Pentru el, asta
era echivalentul strigătului de furie al unui zburător din deşert.
 – Şi de ce nu i-ai acceptat oferta?
– Nu mi-e teamă de pr… nu discutăm despre asta.
În tăcere, Nijiri îşi blestemă scăparea. Sperase să pară calm şi stăpân pe
sine, ca un Slujitor al Hananjei, şi nu nervos ca un copilandru.
– De ce să-mi fi trebuit mie protecţie faţă de ceva de care nu mi-e teamă?
Colectorii se uitară unii la alţii. N-au existat vorbe schimbate între ei, nu
din câte observă Nijiri, în orice caz. Existau zvonuri că ei puteau vorbi într-
un anumit fel prin visele lucide. Însă printr-o înţelegere nerostită, Sonta-i se
îndepărtă brusc de fratele său de credinţă şi de Superior şi coborî de pe
podium, deplasându-se cu pas încet şi măsurat şi plin de avertismente,
pentru a-i da ocol lui Nijiri.
Nijiri depuse mari eforturi ca să rămână furios, dar să nu-şi trădeze
angoasa.
– Nu ţi-e teamă? întrebă Sonta-i.
Nu mi-a fost, până acum.
– Nu, Colectorule.
– Un acolit a murit anul trecut. A slujit un Colector în pranje şi-a murit.
Ştiai de asta?
Sonta-i nu-l privea pe Nijiri în timp ce vorbea, asta era cel mai rău. Ochii
lui cătau peste stâlpii din gresie şi granit, peste covoraşe, spre genunchii
înstelaţi ai Hananjei. Nijiri nu merita nicidecum această atenţie.
Nijiri nu se întoarse ca să urmărească deplasarea lui Sonta-i, cu toate că
perişorii de pe ceafă i se ridicau de fiecare dată când Colectorul dispărea din
câmpul vizual.
– Am auzit zvonurile. Nu pretind că aş fi lipsit de teamă, Colectorule. Mi-
e teamă de multe lucruri. Însă moartea nu este unul dintre ele.
– Vătămare. Încălcare. Damnaţie. Disperare. Toate acestea pot surveni
când un acolit îl serveşte pe un Colector în pranje.
Dintr-odată, Sonta-i se opri, aplecându-se să examineze cu mare
intensitate o floare din gresie. Nijiri nu putea vedea ce trezise interesul
Colectorului. Poate că nu era nimic.
– Sunt conştient, Colectorule. Am intrat în pranje de două ori…
Însă asta nu fusese nimic, ore de plictis, în vreme ce stătea aşezat
împreună cu Împărtăşitorii care erau aproape la fel de plictisiţi ca şi el.
Împărtăşitorii se confruntau cu testul pranje numai o dată la patru sezoane
de inundaţii, ca măsură de precauţie, şi nimeni nu-şi putea aminti când
eşuase vreun Împărtăşitor. Nu se antrenase ca să-i slujească pe Împărtăşitori.
Nijiri încremeni când Sonta-i se răsuci şi-l străpunse cu privirea, cu aceeaşi
încordare cercetătoare oferită şi florii.
– Nu l-ai refuzat pe Învăţător din corectitudine. L-ai refuzat din mândrie.
 Nu era o întrebare, însă Nijiri nu simţi nevoia de a nega asta. Ştiau că nu
fusese niciodată umil.
– Da. Doream să fiu Colector.
– Acolit, spuse Superiorul, undeva dincolo de Sonta-i.
Părea obosit. Nijiri nu îndrăznea să-şi dezlipească privirea de la ochii
cenuşii ai lui Sonta-i pentru a verifica asta. Nu se temea de moarte, însă,
cumva, Sonta-i părea mai rău decât moartea în acel moment.
– Tocmai ai spus că nu corectitudinea era preocuparea ta.
– Chiar aşa, Superior.
Îşi linse buzele, numai în acest fel putea vorbi clar, desigur, nimic altceva.
– Sunt de părere că un acolit care dorea să devină Colector ar trebui să se
descurce mai bine în ceea ce priveşte relaţiile nepotrivite, decât un Învăţător
lacom şi indisciplinat.
Era cu totul uşurat să audă un hohot uluit din partea lui Rabbaneh şi
mormăitul Superiorului. Oricum, Sonta-i se aplecă mai mult spre el, până
când Nijiri ajunse să simtă răsuflarea bărbatului. Micile vinişoare din irisul
lui Sonta-i, precum spiţele unei roţi de car, se contractau încet, pe când
Sonta-i cerceta faţa.
– Ascunzi ceva, zise el.
– Nimic de care să-mi fie ruşine, Colectorule.
Fusese o greşeală, ştiu asta în clipa când o spuse. O minciună. Ochii lui
Sonta-i se îngustară brusc. Ştia.
– În afară de faptul că ai o părere prea bună despre tine. Acolitule,
rostogoli Rabbaneh vorbele, de undeva, din spatele lui Sonta-i, de ce nu ni l-
ai dat în vileag pe Învăţător? Un om care abuzează de puterea sa asupra altora
ar trebui să fie măcar acuzat de stricăciune. Un Colector, şi rosti asta cu o
uşoară accentuare, vocea lui devenind serioasă, n-ar trebui să gândească în
acest fel.
Sonta-i avea de gând să-l omoare. Nijiri îşi dădu seama de asta acum.
Colectorul era cuprins de o nemişcare pe care n-o mai văzuse niciodată până
atunci, cu toate că o considera, cumva, cu totul nesurprinzătoare. Sonta-i era
ciudat chiar şi după normele Colectorilor, distras de lucruri ciudate,
neinteresat de problemele emoţionale. Totuşi, era un Colector şi asta dirija
întreaga sa ciudăţenie spre o concentrare necruţătoare când prefera să
împlinească vrerile Zeiţei.
Aşa că Nijiri îi vorbi lui Sonta-i. Nu spre a se justifica, pentru că nu exista
nicio scuză pe care s-o accepte vreun Colector, dacă acesta se decisese deja.
Vorbi numai ca să-şi liniştească propria mândrie. Dacă tot era să moară, o va
face în calitate de Slujitor al Hananjei.
– Pentru că Omin nu vătăma, zise Nijiri. Nu după asta. A încercat să mă
rănească pe mine, însă n-a izbutit. Iar prin această nereuşită, a fost
îmblânzit… pentru că, după ce l-am informat că nu trebuia decât să spun un
cuvânt Colectorilor, n-a mai făcut nicio încercare de a-i forţa pe ceilalţi
acoliţi.
De fapt, de atunci Omin devenise un Învăţător model, în afară de darurile
lui oferite constant şi de privirile lui pofticioase ori de câte ori Nijiri se
întorcea cu spatele. Şi în afară de faptul că-l făcuse pe Nijiri să piardă şansa
de viitor pentru care asudase atât de mult ca s-o obţină.
Sonta-i clătină uşor din cap. Nijiri înţelese că explicaţia lui nu fusese
suficientă pentru a schimba părerea Colectorului despre el. Cu glas tare,
Sona-i zise:
– Şi acum, că nu mai eşti un acolit, acest Învăţător decăzut este liber să-şi
îndrepte atenţia spre alţi băieţi.
– M-am dedicat cu totul Hetawei, Colectorule. Am prieteni printre acoliţi
care mi-ar spune…
Însă aici ezită o clipă, cuprins de o îndoială bruscă. Ce se va întâmpla cu
el dacă nu-l acceptau Colectorii şi dacă Sonta-i nu-l ucidea? Se putea duce la
Santinele, dacă încă-l mai primeau, însă nu voia să fie o Santinelă sau un
Învăţător sau profan, orice altceva decât ceea ce-şi dorise dintotdeauna, din
ziua în care-l întâlnise pe Ehiru, ceea ce tânjise dintotdeauna…
– Ai văzut cea de-a şaisprezecea inundaţie în acest an, zise Superiorul. Un
bărbat prin lege şi, curând, şi prin datorie. Nu poţi să-ţi protejezi tovarăşii
dacă nu mai locuieşti printre ei, nu eşti martorul încercărilor lor zilnice. Şi
nu te poţi aştepta nici ca băieţii să-ţi destăinuie temerile lor, pentru că nu vor
avea niciun motiv să se încreadă într-un adult dacă un altul le-a făcut rău.
Oftă. Cu coada ochiului, Nijiri îl văzu clătinând din cap.
– Totuşi, se simte prea mult în el casta servitorilor.
La asta, Nijiri tresări, agasat, în cele din urmă, destul ca să-şi desprindă
privirea de la Sonta-i.
– Sunt un copil al Hetawei, Superiorule!
Însă a fost Rabbaneh cel care-a dat din cap la consternarea lui Nijiri.
– Niciunul dintre noi nu este născut pentru calea Zeiţei, Acolit. Venim de
undeva, iar trecutul îşi lasă pecetea. Gândeşte-te la al tău.
– Eu…
Nijiri se încruntă.
– Nu înţeleg.
– Un bun servitor nu se plânge niciodată, se spune. Un copil dintr-o castă
de servitori se aşteaptă să fie sub puterea altora şi se aşteaptă ca unii dintre
stăpânii săi să fie nişte decăzuţi. El încearcă doar să obţină o diminuare a
celor mai rele dintre efectele acelei decăderi, ca să poată supravieţui. Însă un
Colector distruge stricăciunea şi puterea care o îngăduie, dacă trebuie. Dacă
în acest fel se face pacea. La asta mă refer, Acolit Nijiri. Te-ai complăcut, acolo
unde ar fi trebuit să te revolţi.
Şi cu întârziere, vinovat, Nijiri îşi dădu seama că Rabbaneh şi Superiorul
aveau dreptate. Un Colector nu caută ajutor, îşi spusese la vremea respectivă,
aşa că nici nu ceruse, considerându-se suficient de puternic ca să se descurce
prin propriile puteri. Gândindu-se la el, când ar fi trebuit să pună liniştea
tovarăşilor săi acoliţi deasupra tuturor lucrurilor din mintea sa. Bineînţeles
că Omin va face rău din nou, Omin era un decăzut. Nu exista nicio şansă de
a îmblânzi aşa ceva.
Ar fi fost mai bine să aducă problema înaintea Superiorului şi a
Colectorilor, să-şi abandoneze mândria. Ar fi fost mai bine chiar şi să-l ucidă
pe Omin, cu propriile mâini, dacă nu prin narcomanţie, şi apoi să se ofere
singur judecăţii Colectorilor. Oricare alt lucru ar fi fost mai bun decât să se
complacă, în vreme ce stricăciunea măcina şi creştea.
Atunci îngenunche, punându-şi mâinile şi fruntea pe podea, spre a-şi arăta
adânca sa remuşcare.
– Iertare, Colectorule, murmură el lipit de piatră, bucuros măcar că Ehiru
nu se afla acolo.
Sonta-i încă se înălţa deasupra lui, însă aşa se cuvenea. Cum îşi putuse el
imagina vreodată că era pregătit să fie Colector?
– Am greşit. N-ar fi trebuit niciodată… Ar fi trebuit să fac mai mult. Fie ca
pacea Ei să-mi uşureze sufletul, aşa ar fi trebuit să mă gândesc.
Trecu şi momentul de cuvenită tăcere.
– Ei bine, făcu Rabbaneh cu un oftat, presupun că asta e suficient. Sonta-
i?
Sonta-i înşfăcă mâna lui Nijiri, ridicându-l la loc în picioare. În vreme ce
Nijiri clipea surprins, Sonta-i îşi miji ochii din nou.
– Încă mai ascunde ceva.
– Băieţii de vârsta lui au secretele lor, frate de cale. Chiar şi nouă ni se
permit câteva.
Cu un oftat uşor, care nu era chiar dezamăgit – îşi zise Nijiri – Sonta-i îi
dădu drumul.
– Foarte bine, sunt de acord.
– Şi cunoaştem sentimentele lui Ehiru despre această problemă.
Rabbaneh îşi împreună mâinile la spate şi privi spre Superior ridicându-şi
întrebător sprâncenele.
– Are intenţii bune, zise Superiorul, dând din cap, cu toate că Nijiri
surprinse o nuanţă de şovăială în glas. Iar pacea a fost instituită printre
acoliţi, chiar dacă nu prin metodele potrivite şi doar temporar.
 – E încă tânăr.
Rabbaneh dădu din umeri, zâmbetul revenindu-i, în sfârşit.
– Dacă nu aveam nimic să-l învăţăm, atunci la ce i-am folosi noi?
– Ce anume, Colectorule?
Nijiri începuse să se simtă stupid. La asta, chiar şi Superiorul păru amuzat.
– Un test final necesar, Nijiri. Există pace în supunere, dar uneori există o
pace şi mai mare – una durabilă – în împotrivire.
Dădu din umeri.
– Există multe căi spre pace.
– Va trebui, pur şi simplu, să te facem să gândeşti mai în perspectivă pe
această cale, Învăţăcelule, adăugă Rabbaneh, zâmbind din nou.
Învăţăcel. Învăţăcel. Nijiri rămase acolo, tremurând. Aproape că nici nu
observă când Sonta-i înălţă din umeri, ca şi cum şi-ar fi pierdut interesul şi se
îndepărtă, întorcându-se lângă Superior. Învăţăcel!
Ar fi vrut, foarte mult chiar, să salte în aer şi să strige, ceea ce-ar fi fost nu
doar o greşeală, ci şi o ofensă faţă de Hananja, aici, în sala Sa. Aşa că se bâlbâi,
tremurând o clipă din cauza efortului de a-şi stăpâni bucuria.
– Mă onoraţi, Colectori, să aduceţi în discuţie, să luaţi în consideraţie…
Nu putea gândi suficient cât să rostească vorbele.
– Da, da.
Superiorul privi spre ferestrele Sălii, înguste, din sticlă prismatică, dincolo
de care lumina soarelui încă mai însemna cerul dinspre apus. Visătoarea încă
nu răsărise. Când se întâmpla, Sala se umplea de o lumină argintie, frântă mai
departe din ferestre în culori mişcătoare, stratificate. Acest lucru ajuta
vinişoarele de granit, care, altfel, nu înfloreau în interior.
– Te rog să te ridici. Încă mai trebuie să ducem până la capăt ceremonia
de depunere a jurământului tău şi apoi consacrarea Colectorilor. Şi mai există
o chestiune în plus de discutat.
Nijiri înghiţi în sec şi încuviinţă din cap, simţindu-se ca şi cum ar fi putut
face faţă oricărei probleme acum. Se strădui să nu rânjească precum un
prostănac.
– D… da. Care-i problema, Superiorule?
– Ehiru, zise Superiorul. Probabil că ai observat absenţa sa.
Aerul mohorât al Superiorului şi reflectarea sa subită pe faţa lui Rabbaneh
îl făcură pe Nijiri să-şi dea seama că Ehiru nu era doar plecat cu treburile sale
de Colector.
– Nu se simte bine, spuse Sonta-i, deoarece acum două nopţi a mânuit
greşit o Colectare. Umblikehul a fost retezat înainte ca plătitorul zeciuielii să
fie extras din lumea umbrelor, sufletul a fost pierdut în tărâmul dintre trezire
şi vis. Puţinul sângele de vise colectat s-a dovedit prea otrăvit de frică şi
durere pentru a fi dat Împărtăşitorilor pentru împărţire.
Nijiri inspiră, uluit. De când se ştia el, niciun Colector nu mai brutalizase
vreun suflet. Se mai întâmplase şi toată lumea ştia asta, Colectorii erau
muritori supuşi greşelii, nu zei. Însă ca Ehiru, care nu dăduse niciodată greş
cu aducerea la pace a unui suflet, să eşueze acum… Nijiri îşi linse buzele.
– Şi Colectorul?
Nu putea alege să-şi încheie misiunea, nu acum. Întregul oraş ar jeli dacă ar
fi făcut asta. N-ar mai vorbi cu mine despre el, dacă a făcut-o.
Sonta-i clătină din cap, iar lui Nijiri i se strânse stomacul. Dar apoi adăugă:
– Ehiru a ales să se izoleze ca să se poată ruga şi să caute liniştea. Credem
că va decide să rămână printre noi, deocamdată, însă…
Oftă, arătându-se, dintr-odată, obosit.
– Ei bine, care sunt gândurile tale în această chestiune?
– Gândurile mele? începu Nijiri.
– Ar fi fost mentorul tău, zise Rabbaneh. La urma urmei, este cel mai
experimentat dintre noi acum, când Una-une a intrat în lumea viselor. Un
învăţăcel ar trebui să înveţe de la cel mai bun. Însă ţinând cont de lipsa lui
Ehiru…
Făcu o grimasă scurtă, ca şi cum ar fi vrut să-şi ceară iertare pentru vorbele
sale grosolane.
– Aşadar, pe cine alegi să-l înlocuiască? Pe Sonta-i sau pe mine?
Pe Nijiri îl copleşi uşurarea, iar odată cu ea veni un soi ciudat de râvnă, nu
cu mult diferită de cea pe care-o simţise în cercul de antrenament, când le
înfruntase pe cele patru Santinele. Dacă de altceva nu era sigur, de asta era.
– Dacă trebuia să fiu al lui Ehiru, Colectorule, atunci am să rămân al său.
Rabbaneh îşi înălţă sprâncenele.
– Unui Colector îi poate lua luni de zile sau chiar ani ca să-şi revină dintr-
o altfel de cădere, Învăţăcelule. Dacă-şi revine. Pentru Ehiru, în special, acest
incident a fost o lovitură. Are convingerea că nu mai este demn de a fi
Colector.
Rabbaneh oftă încet.
– Cu toţii suntem predispuşi la trufie. Dar poate că ar trebui să te mai
gândeşti.
Rabbaneh şi Sonta-i încercau să-i facă un bine, îşi aminti Nijiri, erau bine
intenţionaţi. Nu înţelegeau că Nijiri alesese cu zece ani înainte, într-o amiază
umedă, plină de duhoarea suferinţei. Ehiru îi arătase calea spre pacea
adevărată în acea zi. Îl învăţase pe Nijiri frumuseţea durerii şi că dragostea
însemna să faci ceea ce este cel mai bine pentru ceilalţi. Fie că voiau asta sau
nu.
Cum l-ar fi putut răsplăti pe Ehiru pentru revelaţie acum că, în sfârşit,
venise această şansă?
– Voi fi al lui Ehiru, repetă el, mai încet de astă dată. Voi fi tot ceea ce are
el nevoie, până în ziua când nu va mai avea nevoie de mine.
Şi va lupta şi cu Hananja Însăşi, dacă trebuia, pentru a ţine departe acea
zi.
 4
Este datoria unui shunha să menţină tradiţia. Este de datoria unui zhinha
să se confrunte cu tradiţia.
(Lege)

Casa generalului Niyes se afla în cartierul mirodeniilor, unde adierea de

seară mirosea a scorţişoară şi a seminţe de inim-teh. Casa fusese construită
în stilul kisuatian, cu o terasă acoperită în curtea de pe-o latură şi cu modele
elaborate în dalele colorate din faţa uşii principale, iar lutul omniprezent,
scos din râul gujaareean, uscat până la albire, acoperea pereţii exteriori. O
necesitate, în acest teritoriu al inundaţiilor anuale, lutul împiedicând apa să
pătrundă în stâlpii de susţinere ai casei. Totuşi, aspectul era destul de familiar
pentru ca Sunandi să se simtă ca acasă imediat ce coborî din trăsură.
Imaginea familiei generalului, ai cărei membri stăteau cu toţii pe trepte,
întărea această iluzie. Generalul însuşi radia de încântare, ceva cu totul
exagerat faţă de rezerva gurjaareană obişnuită. Cei doi copii ai lui purtau
veşminte kisuatiene viu colorate, cu toate că băiatul şi le încinsese pe-ale sale
la şold, nu în faţă, aşa cum ar fi fost cuvenit. Sunandi consideră că femeia
masivă, cu părul coafat şi împletit, de lângă general, era soţia acestuia. Mai
mult ca sigur unica, din moment ce nobilimea sunha din Gujaareh se
mândrea cu menţinerea tradiţiilor din patria lor, Kisua.
– Vorbitor, eşti bine-venită în casa noastră.
Femeia glăsuise într-o sua oficială fără cusur. Sunandi era încântată de
folosirea titlului ei corect.
– Eu sunt Lumanthe. Vei fi fiica mea pentru această seară, iar familia mea
va fi şi a ta.
– Îţi mulţumesc pentru acest bun venit plin de căldură, mamă-Lumanthe.
Cu această casă minunată şi cu o astfel de datină pentru oaspeţi, s-ar putea
să mă tentezi să rămân.
Sunandi zâmbi, mult prea încântată să respecte tradiţia. Lumanthe îşi
înălţă sprâncenele, surprinsă, dar apoi râse, renunţând cu uşurinţă la
formalismul ei.
– Trebuie să fie dificil pentru tine, Nandi-fiică, să trăieşti aici printre
oamenii pe jumătate barbari din această ţară.
Lumanthe se duse lângă Sunandi, luând-o prietenoasă de braţ.
– Este destul de greu pentru noi, cei care păstrăm vechile rânduieli, dar,
cel puţin, aici este acasă pentru noi.
– Nu-i chiar atât de greu. După ucenicia mea cu Maestrul Seh Kalabsha,
am petrecut trei ani ca Ambasadoare a Protectorilor în Charad-dinh.
Zâmbi.
– În Gujaareh măcar sunt băi adevărate. În Charad-dinh a trebuit să mă
îmbăiez în cascada locală. Era foarte frumos, însă şi foarte rece.
Lumanthe râse cu poftă.
– Am petrecut un an în Kisua, ca slujnică. Îmi amintesc că eram uimită de
cât de diferite sunt cele două ţări. Mi se părea o minune că poporul tău şi al
meu s-au unit vreodată.
– Şi vor rămâne aşa cât timp va îndura shunha.
Niyes păşi înainte, apucând-o pe Sunandi de mâna liberă pentru un gest
de bun venit. Şi sua era fluentă şi fără accent, deşi mai pompoasă decât a
soţiei sale. Shunha sau nu, Niyes rămânea tot un gujaareean şi niciun bărbat
gujaareean nu se simţea pe deplin în largul său cu femeile.
– Vă mulţumesc pentru că mi-aţi acceptat invitaţia, Vorbitor.
Părea uşurat, ca şi cum s-ar fi aşteptat aproape ca ea să refuze. Sunandi
reţinu această mică informaţie pentru o examinare ulterioară şi-i strânse
mâna.
– Trebuie să recunosc că am sperat să-mi petrec seara singură, însă după
ce-am auzit istorisiri despre ospitalitatea voastră, n-am mai putut refuza.
Îi dărui cel mai sincer zâmbet şi-l văzu cum se destinde un pic.
– Ne vom strădui să nu vă dezamăgim. Copiii mei, Tisanti şi Ohorome.
Copiii păşiră înainte pentru a o lua de mână, murmurând saluturi.
Ohorome era mai mic, însă deja vădea începutul unei constituţii musculoase:
un războinic în devenire. Tisanti avea cam cincisprezece ani şi era aproape la
fel de musculoasă, poate că era pricepută la dans. Avea tenul fără cusur al
mamei sale, chiar fără cusur, văzu Sunandi, însă uşor acoperit cu un soi de
pudră şi-şi colorase buzele cu vopsea din boabe. Sunandi îşi înăbuşi o
grimasă. Fata era frumoasă, nu avea nevoie de boieli şi pudre. Acesta era felul
de-a fi al barbarilor şi al gujaareenilor care adoptaseră mult prea multe
obiceiuri sălbatice.
Totuşi, Sunandi zâmbi, iar fata îi răspunse cu un zâmbet sfios. Băiatul nu,
însă Sunandi nu se supără.
– O familie frumoasă, îi spuse lui Niyes. Mă simt onorată să fiu acceptată
în sânul ei, fie şi numai pentru o seară.
Niyes se bucură, dar, încă o dată, Sunandi remarcă o umbră de nervozitate
în comportamentul lui. Mai mult decât obişnuita ciudăţenie gujaareeană
ceva-l apăsa pe acest om.
– Intraţi, spuse el, iar ea fu obligată să pună capăt, pe moment,
observaţiilor sale.
Înăuntru, şi mai mulţi membri ai familiei o întâmpinară pe Sunandi.
Sculpturi ale copiilor Lunii – Hananja, desigur, dar şi alte câteva zeităţi
venerate în Kisua – se aflau pe piedestaluri aşezate pe la colţuri. Lămpi de
alamă, atârnate, umpleau aerul cu mireasma cerii de albine, cu toate că
arome mult mai puternice, ale mirodeniilor pentru gătit şi ale fructelor
proaspete dominau. Sunandi inhală şi oftă de plăcere.
Lumanthe chicoti.
– Ţi-a fost atât de mult dor de casă, Vorbitor? Ai fost trimisă în Gujaareh
abia acum două luni.
– Primele sunt cele mai rele, mamă-Manthe.
Niyes făcu semn către doi servitori care deschiseră două uşi elegante, din
lemn. În spatele lor se întindea sufrageria, al cărei unic mobilier – o masă
uriaşă, înconjurată de perne pentru şezut – era plină de mai multe vase decât
ar fi reuşit să numere Sunandi.
O servitoare se lăsă jos lângă una dintre perne. Pricepând aluzia, Sunandi
luă loc, înclinându-şi capul către fată. Spre surprinderea ei, fata, vizibil uluită,
aruncă o privire în jur, cu ochii căscaţi, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă că
Sunandi făcuse una ca asta.
Sunandi se întoarse spre masă, ascunzându-şi dezgustul. Familia Niyes
arătase un asemenea devotament prudent faţă de tradiţia kisuatiană, încât
nu se aşteptase la aşa ceva. Fata era, în mod sigur, vreun cetăţean liber din
casta lor de servitori, din moment ce criminalii din Gujaareh erau ori ucişi,
ori închişi, dar nu luaţi în sclavie. De aceea, singura cale era s-o trateze doar
cu o politeţe reţinută, însă în mod clar fata nu era obişnuită cu asta.
Kisuatieni la suprafaţă, gujaareeni dedesubt. O deosebire importantă de
ţinut minte, dacă ar fi fost atât de proastă încât să ia în consideraţie ideea de
a se încrede în familia lui Niyes.
Între timp, festinul îi atrase atenţia pentru că, indiferent cât de nehotărâţi
erau în alte privinţe, familia păstrase, în mod clar, tradiţia intactă la
bucătărie. Pe masă nu exista niciun peşte sau vreo legumă de râu. Fie şi numai
pentru asta, Sunandi mulţumi celor cincizeci de zei din vatră. Servitoarea îi
prezentă felii de carne de pasăre condimentată, fripte în chimion şi nuci de
jife, prăjituri înfoiate din orz, umplute cu cartofi dulci, afine şi seminţe de
hekeh, miel în ghimber şi plăcinţele cu tamban, în sos gros, şi multe altele.
Mai mult de o duzină de alte feluri, cu toate foarte dichisite. Gustă din cât
mai multe posibil, conştientă că Lumanthe se uita, aşteptând nerăbdătoare
aprobarea ei, însă nu-i trebui un efort prea mare ca să afişeze o atitudine
apreciativă, ţinând cont de circumstanţe. Copiii rânjiră când ea se lăsă pe
spate ca să râgâie.
Odată ce toată lumea se ghiftui, servitorii îndepărtară farfuriile,
înlocuindu-le cu carafe cu vin din pepeni-mentă. O altă pereche de servitori
se aşeză la capătul celălalt al încăperii şi începu să cânte o muzică blândă, la
flaut şi tambur de douăsprezece note. Niyes îşi înălţă cupa şi turnă pe masă
o cantitate mică de vin, ca ofrandă zeilor. Sunandi şi restul familiei făcură la
fel, încheind, oficial, cina.
Îi simţise încordarea lui Niyes ceva mai devreme şi bănuise că va aştepta
să spună orice avea de gând cel puţin până se îndeplineau toate datinile
ospeţiei. La câteva momente după turnarea vinului, îi făcu un semn cu capul
lui Lumanthe. Femeia se ridică, schiţând un gest scurt către copii. Sunandi
mimă surpriza.
– Este vreo problemă urgentă? Am sperat să-mi petrec seara la o bârfă,
mamă-Manthe.
– Nimic important, fiică-Nandi, dar vom flecări altă dată. Niyes vrea să
discute nişte treburi… bârfe de bărbaţi.
Îşi dădu ochii peste cap şi zâmbi.
– Poate că ai fost instruită să înduri asemenea lucruri, însă eu nu le
apreciez. Te vom lăsa să te descurci tu cu ele.
Apoi îşi conduse copiii afară, oprindu-se ca să facă o plecăciune de rămas-
bun din pragul uşii.
– Să nu fie prea multe probleme, Niyes. A avut parte de o cină cumsecade
acum, nu i-o strica.
Niyes îi dărui lui Lumanthe un zâmbet uşor şi nu răspunse nimic, observă
Sunandi, în timp ce familia pleca. Îl privi pe Niyes pe deasupra buzei cupei ei
de vin, remarcând că încordarea lui părea să crească după ce uşile se
închiseră. El îşi umplu din nou cupa, risipind câţiva stropi de vin.
– Mă însoţiţi într-o plimbare, Ambasadoare? întrebă el în cele din urmă.
O să vă ofer un tur al casei noastre.
Ea îi remarcă privirea săgetătoare a ochilor: servitorii. Zâmbi şi se ridică în
picioare.
– O plimbare îmi va prii la stomac, mulţumesc.
Părăsiră sufrageria şi străbătură sălile casei întinse flecărind, din când în
când. Ea-l lăsă pe Niyes să aleagă subiectele, ştiind că-l asta-l va face să se
simtă degajat. Avea încredere că el va şti când e momentul prielnic să înceapă
discuţia importantă. Spre surprinderea ei, el luă o lampă şi o conduse în
curtea interioară a casei, unde plantele dintr-o adevărată junglă – majoritatea
importate din Kisua, îşi dădu ea seama – ajutau la răcorirea adierii de seară
care pătrundea în odăi. Niyes tăcea, deşi prin preajmă nu se mai găsea, cu
siguranţă, nimeni. Foşnetul frunzelor sub picioare i-ar fi alertat asupra
prezenţei oricărui neavenit. Sunandi devenise destul de nerăbdătoare când
Niyes părăsi brusc cărarea din curte pentru a se strecura printre tufe. Îl urmă
şi descoperi o uşiţă ascunsă în mijlocul vegetaţiei dese.
 Aici, ezită. Niyes nu era nebun. Jumătate din Gujaareh ştia că o invitase pe
Sunandi în locuinţa sa în această seară. Dacă dispărea, Protectoratul Kisua va
cere să fie executat, în cel mai fericit caz.
– Vă rog, Ambasadoare.
Vorbea în şoaptă. Încordarea lui era aproape palpabilă acum.
– N-aş încălca niciodată obiceiul de ospeţie şi trebuie să vă arăt acum ceva
important pentru ambele noastre ţări.
Sunandi îl privi cu atenţie, observând stratul fin de transpiraţie de pe
fruntea lui şi tremurul lămpii sale. Despre orice ar fi fost vorba, era
înspăimântat şi nu doar pentru că ar fi putut insulta un oaspete de rang înalt.
Asta o ajută să se hotărască. Încuviinţă din cap.
Niyes răsuflă uşurat şi deschise uşa. Dincolo de ea se găsea o casă a scării,
strâmtă şi întunecoasă, înclinată sub clădire. În timp ce el deschise larg
obloanele lămpii, ea aruncă o privire în interior, strâmbând din nas la mirosul
vag de mucegai, care venea de jos. Mucegai… şi încă ceva. Mult mai rău.
Oricum, intră, iar Niyes închise uşa după ei, lăsând ca mica lor lampă să
devină singura sursă de lumină. Mai mult ca sigur, se îndreptau spre mica
sală privată de înmormântare a familiei. În pofida tradiţiei, puţine dintre
familiile shunha construiau astfel de camere într-un oraş care era inundat o
dată pe an, pentru că numai cele mai bogate îşi permiteau construirea
elementelor speciale de scurgere şi a porţilor care ajutau camerele să se usuce
repede, odată ce sezonul inundaţiilor se termina. Mucegaiul pe care-l simţise
era, cel mai probabil, o rămăşiţă a potopului întâmplat cu câteva luni mai
înainte. Celălalt miros era mai recent. Mai puternic, pe măsură ce se apropiau
tot mai mult de sursă.
– Am comandat legiuni numai în timpul războiului, zise generalul, pe
când se deplasau prin bezna alungată de lumina lămpii. În vreme de pace,
conduc taberele de antrenament pentru soldaţii noştri. Inclusiv închisoarea.
Ultima remarcă o surprinse pe Sunandi. În Gujaareh aproape că nu existau
delicte. Pe acest tărâm se găsea numai o singură închisoare şi era mică,
găzduind doar borfaşi de rând, hoţi de mâncare şi alţii asemenea. Colectorii
îi ucideau pe ceilalţi. Lui Sunandi nu i se părea că a conduce un asemenea loc
s-ar fi numărat printre talentele cele mai evidente ale generalului.
– Protectoratul îi consideră pe recruţi drept mai aducători de necazuri
decât merită, spuse ea prudentă.
Niyes clătină din cap.
– În Gujaareh, delincvenţii îşi pot câştiga libertatea dovedindu-se scăpaţi
de stricăciune. Pot fi judecaţi de un Colector sau în luptă, majoritatea aleg
ultima cale, cu toate că durează ani de zile. Aşa că-i antrenăm noi.
Se posomorî.
 – Însă acum câteva zile, oricum, deţinuţii au început să moară.
Mirosul se intensificase, îmbâcsind aerul, iar acum Sunandi îl recunoscu:
stadiile de început ale putrezirii, amestecate cu mirodeniile şi tămâia folosite
în îmbălsămările kisuatiene. În faţă se afla un mormânt ocupat recent.
A fost vreun membru al familiei lui Niyes la închisoare? Nu, orice shunha
destul de smintit să ajungă la închisoare ar fi fost dezmoştenit, stârvul său
fiind aruncat într-un şanţ plin cu balegă.
Scara ducea înspre un tunel scurt, terminat înaintea unei uşi solide, din
piatră, a cărei grosimi contribuia prea puţin la diminuarea duhorii. Sunandi
îşi puse mâna pe nas şi gură, încercând să inspire aroma discretă a apei de
lămâie folosite ca să-şi spele degetele după masă.
Niyes îi aruncă o privire, îngrijorat.
– O femeie de rangul vostru nu vede moartea prea des.
– Nu mi-e cu totul necunoscută, zise ea scurt.
O fată orfană de pe străzile din Kisua devenea martoră la toate mizeriile
posibile şi învăţa, pur şi simplu, să mulţumească zeilor pentru că nu era
cineva cunoscut.
Niyes nu făcu niciun comentariu şi trase de funia groasă care atârna în
apropiere. Se auzi rostogolirea grea a unor scripeţi şi roţi nevăzute, iar uşa se
ridică încet, până când deschizătura ajunse la un stat de om. Duhoarea din
încăpere le ieşi în întâmpinare. Ei îi veni să vomite o dată, însă reuşi să-şi
păstreze cina în stomac.
Aşezând maneta, Niyes lăsă funia şi ridică lampa din nou.
– Îmi pare rău că vă fac să treceţi prin asta, Ambasadoare, dar veţi înţelege
imediat ce veţi vedea.
Ea dădu din cap, neavând încredere în forţele ei ca să vorbească, şi-l urmă
în interior.
Încăperea era minunată, în pofida mirosului. Înaintaşii lui Niyes fuseseră,
în mod clar, destul de bogaţi încât să şi-o permită. Coloane elegante, decorate
cu austeritate, formau un cerc în mijlocul încăperii. De-a lungul pereţilor
erau urne aurite şi smălţuite. În centru, se afla un sarcofag masiv, din piatră,
laturile sale fiind inscripţionate cu hieroglife de rugăciune în limba sua. Prin
tradiţie, ultimul dintre morţi urma să fie înăuntru, însă ultimul dintre morţii
familiei deţinea onoarea de a sta pe lespedea de piatră de pe sarcofag,
rămânând acolo până când altcineva din familie murea. Trupurile erau
păstrate cât de mult posibil, până la incinerare, pentru cazul în care sufletul
avea probleme să-şi găsească drumul către Ina-karekh. Afară doar că aici, în
Gujaareh, trupul avea semnul Colectorului.
Niyes se apropie de sarcofag, ridicând lampa sus pentru Sunandi. Luându-
şi inima în dinţi, Sunandi păşi înainte pentru a examina cadavrul.
 Nu era vreuna dintre rubedeniile lui Niyes. Cu toate că pielea se
întunecase în moarte, Sunandi putea încă să spună că bărbatul, în timpul
vieţii sale, avusese un ten mult mai alb decât oricare shunha de o descendenţă
respectabilă. Poate chiar şi decât un nordic, cu toate că părul îi era foarte
buclat şi negru, iar trăsăturile strâmbe arătau clar rădăcinile sudice. Aşadar,
un gujaareean obişnuit.
Însă ceea ce-o şocă pe Sunandi cu adevărat era expresia de pe faţa
cadavrului. Ochii i se afundaseră, însă liniile ridurilor se păstrau încă în jurul
pleoapelor şi peste frunte. Murise cu ochii strâns închişi. Gura-i era deschisă,
buzele trase înapoi într-un fel care s-ar fi putut datora uscării şi micşorării
volumului pielii, dar se îndoia de asta. Nu-i trebuia cine ştie ce pricepere de
îmbălsămător ca să recunoască semnele unui strigăt de moarte, plin de
suferinţă, atunci când le vedea.
– Doisprezece oameni au fost găsiţi aşa, zise Niyes, glasul său răsunând
slab în liniştea din jur. Toţi tineri şi sănătoşi. Au murit toţi fără niciun
avertisment, semn sau rană. Acesta a avut un coleg de celulă, care-a zis că aşa
arăta înainte să moară… zbătându-se, încercând să strige, fără însă a scoate
vreun sunet. Adormit.
– Adormit?
Niyes încuviinţă din cap.
– Adormit şi visând ceva atât de oribil încât l-a ucis.
Ridică privirea spre ea, tras la faţă în lumina lămpii.
– L-am adus pe acesta aici ca să păstrez o dovadă. Ceilalţi au fost arşi.
Înţelegeţi ce înseamnă aceasta.
Ea îşi înghiţi nodul din gât, mâncarea ridicându-i-se iar din stomac.
– Ce oroare! Dar dacă Hetawa voastră n-a reuşit să fie vigilentă, atunci ar
trebui să-i arătaţi cadavrul Prinţului Gujaarehului, nu mie. Eu sunt
kisuatiană, nu pot decât să spun că „v-am zis noi“.
– Mai sunt şi altele, Ambasadoare. În ultima vreme s-au petrecut unele
evenimente ciudate, în special în ultimii ani. Prinţul – făcu o grimasă –
Prinţul a investit, pe tăcute, bani în docuri de-a lungul Mării Gloriei. Au mai
încetinit acum, însă în urmă cu doi ani lucrau zi şi noapte construind nave.
Comerciale, spun ordinele, însă de o formă ciudată, dintr-un lemn mai greu
decât cel obişnuit.
– Marea Gloriei nu are nicio legătură cu Oceanul Estic, zise Sunandi,
nedumerită. Navele construite acolo nu sunt o ameninţare pentru Kisua.
– Aceste nave au plecat pe mare cu luni înainte şi n-au mai fost văzute de-
atunci, nici nu s-a mai auzit de ele, spuse Niyes. Unde credeţi că au plecat,
Vorbitor?
– Nord? Sud? Tot nu reprezintă o ameninţare, decât dacă se îndreaptă spre
vest, traversând Nesfârşita şi ducându-se în jurul lumii pentru a ajunge la
poarta din faţă din Kisua, un drum pe care nu l-a izbutit nicio navă, în afara
celor din poveşti.
Sunandi clătină din cap.
– Lăsând la o parte faptul că s-ar putea chiar să fie nave comerciale.
Niyes oftă şi-şi trecu o palmă peste creştetul său cu păr rărit.
– Prinţul a căutat, recent, să încheie o alianţă cu mai multe triburi din
nord. Nu doar cu partenerii noştri obişnuiţi de schimburi, ci şi cu barbarii
mânuitori de securi de prin insule, care-i fac pe bromartenii noştri să pară
foarte manieraţi şi cu inima bună.
– Poate că a găsit noi parteneri de comerţ. Ceea ce, bineînţeles, ar necesita
noi nave comerciale.
– Însă toate acestea împreună – inclusiv moartea lui Kinja – trebuie să
admiteţi că zugrăvesc o imagine tulburătoare.
Adevărat, însă imaginea era mult prea nedesluşită pentru a fi de vreun
folos. Sunandi oftă.
– Nu pot spune astea Protectorilor, generale. Chiar dacă m-ar crede, ceea
ce nu-i nici pe departe sigur, vor pune aceleaşi întrebări pe care le pun şi eu
şi nu aveţi un răspuns. Bănuiesc că înţelegeţi asta. Aşa că trebuie să întreb: ce
speraţi, de fapt, să obţineţi din această întâlnire?
– Încrederea dumneavoastră, dacă nu chiar a Protectorilor. N-aţi reuşit să
descifraţi mesajul lui Kinja?
Sunandi încremeni.
– Nu ştiu despre ce vorbiţi.
El se strâmbă.
– Nu există timp pentru urzeli, Ambasadoare. Nu putem să mai stăm mult
aici, servitorii – dintre care unii sunt iscoade – vor băga de seamă lipsa
noastră. Este suficient că Kinja mi-a dat mesajul chiar înainte de moarte, cu
toate că nu mi-a spus nimic despre conţinutul său. Zicea că ştiu deja prea
multe. Mi-a zis doar să mă asigur că succesorul lui îl va primi, dacă i se
întâmpla lui ceva. Priceperea voastră de fată m-a ajutat la asta, mulţumesc
zeilor.
Se întinse şi-i luă mâna, strângându-i-o cu fermitate.
– Daţi crezare mesajului, Ambasadoare. Faceţi-i pe Protectori să înţeleagă.
Secerătorul este doar începutul.
– Nu-i pot face pe Protectori să înţeleagă nimic, generale…
– Puteţi. Trebuie. Mergeţi acolo şi convingeţi-i, va trebui să plecaţi oricum,
dacă vreţi să trăiţi. Ştiţi asta, nu? Faceţi-o curând. Prinţul ştia că Kinja
descoperise ceva şi Kinja a murit. Deja vă suspectează. Sunteţi, evident,
succesorul lui Kinja.
 – Şi domnia voastră?
Niyes zâmbi, amar, fără urmă de veselie.
– În mod sigur, voi ocupa acel loc cât de curând.
Arătă spre lespedea de piatră.
– Însă înainte de a face asta, vreau să încerc să împiedic un mare rău.
Oamenii mei sunt loiali şi mai mult decât dispuşi să moară pentru Gujaareh…
însă n-am să-i las să moară pentru asta.
Chipul său era întunecat, ochii duri şi resemnaţi. Fie era cel mai mare
mincinos pe care-l văzuse ea vreodată, fie spusese adevărul cu fiecare cuvânt.
După o cercetare îndelungă şi prudentă, Sunandi oftă.
– Scoateţi-mă de aici, generale, înainte să-mi pierd cina. Voi avea nevoie
să-mi păstrez întreaga forţă, dacă va trebui să împiedic un război.
 5
Regele Gujaarehului este încoronat pe când urcă pe tronul viselor pentru a
sta de-a dreapta Hananjei. Pe tărâmul lumii reale este de datoria Prinţului să
acţioneze în numele Ei.
(Lege)

Pe cerul de deasupra răsărise Visătoarea, faţa ei cu patru benzi de culoare

fiind încadrată de vălătucii subţiri ai norişorilor de vară. Pe străzile de jos,
aceleaşi culori – roşu ca sângele, albastru-alb pentru semănat, galben pentru
ichor şi negru pentru fiere – luceau pe flamurile agăţate pretutindeni: de
stâlpii cu torţe, de pervazuri, de buiandrugi şi de sforile de rufe. Lumina se
reflecta pe feţele acoperite de transpiraţie şi evantaiele din frunze, hainele
colorate intens şi zâmbetele înflăcărate. O bună bucată de vreme înainte ca
soarele să apună, ultima sa strălucire morocănoasă se risipea, în silă, dincolo
de râu. Deja oraşul Hananjei era adâncit în chinurile veneraţiei, bucurându-
se de noaptea când Zeiţa sa flămânzea.
În curtea palatului Yanya-iyan, cei mai nobili dintre credincioşii Săi se
adunaseră să se închine departe de petrecerile dezlănţuite ale castelor
comune. Aici, Hamyanii procedau într-o manieră mult mai demnă, pe când
nepreţuiţii nobili shunha şi zhinha se amestecau cu egalii lor din sala
meşterilor şi cea a războiului, din familia regală şi ţările străine. Destul de
des, câte unul dintre oaspeţi îşi ridica mâinile, proclama vreun flecuşteţ sau
vreo unealtă drept ofrandă şi-o îndemna pe Hananja s-o accepte, pentru a
compensa visele rare pe care le va primi Ea în cea mai scurtă noapte din an.
De obicei, acest ritual stârnea râsul celorlalţi invitaţi, cu toate că Slujitorii
Hananjei păstrau o tăcere înţepată.
Dacă Nijiri ar fi ştiut mai multe despre viaţa din afara zidurilor Hetawei,
s-ar fi simţit umilit de prezenţa atâtor cetăţeni de vază. Însă el stătea neclintit
pe când aceştia se foiau în jur, admiraţia sa fiind cucerită de Yanya-iyan
însuşi. Structura măreţului palat înconjura curtea cu un oval deschis. El şi
ceilalţi oaspeţi stăteau între valea curbată de straturi de marmură, fiecare
decorat cu elemente în relief şi adâncituri pentru flori care păreau să fi fost
urcate până la cer. La capătul deschis al curţii, porţi din bronz, cu zăbrele, de
două ori cât un stat de om, le îngăduiau muritorilor de rând să se holbeze
înăuntru, dacă îndrăzneau. Gărzile îi lăsau să privească doar asta dacă nu
reprezentau o ameninţare. Chiar când Nijiri se uită spre poartă, două femei
arătau spre ceva aflat dincolo de el. Se întoarse să vadă ce era şi se opri din
nou uimit.
 Departe de porţi, la capătul celălalt al curţii, se înălţa un pavilion de forma
unei piramide. Sub acoperişul de sticlă, la capătul unui şir nesfârşit de trepte,
se afla un jilţ neaşteptat de simplu, ca un căuş, cioplit dintr-un singur bloc
alb, lucios, de lemn-nhefti.
Iar acolo stătea Prinţul Gujaarehului, Stăpânul Apusului, Avatar al
Hananjei, cu spatele drept şi atât de neclintit încât Nijiri se întrebă, o clipă,
dacă era un om în carne şi oase ori o piatră pictată. Răspunsul veni când un
servitor copil se ghemui lângă braţul stâng al Prinţului, oferindu-i o cupă
aurită pe o tavă. Prinţul îşi mişcă un braţ – nu mai mult de-atât – şi luă cupa
fără să privească. Un alt copil se ghemui aproape ascuns în spatele Prinţului,
ţinând stindardul care avea pe el Aureola Soarelui la Apus: un semicerc vast,
din plăci lucitoare, roşii şi aurii-chihlimbarii, de forma unor raze de soare,
ţinute fix în spatele capului Prinţului. Lângă picioarele lui, douăzeci dintre
copiii săi mai mici stăteau aranjaţi ca nişte ornamente vii, reflectând gloria
stăpânului lor.
– O privelişte rară, zise o voce lângă Nijiri, surprinzându-l de-a dreptul.
Tresări văzând o femeie într-o rochie din fibră translucidă, de keheh, din
verdele cel mai deschis. Ea-i zâmbi observându-i stânjeneala, făcând să se
mişte cicatricele ce se întindeau într-un model delicat pe pomeţii săi, altfel
netezi şi maronii.
Femeile sunt nişte zeiţe, răsună vechea zicală în mintea lui Nijiri, înainte
ca el să înghită în sec şi să facă o plecăciune cu ambele mâini, încercând să
ghicească cine era ea.
– Soră?
– Colectorule.
Ea-şi înclină capul şi-şi deschise braţele, fiecare mişcare a sa fiind plină de
graţie. El se holbă, intrigat de felul în care reflectau lumina şuviţele negre,
împletite, ale părului ei negru.
– Mai degrabă, Învăţăcel-Colector, ţinând cont de faptul că nu te cunosc
şi de faptul că priveşti ca un tinerel care n-a mai văzut o femeie mai mare de
doisprezece ani de multă vreme. Asta te-ar recomanda ca Nijiri.
El îşi coborî imediat ochii.
– Da, Soră.
– Mă cheamă Meliatua.
Arătă din nou spre pavilionul Prinţului.
– Apropo, mă refeream la copiii Prinţului. Rareori permite apariţia în
public a vreunuia, în afară de cei mai mari.
– Ah, da.
Nijiri bâjbâi în căutarea unei forme mai politicoase pentru a i se adresa.
Doar „Soră“ părea ceva grosolan, ca şi cum i-ar fi spus unuia dintre camarazii
săi doar „Slujitor“. Însă ordinul ei lucra independent de Hetawa şi nu ştia
nimic despre împărţirea lor în ranguri. Apoi îi trecu prin minte că între ei
începuse o conversaţie şi era de aşteptat din partea lui să răspundă, nu să stea
acolo şi să se zgâiască precum un prostănac.
– Eu… mă gândeam că trebuie să fie groaznic de plictisitor pentru copii,
zise el, strâmbându-se, în sinea lui, la aceste bâlbâieli, să stea acolo atâta
timp.
– Prinţul îi va trimite de-acolo imediat. Deocamdată, sunt acolo ca paradă,
atât ca un semn al devoţiunii sale faţă de Hananja, cât şi ca un reproş faţă de
restul acestor smintiţi.
Ea aruncă o privire în jur şi oftă, omiţând sau ignorând şocul pe care i-l
produse lui Nijiri dispreţul ei atât de degajat.
– Ei Îi oferă nişte flecuşteţe, Prinţul îi prezintă pe cei din carnea şi sângele
lui. Dacă Hetawa îi cere pe oricare din aceşti copii chiar acum, Prinţul nu va
avea altceva de făcut decât să fie de acord.
Nijiri clipi surprins. Ştia că Hetawa îi putea adopta pe oricare dintre copiii
promiţători – orfan sau nu. În decursul anilor petrecuţi în Casa Copiilor,
întâlnise câţiva adoptaţi cu părinţi în viaţă. Însă erau cu toţii, la fel ca şi Nijiri,
copii din caste de jos sau mijlocii. Nu şi-ar fi putut imagina un urmaş shunha
sau zhinha ori vreun moştenitor al castei domnitoare a Apusului trăind
numai ca Servitor al Hananjei, când casta şi legăturile familiei promiteau
mult mai mult.
Ea îi citi gândurile şi înălţă o sprânceană.
– Chiar mentorul tău este un frate al Prinţului, Învăţăcel-Colector. Nimeni
nu cunoaşte împrejurările – Ehiru a fost întotdeauna rezervat cu asemenea
lucruri – însă a fost ultimul copil al Apusului cerut de Hetawa. Ştiai asta?
Şuşoteli auzite ici şi colo străbăteau amintirile lui Nijiri, însă adevărul
rămânea şocant. Ghicise el că originile lui Ehiru erau dintr-o castă superioară
– cine-ar fi putut să observe pielea neagră, fină, trăsăturile ascuţite, manierele
elegante şi limbajul şi să se gândească la altceva? – însă nu atât de înaltă.
Îndrăzni să ridice din nou ochii spre Prinţul aşezat şi încercă să şi-l închipuie
pe Ehiru în locul lui, frumos şi regesc şi perfect ca un zeu. Imaginea se potrivi
atât de bine, încât un fior secret, ruşinos, se rostogoli pe şira spinării lui Nijiri
înainte să-l poată înlătura.
O spionă pe Meliatua cu coada ochiului, văzând-o cum îl privea. Dându-
şi seama că jumătate dintre gândurile lui trebuie că erau evidente, se înroşi,
trăgându-şi gluga mai aproape de faţă.
– Cu toţii îi aparţinem Hananjei acum, Soră.
– Într-adevăr, îi aparţinem.
Apoi ea-l luă de braţ, uluindu-l peste poate. Nu putea face altceva decât s-
o urmeze în vreme ce-l conducea la o plimbare.
– Unde-i mentorul tău, Învăţăcel-Colector? Ar trebui să fie lângă tine,
protejându-te de cele ca mine.
Dinţii îi sclipeau în lumina focului.
– A dorit să-mi petrec ceva timp pentru mine însumi, Soră.
Nijiri îi simţi moliciunea sânului lipindu-se de cotul lui şi se luptă cu
pornirea de a şi-l trage înapoi, pentru a vedea ce se întâmplă. Avea impresia
vagă că acest lucru ar ofensa-o.
– Colectorii trebuie să se amestece printre oameni de multe feluri, de
aceea sunt aici, ca să observ şi să învăţ.
Privi spre ea, ezită, apoi îndrăzni să glumească:
– Poate că tihna este ofranda mea în această seară.
Spre uşurarea sa, ea râse, făcând ca desenul din cicatrici să danseze în
lumina focului. Nijiri admira felul în care cicatricele îi sporeau frumuseţea,
chiar dacă-şi dădu seama, cu o oarecare surprindere, că n-o voia deloc. Era o
sculptură menită să fie admirată, poate chiar atinsă, însă nu era ceva ce puteai
lua acasă.
– Ar trebui să devii Soră dacă duci dorul unui lucru atât de mărunt, zise
ea. Treaba noastră este să oferim tihnă, în fond. Cu toate că, în seara asta,
chiar şi noi am putea face foarte puţin.
Surprins, Nijiri îi urmă privirea şi se concentră asupra petrecăreţilor
asemenea lui. Îi trebui un moment până ajunse să descifreze spusele Surorii,
însă acum, că-i atrăsese atenţia, semnele erau evidente. Un bărbat îmbrăcat
în robe de învăţat bogat aruncă o privire fugară spre Nijiri – spre umărul lui,
care purta noul şi proaspăt vindecatul tatuaj de Colector. O tânără femeie
zhinha, râzând la vreo glumă spusă de însoţitorul ei, tăcu o clipă, cât trecură
Nijiri şi Meliatua. Un soldat înalt, cu o faţă ca o coastă de deal nisipoasă, dădu
grav din cap spre Nijiri, în ochii lui ascunzându-se o tristeţe teribilă.
Meliatua clătină din cap.
– Şi încă o porţie de tihnă este oferită Hananjei. Se fac sacrificii adevărate
fără a se dori asta.
– Nimeni nu m-a privit cu teamă până acum, spuse Nijiri încurcat. Dar
acum sunt Colector.
– Numai proştii se tem la vederea Colectorilor, rosti Sora. Ceilalţi ştiu când
să se teamă. Nu se fac Colectări în Noaptea Hamyan.
Acest lucru era adevărat şi de aceea fusese Ehiru dispus – după zile de
inactivitate – să se arate astă-seară. Era dispus să-l instruiască pe Nijiri, să se
roage şi să se antreneze cu el, să facă orice era necesar împreună cu un
Învăţăcel-Colector, cu excepţia… Colectării. Asta, însă, era o cu totul altă
problemă.
 – Atunci, de ce se tem de mine? întrebă el.
– Observă, Învăţăcelule, aşa cum ţi-a poruncit mentorul tău. Învaţă.
Ascultă.
Aşa şi făcu, păstrând tăcerea în vreme ce-şi croiau drum prin curtea
aglomerată. La început, auzea doar fragmente de cuvinte din întreaga
hărmălaie. Încet-încet urechile sale cernură propoziţii din bolboroseală, apoi
pasaje de conversaţie.
– … documentul de transport nici măcar nu pomeneşte de încărcătura
suplimentară…
– … ucis în propria-i celulă. Nicio urmă, dar ochii lui…
– … Bromarte. De obicei, îi angajează pe Feeni ca să lupte pentru ei, dar de
data asta…
– … nimic natural, îţi spun eu. Aiura când l-au scos afară…
– … aceste caste militare. Nişte ticăloşi cu buzele strânse…
– Zvonuri, zise Nijiri, în cele din urmă.
Deasupra, fâşia roşie a Visătoarei se iţea pe cerul oval al palatului Yanya-
iyan. Dădură ocol curţii aproape o oră.
– Şi bârfe. Însă nu din cele prosteşti, după cum mă aşteptasem. Vorbesc
despre decădere şi nebunie şi război. Împărtăşitorii îi iau pe cei decăzuţi şi
pe acei smintiţi care nu pot fi vindecaţi. Războiul este anatema pentru
Hananja şi astfel şi pentru Slujitorii Ei.
Ea se întoarse spre el, oprindu-l brusc şi coborându-şi vocea:
– S-ar putea să găsim o explicaţie astă-seară. Deocamdată, este suficient
că am observat. Dacă Ea doreşte să înţelegem mai mult, ne va permite să
găsim mijloacele.
El se încruntă, amintindu-şi mai multe zvonuri şoptite printre acoliţii
Hetawei.
– N-ai putea desluşi acum asta, Soră? Ştiu puţine despre calea ta, însă am
auzit de… ăăă… puterile voastre.
Se încurcă la zâmbetul ei.
– Ai grijă, Învăţăcel-Colector. Inunru Fondatorul nu a avut nimic de-a face
cu înfiinţarea ordinului Surorilor. Hetawa ne acceptă – vrând, nevrând –
pentru că aprovizionăm oraşul cu sămânţă de vise, însă voi nu ne numiţi
niciodată o „cale“ în faţa Superiorului vostru, decât dacă vreţi să-l iritaţi.
Arătă cu capul spre stânga, iar Nijiri se uită prin mulţime pentru a-l zări
pe Superior acceptând o cupă din partea unui slujitor din apropiere. Nijiri îşi
mută repede privirea în altă parte înainte să se încrucişeze cu cea a
Superiorului.
– Pentru alţii, posed numai Celălalt Simţ.
Îşi atinse cicatricele de pe faţă: două linii paralele, formate din puncte în
relief, de-a lungul pomeţilor şi traversându-i baza nasului.
– Descifrarea tărâmului treziei este specialitatea mea, nu presimţirile din
vise. Pot percepe frica din aceşti oameni şi-i bănuiesc originea. Pot cerceta,
pentru a străpunge întunecările şi căile greşite, atât de comune în limanul
conştientului. Dar să ştiu cu siguranţă? Asta va rămâne departe de mine, până
când anii mei de fertilitate se vor fi încheiat.
El bâjbâi în căutarea unei replici potrivite la asta, apoi fu din nou surprins
când ea-şi desprinse braţul dintr-al lui.
– Soră?
– Mentorul tău ţi-a poruncit să observi şi să înveţi, zise ea, nu să-ţi petreci
seara însoţindu-te cu o femeie de o credinţă dubioasă. Şi apoi am şi eu
îndatoririle mele astă-seară.
El se înroşi, dându-şi seama cam care trebuie să fie aceste îndatoriri. Era o
Soră tânără, poate doar cu vreo zece ani mai mare ca el, încă nurlie. Surorile
Hananjei o serveau în multe feluri, însă niciodată nu se eschivau de la prima
lor îndatorire. Era multă sămânţă de vise de adunat într-o noapte precum cea
de Hamyan.
El înclină din cap spre ea, aşa cum ar fi făcut în faţa unui egal, o acceptare
mută a rangului ei în ochii lui.
– Fie ca Ea să viseze la bunele tale şanse, Soră.
– Şi la ale tale, Învăţăcel-Colector.
Făcu o plecăciune spre el – adâncă, lipindu-şi ambele palme –, apoi se
întoarse în mulţimea fremătătoare. Nijiri privi după ea, uimit.
– Dacă n-ar fi fost legămintele tale, s-ar putea să fi rămas cu tine în
noaptea asta, zise o voce din spatele lui şi, pentru a doua oară, se întoarse
pentru a da cu ochii de un necunoscut.
Un bărbat cam de statura lui Nijiri, cu ochi de o nuanţă neobişnuită, de
un căprui aproape auriu. Era imposibil să apreciezi vârsta bărbatului. Pielea-
i era netedă şi tânără, coama lui de plete lungi şi împletite – nu o perucă, îşi
dădu seama Nijiri, cu oarecare surprindere – era neagră, fără vreun fir
argintiu. Însă părea mai bătrân decât arăta, în timp ce-l privea pe Nijiri cu
întreaga răbdare şi încredere a unui leu în aşteptare. Şi mai era ceva familiar
în înfăţişarea lui…
– Tinerii de vârsta ta sunt cu deosebire bogaţi în sămânţă de vise, mi s-a
spus, continuă necunoscutul. S-ar putea să-şi fi extras cota pentru seara asta
numai de la tine.
Nijiri se plecă, cu un respect prudent, încercând să identifice rangul
bărbatului şi acea impresie sâcâitoare de a-l fi văzut pe undeva.
– Şi nu ai nicio nevoie? Ce vârstă ai?
– Am trăit şaisprezece inundaţii.
 Bărbatul zâmbi.
– Atunci ai trebuinţe, tinere Colector! Te deranjează că ţi-ai putea uşura
acele trebuinţe chiar acum, dacă n-ar exista legământul tău? Sau speri că încă
ai putea, dacă ai prinde-o în vreun loc discret, în drum spre casă?
Cuvintele sale erau insultătoare şi o ştia. Nijiri putea vedea asta în
zâmbetul bărbatului. Se enervă pentru o clipă. Ar trebui, aşa cum ar face
cineva jurat Hananjei, să-i reamintească bărbatului de legămintele sale, însă
un membru al unei caste superioare ar putea lua asta drept o manifestare a
ignoranţei sau a prostiei. Şi dacă nu ar spune nimic, asta l-ar face pe Nijiri să-
i fie necredincios… Ezita nehotărât, stomacul făcându-i-se ghem.
– Cu toţii avem astfel de trebuinţe, stăpâne. Dar să le îndreptăm spre
slujirea datorată Hananjei este ofranda pe care noi, cei din Hetawa, i-o
aducem zilnic, cu mare bucurie.
Colectorul Rabbaneh ieşi din mulţimea colcăitoare, cu faţa strâmbată în
zâmbetul său obişnuit, cu o cupă în mână. Înainte ca Nijiri să simtă uşurare,
Rabbaneh îi dădu lui cupa şi se lăsă uşor într-un genunchi, încrucişându-şi
braţele în dreptul feţei şi întorcându-şi palmele în afară, ca şi cum s-ar fi
apărat de o strălucire orbitoare. O manuflecţiune. Nijiri auzise de un astfel
de obicei de la Învăţătorii săi, însă nu-l văzuse niciodată aplicat în afara
lecţiilor. Era cel mai înalt gest de respect, oferit numai celor special însemnaţi
de zei…
Visul lui Inunru!
Necunoscutul – Prinţul Gujaarehului – râse într-un fel foarte natural
văzând groaza aşternută pe chipul lui Nijiri, apoi îi făcu lui Rabbaneh un
semn cu mâna.
– Opreşte-te. Am lăsat Aureola deoparte pentru a putea să mă plimb o
vreme printre oamenii mei, fără să am parte de prostiile astea.
Rabbaneh se ridică şi adoptă o plecăciune de respect mai tradiţională. Încă
zâmbea când se îndreptă de spate.
– Trebuie să mă ierţi, stăpâne. Am vrut doar să-i arăt lui Nijiri o probă de
comportament adecvat. Acţiunile sale se reflectă asupra întregii Hetawa
acum, în special asupra căii mele.
– O, a fost total politicos, Rabbaneh. Laudă Învăţătorilor săi.
– Mulţumesc, stăpâne, zise Nijiri.
Spre marea sa uşurare, nu se bâlbâi, cu toate că n-ar fi putut băga mâna în
foc pentru volumul sau tonul vocii sale în acel moment. Se plecă repede peste
mâna sa liberă, neîncrezându-se să facă vreo manuflecţiune fără a cădea peste
ea. Mâinile-i tremurau atât de tare, încât băutura lui Rabbaneh clipocea şi se
clătina în cupă. Rabbaneh se întinse şi, cu dexteritate, i-o luă înainte ca Nijiri
să-şi păteze roba.
 – Nijiri.
Prinţul părea să-i întoarcă numele pe toate părţile.
– Prea alb ca să fie un shunha, prea umil pentru un zhinha. Te-ai născut
un oarecare?
– Stăpâne.
Rabbaneh zâmbi cu o blândeţe dojenitoare, chiar când Nijiri deschise gura
să spună da. Spre surpriza lui Nijiri, Prinţul chicoti.
– Of, bine, bine. Voi, preoţii.
Se apropie şi Nijiri fu cât pe ce să tresară când Prinţul îşi întinse mâna să-
i prindă bărbia între două degete.
– Eşti un băiat arătos. Este un lucru bun că nu se mai aplică această castă
din naştere, oricare a fost. Puteai fi vândut într-o căsătorie vreunei văduve
bogate, influente, sau, dacă ai fi fost dintr-o castă inferioară, cineva te-ar fi
putut transforma într-un slujitor al plăcerii.
Îşi plimbă un deget pe buzele lui Nijiri şi, de data asta, Nijiri începu să se
retragă, cu toate că-şi controlă reflexul la timp. Prinţul zâmbi, mijindu-şi
amuzat ochii. Apoi – spre imensa uşurare a lui Nijiri – îi dădu drumul.
– Sonta-i este mentorul tău?
– Ehiru, stăpâne.
– Ehiru?
Sprâncenele Prinţului se ridicară ca nişte arce impresionante, cu toate că,
în mod ciudat, Nijiri avu senzaţia că nu era deloc surprins.
– Nu este cel mai important.
Rabbaneh tuşi într-una din palme.
– Stăpâne, Hetawa contează…
– Ah, da. Din nou maniere proaste. Nu mă lua drept exemplu de
comportament adecvat, Nijiri. Bătrânii îşi iau mai multe libertăţi decât şi-ar
permite tinerii.
Îşi înclină capul într-o plecăciune autoironică.
– Altă dată, Învăţăcel-Colector.
Cu asta, Prinţul se întoarse şi se pierdu în mulţime, care se despărţi în faţa
lui, închizându-se după el precum apa. În urma sa, Nijiri scoase un oftat
prelung şi închise ochii cu o scurtă rugăciune de mulţumire. Rabbaneh îl
aşteptă politicos să termine.
– Rabbaneh-frate, am făcut Hetawa de ruşine. Nu l-am recunoscut…
– Ştiu că n-ai făcut-o.
Măcar acum, Colectorul mai vârstnic nu mai zâmbea. Asta făcu ca
nodurile din gâtul lui Nijiri să se strângă şi mai tare. Însă Rabbaneh privea în
urma Prinţului.
– Totuşi, te cunoştea.
 Nijiri bâjbâia într-o tăcere nedumerită. După un moment, Rabbaneh oftă
şi-i oferi lui Nijiri un zâmbet uşor căznit.
– N-ai făcut Hetawa de ruşine, băiete. Ehiru, Sonta-i şi cu mine te-am
urmărit din umbră, cu schimbul, toată seara. Te-ai descurcat destul de bine
cu Prinţul şi cu Meliatua, înainte de el.
Îi aruncă apoi lui Nijiri o privire lungă.
– Pari obosit.
– Eu…
Nijiri ezita între adevăr şi mândrie. Un învăţăcel ar trebui cel puţin să
încerce să stăpânească din plin responsabilităţile unui Colector, iar Noaptea
Hamyan ajunsese numai la jumătate. Însă emoţiile serii – procesiunea
desfăşurată pe străzile Gujaarehului, mulţimea, Sora, Prinţul – îl vlăguiseră.
Nu voia nimic altceva decât să se întoarcă la chilia lui liniştită din Hetawa şi
să fie purtat în somn de către adierile nopţii.
Mâna lui Rabbaneh se aşeză pe umărul lui şi-l strânse în semn de
încredere.
– Nu-i nicio ruşine în asta, Nijiri. La urma urmei, erai un acolit ocrotit cu
numai opt zile înainte. Întoarce-te în Hetawa. Ai îndeplinit protocolul.
Nijiri nu-şi putea ignora propria uşurare, însă vinovăţia-i rămase.
– Fratele Ehiru se va aştepta…
– Am să-l găsesc şi-am să-i spun cât de bine te-ai descurcat.
Zâmbetul Colectorului mai vârstnic îl umplu cu o mândrie caldă, iar Nijiri
răspunse, sfielnic, cu un alt zâmbet.
– Îţi mulţumesc, Rabbaneh-frate. Voi avea vise frumoase în noaptea
aceasta.
Se întoarse să plece, oprindu-se pentru a căuta cea mai scurtă cale prin
mulţime, care ducea spre porţile palatului. Dar numai pentru că ezită auzi
replica lui Rabbaneh:
– Visează-le cât mai poţi, frăţiorule.
Când se întoarse, Rabbaneh dispăruse.
 6
În vise, Hananja conferă înţelegere asupra lui Inunru, un bărbat sonha.
„Există putere în vise“, i-a spus Ea. „Stăpâneşte-o şi în ea zace magia. Dar
numai virtuoşii o pot folosi.“ Astfel, Inunru a scos la iveală narcomanţia, iar
pentru o vreme, toţi oamenii s-au bucurat.
(Înţelepciune)

Ehiru-i urmărea cu privirea pe copiii Prinţului de aproape o oră, când îl

găsi Rabbaneh. Majoritatea copiilor nici nu-l observaseră stând în spatele
cercurilor suprapuse de lumină ale lămpilor din jurul pavilionului tronului.
Unul dintre ei – un puşti arătos de vreo şapte ani – scruta, din când în când,
umbrele care-l acopereau pe Ehiru, strâmbându-se şi încruntându-se ca şi
cum ar fi simţit ceva ce nu putea vedea.
– L-am trimis pe Nijiri acasă, zise Rabbaneh.
Vorbea în şoaptă, era un obicei de-al amândurora când se aflau în
întuneric.
– Începuse să arate ca un taffur care-a fost hăituit prea mult timp.
– Hmmm. A rezistat mai mult ca mine, când am avut prima ieşire în
public.
– Tu n-ai învăţat niciodată să-ţi controlezi limbajul prin tact. Acest
învăţăcel al tău este măcar circumspect. Cam prea circumspect chiar, însă are
în el prea mult din casta servitorilor, în pofida mândriei sale.
Rabbaneh oftă.
– Sper să se debaraseze de ea cât de curând.
– Noi suntem slujitori, Rabbaneh. Poate că ar trebui să luăm exemplu de
la Nijiri.
Rabbaneh îi aruncă o căutătură ciudată. Ehiru îl văzu cu coada ochiului.
– Încă te mai deranjează acel bromartean, Frate? Au trecut opt zile.
– Am distrus sufletul unui om.
– Ştiu asta. Dar nici chiar zeii nu sunt perfecţi…
Ehiru oftă.
– Băiatul ăsta are darul viselor.
– Poftim?
Ehiru dădu din cap spre copilul de pe treptele pavilionului, care părea să
fi renunţat la căutare pe moment.
– Acela. Am remarcat asta imediat ce l-am văzut.
Rabbaneh se mută de pe un picior pe celălalt, nerăbdător.
– Am să-l anunţ pe Superior ca să poată cere copilul. Ehiru…
 – Superiorul ştie. L-am văzut salutându-l pe Prinţ, nu la mult timp după
ce-a sosit procesiunea. Copilul privea o molie, indiferent la lumea din juru-i.
Chiar şi cel mai orb dintre neiniţiaţi şi-ar fi putut da seama că se afla la
jumătate de drum de Ina-Karekh în acel moment.
Rabbaneh oftă, frecându-şi ceafa cu o mână.
– Superiorul trebuie să hotărască ce-i mai bine pentru Gujaareh, nu numai
pentru Hetawa. Nu-l putem face pe Prinţ să pară supus, în vreme ce
asociaţiile comerciale kisuatiene ameninţă cu embargoul.
– Înţeleg foarte bine, Rabbaneh, dar asta nu face situaţia mai puţin
ofensatoare.
Îşi încrucişă braţele şi-l văzu pe băiatul de pe treptele pavilionului
scrutând adânc, din nou, umbrele, poate după ce văzuse vreo urmă de
mişcare.
– Un copil cu potenţial real va rămâne nededicat şi neantrenat. Va creşte
pentru a deveni doar un alt slujitor dintr-o castă superioară, aflat la cheremul
mofturilor următorului Prinţ. Dacă va creşte.
– Asta ţi s-ar fi întâmplat şi ţie?
Rabbaneh îi aruncă o căutătură piezişă, cu un aer îndrăzneţ. Învăţaseră cu
toţii să nu-i pună prea multe întrebări despre trecut.
– Dacă Hetawa nu te-ar fi cerut?
Ehiru oftă, brusc obosit.
– Aş fi murit tânăr, da. Şi poate că ar fi fost cel mai bine.
Pe moment, Rabbaneh nu zise nimic, cu toate că Ehiru simţi ochii mai
tânărului Colector fixându-se asupra lui. Când simţi mâna lui Rabbaneh
atingându-i umărul, o dădu la o parte.
– Lasă-mi asta, Rabbaneh.
– Te macină durerea…
– Atunci, las-o aşa.
Se răsuci, incapabil să mai suporte expresia ochilor fratelui său de cale.
Oare ce vedeau zeciuitorii când dădeau cu ochii de un Colector? Simpatia
pentru pierdere, prea mare, durerea prea greu de îndurat? Cum puteau să
suporte o astfel de milă fără nicio noimă?
– Mă întorc la Hetawa, spuse el. În pace, Frate.
Ehiru se îndepărtă înainte ca Rabbaneh să fi putut răspunde, alegând să o
ia pe drumul din apropierea marginilor curţii, în loc să o ia drept printre
lumini şi prin mulţime. Câţiva petrecăreţi împărţeau umbrele cu el, unii
vrând să se mai odihnească, alţii căutând puţină intimitate pentru conversaţii
mai personale. Nu îi vorbeau, iar el îi ignoră bucuros. Dacă n-ar fi recunoscut
vocea Superiorului când şi-a auzit numele strigat, nici nu i-ar fi dat atenţie.
Ehiru se opri şi se strădui să nu ofteze când celălalt bărbat se apropie de
el dintre luminile lămpilor, împiedicându-se odată ce ajunse în umbră. Ehiru
înaintă şi-l prinse de cot.
– Întunericul este tărâmul Colectorilor din vise, Superiorule. Nu cea mai
strălucită lumină din Hetawa.
Superiorul chicoti, dând recunoscător din cap, îndreptându-se singur.
– Lumina Hetawei ai fi tu, Ehiru. Eu sunt doar un funcţionar slăvit şi,
uneori, un jucător.
Oftă, zâmbetul dispărându-i pe când ochii i se adaptau la întuneric şi-i
cercetă faţa lui Ehiru.
– Te necăjeşte ceva.
– Nimic important.
– Oamenii devotaţi sunt mincinoşi nepricepuţi.
Apoi Superiorul se mai înmuie.
– Însă în cazul tău, adevărul este destul de dureros, încât presupun că ai
putea fi iertat. Ceea ce mă determină să-mi pară şi mai rău că trebuie să fac
asta.
– Ce anume?
Superiorul îşi întoarse privirea spre mulţime, care nu dădea niciun semn
că ar începe să se împrăştie, în pofida orei mici. Era mai densă în jurul
pavilionului, unde Prinţul putea fi văzut pe trepte, ghemuit, pentru a-i spune
noapte bună fiecăruia dintre copiii săi. Un grup de necunoscuţi, întunecaţi
ca nişte shunha, însă îmbrăcaţi în haine străine, vopsite în nuanţe de indigo,
aşteptau în apropiere: kisuatieni. Gesturile de afecţiune ale Prinţului puteau
să fie doar un spectacol pentru ochii avizi ai străinilor, care-l comentau între
ei. Ehiru se strâmbă cuprins de amintiri amare înainte ca următoarele cuvinte
ale Superiorului să-l aducă, brutal, la realitate:
– Ai ceva de făcut. Iartă-mă, Ehiru.
Pentru o clipă, Ehiru rămase mult prea uimit şi supărat ca să vorbească. Îl
privi pe Superior.
– Am pângărit un zeciuitor acum numai câteva zile.
– Ştiu. Totuşi, ca Superior, trebuie să-ţi reamintesc de implicaţiile practice
ale penitenţei tale autoimpuse. Una-une şi-a dat Zeciuiala Finală acum trei
luni. Nijiri nu va fi pregătit mai devreme de sezonul următor. Le-am cerut lui
Rabbaneh şi Sonta-i să preia unele dintre îndatoririle tale, ţinând cont de
ultimele evenimente şi pentru că te-ai luat de Nijiri, însă este, pur şi simplu,
incorect să le cer să mai continue asta multă vreme. Doi Colectori nu pot face
munca pentru patru.
Ehiru tresări când vinovăţia-i acoperi iritarea. Întorcându-se să privească
spre mulţime, zise:
– Nu intenţionez să-i împovărez pe fraţii mei fără rost, însă trebuie să
înţelegeţi… că mă îndoiesc, Superiorule. Nu mai simt în sufletul meu că sunt
împuternicit de Hananja. Nu mai ştiu dacă…
Şovăi, apoi se sili să dea glas fricii care-i rodea mintea încă din noaptea
morţii negustorului bromartean.
– Nu mai ştiu dacă sunt potrivit, dacă mai sunt vrednic să-mi îndeplinesc
îndatoririle.
– Atât Rabbaneh cât şi Sonta-i au greşit Colectări, Ehiru, Sonta-i de două
ori. E păcatul tău mai mare sau al lor mai mic? Ceri mai mult de la tine decât
aştepţi de la ei?
Da. Însă nu dădu glas acestui gând, ca să nu fie acuzat de aroganţă.
Superiorul îl privea întrebător. Era limpede că un refuz ar fi fost de
neacceptat.
– După cum doriţi, Superiorule, zise Ehiru în cele din urmă, oftând. Nu
pot decât să mă rog ca şi aceasta să fie dorinţa Hananjei. Cel puţin, Nijiri va
fi încântat, mă tot bate la cap de patru zile deja.
Superiorul dădu din cap şi se întoarse din nou spre mulţime. Ochii săi
rătăciră pentru o clipă, înainte de a se coborî asupra treptelor din jurul
pavilionului.
– Străinii aceia, în culori de doliu. Aceştia sunt kisuatieni, ei celebrează
Hamyanul aşa cum se cuvine. Îi vezi?
Ehiru îi vedea. Se înălţau mai sus pe trepte acum, când copiii fuseseră luaţi
de soţiile Prinţului şi de gărzi. Prinţul îşi reluase locul său în jilţul său curbat,
având o ţinută formală, cu Aureola ridicată din nou în spatele capului său.
Mai mulţi dintre străini făcură spre el o plecăciune de implorare, însă o
femeie din grup rămase dreaptă şi neclintită. Ceilalţi se înclinară în jurul ei
ca nişte trestii în jurul unei prăjini.
– Femeia.
Ehiru se încruntă.
– Femeile nu au nevoie de ajutorul Colectorilor pentru a ajunge la Ina-
Karekh…
– În acest caz, săvârşirea este necesară ca un act de bunătate, atât pentru
ea, cât şi pentru oraş. Sufletul ei este decăzut, spune implorarea.
– A fost înfăptuită o Estimare a Adevărului?
– Nu-i necesar. Implorarea este mai presus de orice îndoială.
Ehiru îşi întoarse capul spre a-şi fixa privirea asupra profilului
Superiorului.
Superiorul zâmbi la scepticismul lui Ehiru, cu toate că Ehiru observă că
zâmbetul nu-i atinsese şi ochii.
– Am cerut dovezi care să susţină acuzaţia de decădere. Nu mi s-a arătat
niciun fel de dovezi. Însă o evaluare formală va necesita timp şi o adnotare în
registrele publice. În acest caz, răul ar fi mai mare.
Încruntarea lui Ehiru se adânci când bănuiala-i cuprinse mintea.
– Cine-i?
– O cheamă Sunandi. Jeh Kalawe, în nomenclatura lor, o fiică din familia
Kalawe, din casta sonha, după a noastră. Este Ambasadoarea Protectoratului
Kisua, proaspăt desemnată în Gujaareh. Acuzaţia este că s-a folosit de poziţia
sa pentru a spiona, a fura şi corupe oficiali gujaareeni. Prin acţiunile ei,
stârneşte tulburări între Gujaareh şi Kisua.
– Ne concentrăm asupra spiritualului, nu a politicului.
Ehiru îşi încrucişă braţele.
– Dacă Apusul vrea să fie ucisă, are asasini pentru asta.
– Şi dacă declară Protectoratul război? Asasinarea unui ambasador ar fi o
încălcare a tratatului dintre ţările noastre. Întregul oraş ar avea de suferit
dacă ar trimite o armată pentru a pune lucrurile la punct. Unde se află pacea
în asta, Slujitor al Hananjei?
De mult plecată din viaţa mea, se gândi Ehiru cu amărăciune.
– N-ar declara război şi dacă ar fi găsită moartă cu semnul meu asupra ei?
întrebă el. Colectarea nu-i un obicei de-al lor.
– O respectă la fel ca noi. Şi Kisua o onorează pe Hananja, chiar dacă ei îşi
diluează credinţa prin venerarea altor zei împreună cu Ea. Dacă această
femeie este Colectată, kisuatienii se vor înfuria, fără nicio îndoială, însă nu
atât de mult încât să declare un război. Acest lucru ar enerva propria lor sectă
Hananja şi le-ar cauza tulburări interne la nesfârşit.
Superiorul se întoarse spre el.
– Nu voi pretinde că această chestiune n-ar fi politică, Ehiru. Însă acolo
rămâne o latură spirituală a problemei. Femeia a comis acte de furt,
înşelătorie şi răutate. Dacă ar fi orice altceva decât ambasador, cum ai judeca-
o?
– … Decăzută.
Superiorul dădu din cap, ca şi cum ar mai fi fost încă un Învăţător, iar
Ehiru un elev deosebit de isteţ.
– Aşa cum ai spus: atenţia noastră trebuie să se îndrepte în primul şi în
primul rând asupra spiritului.
Ehiru oftă.
– Unde stă?
– Aici, în Yanya-iyan, desigur. Aripa ambasadorilor, în cel mai mare dintre
apartamente. Vei avea nevoie de hărţi?
– Nu. Îmi amintesc drumul.
– Îl vei lua pe Nijiri? Gărzile palatului trag săbiile mai întâi, apoi pun
întrebări.
 – Ar fi mai bine pentru el să se deprindă cu hazardurile căii noastre.
Ehiru se întoarse să plece, apoi se opri.
– Am să îndeplinesc însărcinarea mâine-noapte.
– Aşa de curând?
– Dacă este atât de decăzută precum spuneţi, răspunse Ehiru, atunci
pentru fiecare zi de întârziere, sufletul ei va fi tot mai bolnav. Să o las să sufere
mai mult?
– Nu, desigur că nu. Atunci mergi în pace, Colectorule.
Ehiru dispăru în tăcere.
 7
În bezna viselor, sufletul strigă după ajutor. Cheamă prieteni, pe cei dragi,
chiar şi pe duşmani în speranţa să scape de chinurile sale. Dar tot în beznă
rămâne. Aceşti aliaţi aparenţi nu-i vor face niciun bine.
(Înţelepciune)

În întunericul trezirii, sufletul Colectorului nu mai ţipă. Nu mai are nevoie

să-i cheme pe ceilalţi. În cele din urmă, ei vin întotdeauna sau îi poate aduce,
dacă doreşte asta. Nu-şi aminteşte de cuvântul prieten.

Kite-iyan – Soarele de Deasupra Apelor – era palatul de primăvară al

Prinţului. Yanya-iyan – Soarele de Deasupra Pământului – nu era protejat
contra inundaţiilor, iar în timpul sezonului ploios, majoritatea locuitorilor
palatului sufereau la fel ca şi restul oraşului. Prinţul nu. Se retrăgea la Kite-
iyan, unde trăiau nevestele sale, cât era anul de lung. Acolo-şi petrecea el
sezonul fertil, într-o activitate simbolică pe măsură, concepând copii, care-i
vor duce mai departe dinastia.
– Nu fac vizite prea dese în sezonul uscat, îi zise Prinţul lui Niyes în timp
ce călăreau în mijlocul caravanei. Consider că nevestele mele sunt mai fericite
când îmi ţin lucrurile în ordine, iar vizitele subite, neanunţate, creează haos.
Se reped să pregătească palatul pentru sosirea mea, să-i facă pe copii
prezentabili şi-aşa mai departe. Cele care nădăjduiesc să-mi câştige favorurile
se grăbesc să se facă frumoase, în vreme ce acelea care vor să mă pedepsească
devin greu de găsit. Este ceva groaznic de nesănătos pentru pace.
Niyes, ţinându-şi un ochi pe soldaţii din jurul lor, chicoti.
– Pari să te bucuri foarte mult de vizitele neanunţate, Prinţul meu.
– Aşa pare? Câtă grosolănie din partea mea. Se vede că m-a zăpăcit soarele
ăsta.
Ziua era, cu siguranţă, destul de fierbinte. Caravana Prinţului mergea pe
un drum înălţat numit Calea Lunii, care ducea din oraş direct la porţile
principale de la Kite-iyan. Şanţurile de irigaţie alimentau fermele din
apropiere şi flancau drumul; nu existau copaci care să ofere umbră. Niyes,
politicos, se abţinu să arate că, la mijlocul caravanei lor, unde se afla Prinţul,
era mai răcoare decât ar fi trebuit datorită copertinei susţinute deasupra lui
de patru slujitori.
– Dar aşa este, aş prefera, mai degrabă, să-i surprind, continuă Prinţul. Îmi
amintesc cum era, în copilăria mea din Kite-iyan. Mama când mă cocoloşea,
când mă izgonea, iar celelalte mame erau la fel de frenetice ori de câte ori
făcea Prinţul o vizită. Gărzile şi eunucii, tutorii şi bucătarii, fraţii mei, toată
lumea era cu nervii la pământ. Însă, în acelaşi timp, eram cu toţii atât de
încântaţi. Soarele micului nostru regat pământesc venea să strălucească
asupra noastră. La urma urmelor, eram o familie, în ciuda numărului nostru.
Expresia Prinţului se înăspri.
– Tatăl meu – odihnească-se în pacea Ei pe vecie – mai uita de asta, uneori.
Eu nu.
Kite-iyan fusese construit pe unul dintre dealurile întinse, joase, care
mărgineau valea râului Sângele Zeiţei. Acolo, palatul stătea de veghe asupra
câmpurilor, livezilor şi a păienjenişului de drumuri care uneau părţile
Gujaarehului. Primăvara, când Prinţul făcea, de obicei, călătoria, majoritatea
fermelor erau sub apele aduse de inundaţii. Acum, în toiul verii, erau bogate
şi înverzite. În timp ce grupul îşi continua deplasarea pe Calea Lunii, Niyes
văzu cum lucrătorii din lanurile de mai jos se opreau să privească înaintarea
caravanei. Unii îngenuncheau şi făceau manuflecţiuni. Alţii îşi duceau palma
streaşină la ochi, ca şi cum Soarele însuşi ar fi trecut atât de aproape pe-acolo.
Porţile palatului se deschiseră când Kite-iyan li se arătă privirilor. Când
grupul se opri, zeci de copii ţâşniră prin intrarea palatului, cel mai mic dintre
ei alergând să iasă în întâmpinarea grupului. Prinţul râse şi-şi îmboldi calul
înainte, făcând semn soldaţilor să se dea la o parte. Coborî şi imediat fu
înconjurat de tineri, aceştia nearătând niciun fel de sfială în a-l trage pe Prinţ
de cămaşă sau de fustanelă ori chiar de şuviţele sale împletite pentru a-i
atrage atenţia. Iar el se lăsă, cu generozitate, în mâinile lor, observă Niyes,
ciufulindu-l pe unul, strângându-l în braţe pe altul, apucându-l pe cel mai
mic pentru a-l sălta lângă şold, flecărind cu ceilalţi în timp ce mergea.
Niyes le făcu semn soldaţilor să descalece şi să se alinieze, fără zarvă, de-o
parte şi de alta a Căii Lunii şi la intrarea palatului. Nu se aştepta la probleme
prea mari. Decizia Prinţului de a vizita Kite-iyan fusese luată printr-un
impuls de moment, iar Gujaarehul nu avea duşmani – nu pe faţă – care ar
putea să provoace necazuri într-un timp atât de scurt. Totuşi, nu strică
niciodată să fii sigur. Dincolo de pâlcul de copii strânşi în jurul Prinţului
aşteptau, mai calmi, în apropierea porţii, câţiva adulţi şi alţi copii. Printre ei,
Niyes îi zări pe prima soţie a Prinţului, Hendet, pe fiul lor, Wanahomen, şi pe
Charris, comandantul gărzii de la Kite-iyan. Prinţul îi bătu pe spate pe câţiva
dintre copii, spre a-i trimite înăuntru, şi-l dădu pe mezin în grija unui frate
mai mare, iar apoi se opri ca să schimbe gesturi afectuoase cu soţia sa şi fiul
favorit, sărutându-o pe aceasta şi strângând, în joacă, braţul băiatului într-un
fals gest războinic.
Nu va trece mult până când agresivitatea lui Wanahomen va fi ceva mai
mult decât o joacă, cumpăni Niyes, privind la braţele fiului. Muşchii i se
unduiau sub cămaşa de in croită fin. Prinţul încă-l depăşea pe fiul său prin
statură şi constituţie… însă îndemânarea şi nu calităţile fizice decideau, de
obicei, în cursa pentru Aureolă. Wanahomen avea mai mult decât vârsta
potrivită pentru asta. Totuşi, în ochii lui Wanahomen nu aflai niciun fel de
isteţime, observă Niyes, nimic altceva decât adoraţie, pe când îşi îmbrăţişa
tatăl.
– Chiar ai adus patruzeci de oameni? se auzi tărăgănat o voce familiară.
Distras, Niyes îşi mută privirea de la Prinţ pentru a vedea că se apropiase
Charris. Comandantul gărzii zâmbea, cu toate că ochii lui verzi abia dacă
dezvăluiau şi altceva decât simplul dispreţ.
– Te aştepţi la probleme, Niyes, sau, odată cu vârsta, ai devenit din cale
afară de bănuitor?
Niyes strânse din dinţi şi răspunse cu un zâmbet:
– Atunci când e vorba de siguranţa Prinţului şi a familiei sale, nu-mi asum
niciun fel de riscuri.
– Nici n-ar trebui să-ţi asumi, zise Prinţul, întorcându-i spatele lui
Wanahomen pentru a se uita spre cei doi.
Pe faţa Prinţului era o umbră de dezaprobare. Niyes ştia că detesta
neînţelegerile dintre soldaţii săi. Se plecă peste mâna sa într-un gest de
iertăciune mută, iar Charris făcu la fel şi Prinţul îşi înclină capul, în semn de
acceptare. Apoi adăugă:
– Comandantul Charris nu-şi asumă riscuri, nici chiar aici, între zidurile
de la Kite-iyan. Nu încape îndoială. Vom avea încredere în paza lui, Niyes, şi
în cea a oamenilor de sub comanda sa. Spune-le soldaţilor tăi să se destindă
şi să se bucure de ospitalitatea soţiilor mele până la plecarea noastră.
Niyes înclină supus din cap. Charris făcu la fel, observându-l cu coada
ochiului. Aşa că Niyes se întoarse şi ordonă oamenilor săi să-şi ducă în
grajduri caii şi să se îngrijească de ei cum se cuvine, înainte de a se bucura de
neaşteptata odihnă, apoi îi urmă pe Prinţ şi familia acestuia în palat.
În curtea interioară aşteptau mulţi alţi oameni, celelalte soţii şi copiii
Prinţului, personalul şi servitorii. Prinţul se deplasa printre ei fără nicio
ezitare, oferind zâmbete şi saluturi din mers. Niyes se simţea nervos ca de
obicei atunci când îl vedea pe stăpânul Gujaarehului rămas fără pază în
mijlocul unei asemenea mulţimi, dar apoi observă destule uniforme de-ale
soldaţilor risipite printre veşminte civile şi-şi permise să se destindă.
– Hai, Niyes, spuse Prinţul, oprindu-se în faţa galeriei care ducea în inima
palatului. N-ai mai fost pe-aici până acum, nu? Deşi îl cunoşti pe Charris…
– Ne-am antrenat împreună, Prinţul meu, răspunse Niyes, urmându-l.
– Nu sunteţi prieteni, bag de seamă.
Mulţimea se rărise aici, în galerie. Charris era tot în curte, împărţind
ordine oamenilor săi. Niyes îşi drese glasul.
– Nu, Prinţul meu. E un zhinha.
Prinţul râse, apoi îl conduse înainte prin nişte încăperi spaţioase, cu
tavanul înalt şi ferestre boltite cu mare măiestrie.
– Iartă-mă că am râs, prieten vechi, însă trebuie să-ţi dai seama că
rivalitatea dintre shunha şi zhinha a fost dintotdeauna amuzantă pentru cei
din neamul meu. Uite.
Luă mâna lui Niyes, ridicând-o împreună cu a sa pentru a arăta contrastul:
una neagră, precum pământul scăldat de râuri, alta maronie, precum nisipul
din deşert.
– Am aceeaşi cantitate din sângele zeilor în venele mele la fel ca un
shunha, zhinha sau chiar ca un sonha kisuatian, lăsând la o parte faptul că în
calitate de Avatar al Hananjei am propriul statut zeiesc. Şi totuşi, asta pentru
că am un ten mai deschis cu câteva nuanţe…
– Este mai mult decât atât, Prinţul meu, zise Niyes cu asprime.
– Da, da.
Prinţul zâmbi şi dădu drumul mâinii lui Niyes.
– Eşti întotdeauna atât de sobru. Suntem aici pentru distracţii… cu toate
că trebuie să discutăm mai întâi şi lucruri serioase. Vino, lasă-mă să-ţi arăt
locul.
Kite-iyan era un palat al femeilor. Zidurile sale erau din marmură
trandafirie, străbătută, ici şi colo, de vinişoare aurii. Aliniate pe holuri, la
intervale regulate, erau plante ornamentale înflorite. Picturi ale Lunii
Visătoare şi ale copiilor săi abundau în decor, ilustrând istorisirile vieţii
familiei cereşti. Trecură şi prin încăperi spaţioase, dedicate preocupărilor
femeieşti: biblioteci şi săli de sculptură, încăperi pentru practicarea luptei cu
beţele şi a dansului. Câteva dintre acestea erau ocupate, remarcă Niyes,
fiindcă nu toate soţiile Prinţului catadicsiseră să-şi întrerupă îndeletnicirile
obişnuite de dragul vizitei lui.
– Aici lucrurile stau altfel decât pe vremea copilăriei mele, cugetă Prinţul,
arătând cu capul spre femei sau copii în timp ce se deplasau. Pe timpul tatălui
meu, acest loc era o închisoare împodobită cu flori. Lua de nevastă orice
femeie care-i atrăgea privirea, indiferent de simţămintele ei. Erau aduse aici,
nu li se permitea să aibă niciun vizitator sau vacanţe, fiind izolate cu totul de
lumea de dincolo de porţi. Era la fel de rău şi pentru noi, copiii, cu toate că
măcar nouă ni se permitea să vizităm oraşul, din când în când. În afară de
lecţii nu aveam nimic altceva de făcut decât să ne întrecem pentru statut şi
pentru favorurile tatălui nostru şi o făceam cu convingere. Totul era o otravă.
Când am început să mă căsătoresc, m-am străduit să o fac mai bine. Copiilor
mei li se permite să-şi cunoască rubedeniile materne. Mamele lor pot
continua să-şi vadă de propriile familii şi de treburile lor, pot veni şi pleca aşa
cum le place. Şi vei observa că nu-mi dau prea tare silinţa să-i ţin pe bărbaţi
departe. Le-am văzut pe câteva dintre nevestele mai tinere cântărindu-l din
ochi pe arcaşul acela al tău, cu ochii negri. Nădăjduiesc că-i destul de puternic
ca să le facă faţă tuturor.
Dădu din umeri şi rânji când Niyes se uită la el uluit.
– Îţi trebuie multe ca să ţii fericite două sute cincizeci şi şase de femei,
omule. Soldaţii tăi îmi fac un mare serviciu, crede-mă. În fond, orice copil
născut din aceste legături nu face decât să se adauge gloriei mele.
Niyes dădu încet din cap, mai mult stupefiat decât amuzat de constatarea
că Prinţului nu-i scăpa nimic.
– Castele superioare au tot discutat reformele voastre maritale, Prinţul
meu. Mulţi consideră schimbările… tulburătoare. Însă noi, shunha, ne-am
respectat întotdeauna femeile după vechile rânduieli.
– Crezi sau nu, Niyes, dar sunt de acord cu idealurile shunha.
Începură să urce nişte trepte care se răsuceau într-o spirală blândă. Razele
de soare ce pătrundeau prin ferestrele înguste le tăiau calea ca spiţele unei
roţi.
– Gujaarehul a fost influenţat mult mai mult decât ar fi trebuit de către
barbarii neciopliţi care-şi fac găuri în cap ca să vindece migrenele. Este
dezgustător. Nu mă pot căsători cu mai puţine soţii, însă îmi pot aminti că
sunt fiinţe umane, nu iepe pentru montă. Îi tratez pe copiii mei ca pe nişte
comori. L-ai văzut pe fiul meu, Wana. Ai fost surprins că mă iubeşte?
Niyes clipi surprins.
– Da, stăpâne.
– Te aşteptai la împotrivire. Tânărul leu estimând nivelul mândriei
liderului. Însă nu suntem animale, Niyes. Nu ne interesează să ne chinuim cu
firimituri de putere, trăgând unii de alţii precum crabii într-un butoi. Tatăl
meu a urmat acest model. La fel şi eu, ca să-i succed. I-am ucis aproape pe
toţi fraţii mei şi pe mamele lor. L-am ucis pe tatăl meu, din aceeaşi cauză, l-
am trimis pe Tronul Viselor, cu propriile mele mâini. Nu i se cuvenea o
onoare mai mică.
Niyes tresări. Numai obişnuinţa şi faptul că Prinţul nu încetinise îi
menţineau picioarele în mişcare pe trepte. Că Prinţul ucisese ca să urce spre
Aureolă nu era o surpriză, jumătate din oraş bănuia asta. Însă ca Prinţul să-
şi recunoască fapta era cu totul altceva.
Îmi vorbeşte despre trădare. De ce?
– Intenţionez să schimb toate acestea, Niyes.
Trecură pe un palier care ducea spre etajele de sus ale ceea ce părea să fie
unul dintre turnurile palatului Kite-iyan. Coridoarele de aici arătau pustii,
observă Niyes, iar treptele erau acoperite cu un strat fin de praf.
– Nu vreau ca fiii mei să trebuiască să-i omoare pe cei de-un sânge cu ei.
Vreau ca soţiile mele să mă iubească – dacă doresc – şi nu să le fie teamă de
mine. Vreau ca Gujaarehul să aibă o conducere puternică şi înţeleaptă, atât
cât va dăinui. Să nu mai fie nebunie. Să nu mai trebuiască să ne bazăm pe
Hetawa pentru pacea şi fericirea noastră.
Niyes se încruntă, distras de la stânjeneala lui crescândă.
– Ţeluri admirabile, Prinţul meu, dar cu toate că eşti un conducător cu
siguranţă înţelept, nu poţi garanta că toţi moştenitorii tăi vor fi la fel. Atâta
vreme cât puterea este premiul cel mare, se vor întrece, iar cel mai nemilos
va câştiga.
– Da. Ştiu. Asta ne slăbeşte, toate aceste lupte. La fel ca pe tine şi Charris,
shunha şi zhinha, Gujaarehul şi Kisua. Atunci când ne pierdem atât de mult
puterile, devine uşor pentru alţii să domine.
Se opriră la un alt palier, destul de sus în turn. Lumina amiezii arunca
asupra podelei un model de dreptunghiuri roşii-aurii. La capătul palierului se
afla o uşă masivă din lemn, întărită şi decorată cu feronerie în stilul nordic.
O încuietoare mare, ornată, era aşezată pe fâşia din mijlocul ei.
O uşă? În Kite-iyan?
– Prinţul meu…
Niyes înghiţi în sec şi descoperi că gâtul i se uscase dintr-odată.
– Aş putea să întreb unde ne aflăm? Ce-avem noi de discutat atât de sus?
Prinţul se îndreptă spre uşă şi se căută prin cămaşă, scoţând la iveală o
cheie lungă, grea, agăţată de un lanţ subţire, din aur.
– Una dintre nevestele mele se află aici.
– Una dintre…
Se holbă la Prinţ nedumerit. Prinţul privi spre uşă, ţinând cheia, însă fără
a face vreo mişcare ca s-o deschidă.
– Le acord nevestelor mele multă libertate, însă mă aştept la loialitate în
schimb. Aceasta m-a spionat pentru Hetawa.
Îi aruncă lui Niyes o privire rece şi tăioasă.
– Trădarea este ceva ce nu pot ierta.
Niyes simţi fiori îngheţaţi pe şira spinării. Voi muri astăzi, îşi zise el.
Prinţul zâmbi uşor, trist, ca şi cum ar fi auzit acele cuvinte, apoi se întoarse
să descuie uşa. Vocea sa, atunci când vorbi din nou, era nepăsătoare, aşa cum
fusese pe parcursul întregii lor vizite. Totuşi, în ea se insinua o asprime care
acum nu-i scăpă lui Niyes.
– Trebuie să-ţi dai seama, Niyes, că înţeleg de ce-a făcut-o. A fost crescută
în Casa Copiilor din Hetawa, pentru ea erau ca o familie. Şi-a urmat conştiinţa
şi n-o condamn pentru asta. Într-adevăr, îi admir integritatea, însă trădarea
este totuşi trădare şi nu poate trece nepedepsită.
Prinţul deschise uşa şi păşi înăuntru, întorcându-se să privească spre
Niyes. După o clipă, mai încet, Niyes îl urmă.
Dincolo de uşă se întindea o încăpere îngustă, cu ferestre pe una din laturi,
o prelungire a holului care, la un moment dat, fusese zidit ca să se
încropească o magazie. Ferestrele fuseseră zidite şi ele, în afară de una mică,
aflată la capătul celălalt. Încăperea era învăluită în umbre, cu excepţia unui
singur dreptunghi de lumină sângerie, proiectat pe podea. Aerul mirosea a
praf, a răşină şi a lucruri mai puţin sănătoase. Transpiraţie stătută, piele
nespălată şi o oală de noapte negolită. Niyes se holbă în întuneric, aşteptând
ca ochii să i se deprindă cu el. Reuşi să distingă pentru început laba piciorului
gol al unei femei, zăcând nemişcată la marginea petei de lumină. Restul
piciorului şi trupului ei dispăruseră în umbră.
De undeva din direcţia trupului ei, Niyes auzea o respiraţie aspră şi
neregulată. Prinţul închise uşa după ei. Clănţănitul zăvorului greu răsună
foarte tare în spaţiul redus.
– Adevărul adevărat, continuă Prinţul, este că Hetawa nu-i o ameninţare.
Nu-mi pot face nimic fără să-şi facă singuri rău. Însă Kisua este o altă
chestiune, Niyes. Mi-ai forţat mâna implicând-o pe frumoasa şi isteaţa
Sunandi. Trebuie să-mi grăbesc planurile cu câteva luni din cauza asta, chiar
şi după ce o voi ucide. Iar asta chiar că-i păcat. Îmi plăcea foarte mult.
– Prinţul meu…
Niyes se opri, chiar dacă inima începu să-i bată neplăcut de repede. Era
prea târziu. Fusese târziu din momentul în care se decisese să ia cadavrul din
închisoare ca dovadă, ştiuse în tot acest timp. Totuşi, era un shunha, născut
într-una dintre cele mai vechi familii din Gujaareh. Va muri cu demnitate.
– Pentru Gujaareh am făcut-o, stăpâne.
Ochii Prinţului se îmblânziră. Strânse braţul lui Niyes pentru doar o clipă,
apoi îi dădu drumul.
– Ştiu, bătrâne prieten. Nici nu te condamn, deşi am convingerea că m-ai
judecat greşit. Şi eu fac tot ce trebuie pentru Gujaareh.
De la capătul celălalt al încăperii auziră amândoi cum respiraţia aspră se
acceleră. Răsună o voce de bărbat, groasă precum nămolul de deasupra
pietrelor:
– Pot… să miros Lunile, Frate. Vine noaptea.
Apoi mai joasă şi hămesită:
– Sunt gol. Mă doare.
Prinţul privi în direcţia aceea. Cu o mână, trase ceva de la cingătoarea
pânzei sale de pe şold şi frecă obiectul de un perete apropiat. Ca răspuns, se
ridică un geamăt ciudat şi ascuţit, tulburător de familiar, şi-atunci Niyes îşi
aminti. Hetawa. În fiecare lună, când se ducea să-şi ofere zeciuiala de vise.
Jungissa, piatra care vibra de o viaţă a ei, esenţială pentru magie.
Prinţul ridică piatra în faţa lui, ca şi cum ar fi pus la respect orice s-ar fi
ascuns în umbre.
– Ţi-am adus ceva, Frate, zise Prinţul, păstrându-şi glasul moale. Şi acesta-
i decăzut. Dar trebuie să-l termini repede, pentru că la noapte ai o altă sarcină
de dus la bun sfârşit. Înţelegi?
– Decăzut…
Din beznă se auzea un târşâit, urmat de un pas moale. Niyes izbuti să
distingă conturul unui bărbat, ridicându-se încet din poziţia ghemuit.
Evadarea era imposibilă. Chiar dacă ar fi reuşit să fugă din încăpere,
soldaţii lui Charris l-ar fi doborât la un singur cuvânt scos de Prinţ. Cu inima
bătându-i nebuneşte, Niyes îşi trase pumnalul.
– E mai bine dacă nu lupţi, zise Prinţul.
Îşi păstrase glasul blând, liniştitor, cu toate că ochii săi urmăreau
pumnalul lui Niyes.
– Are suficient control rămas ca s-o facă, dacă nu-l agiţi.
Niyes zâmbi amar.
– Fac parte şi din casta militară, stăpâne.
– Aşa-i.
Prinţul oftă, apoi se întoarse înapoi la uşă.
– Am să spun familiei tale că ai murit curajos, protejându-mă de un asasin.
Nu vor păţi nimic.
– Mulţumesc, stăpâne.
– Rămas-bun, Niyes. Îmi pare rău.
– Şi mie, stăpânul meu.
Prinţul plecă. După un moment, apăru Secerătorul.
 8
Un Colector va căuta puritatea înlăuntrul Hetawei, va rămâne ascuns
printre credincioşi şi se va dezvălui pe de-a-ntregul numai primitorului
binecuvântărilor Hananjei.
(Înţelepciune)

O frunză căzuse într-o fântână. Clipocitul apei la suprafaţa sa sunase ca

ploaia. Ehiru îşi închise ochii, aşezându-se la marginea fântânii, ascultând.
Ploaia cădea numai o singură dată în Gujaareh, în timpul primăverii. Când
venea, Sângele Zeiţei se revărsa peste malurile sale şi inunda întreaga vale a
râului, de la Marea Gloriei până la malurile nord-estice din Kisua. Majoritatea
gujaareenilor urau sezonul inundaţiilor şi micile neplăceri pe care le aduceau:
noroi pretutindeni, asaltul insectelor, familii obligate să trăiască la etajele
superioare sau pe acoperişuri, până se retrăgeau apele. Lui Ehiru îi plăcea
întotdeauna sezonul inundaţiilor. Curăţa, în pofida mizeriei iniţiale. Zidurile
arse de soare ale oraşului străluceau ca noi, odată ce praful sezoanelor uscate
era spălat. Reînnoia, pentru că fără inundaţiile anuale, fâşia îngustă de
pământ fertil a Gujaarehului ar fi fost devorată cu repeziciune de deşerturile
de dincolo de ea.
Băiatul va fi un înlocuitor minunat, odată ce antrenamentul său se încheia,
decise Ehiru.
Însă Nijiri trebuia să-l înlocuiască pe Una-une. Se strâmbă, amintindu-şi
asta. Nu mai erau decât unu sau doi tineri promiţători între acoliţi care l-ar
fi putut înlocui chiar şi pe Ehiru, niciunul cu atâta chemare pentru datoria sa
cum fusese Nijiri, însă potrivit, fără îndoială. Viaţa va fi grea pentru Sonta-i
şi Rabbaneh până când vor fi pregătiţi noii Colectori, însă curând tinerii lor
confraţi vor fi gata să păşească pe calea cea mai grea a Zeiţei. Apoi, Colectorii
Hananjei vor fi reînnoiţi. Izbăviţi, în sfârşit, de slăbiciuni şi de compromisuri.
– Ehiru-frate.
Clipocitul fântânii ar fi acoperit zgomotul paşilor băiatului, însă nu şi
foşnetul frunzelor de palmier. Erau atât de deşi în Grădina Apei încât erau de
neevitat. Totuşi, Nijiri se apropiase nedescoperit. Ehiru zâmbi în sinea lui, în
semn de aprobare.
– Hananja ne-a dăruit pe unul altuia, Nijiri.
Îşi ridicase vocea doar cât să poată fi auzită peste clipocitul fântânii. În
tăcerea intermitentă auzea inspiraţia moale a băiatului.
– Pe mine, ţie, în momentul tău de nevoie. Acum eşti tu al meu. Voi fi aici
până când nu vei mai avea nevoie de mine. Înţelege asta.
 Tăcerea se lăsă iar, doar pentru o clipă.
– S-ar putea să mai am nevoie de tine pentru mulţi ani de acum înainte,
Ehiru-frate.
– Nu chiar atât de mulţi. Doar până când se va sfârşi ucenicia ta.
– Şi dincolo!
Ehiru întoarse spatele fântânii şi-l privi, surprins de insistenţa din tonul
său. Nijiri rămăsese la câţiva paşi distanţă, pe jumătate ascuns de umbrele
palmierilor, arătând cu fiecare centimetru din fiinţa sa ca un tânăr ferchezuit
din casta superioară, într-o cămaşă pe măsură şi o fustanelă din pânză fină.
Nimeni nu l-ar fi bănuit că provenea dintr-o castă de slujitori, judecând după
purtarea şi frumuseţea lui. În el sălăşluia ceva mereu înşelător: osatura fină
ascundea forţa care-i venea de la anii petrecuţi în antrenamente fizice, faţa
cu obrajii netezi distrăgea atenţia de la ochii săi, despre care Ehiru ştia că pot
deveni foarte reci, atunci când circumstanţele o cereau. Avusese
dintotdeauna ochi de Colector, chiar şi copil fiind.
Nu însă şi acum. Nijiri părea calm, însă trupul îi era încordat, trădând
simţăminte pe care, poate, nici chiar el nu le înţelegea pe de-a-ntregul.
N-ar fi trebuit niciodată să-ţi permit să mă alegi ca mentor. Ce egoist sunt
şi te mai şi zăpăcesc. Biet copil.
– Un Colector trebuie să fie destul de puternic să rămână singur, Nijiri,
zise Ehiru.
Faţa băiatului zvâcni abia vizibil la acest avertisment. Ehiru nu-şi putea da
seama ce era în mintea lui.
– Lecţiile tale cele mai importante vor veni la multă vreme după ucenicie,
predate ţie de către lume. Nu mă pot pune între tine şi ele.
– Ştiu asta, Frate.
În glasul lui Nijiri apăruse, dintr-odată, o asprime la care Ehiru nu se
aşteptase.
– Am mers cu tine, în toţi aceşti ani, pentru că am reuşit deja să înţeleg
asta. Tu mi-ai dat prima lecţie, aceea că dragostea înseamnă sacrificiu. A alege
ceea ce este bine pentru alţii, chiar şi cu preţul propriei persoane.
Îşi feri ochii, dezvăluind nefericirea.
– Pot face una ca asta. Însă nu văd niciun rost s-o fac fără a fi necesar.
Deodată, Ehiru ar fi vrut să-l îmbrăţişeze. Ar fi făcut un lucru nepotrivit –
mult prea familiar, părintesc. Nijiri era fratele său de cale, nu fiul său. Într-o
bună zi, curând, opiniile lui vor avea la fel de multă greutate ca şi ale lui Ehiru.
Relaţia dintre mentor şi învăţăcel necesita un echilibru al afecţiunii întreţinut
cu grijă, cu respect, de ambele părţi. Însă după greşelile grosolane comise cu
sufletul bromarteanului şi dezgustul de sine cu care se lupta de-atunci, se
simţea atât plin de umilinţă, cât şi umilit dându-şi seama că Nijiri încă îl
preţuia. Era umilit pentru că nu merita admiraţia băiatului, dar era o umilinţă
să accepte că nu-şi putea abandona îndatoririle chiar atât de uşor. Băiatul
avea încredere în el, avea nevoie de el. Trebuia să fie vrednic de această
încredere, să devină vrednic de ea, cumva, şi să rămână aşa suficient timp
pentru a-l antrena pe băiat.
O povară grea, acest motiv nedorit de a trăi. Totuşi, în adâncul sufletului
său nu se putea minţi: era şi o uşurare. Superiorul avusese dreptate să-i ceară
asta.
– Avem îndatoriri de îndeplinit, zise Ehiru în cele din urmă, şi după o clipă
băiatul inspiră adânc, pentru a se stăpâni, apoi dădu din cap.
Un înlocuitor bun, într-adevăr, în spirit, dacă nu şi în fapt.
Ehiru se întoarse şi-l conduse pe băiat afară din Grădina Apei. Se opriră în
Sala Binecuvântărilor, cufundată în tăcere, întunecată, pentru a îngenunchea
la picioarele Hananjei, rugând-o să-şi abată o clipă atenţia de la Visul Etern,
atât cât să le îndrume încercările. Apoi, părăsiră Hetawa prin Poarta
Colectorilor şi se avântară în noapte.
Ehiru decisese, de data asta, să nu străbată străzile pe acoperişurile
caselor. Era încă devreme, prea mulţi dintre locuitorii oraşului erau afară,
căutând distracţii sau lucrând acum, că zăduful zilei dispăruse. Ehiru şi Nijiri
se deghizaseră amândoi ca membri ai unor caste superioare, închiriind o
mică trăsură, trasă de un tânăr puternic, din casta servitorilor. Cu fondurile
asigurate de Hetawa, Ehiru îl plăti pe slujitor să-i ducă direct la porţile de
bronz ale palatului Yanya-iyan.
La palat sosiseră şi alte trăsuri, debarcându-şi pasagerii, iar un număr de
oaspeţi în aşteptare se preumblau prin apropierea porţilor şi în curte.
Majoritatea lor purtau veşminte în culori bogate şi mătăsuri de-ale străinilor
– demnitari aflaţi în oraş pentru Noaptea Hamyan – şi cu toţii flecăreau cu
glas tare despre lucrurile văzute şi despre plăcerile pe care le gustaseră şi
despre cât de minunată era ospitalitatea Prinţului. Ehiru alesese să se
deghizeze într-un shunha bogat, ceea ce-i permitea să se strecoare prin
mulţime într-o tăcere dispreţuitoare. Aroganţa vădită de shunha faţă de
străini era notorie, niciunul dintre oaspeţi nu încercă să li se adreseze. Îl târî
pe Nijiri după el, ca şi cum băiatul ar fi fost un slujitor ori favoritul său şi era
încântat că Nijiri se comporta perfect, păstrând tăcerea, cu ochii plecaţi.
Deghizarea era atât de reuşită încât garda porţii le făcu semn să intre fără a
le mai arunca încă o privire, până când Ehiru se opri să le arate un simbol
Hetawa, ascuns în palma strânsă. Străjerul care-l văzu înţepeni şi-i privi o
clipă, apoi scutură din nou din cap, făcându-le semn să treacă.
Se va răspândi vorba, ştia Ehiru, prima dată prin intermediul gărzilor, apoi
al slujitorilor şi al castelor de jos. În zori, familia regală va afla că un Colector
a fost în palat, cu treburi pentru Hetawa. Astfel, nimeni nu va bănui că era
vorba de rivali sau de criminali când dimineaţa va fi găsit un trup, iar gărzile
nu vor fi acuzate de neglijenţă. Legea Hananjei era supremă, însă nu le
interzicea Slujitorilor Ei să-şi arate amabilitatea profesională.
Odată intraţi, Ehiru deschise drumul spre scări şi printr-un labirint de
coridoare întortocheate, căutând sălile rezervate oaspeţilor. Nu se grăbea,
pentru că shunha nu se grăbeau niciodată. Gărzile îi văzură, însă nu-i
întrebară nimic, iar Ehiru nu catadicsi să-i informeze despre adevărata sa
identitate. Dăduse câştig de cauză pragmatismului, acum datoria avea
prioritate.
Sălile oaspeţilor aveau pe laturi intrări acoperite de draperii groase, fiecare
ducând într-un apartament mobilat identic. La etajele superioare se aflau
spaţii pentru găzduire chiar şi mai elegante, şi ţinta lor, însă acest etaj
constituia calea prin care puteau ajunge acolo. Aici erau opt apartamente,
două erau în întuneric şi tăcute. Alegându-l pe primul, Ehiru dădu draperia
la o parte, fără a face să răsune niciunul dintre clopoţeii cusuţi pe marginea
de jos, şi păşi înăuntru.
Rămase cu simţurile la pândă, în caz că odaia ar fi fost ocupată, însă
încăperile aveau un aer nefolosit şi impersonal. Lumina lunii, pătrunzând
prin perdeaua transparentă a balconului, scotea la iveală perne din brocart şi
canapele moi, îngăduindu-le să-şi croiască cu uşurinţă drum prin întuneric.
Ehiru aprinse o singură lumânare, în timp ce Nijiri privea prin jur, cu o figură
lipsită de expresie, chiar dacă Ehiru ştia că băiatul rareori văzuse o asemenea
opulenţă.
– Etajele de deasupra noastră sunt pentru cei mai puţini importanţi dintre
membrii familiei regale şi cei mai înalţi în rang dintre oaspeţi, zise Ehiru.
Cum palatul este plin de străini în această noapte, garda îşi va concentra
eforturile pentru protejarea Prinţului, oriunde s-ar nimeri să apară. Asta lasă
celelalte zone – cum ar fi aceste etaje – vulnerabile.
Începu să se dezbrace, lăsând deoparte veşmintele bogate şi bijuteriile
costumaţiei sale.
– Plătitorul zeciuielii ar trebui să se afle într-unul din apartamentele de la
etajul de sus.
Nijiri observă pregătirile lui Ehiru şi începu să-şi dea jos propria deghizare
de castă. Băiatul îşi aplicase un balsam pe sub haine, văzu Ehiru aprobator.
Pigmentul maroniu îl ajuta să-şi ascundă pielea albă.
– Ştim care apartament? întrebă Nijiri, pe un ton neutru.
– Apartamentul diplomatic kisuatian este chiar deasupra acestei camere.
– Înţeleg… Ehiru-frate.
În timp ce-şi punea ornamentele, Nijiri scăpă jungissa, propria jungissa,
nou dobândită şi cioplită de forma unei libelule. Ehiru se strâmbă, însă
băiatul se aplecă şi prinse preţioasa piatră înainte ca ea să atingă podeaua. Se
îndreptă de spate şi o legă corespunzător, de această dată, coborându-şi
ruşinat umerii.
Ehiru îl urmări cu privirea. Un anumit grad de nervozitate era de înţeles,
însă dacă Nijiri nu se putea calma, va trebui să rămână în urmă, în timp ce
Ehiru urca să ducă la îndeplinire Colectarea. Fie că simţise că Ehiru îl iscodea,
fie că-şi dăduse singur seama de problemă, Nijiri se ridică şi merse să se aşeze
pe canapeaua cea mai apropiată. Închise ochii, buzele i se mişcară în
rugăciune, iar încordarea tensionată dispăru din făptura sa.
Mulţumit, Ehiru se duse la balcon. Curtea interioară a palatului Yanya-
iyan se întindea dedesubt, goală, în afară de nisipul care fusese împrăştiat
peste modelele decorative şi în Pavilionul Soarelui. Nu mai rămăsese niciun
semn al festivităţilor din noaptea trecută, ca să tulbure imaginea de tihnă
perfectă. Era o privelişte atât de familiară, încât, pentru o clipă, mintea lui se
îndepărtă de la îndatorire, amintindu-şi de cealaltă viaţă din copilăria sa.
Vizitase Yanya-iyan numai de câteva ori, totuşi fiecare vizită dăinuia limpede
precum cristalul în amintirea sa. În acele zile, Colectorii nu erau nimic altceva
decât personaje neclare din poveştile mamei sale, iar Prinţul era pe atunci
pentru el mai mult un zeu decât Hananja.
O mişcare în câmpul său vizual îi atrase atenţia. Îşi ridică privirea pentru
a vedea o umbră zburând peste fâşiile de culoare ale Lunii Visătoare. Un
zburător, una dintre păsările de pradă de noapte ale deşertului. Vânau
arareori în valea râului, preferând teritoriile de la hotar ale deşertului, unde
şoarecii de câmp şi şopârlele se găseau berechet. Cei din casta agricultorilor
considerau drept un semn rău să vadă zburători deasupra teritoriilor locuite,
în afara sezonului ploilor, semn că undeva ceva îşi pierduse echilibrul…
Silueta unei păsări de pradă desenată peste un acoperiş luminat de Lună…
În spatele lui, Nijiri îşi termină rugăciunea.
– Frate? Iartă-mă pentru întârziere.
Ehiru închise ochii şi ascultă. Visătoarea răsărise complet, un ochi imens,
în patru culori, umplând cerul nopţii. Putea simţi schimbarea subtilă din aer,
în vreme ce oamenii-şi pregăteau paturile, iar animalele erau duse la grajduri.
În apropiere, zgomotele slabe provenite din apartamentelor celorlalţi oaspeţi
încetaseră. Pentru o clipă, se gândi că auzise şoapte purtate de vânt: o
viziune. De înţeles, ţinând cont de timpul scurs de la ultima sa Secerare, una
neimportantă. Îşi folosi voinţa şi iluzia se topi. Totul era neclintit.
– E timpul, zise el, iar Nijiri se apropie din spate.
Era foarte simplu să stea pe balustradă şi să se ridice spre bordura de
deasupra, însă se mişcă, oricum, cu prudenţă. În balcoanele de mai sus se
aflau, cu siguranţă, gărzi care protejau apartamentele Prinţului. Se ridică,
sprijinindu-se în mâini şi în vârful picioarelor, şi se uită de la draperia
balconului, în vreme ce Nijiri se săltă pentru a veni după el. Încăperea din
spatele balconului era în întuneric. O undă de aromă se insinuă spre el ca o
adiere care vălurea mătăsurile: parfumul unei femei.
Tălpile goale ale lui Nijiri atinseră piatra când ajunse pe balcon. Ehiru se
uită la el şi văzu că faţa băiatului era calmă, concentrată. Minunat.
Încă o adiere trecu pe lângă ei, făcând draperia să se umfle uşor în afară.
Ehiru o dădu la o parte, ca să mărească deschiderea, şi se strecură înăuntru,
oprindu-se lângă un perete apropiat, pentru a permite ochilor să se deprindă
cu bezna. Nijiri făcu la fel, amândoi ridicându-se pe jumătate din poziţia
ghemuit. Îndepărtându-se de perete, îşi croiră drum printre mobile. Dincolo
de încăperea principală se afla dormitorul. Un set de clopote din lemn se
legăna la fereastră, scoţând, din când în când, nişte sunete goale, la
întâmplare. Auzi un foşnet şi un murmur dinspre pat: femeia avea un somn
agitat. O singură răsuflare: dormea singură.
Îi făcu semn din cap lui Nijiri şi se apropiară împreună de pat.
Mult prea târziu, Ehiru auzi un zgomot pe care frământările femeii îl
acoperiseră: o haină foşnind, un pas tiptil. În acelaşi moment, auzi o expiraţie
grăbită, o respiraţie ţinută, şi-i simţi căldura oprindu-se în firele de păr de pe
mâna dreaptă. Reacţionă fără să se gândească, aruncându-se înainte tocmai
când ceva rece şi tăios îi rată spatele, lăsând o dungă subţire de foc pe pielea
sa.
Scăparea lui Nijiri – Frate! – sparse tăcerea. Ehiru renunţă să se mai
furişeze, simţindu-şi atacatorul apropiindu-se. Dezechilibrat, se prinse de
marginea patului şi lovi. Piciorul său izbi carne şi împinse ceva înapoi; auzi o
înjurătură înăbuşită şi o răsuflare cu iz de usturoi trecu peste faţa sa. În pat,
femeia ţâşni în sus, icnind.
Atunci Nijiri se întinse trecând de el, o siluetă neclară lovind şi îmbrâncind
o alta, jumătate cât ea. Ceva luci desprinzându-se dintre umbre: un cuţit,
îndreptat spre a-l lovi pe Nijiri din lateral. Ehiru izbi primul, pumnul său
întâlnind osul. Cuţitul zăngăni pe podea. În aceeaşi clipă, Nijiri făcu un soi
de mişcare abruptă şi silueta mai pirpirie căzu pe draperia dormitorului,
rupând-o cu un pârâit zgomotos de pânză. Nijiri se apropie la repezeală…
Lumina lămpii izbucni, dureroasă în orbecăială, şi-i surprinse pe toţi
încremeniţi.
– În numele a mii de copii ai Soarelui, ce se întâmplă aici? întrebă femeia.
 9
Un Colector va intra în clădiri pe ascuns şi se va apropia de purtătorul
zeciuielii Zeiţei pe nesimţite. Astfel, pacea va fi păstrată în vis.
(Lege)

Preţ de câteva clipe după ce-a fost smulsă din somn, Sunandi nu putu
înţelege ce se întâmpla înaintea ochilor săi. Lin zăcea la podea, tuşind şi
ţinându-se de gât. Un tânăr subţire şi palid, gujaareean, nu departe de vârsta
maturităţii, era aplecat deasupra ei la o distanţă cât să poată lovi, holbându-
se la Sunandi cu o surprindere aproape comică. Un alt bărbat – mai înalt, mai
vârstnic, întunecat ca un kisuatian şi cumva familiar – stătea mai în spate, pe
jumătate răsucit spre ea, cu ochii căscaţi din cauza şocului şi a furiei.
Apoi, ceaţa somnului i se ridică de pe ochi şi detaliile o surprinseră. Cuţitul
lui Lin pe podea. Hainele vopsite în negru ale intruşilor. Un ornament de
forma unei lacrimi de lună, reliefat pe şoldul celui mai apropiat bărbat:
emblema Hetawei.
Cea mai Dragă Visătoare. Niyes avusese dreptate.
– Nandi…
Horcăitul lui Lin o smulse din uimire. Azvârli la o parte aşternuturile,
nepăsătoare la propria goliciune – nu purta decât o cămaşă uşoară de noapte
– şi-şi întinse mâna sub pernă pentru a trage pumnalul pe care-l ţinea acolo.
Îl scoase din teacă şi sări în picioare.
– Pleacă de lângă ea!
Bărbatul se încordă, ca şi cum s-ar fi pregătit să lupte, apoi o umbră
inexplicabilă îi trecu peste chip, înlocuindu-i furia cu un calm straniu, cumva
detaşat. Se îndreptă de spate şi apoi, şocând-o pe Sunandi până peste poate,
se lăsă într-un genunchi pentru o manuflecţiune formală.
– Iartă-mă. Toate astea ar fi trebuit să se rezolve paşnic.
Glasul bărbatului era profund şi moale, încât ea se străduia să audă. Făcu
un semn tânărului. Acesta o luă pe Lin de braţ să o ajute să se ridice în
picioare. Lin îşi trase mâna eliberându-şi-o şi se împletici înapoi, pentru a-i
putea privi pe cei doi intruşi. Respiraţia încă-i şuiera alarmant, deşi părea să-
şi fi revenit. Sunandi se apropie de ea, cu pumnalul încă pregătit. Cu mâna
liberă, îi îndepărtă lui Lin degetele cu care îşi acoperea gâtul. O urmă roşiatică
şi adâncă se întindea peste laringele fetei.
– Nu am lovit ca să ucid, zise tânărul, aproape cerându-şi iertare.
Şi el vorbea încet, cu toate că vocea lui avea o tonalitate mai înaltă.
– N-am vrut decât s-o fac să tacă.
 – Nijiri, spuse bărbatul, iar tânărul amuţi.
Frica lui Sunandi scăzu, însă furia îi luă locul. Tremura incontrolabil când
păşi în jurul patului, trăgând-o pe Lin după ea, pentru a pune o distanţă între
ele şi intruşi. Ucigaşii.
– Să fie aceasta pioşenia Gujaarehului? întrebă ea.
Vocea-i răsuna cu asprime, în comparaţie cu ale lor.
– Mi s-a spus că Împărtăşitorii Hananjei au onoare. Nici nu m-am gândit
vreodată că aţi permite să fiţi folosiţi în acest fel.
Bărbatul tresări, ca şi cum vorbele ei ar fi fost o lovitură.
– Folosiţi?
– Da, blestemaţi să fiţi, folosiţi. De ce vă mai chinuiţi să vă prefaceţi că
serviţi Legii Hananjei? De ce mai amânaţi? Ucideţi-mă şi terminaţi cu asta.
Sau poate vreţi să mă faceţi să trăncănesc până la moarte?
– Nandi!
Glasul lui Lin era o şoaptă răguşită. Ce-i drept, nu erau cele mai isteţe
cuvinte ce puteau fi rostite, însă ceva din ele îl iritase pe bătrân, trebuia să
continue să vorbească. El era pericolul cel mai mare, îşi dăduse seama
Sunandi. Nu doar fizic, mai exista ceva în fiinţa lui care-i făcea nervii să
vibreze ca nişte corzi de fiecare dată când li se întâlneau privirile.
Poate este faptul că vrea să mă ucidă.
Colectorul rămase nemişcat. Mâna i se îndepărtase de şold, cu degetele
închizându-se într-un gest ciudat, cu degetul cel mic şi cel mijlociu întinse,
iar celelalte strânse cu grijă. Dintr-un motiv oarecare, gestul o înfioră pe
Sunandi.
– Am încercat să te liniştesc, zise el. Însă te pot calma odată ce adormi,
dacă preferi.
– Zeilor! Nu!
Ea făcu, involuntar, un pas înapoi. El nu-şi coborî mâna.
– Atunci explică-ţi afirmaţia, spuse el.
Tânărul se încruntă spre el, deodată surprins.
– Că suntem folosiţi.
– Eşti nebun? Ieşiţi afară, înainte să strig după gărzi. Sunteţi cei mai proşti
asasini pe care i-am văzut vreodată!
– Nu suntem asasini.
– Ba sunteţi. Faptul că faceţi asta în numele zeiţei voastre însetate de sânge
nu schimbă absolut nimic. Voi sunteţi cei care-i ucid pe prizonieri? Şi pe
Kinja l-aţi omorât tot voi?
Faţa bărbatului se schimbă subtil, încă arăta calm, dar nu şi detaşat. Ea
crezu că citeşte furie în ochii lui.
– N-am Colectat niciodată pe cineva cu numele de Kinja, spuse el.
 Începu să meargă în jurul patului, păşind în tăcere, iar ochii lui nu-i
părăseau nicio clipă pe ai ei. Tânărul îl urma, cu mai puţină eleganţă, dar cu
aceeaşi ameninţare mută.
– Nimeni dintre cei pe care i-am Colectat n-a fost închis, erau prizonieri
doar ai propriei cărni suferinde sau a minţii lor decăzute. Eu le ofer pacea Ei
în schimbul durerii… al fricii… al urii… al singurătăţii. Moartea este un dar
pentru cei care suferă în timpul vieţii.
Se opri, rupând vraja glasului său şi a mişcării, şi cu o claritate bruscă,
înspăimântătoare, Sunandi văzu cum Colectorul micşorase distanţa dintre ei
la doar câţiva paşi. Mâna lui era încă încremenită în acel gest ciudat. De data
asta era pregătit să lovească. Şi când o va face, nici cuţitul şi niciun paznic
necopt nu l-ar putea opri.
Frica se transformă în teroare, apoi se retrase când antrenamentul primit
de la Kinja îi reverberă în minte.
– Acum două zile am văzut un cadavru, zise ea.
Colectorul se opri.
– Un bărbat care murise în somn, cu ceva timp mai înainte. Faţa lui… N-
am mai văzut niciodată o asemenea durere, Colectorule. În Kisua, avem
propriile poveşti despre voi, preoţii, care aduceţi visele morţii. Se spune că
visele nu sunt întotdeauna plăcute. Se spune că, uneori, când cei ca voi îşi
pierd controlul, victima moare irusham – purtând o mască a morţii. Tot mai
vrei să-mi spui că nu ştii nimic despre asta?
Colectorul încremeni, concentrarea mortală din ochii săi făcând loc
pentru ceva de nedescris.
– Ştiu de asta, rosti el, de-abia mai tare decât o şoaptă.
– Atunci chiar te aştepţi să cred, spuse ea, îmblânzindu-şi glasul, că ai
venit aici ca să mă ucizi la nici patru zile de la sosire şi că asta n-are nimic de-
a face cu planurile de război ale Prinţului?
Colectorul se încruntă şi ea-şi dădu seama că făcuse undeva o presupunere
greşită. Nu exista niciun dubiu în ceea ce privea nedumerirea de pe chipul
lui. Doar atunci tânărul păşi înainte, aparent incapabil să păstreze tăcerea.
Nu se aşeză chiar în faţa bărbatului, însă atitudinea sa degaja o notă
protectoare.
– Prinţul nu are nimic de-a face cu cine este Colectat sau de ce, spuse
tânărul. Iar greşeala fratelui meu n-are nicio legătură cu niciun fel de război.
Frate? Ah, da. Băiatul era opusul fizic al bărbatului; era improbabil să fie
înrudiţi. Trebuia să fie învăţăcelul bărbatului. Fragmente de bârfe auzite la
Hamyan se amestecau cu un simţământ iritant de familiaritate şi, brusc, îşi
dădu seama cine era bărbatul.
– Eşti Ehiru, zise ea. Ultimul frate în viaţă al Prinţului.
 Ochii Colectorului se îngustară. Da, aşa era. Fiecare bărbat îi semăna în
mod clar mamei sale, în majoritatea cazurilor, însă pecetea tatălui se găsea în
ochii lor. Cei ai lui Ehiru erau o versiune în onix a celor ai Prinţului, la fel de
frumoşi, însă mult, mult mai reci.
– Familia mea este Hetawa, se răsti Colectorul.
– Însă înainte de asta, erai de-al Apusului. Mama ta era o kisuatiană, o
nobilă shonha, probabil la fel ca mine. Te-a dat Hetawei ca să-ţi salveze viaţa.
Colectorul se încruntă.
– Nu contează. Odată ce Hetawa m-a acceptat, am devenit cu totul de-al
lor. Prinţul nu are fraţi, eu am o mie.
Dacă aceasta era atitudinea sa, s-ar fi putut să se dovedească de încredere.
Însă de încredere sau nu, nu încăpea îndoială că doar adevărul îl va împiedica
s-o ucidă.
Sunandi inspiră adânc, se îndreptă de spate, apoi făcu un gest de paradă
aşezându-şi cuţitul pe pat.
– Lin.
Fata o privi neîncrezătoare, însă Lin învăţase cu mult timp în urmă să nu-
i pună întrebări în faţa altora. Cu o ezitare vizibilă, puse jos şi cuţitul ei.
Văzând asta, tânărul se destinse cât de cât, Colectorul nu. Îşi coborî însă
mâna, fapt pe care Sunandi îl socoti un semn bun.
– Explică-mi, zise Colectorul din nou.
– Acesta nu-i cel mai bun loc pentru o discuţie, îţi dai seama.
Apartamentele familiei regale sunt la etajul de deasupra noastră.
– În aceste apartamente nu există găuri de ascultare. Ar fi o prostie, din
moment ce le-ai putea găsi şi folosi chiar tu.
Şi oricum, duşmanii ei ar fi mult mai interesaţi de ceea ce făcea ea în afara
apartamentului pentru oaspeţi.
– Foarte bine. Poate că nu sunteţi asasini sau poate că nu vă daţi seama.
Rezultatul final este cel care contează în acest caz, mai degrabă decât
intenţia.
– Nu şi pentru noi.
Ea rezistă tentaţiei de a înghiţi în sec la auzul ameninţării din tonul lui. El
încă intenţiona să… Nu. Încă mai credea pe deplin în dreptatea uciderii ei.
– Spuneai că cineva m-a făcut decăzută. Cine?
– Nu ştiu.
– Ştii de ce? Ce dovezi ţi-au oferit?
– Ai fost acuzată de spionaj, de coruperea unor cetăţeni influenţi ai
Gujaarehului şi de încercarea de a stârni un război. Acest lucru a fost cântărit
– şi acceptat – de către Superiorul din Hetawa.
– Ochii Tăioşi ai Hananjei.
 O clipă fusese tentată să râdă, dar asta numai până când citi ofensa
oglindită pe feţele lor şi-şi dădu seama de blasfemia ei neglijentă. Se ocărî în
sinea ei. Acum nu era momentul pentru greşeli copilăreşti.
– Îmi cer iertare. N-ar trebui să fiu surprinsă. Am spionat, desigur.
– Atunci recunoşti că eşti decăzută?
– Spionez, aşa cum şi Prinţul m-a spionat pe mine, la fel şi ambasadorii
din Bromarte, Jijun, Khanditta şi din fiecare ţară din apropiere de Marea
Îngustă se spionează unii pe alţii de secole. Asta este misiunea unui
ambasador, să spioneze. Dacă în asta există decădere, atunci mai bine
Colectezi şi alţi oameni din palat în această noapte.
– Respingi celelalte acuzaţii?
Avea o expresie implacabilă.
– Coruperea celor din castelor superioare şi stârnirea unui război? Ia să
mă gândesc. Am avut o întâlnire cu un membru al unei caste înalte care mi-
a dezvăluit unul dintre cele mai întunecate secrete ale Gujaarehului. A făcut-
o spontan, fără a fi constrâns, iar intenţia sa a fost aceea de a împiedica
războiul. Cum ai judeca asta, preot al Hananjei?
– Eu nu judec.
– Atunci mai bine ai începe s-o faci.
Era tot mai iritată din cauza tensiunii momentului şi a încăpăţânării
Colectorului.
– În această ţară există un Secerător, preotule, şi-am văzut urmele. Cred
că tu şi fraţii tăi ştiţi de această oroare şi o ascundeţi.
Tânărul se încruntă uimit. Colectorul deveni rigid.
– Nu există niciun Secerător în Gujaareh, zise el. N-a mai fost niciunul de
secole întregi.
– Ţi-am spus despre cadavrul pe care l-am văzut.
Ehiru îşi încleştă fălcile şi, deodată, expresia ofensată de pe faţă îi dispăru,
alungată de ceva ce ea nu s-ar fi aşteptat să vadă: ruşine.
– Uneori, Colectorii greşesc, zise el.
Lângă el încruntarea tânărului se adânci, cu toate că privirea pe care i-o
întoarse mentorului său era sumbră. Colectorul îşi îndreptă ochii spre podea.
– Când se întâmplă aşa ceva, facem penitenţă. Dar nu sunt un ticălos. Nici
fraţii mei nu sunt.
– Douăzeci de oameni la fel cu cel pe care l-am văzut eu, la închisoare.
Colectorii greşesc atât de des?
Bărbatul clătina deja din cap, dar neîncrezător.
– Douăzeci? Nu, asta nu se poate. Cineva ar fi dat de ştire. Una sau două
greşeli, pe care le acceptă oamenii, dar niciodată atât de multe, atât de
repede…
 – Nu se ştie, zise Lin brusc.
Sunandi privi spre ea surprinsă. Ochii spălăciţi ai lui Lin erau mijiţi spre
Colector, deşi i se adresa lui Sunandi.
– Cineva în Hetawa probabil că ştie, nu şi ei doi. Poate că niciunul dintre
Colectori nu ştie.
Colectorul îşi mută privirea de la una la cealaltă, nedumerirea citindu-i-se
clar pe faţă, glasul îi tremura de nesiguranţă şi încordare.
– Nu-i nimic de ştiut. Ceea ce sugerezi este… este…
Bâigui câteva clipe.
Sunandi pufni.
– Cel puţin unul dintre Colectori ştie. Numai Colectorii devin Secerători.
– Nu sunt Secerători în Gujaareh!
Calmul Colectorului se spulberă atât de brusc, că îi luă pe toţi prin
surprindere. Se uită la ei, răsuflând sacadat, cu pumnii strânşi, trupul
tremurându-i de furie. Numai vocea-i rămăsese sub control, nu o ridicase,
deşi rostise cuvintele cu o asemenea vehemenţă de parcă strigase.
– Aceasta ar fi o monstruozitate dincolo de orice imaginaţie. Suntem
testaţi regulat. Când semnele încep să se arate, ne oferim singuri Ei. Ne
cunoaştem cu toţii datoria. Să sugerezi altceva ar fi un atac asupra Hetawei
însăşi!
Acum cel tânăr părea serios alarmat, iar Sunandi se simţea la fel. Senzaţia
neplăcută de la început se accentuă, însoţită acum de o certitudine
instinctivă. Ceva nu-i în regulă cu el.
– Nu vreau să insult pe nimeni, zise ea, pe un ton prudent, neutru. S-ar
putea să fie vorba de o nouă otravă, ale cărei efecte imită moartea provocată
de un Secerător. Sau vreo molimă. Nu-i chip să afli cu siguranţă.
Îşi depărtă mâinile încet, cu grijă, ca el să poată vedea că nu avea intenţii
rele.
– Dar dacă nu-i niciun ticălos prin oraş înseamnă că există cineva care cu
siguranţă sugerează că ar fi. N-ar reprezenta asta un atac asupra frăţiei
voastre?
Agitaţia Colectorului se mai potoli cumva, cu toate că atitudinea lui
rămase încordată.
– Aşa ar fi, dacă ar fi adevărat. Însă ai fost socotită decăzută. Toate acestea
pot fi minciuni.
Sunandi nu se putea gândi la nimic cu care să respingă acest argument.
Brusc, întreaga situaţie o copleşi. Oftă şi-şi frecă ochii.
– Ar putea fi. Din câte ştiu eu, chiar sunt minciuni servite mie, pe care
acum eu ţi le servesc ţie. Dacă aş avea toate răspunsurile, treaba mea aici s-
ar fi încheiat. După cum stau lucrurile, am s-o las neterminată. Trebuie să mă
întorc în Kisua, să le spun oamenilor mei ce-am aflat până acum.
Se opri, îl privi, dându-şi seama că nu căzuseră de acord cu nimic.
– Dacă permiţi asta.
Din nou acea încleştare a fălcilor, observă ea, deasupra muşchilor gâtului,
întinşi ca nişte funii. Însă, după o lungă tăcere, Colectorul încuviinţă din cap.
– Declar zeciuiala în aşteptare, deocamdată. Până când pot confirma – sau
respinge – ce ai spus.
Ochii i se îngustară ca nişte fante.
– Dacă ai minţit, să nu crezi că fuga în Kisua te va salva. Colectorii au
îndeplinit misiuni peste hotare şi în trecut. Pentru noi, Legea Hananjei e mai
presus de legile oricărei ţări străine.
– O, despre asta n-am niciun fel de îndoieli, preotule. Însă cum ai de gând
să descoperi adevărul?
– Mă voi întoarce la Hetawa ca să-mi consult fraţii.
Naivitatea bărbatului o ului. Acesta era fratele Prinţului?
– Eu nu te-aş sfătui să te întorci la Hetawa. Dimineaţă, fiindcă nu mă vor
găsi moartă, conspiratorii vor şti că ţi-am împărtăşit secrete. Hetawa şi
întreaga cetate s-ar putea să nu mai fie sigure pentru tine.
El îi aruncă o privire de un dispreţ copleşitor.
– Nu-i vorba de vreo ţară barbară, răvăşită de stricăciune, femeie.
Se întoarse să plece. Tânărul îl urmă.
– Aşteaptă.
Colectorul se opri, răsucindu-se plictisit spre ea. Ea se duse la un cufăr –
cu aceleaşi mişcări line şi lente – şi scotoci prin el câteva clipe.
– Dacă trebuie să pleci din oraş, dă asta gărzii de la poarta de sud. Numai
înainte de apus, dacă n-ai nimic împotrivă, schimbul de gardă are loc la
căderea nopţii.
Ea păşi înainte şi-i întinse o monedă grea de argint, din Kisua. Una din
feţe sale fusese scrijelită şi însemnată, ca din întâmplare.
Colectorul se uită la ea cu vădită neplăcere.
– Mită.
Ea se abţinu să-şi arate iritarea.
– Este un semn. Paznicul din garda de zi de la poarta aceea este unul dintre
oamenii mei. Arată-i asta şi te va ajuta, îţi va spune chiar şi unde pot fi găsită.
Plănuiesc să plec dintre aceste ziduri mâine-dimineaţă.
Ehiru se încruntă, fără a atinge moneda. Ea-şi dădu ochii peste cap.
– Dacă vei hotărî mai târziu că am minţit, pune-o pe pieptul meu după ce
mă ucizi.
– Nu îndrăzni să mă iei în râs…
Exasperarea se citea pe chipul Colectorului. În cele din urmă, oftă şi
smulse moneda din mâna ei.
– Aşa să fie.
Se răsuci şi plecă din dormitor, intrând în bezna camerei principale. Ea-l
văzu apărând din nou ca o siluetă profilată pe draperiile balconului, cu
tânărul ca o umbră mai mică alături. Sări peste balustradă, iar protejatul său
îl urmă şi amândoi dispărură.
Sunandi scoase un oftat prelung şi tremurat.
După o tăcere la fel de îndelungată, Lin inspiră.
– O să plec acum, zise ea în sua.
Ridicându-se, fata se duse în colţul încăperii, unde se găsea o desagă
deschisă, pe jumătate ascunsă după o ferigă uriaşă. Începu să scotocească
prin ea, asigurându-se că avea tot ceea ce-i trebuia.
– Aranjează lucrurile cu oamenii noştri de legătură. Ar fi trebuit să plec
noaptea trecută, dar am vrut să aştept până mâine, când majoritatea
străinilor încep să plece după Hamyan…
Se opri, mâinile încetându-şi, pentru o clipă, mişcările bruşte.
– Mulţumesc zeilor că am amânat. Dacă n-aş fi fost aici…
Sunandi dădu din cap, uşor pierdută. De-abia se simţea în stare să mai
gândească, darămite să se exprime coerent. Făcuse faţă multor încercări de-
a lungul anilor în calitate de moştenitoare a lui Kinja, însă niciodată unei
ameninţări directe la viaţa ei. Ochii Colectorului licăreau în mintea ei, atât
de întunecaţi, de reci… însă şi cu milă. Fusese ceva cu adevărat
înspăimântător. Un ucigaş lipsit de orice răutate: era ceva nefiresc. Neavând
nimic în inima lui, cu excepţia unei convingeri absolute că o crimă putea fi
justă şi întemeiată şi sfântă.
Lin o apucă de braţ. Sunandi clipi spre ea.
– Trebuie să pleci acum, Nandi.
– Da… da.
Kinja o luase pe lângă el pe Lin datorită minţii ei ascuţite şi bunului-simţ.
Sunandi mulţumi zeilor pentru asta în acel moment.
– Ne vedem în Kisua.
Lin încuviinţă cap, afişând unul dintre acele zâmbete ştrengăreşti ale sale.
Apoi plecă, strecurându-se afară din apartament prin draperia uşii din faţă,
cu o robă bărbătească prea mare înfăşurată în jurul ei, pentru a ascunde
desaga. Gărzile de pe coridor o vor vedea şi vor crede că tocmai încheiase o
întâlnire amoroasă cu vreunul dintre oaspeţii de vază. Nu-i vor pune nicio
întrebare, atât timp cât se îndrepta spre locuinţele servitorilor. De acolo, Lin
putea să părăsească palatul şi să iasă din oraş înainte de ivirea zorilor.
Kinja ar fi trebuit s-o facă pe Lin ambasadoare, decise Sunandi într-un
moment de invidie. Era mult mai neînduplecată decât Sunandi şi evident mai
bine pregătită pentru întreaga tărăşenie. Însă, deocamdată Sunandi va fi
recunoscătoare lui Kinja doar pentru că se pricepea la oameni. Oftă, apoi se
întoarse la cufăr pentru a-şi scoate propria desagă.
În spatele ei, dincolo de fereastră, silueta unui bărbat se furişă pe dinaintea
Lunii la apus.
 10
„Această vrăjitorie este o monstruozitate“, îi ziseră Protectorii lui Inunru,
când fiara fusese răpusă la pământ. „N-o vom îngădui între hotarele noastre.“
Astfel, Inunru se duse în nord, de-a lungul cursului râului, iar cu el se duseră
cei mai devotaţi dintre discipolii săi.
(Înţelepciune)

Secerătorul ştie că-i o monstruozitate. Dacă i-ar mai fi rămas ceva suflet,
ar putea jeli.

Plecarea din Yanya-iyan a decurs fără probleme. Gărzile palatului se

preocupau, în general, mult mai mult de intruşi decât de oaspeţii care plecau,
chiar şi de cei care părăseau clădirea la orele mici ale dimineţii. Ehiru chemă
o altă trăsură cu un servitor înhămat, poruncind să fie lăsaţi undeva pe
străzile liniştite de la marginea râului. Acum Nijiri rămase alături de
mentorul său pe un acoperiş de lângă râu, privind spre Sângele Zeiţei care
curgea în apropiere. Luna Visătoare nu-şi terminase tot spectacolul, graţioasa
călătorie pe cer, însă orizontul deja pălea din cauza zorilor. Nopţile erau
întotdeauna scurte o vreme, după solstiţiu.
Stricăciune şi nebunie şi război…
Haymanul şi discuţia lui Nijiri cu Sora Meliatua avuseseră loc doar cu o
noapte mai înainte. Alături de Nijiri, Ehiru stătea tăcut, cu ochii pironiţi
asupra râului, însă privind, credea Nijiri, undeva departe. Deşi trecuse o oră
de la discuţia cu femeia din Kisua, Ehiru nu vădea nicio dorinţă de a se
întoarce la Hetawa. Nu exista nici vreun semn al furiei care-l apucase în
dormitorul femeii, cu toate că Nijiri ştia că starea de calm era doar ceva
temporar. Dacă Ehiru-şi pierduse controlul o dată, şi-l va pierde iar. Acesta
era testul.
Îşi ridică mâna, cu palma în sus.
– Ehiru-frate?
Atingerea ajuta un Colector să se concentreze asupra realităţii atunci când
celelalte simţuri începeau să-l trădeze. Era un truc predat tuturor celor care
serveau drept învăţăcei pranje.
Privirea lui Ehiru se întoarse din depărtări, oprindu-se întâi asupra feţei
lui Nijiri, apoi asupra mâinii sale oferite. Mâhnirea îi încreţea fruntea, dar oftă
şi acceptă mâna fără tragere de inimă.
– Te-am înspăimântat atât de mult, învăţăcelule?
– Nu m-ai înspăimântat niciodată, Ehiru-frate.
 Însă Ehiru privi doar în jos, spre mâinile lor împreunate şi oftă din nou.
– N-a minţit. În vise pot fi mai sigur, dar chiar şi în stare de veghe există
un simţământ al acestor lucruri.
Nijiri se folosi de mâna rămasă liberă pentru a începe să mângâie spatele
lui Ehiru. Şi acest lucru era permis în pranje, dar Nijiri bănuia că nu i se cerea
să acorde o asemenea atenţie netezimii pielii lui Ehiru ori izurilor de tămâie
şi transpiraţie care formau mirosul său distinctiv… Făcând un efort, reuşi să
se tragă înapoi.
– Este posibil să minţi fără a minţi, Frate. Chiar ea a admis că nu cunoştea
întregul adevăr.
– Ştie destule pentru a fi o problemă.
Ehiru privi în jos spre mâinile lor.
– Însă prea multe din ce-a spus sunt… de neconceput. Inacceptabile.
– Treaba cu Secerătorul?
Nijiri clătină din cap.
– Cred că trebuie să fi greşit. Cel puţin, prima dată.
– Nu.
Expresia lui Ehiru deveni solemnă.
– Greşeala aceea a fost a mea. Am presupus că vorbea de… de eroarea mea.
Ezită un moment îndelungat.
– Superiorul ţi-a spus?
Nijiri îşi mută privirea spre apă.
– Bineînţeles. Am ales să te fac mentorul meu în deplină cunoştinţă de
cauză.
– Ce anume ţi-a spus?
– Că nu ai izbutit să îndeplineşti o însărcinare, rănind acel suflet şi, poate,
chiar distrugându-l.
Ehiru se încruntă în timp ce asculta, iar Nijiri se opri din vorbit, îngrijorat.
Atunci mai erau şi altele care contau?
Ehiru inspiră adânc, părând să se pregătească.
– Zeciuiala urma să fie luată de la un străin, un bărbat din Bromarte. L-am
găsit aflat deja în Ina-Karekh şi l-am urmat înăuntru.
Ehiru tăcu. Degetele sale tresăriră puţin pe cele ale lui Nijiri.
– Frate?
– Sufletul său era decăzut.
Ehiru continua să privească spre râu, însă Nijiri bănuia că nu vedea
palmierii de pe malul celălalt, trestiile care se unduiau în vânt sau barjele care
se legănau uşor în danele lor. Mâna lui, aşezată într-a lui Nijiri, era rece.
– Nu suficient cât să-l facă un criminal, dar destul cât să-i mânjească visele
cu urâţenie şi violenţă, dar apoi a văzut adevărul.
 Nijiri se încruntă.
– Străinii nu văd cu adevărat în visele lor, frate. Rătăcesc neajutoraţi în
Ina-Karekh în fiecare noapte. Un copil de patru inundaţii are mai mult
control.
– Străinii au aceleaşi haruri ca noi, cei din Gujaareh, Nijiri. Orice poate
face un narcomant, pot şi ei… chiar dacă din întâmplare.
Nijiri aproape că pufni. Ideea ca un barbar să stăpânească aceleaşi haruri
precum cele mai antrenate dintre Surori, precum cei mai pregătiţi
Împărtăşitori şi Colectori părea ridicolă. Scriau copiii tratate?
– În cazul acestui bromartean…
Ehiru oftă.
– Până în acel moment, n-a fost cu nimic altfel decât oricare dintre
visătorii încăpăţânaţi şi înspăimântaţi. Dar atunci mi-a zis: „Se folosesc de
tine.“
Nijiri se încruntă.
– Ce-a însemnat asta?
– Nu ştiu. Însă am simţit adevărul acestor cuvinte. Iar în noaptea asta,
când femeia kisuatiană a spus acelaşi lucru…
– Deci asta a fost.
Nijiri îi strânse mâna.
– E decăzută, Frate. O mincinoasă de meserie, după propriile ei cuvinte.
– Atunci respingi poveştile ei cu prizonieri morţi şi uneltiri pentru
începerea unui război?
– Întemniţaţii morţi n-ar prea putea stârni un război. Şi oricum, tot ce-am
citit despre război vorbeşte despre distrugeri îngrozitoare şi suferinţe.
Nimeni n-ar începe aşa ceva cu bună ştiinţă.
Ehiru-i aruncă o privire, iar Nijiri fu uluit să vadă un zâmbet pe faţa
mentorului său.
– Ehiru-frate?
– Nu-i nimic. Doar atât că, uneori, uit cât de tânăr eşti.
Ehiru îşi ridică genunchii şi-i cuprinse cu braţele, ridicându-şi ochii spre
cer. Mică şi albă, Luna Deşteptată se iţea timidă de după curbura surorii ei
mai mari. Soarele avea să răsară în curând.
– Îţi invidiez această tinereţe.
Nijiri se holbă surprins la Ehiru şi descifră cute fine de regret şi îngrijorare
desenate pe profilul mentorului său.
– Crezi povestea femeii.
Ehiru oftă uşor.
– Când bromarteanul a avut revelaţia aceea, am manevrat prost visul din
cauza surprizei. Dar după ce-a murit, am mai văzut ceva. Un bărbat, cred, pe
acoperişul de vizavi. Ceva nu era în regulă cu el, Nijiri. Nu pot explica asta.
Mişcările lui, conturului său, senzaţia pe care-o dădea prezenţa lui. N-am fost
în viaţa mea atât de înspăimântat.
Nijiri se foi neliniştit.
– O viziune. O manifestare a vinovăţiei tale.
Auzise că narcomanţii puternici erau uneori bântuiţi de astfel de lucruri.
Darul viselor nu era întotdeauna uşor de controlat.
– Înecată în sânge de vise…
– Nu. Sângele de vise era putregăit, eram sătul de el, nu fascinat. Ceea ce-
am văzut era adevărat.
– Secerătorul kisuatian?
– Nu mă pot gândi la nimic altceva care mi-ar fi putut trimite o astfel de
groază în suflet.
– Dar ca să devină Secerător, un mânuitor al vrăjii viselor trebuie să dea
greş în pranje, să refuze Zeciuiala Finală, să dispară ne-Colectat de către fraţii
noştri patru zile, să rămână, cumva, neobservat de alţii în vreme ce
înnebuneşte încet…
Clătină din cap, nevenindu-i să creadă.
– Nu se poate. Fraţii noştri sunt prea înţelepţi şi credincioşi ca să permită
să se întâmple aşa ceva.
– Îmi imaginez că aceşti Secerători de mult dispăruţi aveau şi ei fraţi
credincioşi, cândva.
Nijiri inspiră şi privi spre Ehiru. Ehiru zâmbi posomorât, cu ochii pierduţi
în depărtări. Cuvintele căzură în sufletul lui ca nişte bolovani, dar el rămase
tăcut sub greutatea lor. Poate că, din respect pentru tulburarea lui Nijiri,
Ehiru se opri şi el din vorbit şi rămaseră amândoi tăcuţi o vreme.
În cele din urmă, Ehiru oftă.
– Am văzut ce-am văzut, Nijiri. Iar dacă acolo sunt douăzeci de oameni
morţi care au văzut acelaşi lucru…
– Ei bine, rămâne ca Superiorul să hotărască asta.
Nijiri se ridică în picioare şi-şi netezi cu fermitate fustanela. Ehiru privi în
sus spre el, cu o expresie de uşoară surprindere pe faţă.
– Trebuie să ne întoarcem în Hetawa şi să povestim despre asta. Şi trebuie
să mergi la Împărtăşitori să ceri o infuzie.
– Nu singur. Dar au mai fost şi alte semne, nu-i aşa?
Era indecent să vorbeşti despre astfel de lucruri, cu excepţia momentului
când trebuiau spuse. Ehiru îşi încordă umerii, vădind de încăpăţânare. Nijiri
continuă:
– Am fost antrenat, Frate, cu toate că n-am avut niciodată şansa de a sluji
cum se cuvine. Ai avut mai multe viziuni decât de obicei? Au fost momente
când ţi-au tremurat mâinile?
Ehiru ridică o mână şi se holbă la ea.
– Dimineaţa de Hamyan.
Se lăsase să sufere timp de două zile întregi? Nijiri se încruntă.
– Atunci trebuie făcută asta. N-ai Colectat nicio zeciuială în noaptea asta.
Până mâine-seară s-ar putea să auzi voci, să vezi duşmani sub fiecare frunză…
Ehiru se ridică în picioare şi-l înfruntă.
– Cred că îmi cunosc propriile hachiţe, Nijiri, după ce le-am trăit în ultimii
douăzeci de ani.
Era o admonestare blândă, după cum se înfăţişau lucrurile, dar pe Nijiri şi
aceasta-l reduse la tăcere. Făcu o plecăciune din cap, strângându-şi pumnii
de ruşine şi furie, după ce i se reamintise care îi era locul. Însă, o clipă mai
târziu, Ehiru oftă şi-i puse o mână pe umăr.
– Am să mă duc la Împărtăşitori, dacă asta-ţi domoleşte temerile, zise el.
Şi apoi vom merge amândoi la Superior…
Se opri, ridicându-şi capul. Nijiri se încruntă şi deschise gura să-l întrebe
ce se întâmplase, însă înainte să poată vorbi, Ehiru îi făcu semn cu mâna să
tacă. Se roti încet spre nord, uitându-se pieziş de-a lungul cursului râului.
Acoperişurile caselor rămăseseră neclintite când curbura pronunţată a
Visătoarei se cufundase, în cele din urmă, pierind din vedere, lăsând doar
lumina palidă a Lunii Deşteptate să străpungă bezna. Nu cânta nicio pasăre:
nici măcar o adiere nu legăna sforile de rufe, încărcate de haine puse la uscat.
Oraşul era tăcut.
Nu. Nu tăcut. Câteva străzi mai departe, răsunând din stradă, Nijiri auzi
clămpănitul unor sandale pe piatră. În fugă.
– Lumină, şopti Ehiru. O femeie, poate. Sau un copil.
Nijiri se răsuci în jur să se orienteze şi el spre acei paşi în fugă, simţind o
mie de posibilităţi – majoritatea dintre ele îngrozitoare – care-i treceau prin
minte.
– Un mesager. Un slujitor cu vreun comision.
Un violator. Un ucigaş.
Tăcură din nou, ascultând. Ritmul alergării se schimbă, alunecând din
când în când, ezitând şi apoi reluându-se. Nijiri se încruntă, pentru că era
ceva deosebit de urgent în sunetul acelor paşi repezi. Ceva disperat.
Ehiru ridică o mână dând un semnal rapid: urmează-mă în tăcere. Nijiri se
supuse imediat când Ehiru plecă brusc, sărind de pe acoperişul pe care
stăteau pe următorul, apoi alergând de-a lungul altuia. Traseul lor, îşi dădu
Nijiri seama pe când gonea în urma mentorului său, se va încrucişa cu cel al
alergătorului peste vreo jumătate de stradă. Ehiru se opri la marginea
acoperişului unei magazii pipernicite, uitându-se peste peretele ei, în strada
de dedesubt. Nu se vedea nimeni. Răpăitul paşilor încetase.
Dinspre o alee aflată de partea cealaltă a clădirii – direcţia din care auziseră
ultima oară paşii alergătorului – răzbătu până la ei un strigăt ascuţit şi
înspăimântat. Ehiru se pusese în mişcare înainte ca ecoul strigătului să se fi
stins, gonind fără a mai încerca să treacă neobservat. Nijiri zori să ţină pasul.
Chiar şi după zece ani de antrenament acrobatic tot rămase impresionat când
Ehiru ajunse la marginea acoperişului şi nu se opri nicio clipită înainte de a
sări. Se rostogoli prin aer, dându-şi mâinile în spate pentru a prinde peretele
când căzu. Picioarele sale se încordară pe piatră pentru a amortiza impactul.
O clipă mai târziu, îşi dădu drumul, căzând încă o lungime de braţ pentru a
ateriza pe degete şi vârful picioarelor, cu ochii fixaţi în bezna de dincolo de
intrarea aleii.
Din întuneric se auzi un şuierat moale.
Nijiri se opri alunecând pe vârful acoperişului, cu inima bătându-i cu
putere. Nu exista nicio cale mai uşoară în jos. Înghiţindu-şi nodul din gât,
inspiră adânc pentru a se concentra, aşa cum îl învăţaseră Santinelele, şi se
concentră asupra zidului de vizavi de alee, repetând rostogolirea măiastră a
lui Ehiru. Însă rată ultimul salt, aterizând fără să se zdrelească, dar
împiedicându-se.
Înainte ca Nijiri să-şi poată recăpăta echilibrul, ceva zbură din întuneric
şi-l lovi pe Ehiru. Arăta ca o boccea de haine, prost împachetate. Avea părul
blond. Fata care era cu femeia kisuatiană.
Hananja, fie-ţi milă!
Ehiru gemu, fiind doborât la pământ de greutatea mare a cadavrului. În
vreme ce se lupta să se desprindă de membrele flasce şi de lângă un cap care
se bălăngănea şi ochii oribili, înspăimântători de orbi, Nijiri se puse în
mişcare să-l ajute… şi icni când altceva ieşi din beznă şi-l lovi atât de tare
încât vederea îi deveni albă. Căzu pe pietrele de pavaj cu o bufnitură
dureroasă, prea uluit să facă altceva decât să dea firav din mâini spre lucrul
care-l izbise. Însă, de data asta, nu era un cadavru.
– Drăguţ copilaş, şopti o voce în urechea lui Nijiri.
Îngheţă de frică. Glasul de-abia dacă părea omenesc, adânc şi aspru.
– Mă voi bucura de gustul tău.
Mâini puternice şi oţelite prinseră braţele lui Nijiri. Una dintre ele îi fixă
încheieturile deasupra capului. Cealaltă, mirosind a murdărie şi fiere şi a
patru alte stricăciuni, bâjbâi pe faţa lui. Nijiri îşi închise ochii din reflex pe
când vârfurile acelor degete i se lipiră de pleoapele sale. Stai, asta-i… Însă,
tocmai când pricepu…
… se trezi urlând, cumva eliberat. Groaza îi pulsa în sânge atât de tare,
încât se rostogoli într-o parte şi vomită un şuvoi acru, apoi nu-şi putu aduna
forţele ca să se îndepărteze de mizerie. Instinctiv, se ghemui, rugându-se să-
i treacă spaima, iar durerea groaznică de cap fie să dispară, fie să-l ucidă şi să
se termine cu asta.
Vag, auzi zgomote de carne lovind carne, sandalele dănţuind pe piatră. Un
mârâit animalic, precum cel al unui şacal.
– Monstruos!
Strigătul lui Ehiru ajunse la Nijiri prin suferinţa sa şi ceva din frica lui se
risipi. Ehiru îl va păzi.
– N-ai să-l înşfaci!
Un hohot răguşit a fost răspunsul creaturii, iar Nijiri scânci, pentru că,
într-un fel, auzise acel hohot în coşmarurile sale, însă nu şi le putea aminti.
Pietrele de pavaj vibrau în timp ce paşii călcau peste ele, pe lângă alee,
îndepărtându-se în fugă. Apoi, nişte mâini îl ridicară pe Nijiri şi-l legănară
încet, oferindu-i căldură şi forţă, transmiţându-i bătăi puternice de inimă.
– Nijiri? Deschide ochii.
Lui Nijiri nu-i trecuse prin cap că avea ochii închişi.
Apoi nişte degete atinseră pleoapele lui Nijiri. Se zbătu şi-şi deschise gura
să urle, înspăimântat. Însă ceva dulce, cald şi delicat îi mângâie mintea, moale
precum petalele unei flori, izgonindu-i spaima.
Când Nijiri deschise ochii, expresia îngrijorată a lui Ehiru îl aduse din nou
la realitate, deşi nu pe de-a-ntregul.
– Mulţumesc Visătoarei. Am crezut că sufletul tău a devenit complet
incontrolabil.
Lumea se învârti ameţitor când Ehiru îl lua pe Nijiri în braţele sale.
– Împărtăşitorii te vor putea tămădui cu totul.
Apoi lumea începu să salte şi să se rostogolească într-un dans nebun, pe
când Ehiru gonea împreună cu el. Ultima privelişte pe care o văzu Nijiri,
înainte de a-şi pierde cunoştinţa, fu strălucirea de piatră preţioasă a zorilor.
 11
Se întâmpla atât de rar ca Ehiru să fie convocat să-şi facă datoria. O,
îndatoririle sale erau ordine, într-un fel, predate prin intermediari, stabilite de
către un comitet şi sanctificate printr-o rugăciune înainte ca vreun Colector să
le vadă. Atât de îndepărtate, în acelaşi fel. O convocare directă era mai
convenabilă. Atunci Colectarea ar putea fi efectuată la lumina zilei,
tezaurizată, celebrată. Purtătorul zeciuielii ar putea trece la bucuria eternă cu
familia şi prietenii lângă el, pentru a fi martori la această minune şi a-şi lua
rămas-bun.
Însă doar câţiva credeau cu adevărat în binecuvântarea Hananjei sau o
primeau aşa cum s-ar fi cuvenit. Întreaga procedură, întreaga furişare a fost
plănuită pentru ei, cei cu credinţa slabă sau deloc. Chiar şi acum Ehiru îi
remarcă pe cei care se trăgeau la o parte în timp ce păşea pe străzi în roba sa
formală de Colector, cu faţa acoperită de glugă, cu trandafirul negru, de oază,
vizibil pe umărul său. Pe Ehiru îl întrista că atâţia cetăţeni ai Hananjei se
temeau de cel mai mare dar al Ei… dar poate că şi asta era voia Ei. Cele mai
mari mistere ale vieţii – sau morţii – erau întotdeauna înspăimântătoare, însă
nu mai puţin minunate din această cauză.
În cartierul negustoresc: era înconjurat de case splendide, întinse. Ajunse la
cea pe care o căuta şi-i găsi pe locatarii ei aşteptând, îmbrăcaţi oficial şi
solemn, flancând uşa deschisă în şiruri duble, pentru a semnala că drumul era
deschis. Un bătrân înalt, cu pielea albă, era conducătorul casei. Se înclină
adânc la trecerea lui Ehiru, dar nu înainte ca Ehiru să-i caute privirea şi să-i
citească credinţa în ochi. Era dintre aceia care, măcar, n-o pizmuiau pe Zeiţă
pentru datoria faţă de Ea.
Însă acum datoria lui era alta. Ehiru nu zise nimic când trecu pe lângă
bătrân şi intră în clădire. Ea se afla în camerele servitorilor. Trecu printr-o
draperie şi descoperi o curte întinsă, pe locul unde ar fi trebuit să se afle o curte
interioară mai mică. Mai multe căsuţe erau îngrămădite acolo. Unele dovedeau
intervenţii personale: o grădiniţă cu flori în faţa uneia, simboluri stângace
decorând pereţii alteia. Examină fiecare casă, rând pe rând, contemplând ceea
ce estimase despre zeciuitoare, din mesajul ei scris. Fusese scurt, fiind folosite
pictogramele bolovănoase, caracteristice unei persoane abia ştiutoare de carte,
mai degrabă decât hieratica mult mai elegantă învăţată în castele superioare.
Un limbaj simplu, o rugăminte simplă, scrisă fără pricepere, dar cu simţire…
Atenţia lui se opri asupra celei mai apropiate dintre căsuţe. Decorată
conservator, confortabilă în aparenţă, legată de casă printr-o cărăruie
îngrijită, din pietre de râu. Da, aceasta ar putea fi.
 În timp ce Ehiru dădea la o parte draperia de la intrare, mirosul îl izbi: sânge
închegat, fecale, infecţii. Nici arderea ierburilor mirositoare, nici săculeţii cu
flori uscate, atârnaţi de tavan, nu puteau ascunde duhoarea. Existau puţine
boli pe care vrăjile să nu le poată vindeca, însă acelea erau întotdeauna cele
mai rele. Căsuţa era doar ceva mai mult decât o singură încăpere mare. Într-
un colţ se afla un mic altar; o vatră ocupa altul. Capătul celălalt al camerei era
dominat de un mic aşternut de paie, pe care zăcea tăcută o siluetă zgribulită:
zeciuitoarea.
Însă nu era singură. Un băieţel, care nu se putea să fi văzut mai mult de şase
inundaţii, cel mult şapte, îngenunche lângă aşternutul de paie. Lângă el se
găseau castroane, haine aruncate la grămadă, o farfurie în care se afla un fel
de pastă din ierburi şi un vas pentru ars tămâie. Un copil atât de mic,
îngrijindu-se de mama sa, pe când aceasta trăgea să moară?
Atunci, copilul se întoarse şi privi spre el, cu ochii precum jaspul de deşert4,
devenit mat din cauza trecerii vremii, iar Ehiru avu parte de o tresărire bruscă
de intuiţie. Pictogramele strâmbe, nefinisate, de pe mesaj. Nu erau nicidecum
scrise de o mână de adult.
– Eşti Colectorul? întrebă băiatul.
Vocea lui era foarte moale.
– Da.
Copilul dădu din cap.
– A încetat să mai vorbească în dimineaţa asta.
Se întoarse spre femeie şi-şi lăsă mâna lui mică pe a ei, care-i tremura.
– Te aştepta.
După un moment de contemplaţie, Ehiru păşi înainte şi îngenunche lângă
băiat. Femeia era conştientă, însă atât de copleşită de durere încât Ehiru se
minună de tăcerea ei. Boala era una crudă, pe care n-o mai văzuse până atunci,
infectând intestinele, astfel încât chiar trupul victimei se otrăvea singur
încercând să lupte cu vrăjmaşul. Era mult prea târziu când apăreau primele
simptome. Sângera de zile în şir, incapabilă să extragă substanţe hrănitoare
din mâncare, arzând de febră de parcă ar fi fost cuprinsă de frisoane din cauza
vreunui şoc. Ehiru auzise durerea descrisă ca şi cum vreun animal s-ar fi
cuibărit în măruntaiele victimei şi încerca apoi să-şi croiască drum afară.
Ochii ei erau aţintiţi în tavan. Ehiru-şi trecu o mână prin faţa ei, însă ochii-
i clipiră doar puţin. El oftă şi-şi întinse mâna să-şi coboare gluga, apoi se opri,
gândindu-se la prezenţa băiatului. Copilul trimisese după el, dar probabil la
îndemnul mamei sale. Putea un copil atât de mic să înţeleagă binecuvântarea
adusă de un Colector?

4
Varietate de cristal de cuarţ (n. tr.).
 Totuşi, se uită din nou la ochii bătrâni, împovăraţi de suflet, şi-şi dădu
seama că acesta putea. Aşa că-şi coborî gluga şi puse o mână pe umerii
băiatului, strângând încet, o clipă, înainte de a-şi întoarce atenţia spre femeie.
– Eu sunt Ehiru, numit Nsha în vise. Am venit după cum mi s-a cerut să te
scap de dureri, trezindu-te în pacea viselor. Vei accepta binecuvântările
Hananjei?
Niciun răspuns – în afara unui frison chinuit – din partea femeii.
– Acceptă, şopti băiatul.
După o clipă, Ehiru dădu din cap. Îi mângâie pleoapele, închizându-i-le, şi o
trimise la culcare, plămădind un vis care-i aduse plăcere în locul chinurilor.
Când îşi deschise ochii, pentru a-i urmări ultima răsuflare, obrajii ei luciră de
lacrimi, iar faţa ei fu copleşită de bucurie. El ridică aşternutul pentru a o aranja,
şi-şi lăsă semnul pe sânul ei. Era minunat desenat pe pielea impecabilă, roşie-
maronie. Strângea atât de arareori femei, iar aceasta era foarte tânără.
– Mulţumesc, şopti băiatul.
Ehiru-şi îndreptă atenţia asupra lui, contemplând.
– Unde-i tatăl tău?
Băiatul doar dădu din cap. Făcea parte din casta servitorilor, orice bărbat
căruia îi căzuse cu tronc maică-sa putea să-i fie tată. Nicio rubedenie n-ar fi
fost dispusă sau capabilă să-l ajute. Stăpânul casei ar putea să-l păstreze sau
să-i dea drumul să-şi găsească un alt stăpân, dacă putea. Apoi, viaţa sa ar
putea continua, ani şi ani de trudă nesfârşită, oarbă.
Îi întinse copilului o mână.
– Te doare?
Ochii copilului se înălţară încet.
– Hî?
– Te doare inima?
– O, da, Colectorule.
Ehiru dădu din cap.
– Nu sunt Împărtăşitor, dar păstrez în mine pacea mamei tale. Dacă cineva
are vreun drept asupra ei, tu eşti acela. Dă-mi mâna.
Copilul îl apucă de mână – fără nicio ezitare sau teamă, băgă de seamă
Ehiru, încântat. Aşa că-l trase pe băiat în braţele sale şi-l ţinu şi împărţi cu el o
clipă din fericirea supremă pe care o va cunoaşte mama sa pe vecie. Puţină
cauterizare, nimic mai mult. Sângele de vise ar putea să aline rănile inimii, însă
nu era niciodată potrivit ca durerea să fie alungată cu totul.
Copilul deveni moale în braţele sale şi începu să plângă, iar Ehiru zâmbi.
Un pas în spatele său. Se ridică şi se întoarse cu copilul în braţe şi-l văzu pe
stăpânul casei stând în pragul căsuţei. Ceilalţi membri ai familiei şi servitorii
stăruiau pe lângă el, holbându-se înăuntru.
 – Colectorule?
– Dacă nu ai nimic de obiectat, Sijankes-înţeleptule, am să iau acest copil în
Hetawa cu mine.
Sprâncenele bătrânului se arcuiră.
– Nu am nimic împotrivă, Colectorule, dar… eşti sigur? Nu-i decât un copil,
prea mic ca să fie de cine ştie ce folos ca servitor.
Numai un copil şi doar un servitor, dar capabil să accepte moartea şi să-i
înţeleagă binecuvântarea. Ehiru mută copilul să-i stea sprijinit de umăr şi
zâmbi când braţele mici îi înconjurară gâtul. Fiind Colector, nu avusese
niciodată şi nici n-ar fi vrut să aibă fii. În ciuda acestui lucru, mângâie spatele
băiatului şi, doar pentru o clipă, se întrebă cum ar fi fost să fi avut un fiu.
– O va sluji pe Zeiţă acum, zise el.
Şi apoi plecă ducând băiatul în siguranţă în braţele sale, cu sângele de vise
al mamei cald înlăuntrul său şi cu lacrimi de iubire uscându-i-se pe obraz.

Ehiru privi cum Împărtăşitorul Mni-inh, cu degetele pe pleoapele închise

ale lui Nijiri, oftă şi-şi deschise ochii.
– Ai avut dreptate să împărtăşeşti pacea cu el imediat. Umblikehul său era
cât pe ce să se rupă.
Împărtăşitorul luă mâinile băiatului.
– Îşi va reveni fără nicio vătămare permanentă, cel puţin nu fizică.
Ehiru trimise Zeiţei o rugăciune de mulţumire.
– Creatura s-a aplecat asupra lui numai cât o răsuflare. Strângerile nu sunt
niciodată atât de repezi.
– Nu poţi numi asta o Colectare.
Mni-inh se încruntă atât de năprasnic, că sprâncenele sale fine aproape că
se întâlniră la mijlocul frunţii.
– Este prea monstruos pentru aşa ceva. Umoarea i-a fost golită cu o
asemenea repeziciune şi forţă, încât i-a lăsat în minte nişte rupturi foarte
mari. Le-am vindecat, însă vor rămâne urme.
Ehiru suferea în tăcere, coborându-şi ochii spre podeaua nişei.
– Greşeala mea.
– Să nu îndrăzneşti să te învinovăţeşti. Dacă n-aş fi văzut dovada cu
propriii mei ochi, n-aş fi crezut niciodată. Zeilor, un Secerător.
Clătină din cap în timp ce se ridica în picioare să se întindă, aruncându-i
lui Ehiru o privire piezişă.
– N-aş fi zis că sminteala te-a atins şi pe tine.
– Aş fi spus acelaşi lucru înainte de noaptea asta, răspunse Ehiru.
Ridică o mână ca să-şi maseze tâmpla pentru a alunga durerea surdă ce
stăruia acolo.
 – Însă viziunile nu lasă vânătăi sau trupuri.
Mni-inh se încruntă, apropiindu-se şi dând la o parte mâna lui Ehiru.
Acesta simţi degetele mai reci ale Împărtăşitorului atingându-i tâmpla,
urmate de o atingere mult mai subtilă a altui suflet de al său.
– Ţi-ai cheltuit ultima ta rezervă oferind pace băiatului. Şi n-ai luat nicio
zeciuială astă-noapte?
– Nu.
Buzele Împărtăşitorului se zbătură, probabil a dezaprobare.
– Atunci îţi trebuie o infuzie. Am să-l trezesc pe Inesst. Are destul cât să
împartă şi cu tine şi este, oricum, aproape de momentul când trebuie să-şi
facă datoria.
Ehiru ezită.
– Cred că… aş prefera, mai degrabă, să fac o pranje. Acum, nu în timpul
meu obişnuit.
Mni-inh se încruntă.
– Te-ai prostit destul de mult cu asta, Ehiru. Ai săvârşit penitenţa mai mult
decât suficient…
– Asta s-o spună Hananja, nu tu.
Ehiru îşi încrucişă braţele şi-şi opri privirea asupra lui Nijiri, simţindu-se
mult mai sigur de decizia sa când făcu asta.
– Am încercat să Colectez noaptea trecută, însă circumstanţele mi-au
cerut să mă abţin. Apoi am încercat să împiedic o crimă şi-am dat greş. O
copilă e moartă, sufletul ei fiind izgonit spre chinuri. Trupul său zace pe-o
alee ca un gunoi, iar acum învăţăcelul meu a fost şi el vătămat. Ţi se pare că
Hananja ar mai vrea să lucrez, Mni-inh?
– Pare că vezi semne pe toate drumurile!
Ehiru arătă cu degetul spre silueta culcată a lui Nijiri. Încă dormea, dar
începea să respire tot mai repede, dovedind că-şi revenea.
– Acolo zace un semn. Ce crezi că înseamnă?
Mni-inh tresări sub asprimea cuvintelor şi, făcând un efort, Ehiru îşi
înfrână furia înainte de a-l alarma şi mai mult pe Împărtăşitor. Mult mai calm
acum, adăugă:
– Crezi că n-a fost totul decât o viziune?
Mni-inh îşi dădu ochii peste cap.
– Nu, e clar că s-a întâmplat ceva cu Nijiri. Însă rezervele tale sunt suficient
de scăzute ca să fie o problemă, Ehiru, nu poţi nega că…
– Nu vreau să neg asta. O aprob. Am să intru în izolare, dacă aşa crezi că
ar trebui să fac, însă n-am să ignor această coincidenţă, dacă asta este. Cred
că mă cheamă să intru în comuniune cu Ea, Mni-inh. Sunt slujitorul Ei,
trebuie să mă supun.
 – Şi învăţăcelul tău?
Mni-inh arătă spre Nijiri, propria lui furie apropiindu-se de agresivitate.
– Dacă intri în pranje acum şi Ea-ţi spune să oferi Zeciuiala Finală, va fi
lăsat de izbelişte.
– Sonta-i poate…
– Sonta-i are probleme în a aduna destulă compasiune simplă, omenească,
pentru a-i consola pe zeciuitori, darămite pe alţii.
– Atunci Rabbaneh.
Mni-inh se încruntă exasperat şi-l împunse pe Ehiru în piept cu degetul.
– Tu, prostănac încăpăţânat. Tu eşti singurul îndrăgit de băiat.
Ehiru tresări la asprimea lui Mni-inh, însă Mni-inh fusese dintotdeauna
prea dur, dorind să spună lucruri pe care niciun Colector nu le-ar fi pus în
cuvinte. Majoritatea Împărtăşitorilor n-ar fi făcut-o nici ei. Aceasta era firea
lui Mni-inh.
– E un lucru bun, numai iubirea poate vindeca răni ca ale lui. Şi pe-ale tale,
dacă te decizi să faci mai mult decât să le laşi să se închidă.
Ehiru făcu, fără să vrea, un pas înapoi, descumpănit mai mult decât de
împunsătură.
– Eu…
Nijiri exact alese acel moment convenabil pentru a se mişca. Aruncându-
i lui Ehiru o ultimă privire, Mni-inh se duse la aşternutul din paie al băiatului
şi îngenunche, ridicându-i una din pleoape spre a-l cerceta. Strângându-şi
buzele în timp ce cumpănea ceva ce numai un Împărtăşitor putea înţelege,
Mni-inh se lăsă apoi în jos şi şopti în urechea băiatului.
Pleoapele lui Nijiri se deschiseră, cu ochii goi şi dezorientaţi, apoi lovi cu
capul, azvârlindu-l pe Mni-inh şi rostogolindu-se. Se sprijini de peretele
alcovului, ghemuindu-se, cu ochii holbaţi, înainte ca Împărtăşitorul să poată
face altceva decât să scuipe o sudalmă scurtă şi să se repeadă spre el.
Ehiru-i prinse repede mâna lui Mni-inh. Antrenamentul de Santinelă
funcţiona împreună cu propriul instinct. În această stare, băiatul i-ar fi putut
rupe braţul Împărtăşitorului. Împingându-l înapoi pe Mni-inh, se lăsă jos,
pentru a părea mai puţin ameninţător.
– Pace, Nijiri. Pericolul a trecut.
Numai după câteva respiraţii, simţirea reveni în ochii băiatului. Când se
întâmplă asta, el închise din nou ochii şi se sprijini de perete.
– Frate.
Ehiru se trase mai aproape.
– Demonul a plecat. Ne-am întors acasă, la Hetawa, şi eşti în siguranţă
chiar în Sala Hananjei. Vezi?
Se apropie destul de mult ca să se întindă şi să-i atingă obrazul lui Nijiri
cu vârfurile degetelor. Ochii băiatului se deschiseră şi, pentru o clipă, Ehiru
fu azvârlit cu zece ani înapoi. Jaspul de deşert. Apoi vedenia trecu.
– Da, şopti Nijiri. Te văd, Frate.
Dincolo de ei, Mni-inh îndrăzni să facă un pas mai aproape.
– Cum te simţi, Învăţăcelule-Colector?
Nijiri oftă şi se întoarse să se aşeze în genunchi. Ehiru-i luă mâna, aşa cum
ar fi făcut un practicant al pranjei, pentru a-l ajuta să se concentreze.
– Precum patruzeci de copii dansând o rugăciune în capul meu,
Împărtăşitorule Mni-inh, fiecare dintre ei purtând sandale groase şi grele.
Iartă-mi impoliteţea.
Mni-inh scoase un chicotit şoptit, uşurat.
– Ţinând cont de circumstanţe, am să te iert bucuros, Învăţăcelule. Îţi
aminteşti ce s-a întâmplat?
Faţa băiatului rămase, pe moment, încremenită.
– Îmi amintesc… o alee. Nu. Un loc mai întunecat. Erau nişte creaturi.
Am… le-am văzut respirând…
Deodată scutură din cap.
– Nu-mi amintesc altceva.
Fruntea încreţită a băiatului şi buzele strânse spuneau altceva, însă Ehiru
nu insistă şi nici Mni-inh. În loc de asta, Împărtăşitorul îi atinse cealaltă
mână.
– Cu timpul, memoria ta şi-ar putea reveni. Deocamdată, ai nevoie de
odihnă…
– Împărtăşitori, zise Ehiru. Ei întotdeauna pun trupul înaintea sufletului.
Se ridică în picioare, trăgându-l pe băiat în sus. Nijiri se clătină un pic, apoi
se îndreptă.
– Ameninţarea care pluteşte asupra oamenilor este mai importantă decât
confortul nostru, Mni-inh. Ne vom odihni amândoi după ce ne vom înfăţişa
raportul.
Băiatul se concentră asupra lui şi încuviinţă în tăcere. Mni-inh dădu ochii
peste cap.
– Colectori, mult prea încăpăţânaţi pentru a fi normali.
Imită glasul lui Ehiru:
– Prea bine. Am să trimit un acolit să-l trezească pe Superior…
– Nu e nevoie, Mni-inh.
Se întoarseră cu toţii. Superiorul stătea în pragul uşii alcovului de
vindecare, însoţit de Dineryu, o Santinelă superioară. O robă îmbrăcată la
repezeală acoperea umerii Superiorului, însă ochii-i erau limpezi – şi duri.
Încă doi războinici se plasaseră în apropierea lui, remarcă Ehiru dintr-
odată. Necunoscuţi, purtând roşul şi auriul Gărzii Apusului.
 – Colectorule, rosti încet Superiorul, înfăţişează-te pentru judecata
Hetawei.
Nijiri icni. Ehiru privi înapoi către Superior, fără să înţeleagă. Primul care-
şi reveni fu Mni-inh:
– Superiorule, doar nu poţi crede că Ehiru…
– Cred multe lucruri, Mni-inh.
Superiorul se trase în lături. Dinyeru şi cei doi necunoscuţi păşiră în alcov.
În mâinile lui Dinyeru se afla un mecanism ciudat, doi cilindri lungi,
articulaţi, prinşi împreună pe întreaga lor lungime, fiecare terminat printr-o
măciulie. Cătuşe, menite să cuprindă antebraţele şi să oblige pumnii să se
strângă – un jug nefiresc. Ehiru văzuse dispozitivul de multe ori cât fusese
copil, în timp ce făcea curăţenie în cripta cu arhive a Hetawei. De când se ştia
el, nu fusese folosit niciodată.
– Cred în bunătatea Zeiţei noastre, continuă Superiorul. Cred în onoarea
şi în judecata Prinţului nostru. Astfel, trebuie să cred atunci când străjerii lui
vin şi-mi spun că o copilă a fost ucisă în oraş noaptea trecută, o însoţitoare al
ambasadoarei din Kisua, Sunandi Jeh Kalawe. Era îndatorirea ta, Ehiru, nu-i
aşa?
Ehiru, foarte surprins, făcu mai multe încercări de a vorbi înainte ca vocea
să-i poată funcţiona.
– Da… acea copilă din nord. Da, trupul său…
– Trupul copilei purta urmele unei pângăriri îngrozitoare, Ehiru, a
sufletului, dar şi a cărnii. A fost găsit pe o alee.
Glasul Superiorului nu se înălţa niciodată, însă cuvintele sale deveniră
ascuţite ca nişte tăişuri.
– Ce-ai făcut cu trupul femeii kisuatiene, Colectorule?
Ehiru se holbă la el.
– Ce-am făcut? Nu a fost niciun trup. Am declarat o amânare, până când
aş fi putut discuta problema cu tine…
– Nu, nu există niciun trup. Dormitorul ei este răvăşit, cu semne de luptă.
A fost găsită şi-o armă, însă ea-i dispărută.
Superiorul clătină din cap apoi, mâhnirea acoperindu-i furia oglindită pe
faţă.
– Este limpede că nebunia nu te-a cuprins cu totul, Ehiru, altfel ai fost
incapabil să te opreşti din a-ţi omorî învăţăcelul în această seară. Îi
mulţumesc Zeiţei pentru asta. De aceea, nu te pot exclude cu totul, o parte
din tine este tot trandafirul nostru negru.
– Nu o parte, ci pe de-a-ntregul, Superiorule!
Mni-inh păşi înainte.
– L-am examinat pe acest om. Rezervele sale sunt consumate, e adevărat.
S-ar putea să fie afectat de primele simptome, însă nu-i vorba despre
decăderea spirituală totală de care-l acuzaţi. Pentru numele Visătoarei, este
gol, Superiorule… dacă ar fi luat copila şi femeia şi-apoi l-ar fi atacat pe Nijiri,
n-ar fi aşa.
– Femeia era în viaţă când am plecat noi, zise Nijiri, trăgându-se mai
aproape de Ehiru.
Tonul său era aproape obraznic, observă Ehiru ca prin ceaţă, va trebui să-
l pună pe băiat la munci pentru asta.
– Zicea că pleacă din oraş, ea şi fata ei. Se temea că un asasin va fi trimis
după ea şi că o va ucide pentru secretele ei.
– S-ar putea să fie adevărat, zise Superiorul, cu toate că, pentru urechile
lui Ehiru, părea mai puţin convingător. O Estimare a Adevărului va stabili
întreaga sa credibilitate. Între timp, Prinţul cere ca ameninţarea ce pluteşte
asupra acestui oraş să fie înlăturată.
În spatele lui, Nijiri îşi adâncea obrăznicia vorbind pe un ton ridicat şi
indecent.
– Creatura care-a ucis-o pe copilă nu a fost Fratele-Ehiru. Am văzut-o! M-
a atins pe mine şi…
Ezită, inspirând adânc.
– Nu a fost mentorul meu. Fratele-Ehiru s-a luptat cu creatura s-o azvârle
de pe mine, m-a salvat. A fost altcineva. Altceva.
– Niciun alt Colector n-a ieşit noaptea trecută, Nijiri.
Superiorul îşi recâştigase autocontrolul, vocea îi era lipsită de inflexiuni.
– Sonta-i şi Rabbaneh au beneficiat de o binemeritată seară liberă. Copila
a murit într-un chin evident, însă n-a suferit nicio rană fatală înainte de
moarte.
– Asta pentru că un Secerător…
– Acesta-i un mit, Învăţăcelule, zise Superiorul, iar Nijiri se înfioră într-o
tăcere mohorâtă. O poveste spusă în jurul focurilor noaptea, în deşert, ca să
treacă timpul mai repede. Un Colector răzvrătit nu are nicio putere deosebită
şi nici invincibilitate. Nu-i altceva decât o creatură jalnică, roasă de propria
slăbiciune, care s-ar cuveni să fie eliminată pentru siguranţa celorlalţi.
– Atunci, unde sunt fraţii de cale ai lui Ehiru?
Mni-inh făcu un gest brusc spre draperie şi spre Hetawa de dincolo de ea.
– Ce-i cu aceşti străini, fără jurământ, neantrenaţi? Întotdeauna noi am
avut grijă de propriii…
– Pentru că o cere Prinţul!
Atât Nijiri, cât şi Mni-inh tresăriră sub izbucnirea de furie a Superiorului.
Ehiru de-abia dacă observase, era mult prea amorţit. Cu coada ochiului, îl
văzu pe Superior oprindu-se, făcând eforturi evidente de a se controla.
 – Unele lucruri se află dincolo chiar şi de disciplina Hetawei, spuse
Superiorul în cele din urmă, iar de data asta Ehiru descifră încordarea ciudată
din glasul lui.
Parcă vorbele l-ar fi sufocat.
– Ehiru va fi deţinut în palatul Yanya-iyan. Trebuie să considerăm că
acesta-i cel mai bun lucru pentru întregul Gujaareh, nu numai pentru
Hetawa.
Făcu un gest şi Dinyeru păşi înainte.
– Iartă-mă, Colectorule.
Ridicând cătuşele, Dinyeru le ţinu în aşa fel încât Ehiru să-şi poată băga
mâinile în cele două locaşuri. Expresia Santinelei era îndurerată, însă
hotărâtă. Nici măcar un Colector n-ar fi putut întrece o Santinelă în luptă.
Se făcu linişte. Ehiru închise ochii.
– Încă sunt Slujitorul Ei, şopti el, şi-şi băgă mâinile în jug. Fură cuprinse
de metalul rece. Strânse pumnii şi se strâmbă când curelele se strânseră de-a
lungul cilindrilor, legându-i braţele împreună într-o poziţie neplăcută şi
incomodă. O clamă de metal pusă peste încheieturi i le fixă.
Apoi, alte mâini îi apucară braţele – mâinile unor necunoscuţi care îl
strângeau fără niciun fel de simpatie – şi îl scoaseră din Hetawa.
 12
La gura râului, căruia i-a dat numele sângelui Hananjei, Inunru a ridicat un
oraş.
(Înţelepciune)

– Cum adică Lin n-a venit încă? întrebă Sunandi.

– Seya, Jeh Kalawe, adică n-a venit.
Etissero o privi pe Sunandi uşor surprins.
– N-am văzut-o pe ştrengăriţa asta cu părul bălai de când a plecat delegaţia
ta, acum un sezon, când ai venit pentru prima dată în oraş. Mi-aş fi amintit
de fată: mi-a şterpelit punga ultima dată când a fost aici.
– Şi a înapoiat-o.
Etissero dădu din umeri cu nepăsare.
– Oamenii mei îi despart pe proşti de banii lor tot timpul. Copiii noştri se
prind în astfel de jocuri pentru a învăţa negoţul. Rar se pun cu mine şi chiar
mai rar reuşesc să câştige.
Zâmbi.
– Aş fi putut face o bună soaţă de negustor din fata aceea, dacă mi-ai fi
vândut-o mie.
– Vai, dar tatăl meu a decis cu mult timp în urmă că Lin şi cu mine ar
trebui să învăţăm să-i scăpăm pe proşti de secretele lor în loc de asta.
– Păcat pentru voi două. Nu câştigi bani din spionat.
Sunandi clătină din cap amuzată, recunoscând strădaniile lui Etissero de
a-i oferi uşurare. Zorii apăruseră cu aproape o oră în urmă, iar ea îşi petrecuse
două ore înainte de asta într-o fugă înspăimântătoare prin coridoarele de la
Yanya-iyan şi străzile din Gujaareh. Însă aici, în Cartierul Necredincioşilor,
ca oaspete a unui bromartean bogat, putea rămâne ascunsă în siguranţă în
sânul comunităţii înfloritoare de dincolo de zidurile Gujaarehului. Cartierul
se mărise în decursul secolelor pentru a-i găzdui pe negustorii străini şi pe
alţi oportunişti, care erau nerăbdători să profite de bogăţia Gujaarehului, însă
nu doreau sau nu puteau, din motive ţinând de credinţa lor, să se supună
Legii Hananjei. Afară, străzile gemeau de oameni grăbiţi să-şi rezolve
afacerile înainte să lovească în plin zăduful zilei. Sunandi îi urmări cu privirea
câteva clipe, surprinsă momentan de cât de ciudată părea graba lor agitată
după ce petrecuse două luni în oraş. Gujaarehul se grăbea arareori.
Ei bine, se presupunea că fetele-spioane, crescute după tradiţia din Kisua,
erau menite să se grăbească, iar pe Sunandi o tulbura faptul că Lin nu sosise
încă la Etissero. Avusese o oră întreagă avans asupra lui Sunandi, iar asta era
mai mult decât suficient pentru ca ea să-i fi dus cu vorba pe cei de la una
dintre porţi sau să fi plătit un barcagiu.
Apoi din nou…
– Am avut probleme ca să ies din oraş, zise Sunandi, închizând draperia.
Niciunul dintre prietenii mei nu era în post. În mod normal, asta n-ar fi fost
o problemă, aveam destui bani ca să plătesc taxa şi vreun plocon şi ştiau după
accentul meu că sunt străină. Însă erau mai prudenţi decât de obicei. Mi-au
pus întrebări amănunţite.
– Despre ce te-au întrebat?
– Cine eram, unde mă duceam, de ce plecam aşa, când se crăpa de ziuă.
Le-am oferit povestea mea obişnuită pentru circumstanţe neobişnuite: o
metresă a unei case de timbalin, plecată să se întâlnească cu un distribuitor
ca să aranjeze un transport suplimentar.
Netezi cu palma rochia pe care o mai purta încă, confecţionată din in fin,
plisat, mult mai practică decât hekehul. Pliurile îi subliniau vârfurile sânilor,
ceva ce lucrase şi înainte în favoarea ei. Bărbaţii îşi aminteau arareori de
chipul său.
– Arătam conform rolului, dar ei de-abia dacă m-au crezut. Mi-au verificat
ochii, să se asigure că eram dependentă de timbalin. Voiau să ştie care casă
îşi putea permite o astfel de metresă cu un asemenea colorit vestimentar.
Etissero mormăi ceva în propria limbă, apoi reveni la gujaareeană, ca ea
să-l poată înţelege.
– Sunt atât de aprigi numai când caută ceva. Tu ce le-ai spus?
– Că lucrez pentru cea mai scumpă casă din cartierul elitelor. Că am fost
odată păstrătoare a registrelor de socoteli în Kisua înainte de a scăpăta, ceea
ce explica accentul străin. Şi, din fericire, ochii-mi erau încă injectaţi după
ce-am fost trezită în miez de noapte de către un Colector dekado şi micuţul
său învăţăcel în ale crimei, aşa că m-au lăsat să trec.
Oftă şi-şi trecu mâna peste buclele scurte şi strânse ale părului ei.
– Cred că zeii mi-au dăruit în ultimele ore mai mult decât felia mea de
noroc.
Conducătorul de clan nu avu nicio replică, iar Sunandi fu uimită când îşi
dădu seama că se holba la ea cu o faţă chiar mai palidă decât de obicei.
– Ai văzut un Colector?
– Ţi-am spus că cineva a încercat să mă ucidă. Până la urmă, l-am dus eu
cu vorba.
– Nimeni nu convinge doar cu vorbăria un Colector să nu ucidă. În cel mai
bun caz, mai întârzie câteva zile. Apoi se întorc după tine.
Ea oftă şi se duse la o bancă aflată între două piedestale sculptate. Nu era
capitonată – un obicei din Bromarte intenţiona să le ţină negustorilor mintea
alertă, chiar şi când se odihneau –, iar ea se strâmbă aşezându-se. Prea multe
luni de trai în lux. Am devenit la fel de moale ca şi Prinţul.
Nu. Prinţul nu părea moale decât la o privire superficială. Era el un
grandoman şi-un împătimit al plăcerilor, însă cineva moale nu se putea
angaja în astfel de jocuri periculoase, îngrozitoare.
– O amânare, zise ea în cele din urmă. Asta mi-a oferit Colectorul, în
vreme ce-mi cercetează povestea, pentru a vedea dacă-i adevărată.
– Atunci, draga mea Sunandi, eşti ca şi moartă.
Etissero îi adresă o privire solemnă. Ea se frecă pe faţă, încă adormită.
– Poate. Smintitul plănuia să se întoarcă la Hetawa sa şi să ceară stăpânilor
săi să-i spună adevărul. Să sperăm că-l vor ucide şi-mi vor rezolva astfel
problema.
– Dacă-l vor ucide, va fi trimis un alt Colector. Hetawa îndeplineşte
întotdeauna o misiune, odată ce s-a pronunţat o judecată. Ei consideră asta
o îndatorire sacră.
Etissero îşi încrucişă mâinile şi oftă:
– Lua-i-ar naiba. Nu m-am gândit niciodată că voi pierde pe cineva din
cauza ticăloşiei lor, mai ales că au fost doi în decurs de o lună.
– Nu mă turna deja în urnă, omule…
Ea se opri, încruntându-se, în vreme ce vorbele lui îşi atingeau ţinta.
– Doi?
– Verişorul meu.
Etissero se lăsă cu coatele pe pupitru şi oftă:
– L-ai cunoscut. Negociator în Gujaareh, pentru clanul soţiei sale. Trăgea
cu urechea printre comercianţi şi oamenii de rând, pentru mine. Trăia între
zidurile oraşului… îi plăcea acolo smintitului. Zicea că e liniştitor. Însă, acum
câteva zile, a fost găsit mort în patul său. Hangiul zice că arăta ca şi cum ar fi
fost Colectat. Mie mi s-a părut mai mult că a avut un atac de inimă sau ceva
dureros în timpul somnului, însă aceşti gujaareeni oricând îţi pot descoperi
cauza unui deces.
Sunandi se încruntă la zvâcnirea întunecată a amintirii stârnite de
cuvintele lui Etissero. Şi moartea lui Kinja au declarat-o atac de inimă.
– Îmi amintesc de acest om. Un individ masiv? Îmi tot spunea cât de mult
îi plăceau femeile cu pielea întunecată.
– Chiar acela. Charleron.
Etissero încuviinţă din cap.
– Cu doar o zi mai înainte, am primit o scrisoare de la el, zicând că venea
într-o vizită. Nu discutam niciodată despre treburile clanului, însă-mi
împărtăşea orice poveşti interesante auzea. De data asta, auzise ceva
important despre care voia să-mi spună personal. Ceva despre un conflict
dintre Hetawa şi Apus.
Sunandi trase aer în piept şi îl fixă cu privirea.
– Da, ştiu. Apoi s-a întâmplat că a fost găsit mort. Un gualoh ucigaş.
El se frecă cu o mână la ochi, oprindu-se o clipă, să-şi recâştige controlul.
Bărbaţii din Bromarte nu plângeau în faţa femeilor.
– Hetawa a plătit pentru înmormântarea lui. Bocitoare năimite şi o
cântăreaţă, l-au adus într-o urnă acoperită cu nestemate, l-au pus în cripta
lor specială, de deasupra limitei de inundaţii. L-au înmormântat ca pe un
rege, după ce l-au omorât. Cum mai urăsc acest oraş!
Din când în când, tăcerea avea elocvenţa sa, aşa că Sunandi nu zise nimic.
Oricum, nu dură decât o clipă, până când uşa grea, din lemn, a casei – absolut
necesară în acest cartier, şi încuiată de două ori – se dădu de perete la parter.
Paşii repezi şi uşori de pe scări le-au spus că fiul mai mic al lui Etissero,
Saladronim, se întorsese de la îndatorirea sa de dimineaţă ca mesager. Băiatul
urcă treptele dintr-o suflare, cu obrajii îmbujoraţi şi ochii strălucitori. Se opri
doar atât cât să-i ofere o plecăciune grăbită lui Sunandi înainte de a da glas
veştilor:
– Soldaţi, tată. La piaţă.
Etissero se încruntă. Sunandi se ridică şi se duse la fereastră. În urma ei îl
auzi pe comerciant descosându-l pe Saladronim. Recitalul prudent al
detaliilor şi al observaţiilor oferit de băiat aşternu un zâmbet de moment pe
buzele ei. Kinja nu fusese, după câte se părea, singurul care înţelesese
meritele copiilor cu mintea ascuţită.
Jos, în stradă, văzu cam ce voia să spună băiatul. Printre culorile mohorâte
purtate de oamenii de rând, plecaţi în treburile lor, ieşeau în evidenţă
izbucnirile de culori mai vii. Formaţiuni de războinici în armuri care le
acopereau trunchiul pe jumătate se deplasau prin mulţime. Fustanelele lor
erau de un portocaliu-ruginiu, iar acoperământul lor pentru cap, galben, se
legăna dintr-o parte în alta. Căutau. Fiori reci străbătură spinarea lui Sunandi.
Etissero se ridică şi veni la fereastră, lângă ea.
– Astea nu-s gărzile oraşului. N-am văzut niciodată până acum oameni în
aceste culori.
– Eu da, zise Sunandi.
Se trase de la fereastră, încrucişându-şi braţele peste sâni, pentru a se opri
din tremurat.
– Sunt oamenii Prinţului, Garda Apusului. Ei părăsesc palatul numai la
ordinele sale directe.
Etissero înălţă o sprânceană auzind asta.
– Dacă n-ai fi o kisuatiană, ai fi albit deja.
Ea trase adânc aer în piept, încercând să-şi potolească bătăile bezmetice
ale inimii.
– Colectorul acela a fost trimis să mă ucidă. Poate că Prinţul a decis să se
asigure că treaba a fost făcută cum se cuvine.
Etissero dădu încet din cap. Aflat lângă pupitru, fiul lui Etissero stătea pe
podea cu picioarele încrucişate, privindu-i pe amândoi cu aviditate.
– Va trebui să rămâi aici, spuse negustorul. Nimeni nu ştie că eşti aici, în
această casă. Rămâi ascunsă câteva zile, iar ei vor crede că ai ajuns pe rutele
comerciale. Se vor pune în mişcare şi atunci poţi să ieşi şi tu.
Ea se încruntă auzind asta.
– Nu. Informaţiile lui Kinja…
– Au aşteptat de la moartea lui Kinja, acum două sezoane. Oricare ar fi
ultimele descoperiri făcute de tine, acestea vor mai aştepta câteva zile. Să
pleci acum ar însemna că Protectorii nu vor primi niciodată informaţiile,
pentru că aceşti oameni te vor prinde şi te vor ucide. Mai bine mai târziu
decât niciodată, nu?
Avea dreptate. Sunandi începu să se plimbe încoace şi-n colo, încercând
să-şi astâmpere neliniştea.
– Prea bine. Dar nu mai mult de câteva zile.
– Dacă…
– Dacă ceea ce am aflat este adevărat, planurile Prinţului ar putea aduce
distrugere pentru noi toţi, din nord sau din sud, gujaareeni sau kisuatieni
laolaltă şi pentru toţi cei care au relaţii comerciale cu noi. Mai bine la timp
decât prea târziu, nu?
Etissero oftă.
– Mulţumesc zeilor vântului şi norocului că femeilor noastre le pasă mai
mult de bani decât de politică, în nord. Nu ştiu ce-aş face dacă ar trebui să
mă întorc acasă la una ca tine.
Sunandi îşi îngădui un zâmbet scurt.
– Bine, atunci.
Etissero trase draperiile la fereastră închizându-le.
– Cum vrei să procedezi?
– Veridică dacă grupul lui Gehanu mai este în oraş. Am călătorit cu ei
înainte şi-au făcut adesea drumul din Gujaareh la Kisua în această perioadă a
anului.
Inspiră adânc.
– Asta mi-ar mai lăsa o singură grijă.
Lin. Etissero îi văzu faţa şi înţelese.
Se duse la fiul lui şi puse o mână pe umărul băiatului.
– Du-te şi adu nişte gustări pentru invitata noastră, smochine şi alune,
dacă mai avem, nuci-kanpo şi brânză, dacă nu.
 Băiatul sări în picioare şi se duse jos, iar Etissero privi spre Sunandi.
– Ar trebui să-ţi aduni puterile pentru călătorie. Deşertul e necruţător cu
cei slabi.
Cuvintele sale o iritau, decise ea, pentru că erau adevărate. Aşa că se aşeză
pe banca tare şi se apucă să mănânce când Saladronim îi aduse gustările,
dându-şi toată silinţa să găsească remarci noi şi muşcătoare pentru a i le servi
lui Lin când îşi va face, în cele din urmă, apariţia.
 13
Un Colector nu se va căsători şi nici nu va avea proprietăţi. Nu-şi va pângări
trupul cu narcotic, sex sau cu vreo altă vătămare, nici sufletul cu ataşamente
personale dincolo de cele ale credinţei şi ale frăţiei. El este mâna dreaptă a
Hananjei şi Ei îi aparţine în întregime.
(Lege)

Spre sfârşitul dimineţii, zgomotul pieţei răzbătea prin fereastra îngustă a

celulei într-o zarvă de glasuri, zăngănit de obiecte, cotcodăceli şi behăituri.
Larma aducea cu ea o anumită tihnă, pentru că era gălăgia rutinei zilnice a
oraşului. Cum ar fi putut să nu-i placă Hananjei ordinea şi prosperitatea
poporului Ei? Ehiru zâmbi în sinea lui în timp ce îngenunchea în lumină şi
asculta.
Apoi, din spate, sunetul zăvorului de la uşa celulei sale tulbură zumzăitul
monoton al pieţei. Ehiru privi în jur, curios. Oamenii din postul de pază
fuseseră destul de îndatoritori faţă de el, respectul lor fundamental faţă de
Împărtăşitori fiind încă puternic, în pofida infamei sale situaţii. Nu-l
deranjaseră de când fusese adus la postul de pază. Însă acum trei oameni
păşiră înăuntru, oprindu-se până când uşa se închise din nou în urma lor. Doi
dintre ei erau Străjerii Apusului care-l aduseseră la post. Ei luară poziţie de
fiecare parte a uşii, cu mâinile lăsate pe mânerele cuţitelor. Cel de-al treilea
era un necunoscut bărbos, îmbrăcat precum cineva din casta de mijloc, un
meşter, ghici Ehiru după hainele de lucru largi şi după tichie. Şi totuşi… Ehiru
îşi miji ochii, încruntându-se din cauza senzaţiei ciudat de familiare pe care
i-o dădeau constituţia şi ţinuta bărbatului.
– Nu mă recunoşti, Ehiru? Fac asta ca să-i prostesc pe oamenii de rând,
când merg printre ei, însă nu mi-am imaginat că am să te păcălesc şi pe tine.
Meşterul păşi în dreptunghiul de lumină, cu un zâmbet nepăsător şi
cunoscut.
Ehiru se înecă.
– Eninket?
Prinţul înălţă sprâncenele, iar zâmbetul i se lăţi.
– N-am mai auzit de ani buni acest nume. Ai grijă, ar trebui să pun să te
omoare numai pentru că l-ai rostit.
Trecu pe lângă Ehiru, se duse la poliţa îngustă care servea drept pat în
celulă şi se aşeză cu o eleganţă princiară.
– Însă cred că putem ignora protocolul în aceste circumstanţe.
În vreme ce şocul se diminua, Ehiru îşi veni în fire şi se răsuci cu faţa spre
Prinţ. Cu chiu, cu vai, pentru că brăţara cătuşelor îi împiedica mişcările, îşi
ridică braţele într-o manuflecţiune şi glăsui în sua:
– Te rog, iartă-mă, Prinţul meu. Nu vreau să fiu nerespectuos.
– Nu trebuie să te ascunzi după protocol, răspunse Prinţul la fel, apoi
reveni la gujaareeană, pentru a putea vorbi fără griji. Îmi doresc de ani întregi
să discut cu tine între patru ochi, Ehiru. Admit că este incorect să fac asta
când eşti, practic, prizonier, însă mi-ai refuzat toate invitaţiile.
– Sunt doar un Slujitor al Hananjei. Tu eşti Aducătorul Nopţii, Vestitorul
Viselor, Al-Ei-Consort-în-Devenire în Ina-Karekh. Nu este cazul ca un slujitor
să mănânce la masa stăpânului.
– Dar nici nu este cazul ca slujitorul să-şi evite stăpânul, răspunse Prinţul,
apoi oftă. Nu, nu aşa am vrut eu. Suntem aici, Ehiru. Nu mai putem fi din nou
fraţi, măcar pentru câteva momente?
Ehiru privea în podea, cu toate că, în cele din urmă, îşi coborî braţele şi
renunţă şi el la sua.
– Poate o pasăre să revină înapoi în oul ei? Îmi spui frate, însă nu mai
suntem fraţi de zeci de ani. Şi poate că…
Îşi înfrână cuvintele, închizându-şi ochii pe când amintirile îl asaltară
dintr-odată, cu forţă şi dureroase. Izul metalic de sânge de pe limbă. Icnetul
de moarte al mamei sale. Aproape că putea vedea zidurile de marmură
trandafirie de la Kite-iyan în juru-i…
Viziunea, îşi spuse, şi reveni, mohorât, la prezent.
– Şi poate că nici n-am fost niciodată fraţi? întrebă Prinţul.
Vocea-i răsuna moale şi sobră în încăperea întunecată.
– Aşadar, am avut dreptate. Nu înţelegi. Nici nu ierţi.
Ehiru nu spuse nimic, iar Prinţul oftă.
– Existau oameni care te-ar fi putut folosi, la fel ca şi pe restul fraţilor
noştri, pentru a semăna haosul în întregul Gujaareh, Ehiru. Ia gândeşte-te:
mama ta era o sonha din Kisua, dintr-o veche familie cu legături bune. N-ar
fi fost fiul ei mai convenabil pentru nobilime decât fiul unei dansatoare
obişnuite, ca Prinţ? Chiar şi o fiică dintr-o familie bună ar fi putut să fie
folosită pentru a stârni tulburări, pentru că Gujaarehul a avut Prinţese în
trecut. Am făcut ceea ce era necesar pentru pace, deşi n-am dorit niciodată
ca mama noastră să aibă de suferit. Urmau să fie eliberaţi, nu ucişi.
Oftă adânc.
– Asta a fost o greşeală, iar cei care au comis-o au fost pedepsiţi.
Viziunea dispăruse, însă în locul ei Ehiru descoperi un licăr de furie, ce
prindea repede putere. Se strădui să şi-o stăpânească şi să nu-şi ridice ochii.
– Moartea este mereu dificil de controlat, spuse el foarte încet. Trăiesc
acest adevăr în fiecare noapte.
 – Atunci, poate că lucrurile ar fi stat cu mult mai bine dacă aş fi avut
disciplina unui Împărtăşitor.
Tăcu, uitându-se stăruitor la Ehiru.
– Am tot aşteptat să vii după mine, după cum îţi dai seama. Imediat ce-am
auzit că ai fost ales drept următorul Învăţăcel-Colector, m-am gândit: „Acum
voi fi pedepsit pentru crimele mele.“ Însă n-ai venit niciodată.
Ehiru se sili să dea din umeri.
– Moştenitorii şi-au croit drum prin asasinate spre Aureolă de la fondarea
Gujaarehului. Chiar şi Hetawa admite că este necesară cruzimea pentru a
obţine şi a păstra puterea… atâta vreme cât un Prinţ o va folosi, din acel
moment, pentru a menţine pacea. Cu timpul, fraţii mei – accentuă discret
cuvântul – m-au ajutat să înţeleg acest lucru.
Prinţul scoase un sunet de dezgust, care-l surprinse pe Ehiru, făcându-l să
privească spre el.
– Hetawa. Chiar ai devenit de-al lor, Ehiru. Cât de mult trebuie să le placă
să aibă în rândurile lor încă unul din familia noastră.
Furia-i crescu cu încă o măsură şi Ehiru abandonă orice protocol.
– Explică-mi.
– Aha, deci te-am ofensat. Dar n-am să-ţi cer iertare, Fratele meu, fiindcă
nu mă căiesc pentru ura faţă de familia ta adoptivă. Aşa cum ar trebui să faci
şi tu.
Prinţul făcu un gest spre cătuşe. Ehiru tresări.
– În definitiv, ei au fost cei care te-au pus în fiare pe nedrept.
– Superiorul a spus că tu ai cerut asta.
– Am cerut să fii înlăturat, Ehiru, înainte ca Superiorul să-ţi pună capăt
vieţii. Nu am cerut umilirea asta.
Deodată, Prinţul făcu un gest spre una dintre Gărzi.
– Găseşte cheia pentru monstruozitatea pe care o poartă. Nu mai suport
să-l văd aşa.
Străjerul făcu o plecăciune scurtă, bătu în uşa încăperii într-un fel anume
şi ieşi când aceasta se deschise.
Ehiru, cu pumnii transpiraţi şi chirciţi după atâtea ore în cătuşe, insistă:
– Explică-mi.
Prinţul îl privi îndelung. Apoi zise:
– Într-adevăr, există un Secerător în oraş, Ehiru. A ucis pe tăcute, până de
curând: bărbaţi în închisoare, bătrâni a căror moarte putea fi făcută să pară
naturală şi alţii. Ştiam asta de luni întregi.
– Şi n-ai spus nimic Hetawei?
– Ştiau deja.
Ehiru îşi încleştă fălcile.
 – Nu cred.
– Bineînţeles că nu crezi. Şi n-am nicio cale de a-mi dovedi afirmaţiile.
Oricum, au ţinut secrete informaţiile despre acest Secerător, din motive pe
care numai Superiorul şi subordonaţii lui de rangul cel mai înalt le cunosc.
Am încercat să descopăr unele mijloace de a dovedi existenţa Secerătorului,
să-i oblig să acţioneze, însă au existat alte chestiuni care mi-au atras atenţia
în ultima vreme. Această spioană kisuatiană, între altele.
Ehiru dădu din cap.
– Atunci însărcinarea a venit din partea ta. Tu m-ai trimis s-o Colectez.
Din motive politice.
– Chiar aşa am făcut. Reprezintă o ameninţare pentru acest oraş. De ce n-
ai ucis-o?
– Colectarea nu este un asasinat!
Prinţul dădu ochii peste cap.
– Nu te-ai întrebat niciodată asupra misiunilor tale şi înainte, Ehiru?
Femeia kisuatiană n-ar fi fost prima.
Ehiru îşi ţinu răsuflarea şi se uită fix la Prinţ, prea revoltat ca să mai
răspundă. În tăcerea stânjenitoare, străjerul se întoarse. Se duse la Ehiru şi
îngenunche lângă el, însă Prinţul se ridică brusc de pe bancă, dându-l la o
parte şi luând cheia. Îngenunche înaintea lui Ehiru. Soldatul icni şi-şi
desprinse imediat partea din faţă a fustanelei pentru a o aşterne pe podea, ca
Prinţul să-şi poată pune genunchiul pe ea, însă Prinţul o îndepărtă cu un gest,
fără a-şi lua ochii din cei ai lui Ehiru.
– Să-ţi aminteşti că te-am eliberat, Frate, şopti Prinţul, în vreme ce Hetawa
ta te-a zăvorât. Să-ţi aminteşti asta măcar, dacă altceva nu.
Ehiru clipi şocat şi-l privi pe Prinţ în timp ce-i deschidea cu dibăcie
cătuşele şi cataramele dispozitivului de prindere. Le trase de pe braţele lui
Ehiru şi le azvârli într-un colţ, unde căzură cu un zăngănit. Ehiru tresări la
sunetul lor, apoi privi spre Eninket – Prinţul –, dar nu fără efort.
– De ce? întrebă el, cu multe înţelesuri.
Prinţul zâmbi.
– Nu-ţi pot spune totul. Oricum, n-ai înţelege, după ce te-au ţinut în
izolare. Ajunge să spun că Hetawa este plină de stricăciune, fraţii tăi sunt
periculoşi pentru tine acum. Voi face tot ce pot ca să-ţi curăţ numele şi să le
dau crimele la iveală, însă şi tu trebuie să faci ceva pentru mine în schimb.
Hetawa era plină de stricăciune. Ehiru clătină din cap, incapabil să
absoarbă un asemenea concept monstruos.
– Poftim?
– Femeia kisuatiană. Nu i se poate îngădui să ajungă în Kisua, Ehiru,
pentru că altfel va fi război. Oamenii mei cred că se află încă în oraşul
exterior, în Cartierul Necredincioşilor. Găseşte-o. Sfârşeşte Colectarea. Fă
asta şi voi avea grijă să te întorci în Hetawa în onoruri în loc de ruşine. Jur pe
sângele nostru cel sfânt.
Să se reîntoarcă la Hetawa. Să-şi recâştige ordinea şi tihna care i-au lipsit
din viaţă după un car de ani… Ehiru îşi închise ochii, îndurând un dor tăcut.
Prinţul zâmbi şi-şi ridică mâinile pentru a-i cuprinde faţa.
– Ştiu că vei face ceea ce trebuie, frate.
Îl sărută pe Ehiru: o dată pe fiecare obraz, apoi pe frunte şi pe buze. Era
felul în care-l săruta tatăl său în copilăria de dinainte de Hetawa, iar
amintirile se iscară să-l biciuiască precum vântul din munţi.
Apoi Prinţul îi dădu drumul, se ridică şi se îndepărtă ca să bată la uşa
celulei. Străjerii se rânduiră în urma lui, pe când uşa se deschise. După ce
plecară, uşa rămase deschisă, aşteptându-l pe Ehiru.
Încet, Ehiru se îndreptă de spate, îşi desfăcu punga de la cingătoare şi-i
deşertă conţinutul într-o mână. Ornamentele sale licăreau, cu moneda dată
de femeia kisuatiană printre ele.
Cu grijă – pentru că-i tremurau iarăşi mâinile şi, de data asta, nu le mai
putea astâmpăra – puse totul înapoi în pungă, cu excepţia monedei. Apoi se
ridică în picioare, mişcându-se anevoie, ca un om bătrân, şi ieşi din celulă.
 14
Pe la vârsta de patru inundaţii, un copilaş gujaareean ar trebui să poată să
scrie pictogramele numelui de familie, să numere din patru în patru până la
patruzeci şi să recite amănuntele fiecărui vis la trezire.
(Înţelepciune)

Nijiri stătea în Grădina de Piatră încercând să-şi descleşteze pumnii. Se

vor uita după astfel de semne. Nu trebuia să le ofere niciun motiv de îndoială
asupra autocontrolului său, dacă voia să fie lăsat liber şi neînsoţit. Dacă avea
de gând să plece şi să-l caute pe Ehiru.
– Iar ascunzi ceva? zise Sonta-i.
Stătea faţă în faţă cu Nijiri, lângă o coloană de piatra nopţii, la fel de
neclintit.
– Crezi că nu ne putem da seama de planurile tale? Crezi nu-ţi putem
adulmeca furia ridicându-se din tine ca un fum?
Fir-ar să fie!
– Oare furia mea nu-i de înţeles, Frate?
Nijiri îşi păstra vocea calmă.
– Ceea ce mă surprinde pe mine este lipsa ei. Oare împăcarea adusă de
Hananja face să amuţească simţul bunei-cuviinţe şi al dreptăţii?
– Simţim furia, frăţioare, spuse Rabbaneh din spatele lui Nijiri.
O mână i se aşeză pe umăr, strângându-l încetişor.
– Sângele de vise nu linişteşte nimic. Atât doar că… uşurează.
Se opri, apoi rosti gânditor:
– Poate dacă ai împărtăşi cu noi pacea noastră…
Nijiri se îndepărtă. Avu grijă să se mişte calm şi cât mai puţin, arătând mai
degrabă un dezgust politicos, decât o respingere violentă.
– Aş prefera să-mi găsesc singur pacea.
Rabbaneh oftă şi lăsă mâna jos.
– Alegerea este întotdeauna a ta. Însă încearcă să-ţi aminteşti, frăţioare, că
Ehiru s-a dus de bunăvoie.
– Da.
Nijiri revăzu scena în minte: ruşinea din ochii Superiorului şi mâhnirea
îndurerată din cei ai lui Ehiru.
– A plecat pentru că Hetawa l-a trădat şi n-a mai putut să stea printre cei
decăzuţi.
– Păcătuieşti, îl avertiză Sonta-i.
Nijiri se ridică în picioare şi se întoarse să-i înfrunte, cu pumnii strânşi,
de-o parte şi de alta a trupului.
– Spun adevărul, frate-Sonta-i. Am văzut fiara care m-a atacat noaptea
trecută. Am suferit atingerea ei. Şi singurul motiv pentru care am supravieţuit
a fost că fratele-Ehiru a alungat-o şi mi-a dat ultimele picături din sângele lui
de vise. Împărtăşitorul Mni-inh a văzut dovada acestui lucru şi pune chezăşie
pentru fratele-Ehiru. Chiar şi Superiorul a recunoscut că închiderea fratelui
nostru nu este dreptate, ci voinţa palatului Yanya-iyan. Politică.
Scuipă ultimul cuvânt ca pe o otravă ce era şi fu încântat să-l vadă pe
Rabbaneh strâmbându-se dezgustat. Expresia normală, impasibilă, a lui
Sonta-i deveni însă mai meditativă. Sonta-i va fi cheia, ştia Nijiri. Darul
viselor ajunsese la Sonta-i mult prea de tânăr, ori aşa susţineau zvonurile
apărute între acoliţi. Nu avea niciun fel de emoţii adevărate, cu toate că le
imita pe toate suficient de bine, atunci când era necesar, şi nu făcea nicio
distincţie între lumea reală şi preumblările din vis. Nici nu te puteai încrede
în el, nimic nu era real în ochii săi. Era un dezavantaj la colectare, dar existau
momente – ca acum, poate – când perspectiva lui Sonta-i asupra lumii îl făcea
cel mai flexibil şi mai pragmatic dintre toţi Colectorii. Propriul interes, nu
tradiţia sau credinţa, îl conducea. Dacă Nijiri ar putea să-i atragă atenţia
asupra acestui lucru, Sonta-i s-ar putea să se dovedească un aliat neaşteptat.
– Noi nu judecăm… începu Rabbaneh.
– Însă, prin tradiţie, avem ceva de spus, îl întrerupse Sonta-i. Mai ales într-
o chestiune de-a noastră. Este ciudat că n-am fost consultaţi.
Nijiri îşi ţinu respiraţia.
– Superiorul a trebuit să ia o decizie rapidă.
Rabbaneh îşi încrucişă braţele şi începu să facă paşi de colo colo, iar
această încordare era şi ea un semn, îşi dădu seama Nijiri. Decizia
Superiorului cădea prost în cazul ambilor săi fraţi de cale.
– Dacă Mni-inh l-ar fi declarat pe Ehiru un pericol, atunci decizia rapidă a
Superiorului ar fi fost justificată, zise Sonta-i. Mni-inh spune că are mintea
întreagă.
– O are, îi scăpă lui Nijiri. Până acum, nu arată decât semnele de început,
îi tremură mâna şi se mai înfurie puţin…
Îşi dădu seama de greşeală când amândoi se uitară la el. Expresia lui Sonta-
i deveni cumva cu o idee mai rece.
– Fiecare Colector are metoda sa de a intra în comuniune cu Zeiţa, Nijiri,
zise el. Vei înţelege asta mai bine – şi, fără îndoială, o vei respecta mai mult –
atunci când va trebui să te confrunţi cu o noapte lungă fără să ai sânge de vise
tu însuţi.
Nijiri făcu o plecăciune în semn de ruşine.
– Iartă-mă. Este doar…
 Umerii şi gâtlejul i se strânseră. Zeiţă, nu, fără lacrimi. Nu acum.
– Nu pot suporta asta.
Rabbaneh se opri din mers în sus şi-n jos, cu o expresie încordată şi
mohorâtă.
– Nici eu nu pot.
Se întoarse spre Sonta-i.
– Înţelegi ce înseamnă asta.
Sonta-i dădu din cap.
– Nu avem încă destule informaţii pentru a face o estimare. Aşa că avem
nevoie de mai multe.
– Poate că ar trebui să prezentăm această chestiune în faţa Consiliului
Căilor, zise Rabbaneh. Judecata noastră ar putea fi împiedicată de apropierea
noastră de situaţie…
Sonta-i privi spre el, Rabbaneh tăcu. Nijiri se încruntă spre amândoi,
nedumerit.
– Nu, spuse Rabbaneh în cele din urmă.
Se întoarse, cu spatele ţeapăn, şi oftă.
– Nu prea cred asta.
Sonta-i îl privi pe Rabbaneh o clipă. Apoi se întoarse spre Nijiri,
aruncându-i o privire iscoditoare.
– Cum ai să-l găseşti dacă pleci?
Numai mila Hananjei îl împiedică pe Nijiri să icnească cu glas tare. Inspiră
adânc, să-şi liniştească bătăile devenite brusc mai repezi ale inimii.
– Va fi într-unul din posturile de pază, spuse el. Yanya-iyan nu are temniţă,
iar Garda Apusului nu controlează închisoarea.
– Sunt opt posturi de pază, Învăţăcelule. Câte unul pentru fiecare sfert al
oraşului, interior şi exterior.
– Va trebui să le verific pe toate, frate Sonta-i. Însă cred că se va găsi într-
unul dintre posturile interioare, din moment ce acestea sunt mai aproape de
Yanya-iyan. Îmi imaginez că gărzile vor dori să fie în raza de acţiune a unor
întăriri rapide, dacă fratele nostru ar ajunge să scape cumva.
Ochii lui Sonta-i, cenuşii ca piatra, îl cercetară pe Nijiri îndelung, însă
băiatul nu-şi putea da seama ce căutau. Rabbaneh se uită neîncrezător la
Sonta-i.
– Doar nu asta vrei să spui, Sonta-i.
– Nici tu, nici eu nu ne putem duce, zise Sonta-i. Oraşul mai are doar doi
Colectori, suntem necesari aici.
– La fel şi Nijiri! El trebuie să-l înlocuiască pe Una-une. E destul de rău că
avem numai un Colector începător, dar dacă îl pierdem pe Ehiru, va trebui să
ne apucăm să antrenăm altul.
 – Dacă Ehiru e pierdut, atunci când n-ar trebui, făcu Sonta-i cu cea mai
discretă accentuare, vom pierde mult mai mult decât un Colector
experimentat. Vom fi pierdut autonomia care este absolut esenţială pentru
funcţionarea noastră corectă. Vom fi permis unei nedreptăţi clare să aibă
influenţă asupra acţiunilor noastre. Noi, cei care trebuie să fim cei mai puri
dintre toţi.
Rabbaneh clătină din cap.
– Dar Nijiri nu-i decât un băieţandru, Sonta-i.
– Are şaisprezece ani, după lege, bărbat în toată regula. În satele din susul
râului ar putea deja să se căsătorească, poate să devină chiar şi tată.
Sonta-i privi spre Nijiri, cu toate că vorbele sale erau pentru Rabbaneh.
– Căutarea dreptăţii este îndatorirea oricărui Colector, chiar şi a celui mai
puţin vrednic dintre noi. Unul dintre fraţii noştri a fost închis pe nedrept.
– Nu în acest fel îl vom elibera!
– Fireşte. Numai adevărul poate face asta. Însă adevărul în acest caz se
întâlneşte cu îndatoririle căii noastre.
– Vrei să spui că fratele-Ehiru şi cu mine trebuie să-l găsim pe Secerător,
zise Nijiri dintr-o suflare, pricepând în cele din urmă. Dădu din cap
minunându-se.
– Vrei ca noi să-l ucidem.
Sonta-i încuviinţă.
– Vei avea nevoie de o dovadă ca să-i speli numele lui Ehiru. Cadavrul
Secerătorului ar fi o dovadă suficientă.
– Şi dacă nu găsiţi această dovadă, zise Rabbaneh pe un ton încordat, nici
tu, nici Ehiru nu vă veţi mai întoarce vreodată la Hetawa. Amândoi veţi fi
declaraţi decăzuţi şi vânaţi peste tot. Noi vom fi trimişi să vă vânăm,
împreună cu jumătate din Santinele. Înţelegi? În timp ce-l căutaţi pe
Secerător, veţi păşi pe calea Colectorilor doar în ochii Hananjei. Nimeni
altcineva – nici paza oraşului, nici Garda Apusului, nici Santinelele – nu va
şti de asta.
Oricum, aleg calea Colectorilor doar pentru un singur motiv, se gândi Nijiri
şi-şi ridică bărbia.
– Voi servi în sufletul meu, dacă a servi în public înseamnă a înghiţi
nedreptăţi.
Spre stupoarea lui, Sonta-i zâmbi. Era o expresie oribilă, întinsă sub ochii
lui morţi şi cenuşii, iar vederea lui îi trimise lui Nijiri fiori prin tot corpul.
– Rabbaneh şi cu mine nu suportăm nici noi nedreptatea, Învăţăcelule,
spuse Sonta-i. Te trimitem pe tine s-o ucizi.
 15
Femeile sunt nişte zeiţe, ca şi Hananja Însăşi. Ele dau naştere şi-i formează
pe visătorii lumii. Iubiţi-le şi temeţi-vă de ele.
(Înţelepciune)

Era momentul cel mai călduros al zilei. Sunandi adormise pe o canapea

într-un coridor de legătură între clădiri, la etajul al doilea, când fiul lui
Etissero, Saladronim, o înghionti ca să se trezească.
– Jeh Kalawe. Un bărbat.
Ea se ridică, cu ochii înceţoşaţi de somn şi de toropeală. Un vânt uscat,
încărcat de praf, năvăli în casă şi vălătuci draperiile. O clipă, tânji după
adierile răcoroase şi umede din Kisua.
– Spune-i că nu mă interesează.
– E la uşă, Jeh Kalawe. Spune că este negustor, dar nu arată ca unul. A
întrebat de stăpâna casei. I-am zis că noi suntem din Bromarte, ne lăsăm
femeile acasă, ca oamenii cu minte. A zis că asta-i în ordine, pentru că vrea
s-o vadă pe stăpâna kisuatiană a casei.
Asta o trezi de-a binelea.
– Şi cum arată bărbatul ăsta?
– Înalt. Întunecat ca şi tine. Ras în cap, însă cu două cozi lungi, împletite,
pe ceafă. Nu se poartă ca un negustor, Jeh Kalawe. N-a zâmbit niciodată.
– Bi’incha.
Ştia cine era.
– I-ai spus că sunt aici?
Saladronim îi oferi o expresie de genul „mă crezi prost?“.
– I-am spus că nu sunt femei aici deloc, însă este o casă de timbalin mai
jos, pe stradă, dacă chiar are nevoie. Apoi i-am închis uşa-n nas.
– Mă îndoiesc că…
Însă nu-şi termină exprimarea îndoielilor pentru că draperiile se mişcară
din nou şi Colectorul era chiar acolo, încadrat de canatul uşii coridorului.
Ochii ei se căscară. Saladronim îi urmări privirea, rămase fără răsuflare şi se
dădu înapoi.
Colectorul îşi înclină capul spre fiecare dintre ei, cu mişcări lente şi fără a
da vreun semn că vrea să intre. Asta-i potoli groaza lui Sunandi suficient cât
să-şi poate elibera glasul, cu toate că trebui să înghită un nod înainte de a
putea vorbi.
– Preotule. Aproape că ne-ai speriat de moarte. Sau asta-i intenţia ta
astăzi?
 – Amânarea rămâne în vigoare, îi zise el.
Ochii lui erau aţintiţi asupra lui Salandronim.
– Te rog să mă ierţi pentru că am încercat să te păcălesc, dar a trebuit să
discut cu această femeie.
Saladronim deschise gura şi scoase un sunet ascuţit, apoi îşi drese glasul.
– Nu-ţi voi permite să te atingi de Jeh Kalawe. Este un oaspete de-al tatălui
meu.
Sunandi aproape că zâmbi văzând curajul lui Saladronim. Îi amintea de
Lin, cu toate că Lin nu ar fi arătat niciodată o asemenea bravadă fără să fi avut
vreo armă ascunsă pe undeva, spre a o susţine. Spre surprinderea ei,
trăsăturile Colectorului se înmuiară pentru o clipă.
Se gândeşte la învăţăcelul lui ucigaş, fără îndoială.
– N-am să-i fac nimic, răspunse Colectorul, iar Sunandi aproape că se
relaxă, înainte de a-şi aminti că el nu considera că uciderea ei ar fi
vătămătoare.
– Pot să intru?
Asta o linişti până la urmă. Colectorii nu-şi cereau niciodată scuze, nici nu
le puteai cere să plece când erau într-o misiune pentru Hananja, ceea ce
însemna că venise aici pentru interesele sale şi nu pentru Colectare. Spera ea.
Salandronim o privi întrebător. După o clipă de ezitare, ea dădu din cap.
Inspirând adânc, băiatul îşi înclină şi el capul.
Colectorul păşi peste prag, trăgând draperia la loc în urma lui. Pe când
făcea asta, Sunandi îşi aminti de cuvintele lui Saladronim: nu arată ca unul.
Nu, nu arăta, se învoi ea, observând că bărbatul încă purta aceeaşi pânză
peste şale, pe care o avusese şi cu două nopţi mai înainte. Arăta mult mai
obosit decât l-ar fi făcut toropeala, cu umerii căzuţi şi mişcări mai încete. În
Yanya-iyan, îi estimase vârsta cam pe la patruzeci de inundaţii, cu toate că
era greu să fie sigură, pentru că el şi Prinţul aveau acelaşi ciudat şi plăcut
aspect lipsit de vârstă. Acum îşi arăta toţi anii şi încă ceva pe deasupra.
Intuiţia o ajută să înţeleagă şi atunci spuse:
– Ţi-au întors spatele, aşa-i?
El îşi înălţă imediat capul şi-i aruncă o privire ca şi cum ar fi urât-o, însă
asta nu dură decât o clipă înainte ca durerea să-i ia locul. Îşi feri ochii.
Era un răspuns suficient. Ea inspiră adânc şi se decise să încerce calea
diplomaţiei, ca o schimbare.
– Învăţăcelul tău?
El clătină din cap, cu ochii aţintiţi spre podea.
– Sunt singur.
– Şi de ce-ai venit?
– Ca să mă întorc la Hetawa şi la viaţa mea, trebuie să închei Colectarea
ta.
Vorbise cu blândeţe şi totuşi cuvintele o înfiorară, în ciuda căldurii
amiezii. Lângă ea, Saladronim încremeni.
– Ai spus că încă sunt amânată, zise ea.
– Eşti. Nu accept niciun fel de mită. Nici măcar dacă oferta este pacea, ceea
ce…
Colectorul închise ochii şi oftă.
– La care tânjesc mai mult decât îţi poţi imagina. Însă ar fi una falsă, dacă
te-aş Colecta pur şi simplu şi m-aş întoarce acum. Am prea multe întrebări.
O privi insistent.
– Am nevoie de ajutorul tău ca să găsesc răspunsurile.
Sunandi încuviinţă în tăcere pentru a-şi masca şocul. Se uită spre
Saladronim.
– Mergi şi anunţă-l pe tatăl tău că mai are un oaspete.
Saladronim se holbă la ea cu o uimire mută. Ea-l pironi cu privirea şi, după
o clipă, el scutură din cap şi porni degrabă pe coridor. Ea-i auzi paşii pe
treptele de piatră până jos şi puse pariu în sinea ei pe trei bani de aur că
băiatul se va strecura înapoi ca să tragă cu urechea.
Însă, pe moment, li se oferea iluzia intimităţii, aşa că-şi îndreptă atenţia
spre Colector.
– Locul nu-mi aparţine, ca să-ţi ofer ospitalitate în această casă, însă îl
cunosc pe stăpânul ei şi el respectă obiceiurile de ospeţie. Nu va dori să stai
în picioare când este limpede că ar trebui să şezi.
El ezită. O clipă Sunandi se gândi că o va refuza. Apoi el se duse spre
cealaltă canapea de pe coridor şi se aşeză faţă în faţă cu Sunandi, ţeapăn şi
politicos.
– Îţi mulţumesc. Calea mea… noi dormim în timpul zilei.
– Foarte civilizat din partea voastră.
Se destinsese suficient cât să-şi facă singură vânt cu evantaiul.
– Aşadar, vrei ajutorul meu. Nu ştiu dacă-ţi pot oferi toate răspunsurile,
preotule. Şi eu duc lipsă de astfel de răspunsuri. Tot ce pot să-ţi ofer sunt
informaţii şi n-am nimic nou să-ţi spun de noaptea trecută. S-ar putea să-ţi
trimit mai multe odată ce ajung în Kisua.
– Ce fel de informaţii?
Ea schiţă un zâmbet.
– Eşti sigur că vrei să ştii? Toate informaţiile au fost obţinute prin
mijloacele necurate ale decăderii.
El scutură din cap.
– Decăderea este o boală a sufletului, nu doar nişte cuvinte şi informaţii.
Ei i-ar fi plăcut să discute această chestiune, însă ştia mai bine.
 – Kisua are o reţea de spioni întinsă pe cuprinsul acestui continent, în est
şi în ţinuturile din nord. Unii dintre spioni sunt oameni de rând. Alţii sunt
de rang înalt, ca mine. Tot ceea ce aflăm trimitem Protectorilor.
– Şi crezi că astfel ei cunosc ceva despre Secerătorul din Gujaareh? De ce
le-ar păsa?
Se holbă la el, surprinsă cu adevărat.
– Toate naţiunile, de la ţărmurile îngheţate şi până la hotarele pădurilor
de sud, privesc spre ţara ta, preotule. Unele încearcă s-o imite sau să
rivalizeze cu ea, însă majoritatea o pândesc de frică. Gujaarehul e prea
puternic şi bogat şi prea ciudat. Cei care trăiesc în umbra unui vulcan ar fi
smintiţi să nu fie şi mai atenţi când acesta începe să fumege.
El se încruntă.
– Nu-i nimic ciudat cu Gujaarehul. Dacă avem prosperitate şi forţă, asta se
întâmplă numai cu binecuvântarea Hananjei.
– Aşa spui tu, preotule. Unii dintre noi, din ţări nu atât de binecuvântate,
vedem lucrurile altfel. Iar fumul de avertizare este greu de ignorat: armata
Gujaarehului, ajunsă la efective mai mari decât oricând, ambasadori
gujaareeni urzind alianţe secrete cu ţările cele mai nordice. Noi observăm
când ambasadorii noştri mor în mod misterios şi subit, imediat ce au motiv
să ne prevină asupra vreunui lucru.
Colectorul clătină din nou din cap, nu în semn de negare de această dată,
credea ea, ci din nedumerire.
– Nu ştiu nimic despre astfel de lucruri.
Nici nu-mi pasă, se opri el să adauge, însă Sunandi descifră asta pe faţa lui.
– Ce-au făcut cu Secerătorul?
Poate că totul, se abţinu ea să spună, sperând că nu-i va putea vedea asta
pe faţă.
– Nu ştiu sigur. Însă ştiu că Prinţul vostru este în spatele poveştii.
El îşi miji ochii.
– Nu Hetawa?
– De ce-ar păstra Hetawa un monstru drept animal de companie?
– De ce-ar face-o Prinţul?
Ea ezită, apoi se decise să rişte având încredere în el încă puţin.
– Există zvonuri. Doar zvonuri, ţine cont.
– Ce fel de zvonuri?
– De felul celor care-i ţin pe copiii kisuatieni treji noaptea, preotule. Le
spunem poveşti despre voi: „Fii cuminte ori vine Colectorul la tine.“
Faţa lui se strâmbă de dezgust.
– Este o pervertire a tot ceea ce suntem.
– Ucideţi, preotule. O faceţi din milă şi dintr-o serie întreagă de alte
motive despre care susţineţi că sunt bune, însă în fapt vă strecuraţi prin casele
oamenilor în puterea nopţii şi-i ucideţi în somn. De asta vă credem ciudaţi…
faceţi aşa ceva şi nu vedeţi nimic rău în asta.
Chipul Colectorului împietri, iar Sunandi se abţinu să dea glas unei alte
acuzaţii. Nu îndrăznea să-i mai atace convingerile. Cu toate că o dezgusta,
credinţa lui rigidă era singurul lucru care-o mai ţinea în viaţă.
– De ce ar îngădui Prinţul ca un Secerător să bântuie prin oraş? întrebă el
din nou, pe un ton neutru.
Ea trase adânc aer în piept şi-l lăsă să iasă încet.
– Acum câteva secole, când al vostru Inunru a înfiinţat cultul Hananja în
Kisua, nu exista niciuna dintre regulile şi ritualurile pe care le folosiţi acum
să controlaţi vrăjitoria. Nimeni nu ştia ce-ar putea face un Colector răzvrătit
până când n-au făcut-o primii astfel de Colectori… iar ororile provocate în
Kisua sunt motivul pentru care narcomanţia a fost interzisă acolo. Se spune
că un Secerător poate respira moartea prin aerul obişnuit. Se spune că ei
devorează sufletele în loc să le trimită în altă parte. Există poveşti despre ei,
trăgând viaţa a zeci de oameni, poate sute deodată, fără a se sătura…
El clătină din cap înainte ca Sunandi să fi terminat.
– Imposibil. Pot purta în mine sânge de vise din două, poate trei suflete.
Mi-au trebuit douăzeci de ani să ajung la asta.
– Eu doar repet istorisirile, preotule. În vremurile de început, Hananjenii
din Kisua au reţinut multe exemple despre ceea ce puteau face Secerătorii şi
despre cum „foloseau“ vrăjitoriile lor îngrozitoare. Aceste cronici au fost
interzise împreună cu restul vrăjii viselor, însă poveştile se spun şi în ziua de
azi. Le folosim ca să-i speriem pe copii, dar ce-ar fi dacă cineva aude aceste
poveşti şi le crede? Ce-ar fi dacă cineva cu puterea necesară, care ar vrea mai
mult de-atât, ar decide să vadă singur dacă poveştile cu Secerători sunt
adevărate?
Colectorul nu zise nimic la asta. Sunandi văzu că trupul îi devenise şi mai
ţeapăn, iar fruntea i se încreţise de o tulburare cât se poate de clară. Deodată,
se ridică, luând-o prin surprindere, şi începu să meargă de colo până colo prin
coridorul îngust.
– Asta ar fi o nerozie. Creatura este o nenorocire ambulantă, veşnic
hămesită şi lipsită de suflet. Nimeni nu o poate controla.
Aproape că scuipase cuvintele, vorbind atât de aspru şi de repede că
acestea se învălmăşiseră.
– Nu era nimeni prin apropiere ca să-i dirijeze atacul. A acţionat după
propria nebunie.
Ei îi luă un moment ca să înţeleagă ce voia să spună şi atunci i se tăie
răsuflarea.
 – L-ai văzut!
Colectorul dădu absent din cap, încă păşind încoace şi-n colo. Ea băgă de
seamă, cu o anume îngrijorare, că mâinile lui tremurau precum cele ale unui
bătrân bolnav atunci când strângea din pumni agitat.
– Noaptea trecută, zise el, ne-a atacat pe o alee, după ce-am plecat din
Yanya-iyan…
Se opri din mers şi o privi cu o spaimă subită, de parcă tocmai şi-ar fi
amintit ceva.
– Indethe etun’n ut Hananja, şopti el.
În sua, dar cu o savoare arhaică pe care Sunandi o întâlnise doar în cele
mai vechi poezii şi istorisiri.
Fie ca privirea lui Hananja să se întoarcă spre tine. Era versiunea lor de
binecuvântare, cu toate că Sunandi prefera ca Hananja să-Şi ţină privirea
pentru Ea. Însă mila din ochii Colectorului o neliniştea cel mai mult.
– Ce-i?
– Secerătorul, spuse Colectorul.
Vorbea la fel de încet ca şi cu o noapte mai înainte, milos, chiar dacă avea
moartea în priviri.
– Când l-am întâlnit, ucisese deja. Copila ta cu sânge nordic…
Inima lui Sunandi se sfărâmă. Prin huruitul slab din urechi auzi şi restul
cuvintelor lui:
– Aleea era în beznă, însă am văzut limpede trupul. Te rog, iartă-mă. I-aş
fi oferit pacea, aş fi dus-o în siguranţă în Ina-Karekh dacă…
Dacă ar mai fi fost ceva de Colectat.
Sunandi nu fu conştientă de urlet, la început. Abia după ce nişte degete i-
au prins mâinile, şi-a dat seama că le ridicase ca să-şi smulgă părul din cap.
Şi numai când ceva a început să-i hârâie în gât, a auzit urletele sugrumate,
furioase, ce reverberau între pereţii lui Etissero. Ca prin ceaţă, îl văzu pe
Etissero la capătul scărilor, cu un cuţit în mână, privind nesigur scena din
faţa sa. Apoi braţele Colectorului o cuprinseră şi ea se prăbuşi în ele, mult
prea pierdută în tulburarea sa pentru a-i păsa că plânge pe umărul ucigaşului
ei jurat.
– Aş uşura asta pentru tine dacă aş putea, îi şopti Colectorul acoperind
huruitul, însă nu mai am niciun fel de pace de împărtăşit. Dar încă mai am
iubire. Ia-o, fiică a lui Kalawe. Cât îţi trebuie ţie.
Nu va fi niciodată destulă, se gândi ea cu amărăciune şi lăsă amărăciunea
să se închidă asupra ei ca un pumn.
 16
Patru sunt afluenţii unui râu măreţ. Patru sunt şi recoltele dintre sezonul
inundaţiilor şi praf. Patru sunt cele mai mari comori: timbalinul, myrrhul,
lapisul şi jungissa. Patru fâşii de culoare marchează faţa Lunii Visătoare.
Roşu pentru sânge.
Alb pentru sămânţă.
Galben pentru sângele zeilor.
Negru pentru fiere.
(Înţelepciune)

Nijiri văzuse şase inundaţii la vremea adoptării sale într-o Casă a Copiilor.
Oricum, cu mult înainte de asta, începuse să deprindă obiceiurile castei de
servitori în care se născuse. Încă-şi mai amintea primele lecţii date de mama
sa despre felul corect de a merge: cu spatele plecat, paşii mici, însă repezi,
pentru a conferi umilinţă şi ţel. Niciodată nu te uitai în ochii celor din castele
mai înalte. Când aşteptai, îţi ţineai privirea înainte, dar fără să vezi nimic, nu
arătai nimic – nici nerăbdare, nici plictiseală – indiferent cât de mult ai
aşteptat.
– Ei te vor vedea, însă fără să te vadă, îi spusese ea. Când au nevoie de tine,
tu deja li te-ai înfăţişat dinainte. Deja ai făcut ceea ce aveau nevoie, nu vei
exista. Fă aceste lucruri şi-atunci ai putea avea libertatea permisă castei
noastre.
Aceste lecţii îi serviseră bine în strădania sa de a deveni Colector. Slujitorii
erau slujitori, la urma urmei. Iar astăzi nu va avea nicio problemă să intre în
primul post de gardă, prefăcându-se că era băiatul unui negustor de vinuri.
Se bâlbâia şi se pleca atât de convingător, încât străjerii nu i-au pus întrebări
despre părul său tuns sau punga de la cingătoare, şi nimeni nu l-a privit în
faţă când le-a servit povestea. Stăpânului său îi rămăsese prea mult vin dulce,
amestecat cu sucuri de fructe. Nu l-ar cumpăra ei ca să-l dea deţinuţilor?
Dacă da, le va reduce din preţ. Străjerii erau mult prea interesaţi de vinul
ieftin ca să-şi păzească limba, zicându-i printre hohote de râs că nu aveau
întemniţaţi, dar că-i vor cumpăra vinul pentru ei. Nijiri se îndepărtă cu
promisiunea că-l va aduce şi nu se mai întoarse. Vicleşugul ţinuse şi la cel de-
al doilea post de pază, cu toate că acolo exista un prizonier. După ce
observase numărul de străjeri şi dispunerea ieşirilor, pentru Nijiri fusese o
chestiune destul de simplă să treacă pe aleea de lângă clădire, unde se
căţărase pe un vas de depozitare ca să se uite prin fereastra ca o fantă.
Bărbatul din interior avea un aspect mizerabil şi flămând, de servitor nedorit
de nimeni sau chinuit, care devenise hoţ ca să supravieţuiască. Nu era Ehiru.
Însă această descoperire îl tulbură pe Nijiri profund, pentru că însemna că
primele lui încercări de a descoperi unde se afla Ehiru au fost greşite. Şi
niciunul dintre soldaţii posturilor de gardă nu făcea parte din Garda
Apusului. Dacă Ehiru a fost în vreunul din aceste locuri, acum dispăruse.
Şi dacă l-am pierdut? Şi dacă l-au dus la închisoare… sau l-au omorât?
Nu. Nu-şi putea permite să se gândească la astfel de lucruri.
Momentul cel mai greu al zădufului de după-amiază trecuse când Nijiri se
opri la un rezervor public să bea apă. Era atât de abătut încât, prima oară, nu
simţi o privire oprită pe spatele lui. Câţiva oameni mai zăboveau în piaţa
rezervorului, bând din cupele oferite sau adăpându-şi caii la jgheabul
animalelor. Doar atunci când un soldat îl atinse pe umăr, îşi dădu seama Nijiri
de apropierea omului. Sări şi se răsuci, vărsându-şi cupa şi făcând un mare
efort de voinţă ca să nu-l izbească cu pumnul în gâtlej, din reflex.
– Cam nervos, zise bărbatul cu un chicotit.
Era înalt, arătos, cu pielea roşiatică, cu cozi îngrijit împletite, aparţinând,
probabil, unei familii avute, dintr-o castă militară. Şi purta stacojiul-auriu al
Gărzii Apusului.
Lui Nijiri îi sări inima din piept.
Apoi îşi aminti că trebuia să fie un slujitor. Lăsă cupa şi făcu o plecăciune
adâncă.
– Te rog să mă ierţi, stăpâne. Te-am udat? Iartă-mă!
– Nu m-ai udat, băiete. Şi chiar dacă s-a întâmplat, e doar apă.
– Da, stăpâne. Cum pot să te servesc? Vrei apă?
Asta-i aduse o privire crâncenă din partea slujitorului de la rezervor, care
sperase, probabil, să primească nişte bacşişuri.
Soldatul râse:
– Nu, nu, băiete. Stăpânul tău are nevoie de tine imediat? Are ceva
împotrivă dacă te împrumut pentru serviciul nostru?
Nijiri se îndreptă puţin din plecăciunea sa, ţinându-şi umerii lăsaţi.
Gândurile i se învârteau nebuneşte, nu putea lăsa să-i scape această şansă.
Trebuia să existe vreo cale de a scoate de la Străjer informaţii, însă numai
dacă Nijiri îşi înfrâna curiozitatea.
– Ăăă, nu, stăpâne, zise el.
O amintire vagă îl făcu să adauge:
– Atâta vreme cât asta nu-i provoacă vreo pierdere, stăpâne.
– Desigur.
Soldatul se căută în punga de la cingătoare şi scoase o monedă groasă, din
argint, i-o arătă, apoi o puse deoparte.
– Pentru stăpânul tău. N-am să te ţin mult.
 Îşi înclină capul spre o alee din apropiere, îngustă şi întunecoasă.
Uitând o clipă de umilinţa sa, Nijiri se holbă la el nedumerit. Apoi brusc o
amintire din Noaptea Hamyan îi reveni în minte şi odată cu ea, cuvintele
Prinţului. Cineva te va transforma într-un instrument al plăcerii.
Slava Zeiţei şi a tuturor fraţilor Ei divini. Şi aici? Pentru o clipă, se
împotrivi furiei.
Deschisese gura să mormăie nişte scuze, când zornăitul ritmic al unor
clopoţei îi atrase atenţia. Vizavi de piaţa rezervorului, un mic grup venea
dinspre o stradă laterală: patru persoane înveşmântate în hekehuri de un
galben transparent, înconjurând o a cincea, într-un verde-deschis. Surorile
Hananjei.
Oamenii adunaţi în piaţă se retraseră cu veneraţie, lăsând o cale de trecere
în timp ce grupul se îndrepta spre rezervor. Soldatul trase aer în piept şi se
dădu înapoi cu o plecăciune respectuoasă pe când grupul se apropia.
Slujitorul de la rezervor procedă la fel, iar Nijiri, cu întârziere, îşi aminti să
facă o plecăciune.
– Opreşte, copile.
Femeia în robă verde din centru grupului ridică o mână pentru a arăta spre
el. Voalul acoperea şi cea mai vagă linie a feţei sale, însă pulsul lui Nijiri se
acceleră oricum la auzul vocii. Putea fi ea?
Se îndreptă de spate, arătând neîncrezător spre el, aşa cum ar trebui să
facă orice băiat-servitor docil. Ea încuviinţă din cap.
– Vino, îi zise.
Şi-şi văzu de drum alături de însoţitoarele sale, iar el se luă după ele.
Femeile îl înconjurară, permiţându-i să meargă lângă Soră. Nu-i urmă nimeni
când părăsiră piaţa. Nijiri privi înapoi şi surprinse iritarea amestecată cu
teamă de pe faţa Străjerului. Teama învinse şi bărbatul îi zâmbi lui Nijiri,
nemulţumit, dar politicos, înainte de a-şi vedea de treabă. Apoi Surorile
apucară pe o altă stradă, spre cartierul meşteşugarilor. Dughenele şi atelierele
de aici erau deja închise, majoritatea meşteşugarilor lucrau noaptea. Numai
câţiva oameni se mai aflau prin preajmă. Unii dintre ei le aruncară ocheade
lui Nijiri şi Surorilor, apoi se uitară în altă parte, însă cei mai mulţi nu le
acordară nicio atenţie. S-ar putea să-l fi invidiat pentru că fusese ales ca
purtător al zeciuielii de sămânţă de vise, însă nimeni nu îşi arăta deschis
această invidie. Să faci asta ar fi trezit nemulţumirea Hananjei şi a Surorilor.
– Imprudent, Învăţăcel-Colector, zise Sora.
Vocea ei era joasă, abia dacă se auzea. Păşea într-un fel maiestuos,
clopoţeii cusuţi pe tivul robelor şi al vălului său zornăind în ritm.
– Un bărbat plecat după plăceri rareori oferă ceva informaţii, înainte sau
după.
 Nijiri simţi cum obrajii-i luaseră foc.
– Soră Meliatua?
Nu-i putea vedea clar faţa, însă avu impresia că ea zâmbise.
– Îţi aminteşti.
Nici n-ar fi putut uita.
– A fost singura cale, Soră. Am…
Atunci ezită, nesigur de cât putea să-i spună. Ea nu-l privea în timp ce
mergeau.
– Ehiru nu se mai află în custodie. A fost eliberat chiar după-amiază, după
care a părăsit oraşul prin poarta din sud. Avea un semn de-al ei, astfel că un
străjer de-acolo i-a spus cum s-o găsească pe ambasadoarea kisuatiană. Nu
ştiu de ce-a fost eliberat.
Nijiri era atât de uluit încât îi trebuiră câteva secunde până să-şi regăsească
graiul.
– Tu… cum ai…
Un alt posibil zâmbet.
– Am ascultat, Învăţăcel-Colector, la fel cum te-am învăţat şi pe tine să
asculţi de Hamyan. Noi, cele din rândurile Surorilor, avem cunoştinţe atât în
Gujaareh, cât şi afară, care sunt dispuse să ne ofere informaţii folositoare.
Nijiri se încruntă, dându-şi cu părerea.
– Contacte kisuatiene?
– Şi soreniene, şi jellevyiene şi multe altele, inclusiv unele printre fraţii tăi.
Rabbaneh m-a rugat să te ajut. Zicea că s-ar putea să fii prin apropierea
posturilor de gardă.
Deci fusese mai mult decât noroc chior că ea se nimerise prin preajmă la
momentul potrivit.
– Atunci ştii unde-l pot găsi pe mentorul meu, Soră?
– Nu, însă străjerul de la poarta din sud s-ar putea să ştie, dacă-l poţi
convinge să-ţi spună. Totuşi, ar trebui să te pui în mişcare repede. Cred că
Ehiru va obţine informaţia de la femeia kisuatiană şi apoi o va ucide. După
asta, cine-ar mai putea spune unde s-a dus?
Nijiri se încruntă.
– Colectorii nu ucid, Soră.
Ea zâmbi din nou.
– De fapt nu-mi împart trupul cu purtătorii de zeciuială, Învăţăcelule. Eu
de-abia dacă le dau visele. Totuşi, când se trezesc sunt consumaţi şi potoliţi,
cu trupurile tremurând de extazul încercat. În fond, crezi că diferenţa
contează pentru ei?
Nijiri se înroşi.
– Bănuiesc că nu.
 – Trebuie să înveţi să vezi lucrurile din multe unghiuri, Nijiri. Dacă mai
contează, acesta a fost întotdeauna unul dintre eşecurile mentorului tău. El
vede numai Legea Hananjei.
Oftă, iar clopoţeii răsunară în jurul voalului ei.
– Această îngustime a ţelului îl face cel mai măreţ dintre fraţii tăi, dar, în
acelaşi timp, îl lasă şi nepregătit să se confrunte cu uneltirile celor decăzuţi.
Nijiri încercă să nu se gândească la expresia de pierdere cumplită de pe
figura lui Ehiru când Gărzile Apusului l-au luat cu ele.
– Atunci, e datoria mea să preiau această povară pentru el, Soră.
Ea îi aruncă o privire, apoi se uită în altă parte.
– Înţeleg. Ştii ceva despre decădere chiar şi tu. Însă eşti atât de tânăr…
Era o întrebare. El ezită, însă ea avea ceva care-l încuraja să fie sincer.
– Aparţineam castei servitorilor înainte ca Hetawa să mă adopte. Mama
m-a învăţat cum să satisfac poftele unui adult înainte să învăţ să merg. Este
ceva ce majoritatea părinţilor din casta servitorilor îşi învaţă copiii, ceva ce
speră ei că nu le va trebui niciodată copiilor, însă acest lucru i-ar ajuta să
supravieţuiască dacă va veni un asemenea moment.
El dădu din umeri, apoi reveni din nou cu picioarele pe pământ.
– Însă n-am avut probleme ca servitor. Doar ca acolit, în Hetawa.
Ea nu spuse nimic, cu toate că Nijiri se oprise, temându-se de criticile ei.
Tăcerea femeii îl ajută. După o clipă, putu să se destindă şi să continue.
– Toţi acoliţii sunt trecuţi pe listă, explică el. Ca să servească drept
participanţi la Pranje, adică ori de câte ori un Colector sau un Împărtăşitor
trece prin ritual. Se presupune că este imposibil să scapi de această îndatorire,
dar există tot felul de căi. Şi pe care listă ajunge cineva este, adesea, o
chestiune de obţinere a unei favori din partea Învăţătorului care controlează
acea listă.
– Voiai să fii pe lista lui Ehiru?
Paşii lui Nijiri ezitară o clipă. Cu obrajii aprinşi, rămase tăcut. Meliatua
oftă şi-l atinse pe mână în semn de liniştire.
– Şi eu am avut un mentor, zise ea încet. Dacă şi noi am fi avut astfel de
ritualuri, aş fi vrut s-o servesc eu, nimeni altcineva. Chiar dacă alţii ar fi
socotit că e ceva greşit sau egoist.
Încet, Nijiri dădu din cap.
– Da, aşa fost.
– Îl iubeşti. Pe Ehiru.
Nijiri se opri ca trăsnit, cu sângele îngheţându-i în vene, iar Meliatua se
opri şi ea. Oricum, înainte ca el să înceapă să bâiguie vreo scuză, ea se
apropie, ca o iubită, punându-şi palmele pe pieptul lui.
– Şi eu am făcut parte din casta servitorilor, spuse ea cu blândeţe. Îmi
amintesc de aceleaşi lecţii ca şi tine… însă îmi amintesc şi eu că unele din
acele lecţii au fost greşite, Învăţăcel-Colector. Toate erau despre cum să te
protejezi pe tine, să ajungi suficient de puternic pentru a supravieţui într-o
viaţă de servitor. Nu existau lecţii despre cum să iubeşti în siguranţă sau ce
să faci dacă nu se întâmpla aşa.
Nijiri se holbă la ea, uitând, pentru moment, că se aflau în mijlocul unei
străzi, sub privirile tuturor, înconjuraţi de slujitoarele ei şi de zeii mai ştiau
cine altcineva. Îşi aminti de ideea că, într-un fel sau altul, ea-i citise gândurile
în Noaptea Hamyanului, dar nu. Poate era simplul fapt că ea îl înţelegea.
– Eu…
Ezită, îşi linse buzele.
– Nu ştiu ce să fac.
Ea dădu din umeri.
– Ai făcut ce-ai putut… te-ai apropiat de el, l-ai ajutat, l-ai lăsat să te ajute.
În cele din urmă, este tot ce poate face oricare dintre noi pentru cei pe care-
i iubim. Şi are nevoie de tine, Nijiri. Mai mult decât îşi dă seama. Poate chiar
mai mult decât îţi dai seama şi tu.
Palmele ei îl mângâiară pe piept. Fără să vrea, îşi puse mâinile pe şoldurile
ei, din moment ce acesta era singurul mod potrivit de a-i răspunde la
atingere.
– Totuşi ştii că pentru el a fi Colector înseamnă totul. Îl poţi iubi, ştiind că
vei fi mereu pe un locul doi în inima sa?
– Am ştiut întotdeauna asta.
Nijiri închise ochii, amintindu-şi de nopţile în care rămăsese treaz,
tânjind. Ştiind că n-ar fi putut avea niciodată ceea ce-şi dorea.
– Voi primi ceea ce-mi poate da şi-am să fiu satisfăcut cu asta. Doar atât
că…
Un Colector îi aparţinea în întregime Hananjei, ziceau Învăţătorii. Era
adevărat pentru toate cele patru căi ale serviciului Hananjei, însă Colectorii
se deosebeau de toţi. Nimănui nu-i păsa dacă Învăţătorii sau Împărtăşitorii
se strecurau unii în camerele altora la căderea nopţii, atâta vreme cât o făceau
cu discreţie. Chiar şi Santinelele se apropiau de fraţii de pază şi luptau pentru
ei mai abitir decât pentru alţii. Însă între Colectori erau alte reguli. Respectul,
admiraţia, dragoste frăţească, acestea erau în regulă, acceptate, ba chiar şi
încurajate. Numai dorinţa egoistă era interzisă.
– Este foarte greu, Soră, şopti el, incapabil să privească în ochii ei. Am
devenit Colector pentru că am vrut să fiu puternic. Pentru că astfel nu aş fi
avut nevoie de ceilalţi, iar durerea nu ar mai avea puterea de a mă atinge.
Voiam să fiu cu Ehiru; voiam să fiu Ehiru. Iar acum…
Ea zâmbi prin văl… şi apoi, foarte, foarte uşor îl împinse de lângă ea.
 – Acum nu mai eşti un copil, îi zise. Acum îţi dai seama: Colectorii nu sunt
mai puternici decât alţi oameni. Acum ştii că nu poţi fi Ehiru… însă poţi fi
vrednic de el. Şi mai ştii acum că nu-i nicio ruşine în dragoste.
El nu se putu abţine să nu zâmbească firav şi cu amărăciune.
– Nu. Însă există mai multă durere decât ar fi fost de aşteptat. Şi este
necesară mai multă forţă decât mi-am închipuit că trebuie să înduri.
Ea îl mai privi puţin înainte de a-şi înclina capul sub văl.
– Atunci, iartă-mă pentru că ţi-am tulburat pacea, Învăţăcel-Colector.
Ea se puse în mişcare şi, după o clipă, el îşi forţă picioarele să se urnească
din nou. Însă inimii sale îi mai trebui ceva timp să se liniştească, dar ea
rămase tăcută în timp ce mergeau şi, treptat, inima i se potoli.
– Există un verificator de dări în Cartierul Necredincioşilor, pe care-l
cunosc, spuse Meliatua, după o vreme. Dugheana sa este chiar dincolo de
poartă, la al treilea colţ. Întreabă de un bărbat pe jumătate jellevit, numit
Caiyera. Spune-i că-mi eşti prieten, iar el o să-ţi dezvăluie locul unde se află
femeia kisuatiană. Dar fă-o cât mai repede, schimbul său se termină nu mult
după apusul soarelui.
Nijiri privi în sus, spre cerul care deja se înroşise.
– Da, Soră.
Ajunseseră la o nouă încrucişare de drumuri. Piaţa de aici era ticsită de
oameni şi tarabe, mulţi dintre cumpărători ieşind din casă numai după ce
arşiţa de peste zi se domolea. Vizavi de piaţă se afla o stradă lată, marcată de
o arcadă, şi la câteva străduţe dincolo de ea, Nijiri putea vedea poarta de sud,
care ducea spre Cartierul Necredincioşilor.
– Nu mai zăbovi după ce se înserează, Învăţăcelule-Colector, spuse
Meliatua, iar el se uită surprins spre ea. Fiara care bântuie străzile la lăsarea
întunericului ţi-a gustat o dată din suflet şi s-ar putea să-şi dorească şi mai
mult. Nu te pricepi să te lupţi cu ea.
Neliniştea se lupta cu mândria lui; Nijiri îşi îndreptă umerii.
– Am fost luat prin surprindere, Soră.
Ea zâmbi din nou, însă ceva din acel zâmbet îi spuse că nu-şi bătea joc de
el.
– Desigur.
Se apropie din nou, ridică o mână şi-i atinse obrazul într-un zornăit de
clopoţei.
– Du-te cu binecuvântarea Hananjei, Nijiri, şi aminteşte-ţi că nu există
decădere nici în dragoste.
Apoi se întoarse, urmată de însoţitoarele sale şi, numai după ce se
îndepărtă, Nijiri îi înţelese cuvintele. Îl făceau să se simtă… nu mai bine. Însă
mult mai sigur pe el însuşi.
 Cu acest sentiment împrospătat al misiunii, o luă spre poartă ca să înceapă
căutarea lui Ehiru.
 17
Colectorul meditase, se rugase, însă nu era destul. Niciodată nu era destul.
În cele din urmă, când mintea uitase rugăciunile şi-şi pierduse abilitatea de a
medita, tot ceea ce mai rămăsese era neîncetata bolboroseală a trebuinţei de
neocolit. Numai un singur lucru putea reduce la tăcere acea nevoie. Apăreau
dimineaţa, veneau dimineaţa; acest lucru devenise motivul existenţei sale.
Până atunci, nu avea nimic altceva de făcut decât să îndure. Să-şi distragă
atenţia. Un băiat zăcea ţintuit sub el, cu ochii închişi. O ofrandă. Colectorul îşi
ridică mâna liberă pentru a-i mângâia obrazul, minunându-se de frumuseţea
şi inocenţa tinereţii. Ar putea să devoreze acea frumuseţe, să se spoiască pe
sine cu acea inocenţă. Va şterge aceasta păcatele vieţii sale? Ar putea afla asta.
Nu simţi nicio mânie când îşi trimise prima dată pumnul în burta băiatului.
Fusese o cale de a-şi distrage atenţia, nimic altceva. Însă ochii băiatului se
căscară mari, umplându-se de surpriză şi suferinţă şi de recunoaşterea
cumplită a felului în care va simţi moartea când va veni, iar ceva înlocui
răpăitul, chinul trebuinţei: uşurarea. Băiatul nu mai avusese niciodată parte de
o asemenea durere. Era înspăimântat. Iar la vederea altei spaime şi suferinţe,
cea a Colectorului se domoli. Doar puţin, însă chiar şi atât îi era de folos.
O, da. Şi ce ochi frumoşi avea băiatul. Precum jaspul din deşert.
Aşa că-şi ridică pumnul şi-l coborî iar şi iar, descoperind că-l încânta cum
se trăgea înapoi băiatul, scâncetele lui, implorările lui răguşite şi schimonosite.
În cele din urmă, a apărut şi sângele, iar asta-i provocă cea mai mare plăcere
dintre toate.

Ehiru se trezi icnind, cu inima bătându-i puternic în bezna răcoroasă din

casa lui Etissero.
S-ar putea să nu fi fost un vis. De-abia dacă avea suficient sânge de vis, în
acest moment, ca să se menţină în viaţă şi chiar dacă ar fi avut mai mult, s-ar
putea să nu fi fost un vis. Nu mai visase nimic de douăzeci de ani.
Înseamnă că fusese o viziune, însă una oribilă, îngrozitoare. Ehiru se ridică
în capul oaselor, lăsându-şi fruntea pe mâini pentru a ostoi durerea provocată
de epuizare, dormitul în afara programului său normal şi de nevoia lui în
creştere. De-abia putea gândi cu această durere, însă cunoştea destul de bine
narcomanţia de bază. Majoritatea viziunilor erau zămislite din amintiri. Nijiri
nu-l servise niciodată în pranje, iar în acest fel Ehiru nu-l bătuse niciodată.
N-ar fi putut. Să provoace în mod voit o asemenea durere altcuiva nu era doar
decădere, ci chiar un lucru străin cu totul fiinţei sale.
Afară doar dacă amintirile sale nu erau atât de limpezi precum credea el.
Sau numai dacă imaginile care-i bântuiau odihna nu erau o viziune din
trecut, ci una din viitor.
Gemu, prea golit de pace pentru a se putea ruga măcar.
– Frate-Ehiru.
Îşi strânse pumnii, iar trupul său zvâcni în sus, curbându-se pentru atac.
Însă persoana care stătea pe o altă canapea, faţă în faţă cu Ehiru, nu se clinti,
aşteptându-l să se calmeze. Acest respect îi spulberă toropeala din minte, aşa
că putea, în sfârşit, să gândească. Nijiri.
Lui Ehiru i se strânse stomacul. Te-am vătămat vreodată? ar fi vrut să
întrebe, însă nu-şi putea aduna curajul ca să facă faţă răspunsului.
Silueta întunecată a lui Nijiri se mişcă şi veni lângă el, ghemuindu-se lângă
canapeaua scăldată în lumina Lunii Trezite. Teama lui Ehiru se risipi la
vederea îngrijorării sincere de pe faţa băiatului. Mai putea cineva, de care s-
ar fi folosit într-un mod atât de brutal, să-l iubească încă? În mod sigur,
aceasta era dovada.
– Nu ţi-e bine, Frate, zise Nijiri.
Vorbea în cele mai blânde şoapte, ca la o Colectare.
– Ai nevoie de o infuzie.
– Am nevoie de pace, răspunse Ehiru şi se strâmbă în vreme ce glasul său
spărgea liniştea, mai răstit şi mai tare ca de obicei. Însă Ea mă respinge, chiar
şi în somn.
Nijiri luă mâna lui Ehiru, o scăpă şi o ridică la faţa lui. Despărţi degetul
arătător şi mijlociu, încercând să şi le pună peste pleoapele ochilor săi închişi.
O zeciuială…
– Nu!
Ehiru îşi smulse mâna. Nijiri se încruntă.
– Controlul meu slăbeşte, Nijiri. S-ar putea să nu mă mulţumesc doar cu
puţin.
– Atunci ia tot, Frate.
Nijiri privi în sus, spre el, neabătut. Atât de încrezător.
– Ştii că nu mi-e teamă.
Cuvintele treziseră o amintire despre prima lor întrevedere: aducătorul
morţii şi copilul care-l întâmpina. Aceea amintire îi aducea întotdeauna lui
Ehiru liniştea şi nu eşuă nici de data asta, alungând buimăceala şi suferinţa
pe care le provocaseră vedeniile. Expiră.
– Hananja nu te-a ales încă şi n-am să risc să-ţi provoc moartea. Mai pot
amâna câteva zile. Mai sunt şi alţii care au nevoie de Colectare. Întotdeauna
sunt din ăştia.
Băiatul se încruntă.
– Nu-mi place planul, Ehiru-frate.
 – Nici mie. Însă singura alternativă este întoarcerea la Hetawa, ceea ce nu
putem face încă.
Se opri, după ce implicaţia prezenţei băiatului îi deveni, în sfârşit, limpede.
– Tu ar trebui să fii acolo, totuşi. De ce nu eşti acolo?
– Sonta-i-fratele şi Rabbaneh-fratele m-au trimis să te ajut să scapi de
Garda Apusului.
– Poftim?
Nijiri-l strânse de mână ca să-l facă să tacă. Ehiru fusese prea şocat ca să
mai vorbească în şoaptă.
– Secerătorul este o monstruozitate împotriva Zeiţei, şopti băiatul.
Superiorul şi Prinţul nu şi-au făcut datoria de a-l distruge şi astfel noi – tu şi
cu mine – trebuie să vânăm această creatură.
Ezită şi adăugă:
– Asta va dovedi deopotrivă şi puritatea ta, Frate. Vom putea atunci să ne
întoarcem la Hetawa.
Binecuvântată fii Hananja, am fost atât de nebun la şaisprezece ani? Dacă
da, atunci îţi mulţumesc că am ajuns la patruzeci.
– Rabbaneh şi Sonta-i ar fi trebuit să cunoască mai bine faptele. Chiar dacă
îl distrugem pe Secerător, nu mai putem avea încredere în Hetawa. Cineva de
acolo a creat acest monstru.
– Şi odată ce ne întoarcem la Hetawa vom găsi aceea persoană, sau
persoane, zise Nijiri cu încăpăţânare. E mai uşor din interiorul Hetawei decât
de-afară. Am putea cere ajutorul Consiliului Căilor…
– Ai cărui membri ar putea fi chiar ei implicaţi în acest coşmar…
– Atunci îi terminăm şi pe ei!
Surprins, Ehiru privi spre Nijiri şi văzu că expresia sa devenise crâncenă şi
rece. Era o privelişte fugară a Colectorului care va deveni, într-o zi, Nijiri şi,
în pofida tuturor lucrurilor, Ehiru îşi simţi inima crescând de mândrie.
– Fratele Sonta-i mi-a amintit menirea căii noastre, continuă băiatul.
Trebuie să ţi-o amintesc? Dacă Hetawa a decăzut moral, atunci este datoria
noastră s-o purificăm, sub Legea Hananjei. E atât de simplu, Frate.
Atât de simplu.
Ehiru se lăsă cu spatele de perete, simţind cum lumea lui se întoarse iarăşi
cu susul în jos. Ar putea fi chiar aşa? Îşi retrase rugămintea de dinainte,
mulţumindu-i în schimb Hananjei, încă o dată, pentru că-i dăruise viziunea
limpede de la şaisprezece ani, chiar şi indirect, prin ochii lui Nijiri. Nefericirea
şi buimăceala acumulate în două zile dispărură din sufletul său şi, pentru
prima dată după ceea ce părea un car de ani, zâmbi.
– Uneori e mai bine ca mentorul să-şi asculte învăţăcelul, decât invers.
Ehiru strânse mâna lui Nijiri, apoi arătă spre cealaltă canapea de pe
coridor.
– Odihneşte-te. Mâine-dimineaţă plecăm cu femeia kisuatiană. Mergem
în Kisua.
– Kisua? Dar Secerătorul se află aici.
Aşa era, dar răspunsurile de care avea nevoie Ehiru – cine şi cum şi de ce
– nu se găseau aici. Uciderea creaturii nu elimina dedesubturile murdare ale
întregii poveşti, nu putea avea încredere în nimeni din Gujaareh. Însă femeia
Sunandi era în căutarea aceluiaşi adevăr ca şi el, iar în patria sa ea dispunea
de resurse pentru descoperirea lui, poate. Decăzută sau nu, va fi folositoare
pentru cauza lui.
– Ne vom întoarce aici după aceea, îi spuse lui Nijiri, însă mai întâi să
rezolvăm problema amânării femeii. Dacă ceea ce spune ea este adevărat,
atunci Secerătorul nu poate fi decât simptomul unei boli mult mai grave.
– În ce fel?
Ehiru oftă, pe când o parte din tihna lui se risipi. Ştiuse că nu putea fi decât
ceva trecător.
– O purificare ar putea fi necesară în tot Gujaarehul.
La vremea când vom fi gata, depozitele din Hetawa cu sânge de vis vor da
pe dinafară.
 Al doilea interludiu
Acesta-i adevărul pe care Gujaarehului nu i-a plăcut să-l recunoască:
Hananja a noastră nu este cea mai măreaţă dintre copiii Lunii Visătoare. Nu
este talentată, ca Dane-inge, care pune curcubeiele să danseze pe cer, pentru a
marca sfârşitul sezonului inundaţiilor. Nu-i nici muncitoare, precum Merik,
care macină munţii şi umple văile lăsate de tatăl lui, ca nişte brazde. Şi totuşi,
i-a fost dat Hananjei să se îngrijească de bunăstarea şi fericirea familiei sale –
o sarcină importantă în orice familie, asta-i sigur, dar cu atât mai mult printre
nemuritori. Astfel a creat Ea locul numit Ina-Karekh, unde se pot distra
zeităţile Sale prietene cu toate minunăţiile posibile şi imaginabile. Dar pentru
că avea unde să aşeze acest loc – pentru că Ina-Karekh este mai vast decât cerul
şi pământul laolaltă – l-a păstrat înlăuntrul Ei. Şi-a învăţat fraţii şi surorile să-
şi despartă sufletul de restul făpturii lor şi să-l trimită în Ina-Karekh numai pe
acesta, lăsând restul în urmă. Şi pentru că zeii ne-au găsit distractivi, Ea a
împărţit acest dar şi cu muritorii.
Cineva ar putea spune că-i vorba, oricum, de un soi de nebunie. Ţineţi cont
de acest lucru: Zeiţa noastră a invitat pe atâţia să locuiască înlăuntrul minţii
Sale. Cum îşi mai ordonează propriile gânduri? Unde sunt ascunse în Ina-
Karekh visele Ei, dacă-şi permite vreunul când şi când?
Atunci gândiţi-vă la asta:
Când Colectorul Sekhmen era copil, nu putea dormi decât dacă Surorile
Lună îi cântau noaptea. A încercat să cânte muzica pentru copiii din Casa
Copiilor, însă aceştia n-au auzit decât tăcerea.
Ca acolit, Colectorul Adjes discuta cel mai sincer cu Regii Gujaarehului de
pe al lor Tron al Viselor.
Colectorul Me-ithor dădea semne destul de devreme că ar fi primit darul
viselor, însă părinţii săi erau lipsiţi de credinţă şi-au încercat să-l ţină departe
de Hetawa. La vârsta de şapte inundaţii, şi-a ucis mama în patul ei, crezând-o
un monstru.
În perioadele de pranje ale Colectorului Samise – despre care vorbesc numai
pentru a-mi ilustra povestea – era nevoie ca unghiile sale să fie înfăşurate în
benzi de kekeh, cu un beţişor din lemn legat la gura lui, altfel s-ar fi mâncat pe
sine, ca să scape de insectele de sub piele.
Credeţi că ponegresc aceste nume spunând astfel de lucruri? Am ponegrit-
o pe Zeiţă, sugerând că nebunia Ei îi molipseşte pe Slujitorii săi?
Nu vreau decât ca voi să înţelegeţi acest lucru: darul visării a fost
întotdeauna cu două tăişuri. Însă nu ne-a învăţat ea, oare, că-i înţelept să cauţi
comoara în ceea ce alţii dispreţuiesc ca pe o pacoste? Nu-i civilizat din partea
noastră să transformăm nebunia în magie?
 18
Atunci moartea vine neanunţată, păstrează carnea. Aduceţi cântători şi
baladişti, ardeţi pliculeţele şi chemaţi-i pe strămoşi. Bateţi tobele pentru a-i
izgoni pe morţi din Hona-Karekh şi ridicaţi rugăciuni către zei pentru a-l
îndruma pe suflet în direcţia bună. Aduceţi zeciuiala către Hetawa, pentru ca
sufletul celor dragi să nu fie primejduit din nou.
(Înţelepciune)

Sunandi se trezi chiar după ivirea zorilor, la auzul strigătelor furioase ale
lui Etissero. Ridicându-se din pat, unde plânsese până la adormire, şi-a pus o
rochie şi s-a dus sus pentru a-l găsi pe Etissero în plină formă, ţipând în trei
limbi negustoreşti. Era surprinsă să constate cauza furiei lui Etissero: sosise
tânărul învăţăcel al Colectorului. Băiatul stătea acum înaintea acestuia,
degajând aceea combinaţie neobişnuită de hotărâre şi alură protectoare,
remarcată de Sunandi înainte de ultima noapte.
Cu o noapte înainte de asta. Chiar trecuse atât de puţin timp de când o
trimisese pe Lin la moarte? Ochii de copil ai Colectorului se opriră asupra ei.
Etissero îi urmări privirea şi începu să-i înjure pe toţi în soreni. Părând
stingherit, Etissero trecu la o sua stricată.
– Te rog, iartă-mă Ambasadoare. N-am vrut să te trezesc.
– Este în ordine, răspunse ea într-o bromarteană la fel de stricată, apoi se
concentră asupra Colectorilor.
Ehiru privea în jos, arătând ruşinea ce era de aşteptat din partea oricui
încălca un obicei de ospeţie. Arăta mai bine decât cu o zi înainte, dar încă nu
prea bine. Băiatul… când se uită la el, acesta-şi miji ochii, cercetându-i faţa.
Gujaareeanul putea descifra moartea, spusese Etissero, aşa că ea-i răspunse
cu o privire şi-i permise să-i vadă amărăciunea. El clipi surprins, apoi deveni
mai sobru; după un moment, dădu din cap spre ea, arătându-i că înţelegea.
Da, iar Colectorii erau cei mai pricepuţi dintre toţi la înţelegerea morţii.
– Atunci, vii cu noi? îl întrebă ea pe băiat.
– Da, răspunse el.
– Bine, zise ea, şi se întoarse spre Etissero. Crezi că trupa lui Gehanu ar
putea primi trei în loc de unu?
Etissero părea gata să protesteze, dar în loc de asta preferă să-şi
încrucişeze braţele şi să arunce o privire încărcată de resentimente către
Colectori.
– Da, da, numărul nu contează. Dar aspectul contează şi niciunul dintre ei
doi nu va reuşi să treacă drept altceva decât ucigaşul care este.
 – Nu suntem… începu învăţăcelul, însă Colectorul îi puse o mână pe umăr
şi încetă brusc.
– Cu straiele potrivite, ne-am putea amesteca destul de bine printre
ceilalţi, spuse Ehiru. Sub ce deghizare vom călători?
– Ca făcând parte din caravana unui menestrel.
Etissero zâmbi sfidător, aşteptându-se să-i vadă îngroziţi.
Ehiru zâmbi şi el.
– Astfel de caravane au mulţi membri. Paznici, cei care joacă pe scenă,
slujitori care se îngrijesc de animalele şi de bunurile grupului. Nijiri şi cu
mine vom fi cei mai umili. Eu voi fi kisuatian, el gujaareean.
– Kisuatienii vorbesc sua.
– La fel şi eu, domnule, varianta ceremonială şi limba comună, răspunse
Ehiru în aceeaşi limbă.
Vorbea fără nicio urmă de accent gujaareean, observă Sunandi, cu toate
că în inflexiunile sale apărea o umbră de accent din clasa de sus.
– Eşti un kisuatian care-a fost, cândva, bogat şi respectabil, spuse ea, iar el
dădu din cap înţelegător.
Se întoarse spre Etissero şi trecu din nou la gujaareeană, ca s-o poată
înţelege.
– Ne-ai putea pune la dispoziţie hainele potrivite şi merinde pentru drum?
N-aş vrea să te insult oferindu-ţi plată pentru ele, mai ales că vei fi considerat
ca parte din familie în casa mea, oricând vei vizita Kisua.
Şi, desigur, va dirija în direcţia lui şi cât de multe afaceri sonha bănoase va
putea. Acest gest păru să-l domolească pe Etissero.
– Desigur. Am să-l pun pe Saladronim să găsească haine pentru băiat, sunt
aproape de aceeaşi statură.
Păşi ca s-o depăşească pe scări, dar se opri şi-o atinse pe braţ.
– Eşti sigură de asta, Nandi?
Privi înapoi spre Colectori, fără să se sinchisească să-şi ascundă dezgustul
sau să-şi coboare glasul.
– Dacă ăla întunecat se-atinge de tine, îl omor.
– N-ai să faci nimic de acest fel, se răsti ea, aruncând o căutătură spre
Ehiru.
Colectorul mai bătrân se întoarse şi se îndreptă spre draperia din pasaj,
îngăduindu-le să aibă parte de câtă intimitate le putea oferi. Însă învăţăcelul
le aruncă o privire rece, înainte de a se întoarce pentru a porni după maestrul
său.
– Obiceiul ospeţiei…
– Nu se aplică odată ce-ţi părăsesc casa, Etissero. Şi oricât de mult mă
iubeşti, tot mi-ai spus-o: sunt deja moartă. Doar dacă nu reuşesc să-i conving
pe cei doi că aparenta mea decădere este o uneltire a unor oameni mult mai
decăzuţi, cu scopuri şi mai decăzute.
Zâmbi resemnată:
– Şi chiar şi atunci s-ar putea să mă ucidă. S-ar putea să aibă dreptate să
procedeze aşa.
O fixă o clipă cu privirea.
– Nu tu ai omorât-o pe zvăpăiata aceea, Sunandi.
– Am trimis-o pe Lin departe. Am ştiut că duşmanii noştri nu se vor da în
lături de la nimic ca să păstreze secretele pe care le ducea. Un căpitan din
armată care ar face acelaşi lucru în timp de război ar accepta
responsabilitatea pentru moartea unui subordonat, nu?
– Nu eşti căpitan de armată, fata nu era soldat şi nu suntem în război.
– Ba suntem, Etissero… ori s-ar putea să fim, imediat ce-am să le povestesc
Protectorilor ce se întâmplă în acest oraş. Lin n-a fost nici măcar prima
victimă a acestui război.
Închise ochii şi-şi atinse sânul. Dacă n-ar fi fost implicat şi un Secerător,
ar fi putut măcar spera că Lin l-ar putea găsi pe Kinja undeva, în vasta
întindere a Ina-Karekhului. Atunci ar fi putut să fie tată şi fiică în moarte,
dacă n-au putut în timpul vieţii. Însă Secerătorii nu lăsau nimic nici pe lumea
asta, nici pentru cealaltă, atunci când terminau cu o victimă: nici viaţă la care
să te trezeşti, nici suflet pentru visare. N-avea nici măcar speranţa unei
consolări.
Etissero o luă de mână.
– Dacă n-ar fi ăştia – şi zvâcni din cap spre cei doi Colectori – ţi-aş cere să
rămâi aici până când durerea ţi s-ar risipi, Nandi. Ar trebui să rămâi printre
prieteni în aceste momente, nu printre duşmani.
– Duşmanii sunt mai buni. Mă ajută să-mi amintesc de ce-a murit Lin.
Zâmbi fără convingere şi-şi desprinse, uşor, mâna dintr-a lui.
– Şi deja ţi-am primejduit destul familia rămânând aici.
Pe faţa lui apăru o expresie dezamăgită, însă nu rosti niciun cuvânt, fiindcă
ştia că ea spusese adevărul. Sunandi zâmbi, se aplecă spre el şi-l sărută pe
obraz.
– Acum, grăbeşte-te, îi zise. Caravana va pleca în mod sigur înainte de ora
siestei de la amiază.

Piaţa din Cartierul Necredincioşilor era aglomerată când au sosit ei, aerul
fiind îmbâcsit de praf şi de mirosurile diverselor prăjeli şi ale bălegarului.
Cumpărătorii şi negustorii care-şi păzeau bunurile se amestecau într-o
mulţime gălăgioasă şi dezordonată, care făcea ca alte pieţe mai liniştite din
Gujaareh să pară nişte ceremonii funerare în comparaţie cu aceasta. Apoi şi
Sunandi văzu lucruri mai puţin plăcute, care-i aminteau că nu se mai aflau în
Oraşul Hananjei: hoţii de buzunare roiau peste tot în mulţime, un negustor
răcnea insulte către un cumpărător îndărătnic, iar artiştii afacerilor mai
dubioase încheiau tot felul de târguri pe la margine. Pe furiş, îşi strecură
punga între robele ei de călătorie.
Iniţial, se temuse că cei doi gujaareeni, neobişnuiţi cu durităţile de dincolo
de zidurile oraşului lor, s-ar putea să nu fie atât de prudenţi. Totuşi, Ehiru îşi
ascunsese deja punga, iar băiatul, ca de obicei, îşi urmase degrabă maestrul.
Până la un punct: Ehiru se deplasa prin mulţime cu asemenea calm şi
uşurinţă, încât nimeni nu l-ar fi luat drept monstrul pios care era el de fapt,
însă Nijiri se holba cu gura căscată la tot ce era în jur. Arăta exact ca un băiat
fugit, din casta servitorilor, la primul contact cu viaţa de dincolo de zidurile
Gujaarehului, însă ea nu credea că era doar un joc de scenă.
Încetiniră când ajunseră în zona unde mulţimile se subţiau pentru a se
scurge în jurul pâlcului de cămile, al grămezilor de bunuri împachetate şi al
animalelor mici, puse în cuşti. O defilare de seminţii – observă gujaareeni,
kisuatieni, bromarteni, kasuteni, soreni şi unul care părea să fie un dansator
jellevyian – mişunau pe lângă caravană ca furnicile, verificând hamurile şi
încărcând cămilele. Sunandi urmări o femeie înaltă, voinică, cu trăsăturile
aspre ale cuiva din sudul îndepărtat, stând în mijlocul acestui haos. Înainte
ca Sunandi s-o strige, femeia se întoarse şi-o observă.
– Nefe! ţipă ea, deschizându-şi braţele bucuroasă. Cât timp a trecut,
ştrengăriţo? Ia vino aici să-ţi iei pedeapsa.
Sunandi zâmbi şi se duse la ea, iar femeia o cuprinse în braţele ei mari
într-o îmbrăţişare care o ridică de la pământ cu câţiva centimetri. Ea icni, însă
îndură strânsoarea, chicotind în pofida voinţei sale, când femeia îi dădu
drumul în cele din urmă şi-i oferi o căutătură cu ochii mijiţi, încă strângând-
o de după umeri. Cu coada ochiului îi putea vedea pe Colectori cum se
holbau.
– Îţi trebuie iarăşi ceva. Fir-ar să fie.
Femeia se strâmbă.
– Nu vii niciodată aici decât dacă-ţi trebuie ceva.
– Pentru că încă nu m-ai izgonit.
Sunandi arătă spre cei doi gujaareeni.
– Însoţitorii mei şi cu mine avem nevoie de o trecere spre Kisua. Repede
şi în linişte.
Femeia privi spre cei doi bărbaţi şi mârâi neimpresionată, înainte de a-şi
întoarce atenţia înapoi la Sunandi.
– Ştii că te iau, Nefe, dar nu va fi o călătorie prea confortabilă. O luăm pe
traseul din deşert, nu pe calea de lângă râu. Pe lângă râu nu găseşti nimic
decât sate sărace, care nu-şi permit să ne plătească. Cel puţin în Tesa vom
face profit.
Sunandi se strâmbă.
– De fapt, am sperat să te aud spunând asta. Drumul prin deşert e mai
rapid.
– Tu urăşti miezul deşertului, răsfăţată moale ce eşti.
– N-am să mă plâng. De data asta, graba este mult mai importantă decât
confortul.
Zâmbetul femeii dispăru, o privi pe Sunandi mai atent.
– Ai dat de necazuri.
– Am dat, Anu.
Gehanu nu mai întrebă altceva, dar îi cuprinse umerii lui Sunandi într-o
strânsoare fermă şi încurajatoare.
– Atunci o să te ducem unde este nevoie. N-ar trebui să dureze decât vreo
şapte zile pe drumul pe lângă oază. Unde-i fata aceea palidă a ta? Se plângea
mai mult decât tine.
Sunandi-şi coborî ochii, iar femeia se opri.
– Sminteala Luminii Lunii, asta-i. Atunci, cred că trebuie să plecăm acum.
În cele din urmă se întoarse spre gujaareeni.
– Eu sunt Gehanu, dar voi?
Sunandi văzu că băiatul privi nesigur spre Ehiru. Acesta se plecă înaintea
ei şi băiatul îl imită repede. Vorbi în sua:
– Eu sunt Eru, iar acest băiat este Niri. Vom lucra pentru călătoria noastră,
stăpână.
Sunandi clipi surprinsă. Ehiru îşi coborâse umerii şi-şi ridicase tonul vocii,
vorbind uşor pe nas. Continua să privească în pământ, în maniera potrivită
pentru un umil bărbat dintr-o castă de jos. Împreună cu accentul său de castă
înaltă, era perfect pentru rolul pe care i-l dăduseră: cel de kisuatian cândva
bogat, acum dezmoştenit şi umilit pentru cine ştie ce nebunie din tinereţe.
O putea vedea pe Gehanu măsurându-l cu privirea şi desconsiderându-l pe
loc.
– Bineînţeles că veţi lucra, omule, se răsti Gehanu. Cu toţii lucrăm aici. Tu
ce ştii să faci, băiete?
Nijiri se plecă şi mai mult, o plecăciune perfectă a cuiva din casta
slujitorilor gujaareeni, cu o flexiune a mâinii indicând că nu se afla în slujba
nimănui şi era dispus să accepte un nou stăpân. Când îşi îndreptă spatele, se
uită la Gehanu cu un amestec nevinovat de speranţă timidă şi teamă, ceea ce
era cu totul opus felului său obişnuit de a se purta.
– Fac curăţenie foarte bine, stăpână, zise el. Pot face orice altceva dacă-mi
arăţi o singură dată. În afară de… gătit.
 Părea atât de descurajat de asta, încât Sunandi aproape că izbucni în râs.
Gehanu râse, o dată şi tare, dar era limpede că băiatul îi intrase la suflet.
– Atunci, vom avea grijă să nu te nimereşti niciodată prin apropierea
oalelor de pe foc.
Se uită în jur, spre oamenii caravanei, şi-şi ridică glasul într-un strigăt
tunător:
– Mişcaţi-vă, o luăm din loc înainte de soarele amiezii!
Oamenii o ignorară cu aerul unei practici îndelungate.
Ehiru se uită spre un grup care încărca nişte saci într-o căruţă.
– Să dau o mână de ajutor, stăpână?
– Dacă tu crezi că poţi s-o faci fără să-i încurci, da.
Gehanu arătă cu o mişcare a capului spre căruţă, iar Ehiru încuviinţă tăcut
şi se duse să se alăture încărcătorilor. Ea-l privi cum se îndepărtează, cu o
expresie aprobatoare.
– Tu, băiete, ştii să cânţi?
Nijiri părea surprins.
– Să cânt, stăpână?
– Da, deschizi gura, laşi sunetul să iasă, uneori însoţit de cuvinte.
Tenul băiatului, aproape alb, ca al unui locuitor al nordului, deveni
uimitor de roz.
– Nu prea bine, stăpână.
– Dansezi?
– Numai dansuri de rugăciune, stăpână. La fel ca oricare gujaareean.
– E un început, iar în sud s-ar putea să fii o noutate.
Se uită la Sunandi.
– Tu eşti o prietenă. Tovarăşul tău cu vorbă mieroasă nu este, dar luarea
de pasageri nu-i ceva ce ar putea fi pus la îndoială de ceilalţi, dacă aceşti
pasageri par că-şi pot plăti locul. Castele de slujitori din Gujaareh nu au voie
să strângă bani. Aşa că tânărul nostru prieten aici de faţă va fi un dansator pe
care-l am în vedere pentru ucenicie şi slujbă permanentă. Che?
Nijiri părea uluit. Sunandi simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. De ani buni
nu mai făcuse o asemenea greşeală stupidă, de începător. Kinja ar fi
muştruluit-o zdravăn pentru asta. Lin ar fi fost şocată. Era suficientă o mică
nepotrivire, cea mai mică eroare de logică pentru a stârni suspiciuni. Se
găseau destui printre muzicanţii menestreli care ar fi făcut bucuroşi un ban
în plus, raportându-i pe necunoscuţi străjilor porţii sau administratorilor.
Din cauza ei, ar fi putut muri cu toţii.
Gehanu îi ghici groaza şi-o luă de mână, conducând-o spre cămile şi
făcându-i semn lui Nijiri să le urmeze.
– Uşurel, Nefe, nu te nelinişti. O să am grijă de tine aşa cum am făcut
întotdeauna. O să te aducem acasă ca vântul şi ca gândul şi-atunci totul va fi
bine, che?
Se spunea că zeii îi îngăduiau pe smintiţi pentru că era distractiv să-i
priveşti. Mulţumind în sinea ei oricărui zeu o găsise amuzantă deocamdată,
Sunandi se aplecă recunoscătoare spre Gehanu.
– Ah-che.
Şirul caravanei fusese deja format. Şase cămile, fără încărcătură,
rămăseseră la urmă, pentru a fi vândute în decursul călătoriei. Gehanu
porunci ca trei dintre ele să fie înşeuate pentru Sunandi şi însoţitorii ei, iar
când soarele se ridică în înaltul cerului, porniră pe drumul prăfuit şi încins
de căldură.
 19
Un Colector, îndrumat de calea Santinelei, îşi va întări trupul şi mintea
pentru rigorile din serviciul Ei. Va lovi repede şi hotărâtor, în numele Ei, pentru
ca pacea să survină la fel de repede.
(Lege)

Rabbaneh ateriză pe acoperişul unei clădiri din apropierea pieţei Hetawa,

gâfâind şi zgribulindu-se. Prea multă sânge de vise. Strânsese aproape în
fiecare noapte de la moartea lui Una-une şi chiar de două ori în unele nopţi
de când îşi începuse Ehiru penitenţa. Atât de mulţi din oraş cereau serviciile
unui Colector! Era o cruzime să-i lase să aştepte. Se aşeză în spatele unui
şopron şi se sprijini cu capul pe perete, aşteptând să-i treacă ameţeala. El nu
era Ehiru. Darul său privind visele n-a fost niciodată prea puternic. Ar fi bine
– foarte bine – dacă lucrurile ar reveni, în cele din urmă, la normal în Hetawa.
Zgomotul de paşi pe dalele de piatră din piaţa de jos nu-l deranjă pe
Rabbaneh la început. Sângele de vise încă-i cânta în suflet, inundându-i
mintea cu licărul său cald. Slujitori îndreptându-se spre casă, după treburile
târzii din noapte, poate. Ce mai conta? Însă, treptat, atenţia învinse ameţeala,
iar el observă că trecătorii se deplasau repede, ţinându-se aproape unii de
alţii. Uneori, ritmul paşilor se precipita, când cineva zorea să nu rămână în
urmă. Erau şi paşi care întârziau, greutatea trupului mutându-se când pe un
picior, când pe celălalt. Cu ochii minţii, Rabbaneh îl vedea pe cel care călca
astfel mergând alături de însoţitorii săi, însă privind adesea în jur, ca şi cum
ar fi vrut să se convingă că nu-i observa cineva.
Rabbaneh deschise ochii.
Încă o Colectare era mai presus de forţele lui în acel moment, însă putea,
cu siguranţă, să marcheze un nou datornic pentru zeciuială pentru o vizită
mai târziu. Lăsându-se pe vine, se apropie de marginea acoperişului şi se
aplecă peste ea, sperând să arunce o privire la faţa omului cu pricina.
Aproape că traversaseră piaţa, îndreptându-se spre o stradă aflată la două
cvartale în dreapta lui Rabbaneh. Erau trei bărbaţi: doi fiind paznicii celui de-
al treilea, aflat între ei. Se aflau prea departe ca să-i vadă limpede. Visătoarea
apusese, lăsând străzile întunecate şi fără viaţă sub lumina derizorie a Lunii
Deşteptate, însă tropăitul paşilor lor putea fi ca un felinar pentru Colector.
În tăcere, deplasându-se de-a lungul acoperişurilor, Rabbaneh îi urmări.
Cartierul meşterilor se întrepătrundea cu o zonă a unei caste mai înalte,
întinse pe cea mai frumoasă parte a râului. Un cartier zhinha: casele se
abăteau izbitor de la stilul tradiţional gujaareean, încorporând arhitectura a
zeci de culturi străine, cu prea puţină preocupare pentru aspectele practice,
dar cu multă grijă pentru aspect. Aici, Rabbaneh fu nevoit să încetinească,
pentru că o clădire avea un acoperiş cu ţigle plate, înclinate, care erau
îngrozitor de dificil de străbătut, iar un altul avea atâţia monştri sculptaţi în
jurul marginilor, încât nu putea găsi o cale lesnicioasă de trecere.
Blestemându-i în sinea lui pe prostănacii cu mai mulţi bani decât gust, reuşi,
în sfârşit, să găsească un acoperiş cu ţigle netezi, arse. Trebuia să înainteze
sprijinindu-se în mâini şi în vârfurile picioarelor pentru a-şi distribui
greutatea şi a evita să le spargă, însă reuşi să traverseze acoperişul şi pe cel de
alături, în stil gujaareean tipic, ceea ce-i permise să-i ajungă din urmă. Când
bărbaţii se opriră, Rabbaneh făcu la fel.
Cei trei stăteau lângă uşa unei case somptuoase. Mărimea sa era un semn
sigur că aceasta aparţinea uneia dintre familiile zhinha mai vechi, însă
Rabbaneh nu recunoscu niciuna dintre imaginile de familie care decorau
pragul de sus al uşii. Când aceasta se deschise, nu-l recunoscu nici pe bărbatul
care le făcu semn oaspeţilor să intre. Oricum, părea să fie doar un servitor.
În schimb, îi recunoscu, în sfârşit, pe cei trei bărbaţi când lumina din hol
le căzu pe feţe. Erau Superiorul şi Santinelele Dineyru şi Jehket.
Numele Ei şi înţelepciunea Sa. Rabbaneh îşi ţinu răsuflarea. Uşa se închise
după ei. Rabbaneh începu să caute o cale de a ajunge pe acel acoperiş. Dacă
ar putea să îşi facă vânt direct spre o fereastră sau să se agaţe de un balcon…
Observă pericolul şi îngheţă. Un alt bărbat stătea pe acoperişul casei
zhinha, scărpinându-se la umbra hornului. Păr scurt, sabie scurtă la şold,
armură de bronz până la jumătatea trunchiului, al cărei luciu era ascuns de
un veşmânt de seară de culoare ruginie.
O Gardă a Apusului? Asta însemna că Superiorul se întâlnea cu cineva din
Yanya-iyan. Cineva care avea aprobarea Prinţului însuşi.
Privind în jur, ochii lui Rabbaneh descoperiră şapte paznici ascunşi în
umbrele de dinaintea ivirii zorilor: trei erau pe acoperişul casei, alţi trei
răspândiţi pe acoperişurile clădirilor din apropiere, un al şaptelea se afla jos,
stând foarte cu fereală lângă grajdul casei.
Nu erau destui. Gărzile se deplasau câte patru. Unde era cel de-al optulea?
Scrâşnetul uşor al unor paşi în spatele lui îi făcu lui Rabbaneh pielea de
găină. Se forţă să nu reacţioneze, chiar dacă îşi imagină o linie ca de foc la
jumătatea spinării, acolo unde, fără îndoială, ţintea lovitura necruţătoare a
Gărzii. Când instinctul îi spuse că duşmanul era suficient de aproape, lovi,
răsucindu-se pentru a nimeri în latul sabiei. Soldatul tresări de surpriză şi se
zbătu să ridice sabia din nou, dar atunci Rabbaneh se năpusti asupra lui,
trântindu-l la pământ pentru ca soldaţii ceilalţi să nu vadă încăierarea.
Înainte ca omul să poată striga, Rabbaneh îi lipi o mână pe gură şi se folosi
de cealaltă pentru a-şi face scarabeul-jungissa să scoată un zumzăit, apoi îl
puse pe fruntea bărbatului. Acesta rămase încremenit, paralizat, dar
conştient încă. Groaza şi furia lui se împotriveau vrăjii. Rabbaneh zâmbi şi
îndreptă două degete spre ochii lui. Omul îi închise din instinct, iar Rabbaneh
îşi lăsă degetele pe pleoape, întărind magia jungissei cu o comandă
narcomantă puternică. Se auziră două respiraţii lungi şi încordate, dar, în cele
din urmă, rigiditatea părăsi trupul străjerului, care se prăbuşi în somn.
Lăsând jungissa pe loc – aşa se va păstra vraja somnului – Rabbaneh reveni
la marginea acoperişului. Şase siluete încă mai patrulau calme pe acoperişuri,
cea de-a şaptea fiind jos. Nu fusese văzut.
Rânjind în sinea sa, Rabbaneh traversă acoperişul, sprijinindu-se din nou
pe degete şi în vârfurile picioarelor. Cu grijă, se balansă peste margine şi se
lăsă lângă o fereastră, cu vârfurile picioarelor încremenite pe pervaz.
Dinăuntru, răzbătea un sforăit puternic. Se lăsă din nou în jos, prinzându-se
de pervaz cu mâinile, icnind puţin când încheieturile pumnilor săi se zgâriară
de perete. Icni a doua oară când căzu la pământ, de data asta aterizând
ghemuit. Sonta-i, fostul său mentor, l-ar fi dojenit pentru că făcuse atâta
zgomot, însă nu avusese încotro. Nu mai era nici tânăr, nici atât de zvelt pe
cât fusese cândva.
Iar aceasta nu era o misiune de răspândit pacea Hananjei. Regulile pentru
spionaj erau cu totul diferite.
Se duse până la colţul clădirii de pe care tocmai coborâse şi aruncă o
privire în jur. Un străjer încă se mai afla în apropierea grajdurilor, mergând
în sus şi-n jos. Fără îndoială, acolo se afla şi intrarea servitorilor. Şi intrarea
principală se găsea sub ochii lui, însă Rabbaneh nu avea nevoie de o intrare.
O fereastră i-ar fi fost de ajuns pentru scopurile sale. Privi în sus o vreme,
observând că paznicii de pe acoperiş se uitau spre pământ doar din când în
când. Peste drum se deschidea o alee care trecea prin spatele casei zhinha.
Dacă vreunul dintre străjeri s-ar fi întâmplat să privească în jos în vreme ce
el traversa sau dacă cel de lângă grajduri s-ar fi întors spre el…
Nu rămânea decât să aibă încredere în Hananja. Şoptind o rugăciune
scurtă, Rabbaneh aşteptă până când paznicul de la grajduri se duse în direcţia
opusă, apoi ţâşni peste drum.
Nu se auzi niciun strigăt, aşa că se afundă şi mai tare între umbre şi începu
să dea ocol casei. Primele ferestre, de la nişte dormitoare, nu erau de folos, în
fiecare dormea cineva. Cel de-al doilea rând de ferestre era însă o cu totul altă
poveste, deoarece acestea dădeau în bucătării. Valuri de aer cald, încărcat de
mirosuri, se strecurau printre draperii. Putea să-i audă pe servitorii dinăuntru
pregătind mâncarea care va fi servită oaspeţilor. Perfect.
Escaladă repede latura clădirii, folosindu-se de fereastră ca de un punct de
plecare, apoi întorcându-se spre un burlan din ceramică, ce cobora de pe
acoperiş. Când ajunse la şirul de ferestre de sus, se opri, căutând locuri unde
să-şi sprijine vârfurile picioarelor de întăriturile burlanului, deoarece găsise
ceea ce voia: glasul Superiorului se auzea clar.
– Nu-i drept, zise vocea.
Rabbaneh înălţă din sprâncene. Glasul sunase aproape ca un mârâit.
Superiorul arareori afişa o asemenea furie în Hetawa.
– Am toate drepturile, răspunse o altă voce pe un ton veninos, de
asemenea familiară lui Rabbaneh, dar pe care nu reuşea s-o identifice. Nici
tatălui meu nu i-ai făcut altceva, iar dacă nu aş fi luat problemele în mâinile
mele, mi-ai fi făcut la fel şi mie. Faptul că mi l-ai înapoiat pe fratele meu îl
consider un pas spre răscumpărarea acestor crime.
– Nu-l înţelegi! zise Superiorul. Are credinţă. Legea Ei se află în sângele lui,
chiar în sufletul lui. Manipulează-l aşa şi nu se va pleca să devină unealta ta,
se va frânge.
– Asta-i posibil. Însă când se va frânge, va fi în direcţia ta. Îşi va risipi furia
spre Hetawa, apoi se va întoarce spre mine pentru consolare. Iar eu am să i-
o ofer bucuros, pentru că sângele e mai puternic decât orice legământ.
Ehiru, îşi dădu seama Rabbaneh cu un fior. Vorbeau de Ehiru. Iar asta
însemna că celălalt vorbitor nu era vreun ambasador, ci Prinţul însuşi.
– Nu ştie ce eşti.
Din vocea Superiorului picura ostilitatea.
– Dacă ar şti, te-ar Colecta chiar el.
– Sunt numai ceea ce m-ai făcut tu să fiu, zise Prinţul.
Vorbea atât de încet, încât Rabbaneh se străduia să-i audă glasul.
– Ce crezi că o să-ţi facă atunci când va afla?
Superiorul nu răspunse, iar când Prinţul vorbi din nou, tonul i se
schimbase.
– Iar fratele meu este ceea ce-ai făcut tu din el, aşa că, din nefericire, îmi
dau seama că nu se poate avea încredere în el. Eşti sigur că ea a fost?
– Absolut, zise o a treia voce.
Rabbaneh n-o recunoscu nicidecum pe aceasta.
– Unul dintre oamenii mei a observat-o în piaţă. S-a întâlnit cu stăpâna
unei caravane care a plecat din oraş la începutul amiezii de ieri. Am pus ca
gărzile de la poartă să fie pedepsite pentru că nu i-au arestat.
– Iar Ehiru era cu ea.
Prinţul oftă.
– Credeam că Colectorii sunt corecţi.
– Ai curaj!
Superiorul părea înfuriat la culme.
 – Dacă Ehiru consideră că femeia este decăzută, o va lua. El…
– Nu pot aştepta până se hotărăşte, se răsti Prinţul. Dacă femeia ajunge în
Kisua, nu mai putem să prevedem ce vor face Protectorii. Vreau să fie luaţi
prin surprindere, înspăimântaţi. Previzibili.
Oftă.
– Charris, trimite un porumbel mesager spre sud. Pot trupele noastre să
depăşească această caravană?
– Dacă menestrelii au luat-o pe calea de lângă râu, cu uşurinţă. Dacă s-au
dus prin deşert, va fi mult mai dificil. Fiecare caravană îşi urmează propria
rută. Dacă trec prin Tesa, oamenii mei i-ar putea prinde.
– Vezi să facă aşa.
Glasul Prinţului avea un ton poruncitor.
– O vei ucide chiar sub ochii lui Ehiru? întrebă Superiorul. O să-i arăţi făţiş
decăderea ta şi mai aştepţi să te slujească?
Câteva clipe, nimeni nu scoase un cuvânt.
– O va vedea, în cele din urmă, Superiorule, spuse Prinţul, cu glasul
încărcat de înţelesuri. În fond, decăderea se întinde peste tot în jurul lui.
Superiorul nu răspunse. Cel de-al treilea om – Charris – îşi drese glasul în
tăcerea stânjenitoare care se aşternuse.
– Ce se întâmplă cu Colectorul după moartea femeii? întrebă, într-un
târziu, Charris. Sau dacă deja a ucis-o?
– Îmi ţin promisiunile făcute fratelui meu, zise Prinţul. Dacă a omorât-o,
atunci escortaţi-l înapoi aici şi permiteţi-i să se întoarcă la Hetawa. Toate
acuzaţiile împotriva lui vor fi retrase. Nu-i aşa, Superiorule?
Cu un glas şoptit, Superiorul răspunse:
– Da.
– Dacă n-a ucis-o, continuă Prinţul, atunci târgul nostru cade. Capturaţi-l
şi aduceţi-l înapoi, dar la Yanya-iyan. Neatins, te rog. Voi avea alte planuri cu
el.
– N-ai să îndrăzneşti.
Vorbise Superiorul, clocotind de furie şi teamă, simţi Rabbaneh.
– N-ai să îndrăzneşti.
– Îndrăznesc mult mai multe decât ţi-ai putea imagina, Superiorule.
Se lăsă tăcerea. Apoi ceramica se ciocni de ceramică în timp ce lichidul
curgea.
– Acum fugi înapoi în ascunzătoarea aia a ta şi fă-te mic de frică acolo până
când o să am nevoie de tine.
Spre uimirea lui Rabbaneh, Superiorul nu reacţionă la această insultă.
Judecând după foşnetul de haine şi târşâitul sandalelor, întâlnirea luase
sfârşit.
 Rabbaneh coborî iute pe burlan. Dispăru din nou pe alee şi trecu strada
spre clădirea din apropiere. Umbrele îl înghiţiră chiar când uşa casei zhinha
se deschise. Superiorul păşi afară, făcu un gest scurt spre Santinelele sale să-
l urmeze şi porniră împreună prin noapte.
Urcând pe acoperiş, Rabbaneh se întoarse în locul unde zăcea adormit
străjerul, cu scarabeul-jungissa încă zumzăind uşor pe fruntea sa.
– Eşti un om norocos, şopti Rabbaneh, luând piatra şi punându-şi degetele
peste ochii lui. Vei avea un vis plăcut, despre cum ai chiulit de la îndatoririle
tale trăgând un pui de somn. Căpitanul tău te va pedepsi, fără doar şi poate,
însă nu vei plăti cu viaţa. Fiindcă nu-ţi vei aminti că m-ai văzut pe-aici, decât
ca un fragment de vis.
Urzi visul, trimiţându-l în mintea omului, în timp ce vorbea. Nu era cea
mai etică aplicare a narcomanţiei, dar poate că Hananja îi va ierta acest abuz
pentru că intenţiile sale erau pure. Şi pentru că viaţa unui frate de cale era la
mijloc, cu toate că numai zeii ştiau ce se mai putea face în acest moment.
Era destul că ştiau, decise Rabbaneh, şi se grăbi acasă pentru a-i împărtăşi
informaţiile lui Sonta-i.
 20
Spune-mi, Mamă Lună, o, spune-mi
Ai-yeh, yai-yeh, e-yeh
Când va veni Fratele Somn arătându-se?
În noaptea dansului pe râu?
Ai-yeh, an-yeh, e-yeh
În tihna visului sub Razele Lunii?
Ai-yeh, hai-yeh, e-yeh
Spune-mi, Mamă Lună, o, spune-mi
Ai-yeh, kuh-yeh, e-yeh
Cine mi-l va aduce pe fratele meu acasă?
Ai-yeh, si-yeh, e-yeh
Totuşi îl voi primi cu cântece
Ai-yeh, nai-yeh, e-yeh
Trebuie, oare, să-mi cânt cântecul singur?
(Înţelepciune)

În prima zi după plecare din oraş, caravana traversă un afluent al râului

Sângele Zeiţei, trecând printr-un sat numit Ketuyae. Acolo, Nijiri văzu pentru
o primă oară cum trăiau cei din oraşele de pe malul râului. Cântecele ritmice
de muncă ale femeilor care spălau rufele îi stăruiau în minte, la fel şi
amintirile mai puţin plăcute ale nefericirii omeneşti. Unele dintre
construcţiile folosite drept locuinţe în Ketuyae erau doar ceva mai mult decât
colibele din chirpici şi beţe şi frunze de palmier. Satul era prea mic ca să fie
învrednicit cu un templu al Hananjei. Nijiri văzu doar un singur Colector
suprasolicitat, a cărui cocioabă era doar cu puţin mai aranjată decât restul.
Nu existau cripte publice pentru morţi, doar parcele de pământ, unde
trupurile – care nici măcar nu erau arse – erau îngropate fără fasoane. Nu
văzu nicio fântână curată, nicio baie publică. N-ar fi putut deosebi castele
superioare de servitori. Când întrebă un tovarăş de drum din caravană cum
erau şcoliţi copiii din sat, primi drept răspuns doar o înălţare din umăr.
Acum Ketuyae era doar o amintire dragă. Înaintaseră din greu două zile,
trecând prima dată printre dealurile stâncoase şi aride, apoi peste dunele
vaste, măturate de vânt din O Mie de Pustietăţi. De fapt, deşertul nu avea mii
de mile întindere, înţelese Nijiri, însă era greu de crezut altceva când, de pe
spatele cămilei nu vedea, în orice direcţie, altceva decât nisip şi pâcla iscată
de căldură. Cele patru zile de călătorie rămase păreau mii de ani.
Se pierduse într-o contemplaţie nefericită a firelor de nisip de sub ochii
săi, copleşit de căldură şi de şiroaielor de transpiraţie prelingându-i-se pe
spate, când fu luat pe neaşteptate şi scos din suferinţă de apa rece împroşcată
peste faţa şi gâtul său. Ţipă şi privi în jur, văzându-l pe Kanek, unul dintre fiii
lui Gehanu, rânjind spre el de pe o altă cămilă, cu un bidon deschis în mâinile
sale.
– Trezeşte-te, orăşeanule.
Kanek râdea.
– Aproape că am ajuns.
– Am ajuns…?
Nijiri îşi şterse apa, încercând să priceapă. Nu puteau fi încă în Kisua. Şi
de ce risipea Kanek apa?
– E oaza Tesa, orăşeanule. Vezi?
Arătă în faţă. Nijiri îi urmări braţul cu privirea şi văzu la început ceva ce
părea să fie doar un alt miraj sclipind la orizont. Apoi observă palmierii
înălţându-se spre cer şi clădirile înghesuite pe lângă trunchiurile lor.
Kanek aruncă iar cu apă peste el.
– În curând facem baie şi bem câtă apă vrem, o să ne spălăm hainele, aşa
că n-o să mai mirosim ca nişte grămezi de bălegar. Trezeşte-te!
Veselia lui era molipsitoare, iar Nijiri începu şi el să arunce cu apă spre
Kanek, ca răspuns, udându-l pe cinste înainte ca Gehanu să se întoarcă
pentru a-l pune la punct cu o privire de la câteva cămile distanţă. Totuşi,
moralul întregii caravane părea să crească pe măsură ce se răspândea vestea.
Nijiri se uită în jur după Ehiru, întrebându-se dacă ar fi îndrăznit să-şi
stropească fratele, iar buna sa dispoziţie se risipi de îndată. Cămila lui Ehiru
se târa la capătul caravanei, mişcându-se mult mai greu decât suratele sale.
Pe spatele ei, Ehiru călărea cu capul în jos şi cârpa de pe cap atârnându-i în
jurul feţei, fără să dea vreun semn că ar fi auzit vestea.
– Du-te şi trezeşte-l pe prietenul tău, zise Kanek, urmărind privirea lui
Nijiri. Cred că-i tot prin deşert.
Nijiri dădu din cap şi-şi struni cămila, mergând spre capătul coloanei
caravanei până când ajunse în dreptul lui Ehiru.
– Frate? zise el.
Îşi ţinea glasul scăzut, cu toate că niciunul dintre călătorii caravanei nu
era destul de aproape pentru a-l auzi. Capul lui Ehiru se ridică încet; îşi
concentră privirea asupra lui Nijiri, ca şi cum s-ar fi aflat la mare distanţă.
– Nijiri. E bine totul?
Cu siguranţă nu, Frate.
– N-ai auzit? Ajungem în curând în Tesa.
– Atât de repede? Bine.
Vorbea încet, însă Nijiri îi simţi detaşarea din voce. Aşa începea
întotdeauna schimbarea, cu pranja. Atenţia Colectorului se orienta, treptat,
înspre interior pentru a se concentra asupra confruntării viitoare, consumând
puţin pentru emoţiile personale neimportante. Acesta era singurul semn care
răzbătea la suprafaţă. Însă undeva, înlăuntrul lui Ehiru, în spaţiul fără formă
dintre carne şi suflet, umblikehul care-l ţinea întreg era uscat şi crăpa. Fără
sânge de vis care să-o hrănească, această legătură se va zdrenţui, lăsându-i
sufletul să penduleze incontrolabil între starea de veghe şi vis. În cele din
urmă, legătura se va rupe şi sufletul lui Ehiru va zbura eliberat către moarte,
însă nu înainte de a-şi fi pierdut orice abilitate de a deosebi viziunile de
realitate.
Iar în timp ce Ehiru se va strădui să-şi păstreze mintea întreagă, sufletul
său va fi flămând, atât de flămând după pacea dăruită de sângele de vise. Dacă
îşi va pierde stăpânirea de sine fie şi o singură dată…
Dacă şovăie, va trebui să-l Colectez.
Era pregătit pentru asta? Abia antrenat, departe de casă, sub presiunea
timpului? Nu, desigur că nu era. Şi chiar dacă ar fi putut să se pregătească el
cumva, va reuşi apoi să-ţi menţină în suflet pacea perfectă, aşa cum trebuia
să facă un Colector?
Mult mai dur decât ar fi vrut, Nijiri îşi puse mâna pe cea a lui Ehiru.
– S-ar putea să treacă vreo câteva ore până când ajungem la oază, Frate,
zise el, pentru a-i distrage atenţia. Ţi-e foame?
Se scotoci prin robe şi găsi unul dintre săculeţii din pânză pentru mâncare,
care fusese împărţită la ultima oprire.
– Am prăjitură din seminţe de hekeh, rămasă de la micul dejun. Gehanu
le tăvăleşte în miere…
Scoase prăjitura lipicioasă afară şi i-o întinse.
Ehiru îi aruncă o privire, se cutremură de parcă priveliştea îi făcea greaţă
şi se uită în altă parte. Nijiri se încruntă.
– Ce s-a întâmplat, Frate?
Ehiru nu zise nimic.
Deci avusese o viziune. Mult prea curând, nu trecuseră decât trei ori patru
zile de când Ehiru îşi dăduse ultima zeciuială Împărtăşitorilor. Nijiri îşi păstră
un ton neutru şi spuse:
– Povesteşte-mi ce-ai văzut, Frate, te rog.
Ehiru oftă.
– Insecte.
Nijiri se strâmbă şi începu să învelească la loc prăjitura. Majoritatea
viziunilor erau nevătămătoare. Dar la fel ca şi durerea din trup, cele neplăcute
serveau drept avertisment pentru minte, indicând un dezechilibru sau o rană.
Era ceva ce Împărtăşitorii reuşeau să rezolve temporar, eliminând excesul de
fiere de vise, adăugând suficient ichor de vise pentru a restabili echilibrul
interior, poate şi alte lucruri. Nijiri nu învăţase niciodată mai mult decât
tehnici de vindecare de bază. Însă numai sângele de vis putea vindeca asta.
– Nu există insecte pe-aici. Dar am să ţin cont de asta până când viziunea
trece, dacă-ţi convine.
– Nu, spuse Ehiru.
Întinse mâna şi rupse o bucată de prăjitură, o duse la gură fără măcar să
se uite şi o mâncă, mestecând posomorât.
– N-a fost decât o viziune. Mănâncă tu restul.
Nijiri se supuse, schimbându-şi poziţia pentru a-şi mai alina durerea din
fese. Dacă nu va mai trebui să călărească niciodată o cămilă se chema că putea
muri în pace.
– Ne putem odihni la noapte cum se cuvine, Frate, zise Nijiri.
Ezită şi apoi adăugă:
– Şi poţi să iei sânge de vise de la mine, suficient cât să ţii la distanţă…
– Nu.
Nijiri deschise gura ca să protesteze, însă Ehiru i-o luă înainte cu un mic
zâmbet îndurerat.
– Stăpânirea mea de sine a fost slabă ultima dată când te-ai oferit, acum s-
a dus cu totul. Nu doresc să te ucid, învăţăcelul meu.
Alegerea cuvintelor sale îl îngheţă pe Nijiri, în pofida căldurii din deşert.
– Colectarea nu înseamnă ucidere, Frate.
– Oricum ar fi, ai muri.
Ehiru oftă, ridicându-şi capul pentru a privi spre oaza îndepărtată.
– În orice caz, s-ar putea să existe o altă cale.
– Poftim?
Ehiru arătă cu capul spre mijlocul caravanei. Un palanchin uşor, din lemn
de balsa şi in, se legăna printre capetele înfăşurate în pânză, cărat de tineri
solizi, călare pe cămilele cu pasul cel mai lin. Din palanchin răzbătea o tuse
chinuitoare şi obosită.
– Matroana lor, spuse Ehiru foarte încet. Am mai auzit o asemenea tuse şi
altă dată. Părerea mea este că suferă de pe urma plămânilor întăriţi sau poate
de boala tumorilor.
– Fierea de vise ar putea-o vindeca pe ultima, dacă are puterea de a o
suporta, spuse Nijiri, încercând să-şi amintească lecţiile sale de Împărtăşitor.
O văzuse pe bătrână în timpul ceasurilor de odihnă. Era o făptură pirpirie
şi veselă, care, probabil, fusese sprintenă înainte de boală, acum şaptezeci de
inundaţii, pe puţin. Trupul său bătrân va răspunde cu mai mare încetineală
la puterea de vindecare a umorilor, însă efortul nu era lipsit de speranţe.
– Nu ştiu nimic despre plămânii întăriţi, totuşi…
 Glasul i se pierdu, înţelegând brusc ce voia să spună Ehiru.
– O…
Ehiru dădu din cap, privind palanchinul.
– Ar fi putut vizita Hetawa înainte ca menestrelii să plece din Gujaareh,
însă n-a făcut-o.
Nu vrea să fie vindecată! Nijiri îşi înăbuşi emoţia. Era cea mai bună dintre
toate circumstanţele posibile. Şi totuşi, cuvintele furioase ale lui Ehiru de
acum câteva nopţi, când Nijiri se refăcea după atacul Secerătorului, îi
zăboveau în minte.
– Aşadar… te-ai răzgândit în legătură cu încercarea ta?
Nu spusese „să te confrunţi în pranje“, pentru că nimeni nu vorbea despre
astfel de lucruri printre oamenii obişnuiţi, nici măcar în şoaptă.
– Nu. Intenţionez încă să mă supun judecăţii Ei. Însă acum trebuie să caut
sânge de vise, altfel aş deveni prea periculos pentru însoţitorii noştri.
Oftă.
– Odată ce-am rezolvat chestiunea decăderii Hetawei, atunci o voi putea
contempla pe a mea.
– Da, Frate.
Nijiri încercă să se bucure de această amânare.
– Desigur, există o singură binecuvântare în asta. Vei avea, în cele din
urmă, şansa de a asista la o Colectare.
Nijiri îşi ţinu respiraţia, nu se gândise deloc la aşa ceva.
– Vei discuta cu ea, Frate? Diseară? Pot să iau şi eu parte?
Ehiru scoase un chicotit dogit, fapt care mai înlătură o parte din temerile
lui Nijiri. Dacă Ehiru mai era capabil încă de umor, nu era atât de pierdut pe
cât se temuse el.
– Diseară, da, am să fac estimarea. Poţi să iei parte, dacă şi ea doreşte asta,
lacomul meu învăţăcel.
Apoi redeveni sobru.
– Asta serveşte scopurilor noastre, Nijiri, însă nu trebuie să uităm
niciodată că nevoile purtătorului zeciuielii sunt pe primul loc.
– Da, Frate.
Rămaseră tăcuţi tot restul drumului până în Tesa. Palmierii se înălţau din
nisip până când se întinseră tot mai mult, ca nişte munţi, pe măsură ce se
apropiau. Oraşul de dincolo de ei era în mod limpede mult mai prosper decât
fusese vreodată Ketuyae. Între case existau fâşii înguste de pământ,
folosindu-se avantajele unui sistem de irigaţii care părea să fie conectat la
întâmplare prin întregul oraş cu ajutorul unor conducte din lut ars. Plante în
ghivece creşteau oriunde conductele de irigaţie nu mai puteau ajunge, pe
balcoane şi acoperişuri şi pe la colţul străzilor. Vederea a atât de mult verde
îi ridicase din nou moralul lui Nijiri. Furişă o privire spre Ehiru şi fu bucuros
să vadă că mentorul său părea să-şi fi recăpătat şi într-o oarecare măsură
vigilenţa, şezând mai drept pe cămila sa şi privind în jur cu interes.
Copiii ieşiră pe dată în întâmpinarea lor, înconjurând caravana, flecărind
într-un dialect gujaareean plăcut urechii, dar pe care Nijiri îl găsi greu de
înţeles. Ofereau dulciuri, sticle cu apă, flori şi alte flecuşteţe de bun venit.
Adulţii ieşeau de prin case sau ridicau privirea de la îndeletnicirile lor,
făcându-le semn cu mâna. Gehanu, în aparenţă bine cunoscută printre cei
din oraş, le făcea şi ea semne şi striga saluturi în timp ce călărea mai departe.
Caravana continuă să înainteze până când strada se lăţi şi se treziră în faţa
oazei însăşi: un iaz circular, înconjurat din toate părţile de un zid jos, de
numai câţiva metri lungime, dar era, în mod limpede, inima satului. Toate
drumurile duceau într-acolo, liniile de irigaţie se împrăştiau dinspre zidurile
ei precum spiţele unei roţi.
Aici se opri întreaga trupă şi descălecară, legând cămilele pe lângă
jgheaburile pregătite pentru animalele care se adăpau. Gehanu se duse
printre oamenii săi anunţând cu voce tare ordinele proprii şi regulile din oraş:
bunurile caravanei vor fi păzite în schimburi, nu erau permis niciun fel de
dispute la marginea apei şi toată lumea trebuia să facă măcar o vizită la băile
publice.
– Altfel, nicio fată şi niciun flăcău de pe-aici nu se va uita a doua oară la
voi, spuse ea.
Un grup de fete din Tesa, în trecere, chicoti ca să sublinieze ideea.
Nijiri petrecu o vreme descărcând cămilele şi hrănindu-le, împreună cu
ceilalţi. Spionă cu privirea, pe ascuns, palanchinul aşezat la pământ şi văzu
cum un tânăr ajută o bătrână să meargă prin jur ca să-şi dezmorţească
picioarele. Se oprea după câţiva paşi pentru a scoate o tuse seacă şi hârâită.
De fiecare dată rămânea vizibil secătuită, aplecându-se şi mai tare pe braţul
tânărului. Era slabă şi firavă şi probabil că era bolnavă de luni bune. Inima lui
Nijiri se strânse de simpatie şi furie.
– Ai gânduri ucigaşe, băiete?
Nijiri se întoarse şi-o văzu pe Sunandi în apropiere, turnând un vas cu apă
în jgheabul animalelor. Arăta din cap până-n picioare ca un caravanier
îndârjit: buzele ei pline erau acum crăpate, pielea, uscată şi nu mai avea
robele viu colorate pe care le purtase la Etissero, nici cerceii şi nici colierele.
Aici, purta doar nişte robe fără formă, una peste alta, în nuanţe pământii, la
fel ca toată lumea, singurele straie potrivite pentru călătorii din inima
deşertului. Pânza cu care-şi acoperise părul tuns foarte scurt îi scotea în
evidenţă faţa cu trăsături ascuţite, cu ochi mari – Nijiri trebui să admită, fără
tragere de inimă, că era frumoasă –, dar în afară de asta, putea foarte bine să
treacă drept o jongleriţă sau o dansatoare din trupa caravanei.
Nu-l privea în timp ce lucra, vorbind în şoaptă, însă el desluşi tonul tăios.
– Crezi că-i mai bine pentru ea să sufere în acest fel? întrebă el. Un
Împărtăşitor i-ar putea uşura durerea.
– Pentru un preţ.
– Câteva vise! De la o bătrână ca ea, ar fi bogate. Toţi gujaareenii ar putea
beneficia de puterea dinlăuntrul ei.
Ea se îndreptă de spate şi-şi frecă fruntea cu o mânecă, apoi îi aruncă o
privire.
– Pari un vultur, îi zise, dând roată celor slabi, aşteptând ocazia să te
înfrupţi. Toţi cei ca tine, pioşii, bine intenţionaţii hoitari.
Nijiri simţi fierbinţeală, apoi răcori trecându-i prin tot trupul. Puse jos
coburul pe care-l ducea şi se întoarse să o înfrunte.
– Te jeluieşti pentru fata ta din nord, zise el, cu glas scăzut. Nimeni nu ţi-
a uşurat vreodată durerea, aşa că am să-ţi iert insulta. Însă tu, cu viaţa ta
scăldată în minciuni şi depravare, nu poţi înţelege niciuna dintre
binecuvântările Hananjei. Pentru asta mi-e milă de tine.
Ea se holbă la el. Nemaiavând încredere în sine că va reuşi să se comporte
cum se cuvenea, Nijiri se întoarse şi o luă spre oază, acolo unde Ehiru îi ajuta
pe ceilalţi să toarne apa în jgheaburile pentru animale. Nijiri i se alătură şi,
fără niciun cuvânt, îl ajută până când treaba fu isprăvită. Apoi Ehiru, care
bineînţeles că-i observase starea, îl luă de braţ şi-l trase spre un loc liniştit,
lângă taraba unui vânzător de nutreţ.
– Spune-mi, atât rosti el, iar Nijiri se supuse.
Când termină de povestit, furia lui fusese înlocuită de ruşine. Ehiru nu
scoase o vorbă vreme îndelungată, doar se uită la el, iar Nijiri izbucni în cele
din urmă:
– N-ar fi trebuit să mă înfurii. Suferea. Ar fi trebuit să-i ofer alinare.
– Da, zise Ehiru, însă bănuiesc că n-ar fi vrut niciun fel de alinare din
partea celui pe care-l învinuieşte de moartea slujitoarei sale.
– N-am ucis-o eu pe fată! Monstruozitatea aceea a făcut asta!
– Pentru ea, tu şi Secerătorul – la fel şi eu – suntem unul şi acelaşi.
Nijiri îşi încrucişă braţele pe piept, legănându-se de pe un picior pe
celălalt.
– N-am înţeles niciodată de ce se tem oamenii de Colectare, spuse el.
Barbarii nu ştiu altceva, însă kisuatienii o venerează pe Hananja, chiar dacă
nu în acelaşi fel ca noi. Sunt civilizaţi.
Privi spre Ehiru şi văzu buzele mentorului său întinzându-se într-un
zâmbet.
– Civilizaţia s-ar putea să nu fie chiar aşa cum crezi tu, Nijiri.
 Ehiru îl apucă de umăr strângându-l înţelegător o clipă, apoi îl trase să-l
însoţească spre caravană.
– Însă, pe viitor, când zeciuitorul atacă furios, iar tu te simţi furios la
rândul tău, gândeşte-te la maică-ta.
Nijiri se opri din mers, uluit.
– Mama mea? Dar a murit în pace. Fata din nord nu.
– Şi mama mea a murit în pace, vorbi Ehiru. Nu cu ajutorul vreunui
Colector, ci prin propriile puteri de zeiţă. Şi totuşi, ani întregi după aceea mi-
am dorit să nu fi murit. Chiar ştiind că o voi vedea din nou în Ina-Karekh, m-
am gândit doar la faptul că n-am să pot să mai vorbesc niciodată cu ea, n-am
să-i mai simt niciodată mâinile cuprinzându-mă, n-am să-i mai simt
mirosul… nu cât timp trăiesc. Uneori, simt durere. Tu?
Brusc, o veche durere se cuibări în inima lui Nijiri, mai ascuţită decât
fusese ani la rând.
– Da.
Şi spunând-o, înţelese. Dacă el mai simţea încă o asemenea durere după
atâţia ani, deşi ştia că mama lui murise în pace, cât de rea putea să fie durerea
lui Sunandi, a cărei suferinţă era încă proaspătă şi sporită de împrejurările
cumplite ale morţii copilei?
– Vezi? zise Ehiru.
Se opriră şi priviră amândoi în sus. Caravana începea să se aşeze,
ridicându-şi corturile într-o piaţă pavată, pregătită exact în acest scop de
săteni. De cealaltă parte a pieţei, o fetiţă ajuta o bătrână să intre într-un cort
mare, rotund şi plin de ornamente.
– Cei îndureraţi merită compasiunea noastră, spuse Nijiri, cu gândul la
acea zi îndepărtată, din magherniţa slujitorilor. N-am să mai uit asta, Frate.
Ehiru dădu din cap şi se întoarseră împreună la corturi, ca să se
pregătească pentru Colectare.
 21
Un Colector va aduce imediat toate contribuţiile adunate în Hetawa, pentru
a fi încredinţate fraţilor săi de pe calea Împărtăşitorilor. Numai cele mai mici
părţi pot fi păstrate de Colector pentru sine.
(Lege)

Ehiru îşi reluă prefăcătoria de aristocrat scăpătat şi-o găsi pe Gehanu în

cort.
– Aveţi rădăcini de eathir, stăpână? Prin unele părţi se numesc ghete.
Gehanu se opri din mestecat carnea condimentată dintr-o frigăruie.
Femeile din sat veniseră printre oamenii trupei de menestreli, în timp ce
aceştia despachetau, vânzând mâncare şi băutură.
– Ai de gând să adormi pe cineva?
Ehiru zâmbi şi-şi atinse propriul pântec, chiar sub coaste.
– Ghete poate uşura spasmele de-aici. Uneori opreşte şi tusea.
Ea-şi arcui sprâncenele.
– Ah. Asta-i pentru Talithele, nu?
– Acesta-i numele bătrânei? Da, stăpână.
– Nu prea pari tu vreun tămăduitor.
– Există vindecători în familia mea, stăpână. Unii chiar slujesc în Hetawa,
în Gujaareh. Am învăţat câteva lucruri.
– Hmmm. Stai aşa. Kanek!
Zbieretul ei aproape că-l luă pe Ehiru prin surprindere, însă se obişnuise
deja cu purtările femeii în ultimele câteva zile. Afară se auziră paşi târşâiţi,
iar apoi Kanek îşi băgă capul în cort, încruntându-se.
– Du-te şi caută-l pe căpetenia satului şi cere-i rădăcină de ghete, îi spuse
Gehanu.
– Ghete? Vinul de palmier are un gust mai bun, Maică.
– Tu doar fă-o, shiffa obraznic ce eşti.
Continuă să se uite urât până când băiatul dispăru. Îi auziră bodogănelile
pe când sunetul paşilor săi se îndepărtă.
– Mulţumesc, stăpână.
Ehiru îşi lipi ambele palme şi se aplecă peste ele.
– Ete sowu-sowu.
Ehiru se gândi că limba s-ar putea să fie penko, însă nu putea fi sigur.
Măcar gujaareeana ei era fluentă, cu toate că avea tendinţa de a vorbi prea
repede şi lui îi trebuia ceva timp ca să înţeleagă cuvintele cu accentul ei.
– Dacă poţi s-o faci pe Talithele să se simtă mai bine merită să-i rămân
datoare ticălosului ăla lacom şi bătrân care conduce oraşul.
Lăsă jos frigăruia şi se scotoci un moment printre robe, scoţând la iveală,
în cele din urmă, o pipă lungă. Ridică din nou glasul:
– Şi un tăciune din foc!
Un zgomot slab şi nervos a fost singurul răspuns.
Ehiru zâmbi.
– E bine să ai fii care să te servească.
– Ah-che, ca şi băiatul acela al tău, hmm? Îl tot văd dând mereu târcoale,
asigurându-se că nu te supără nimeni prea mult, ocupându-se de probleme
înainte să-ţi dai tu seama.
Nu văzu expresia de surpriză a lui Ehiru pe când se scotocea din nou,
pentru a scoase la iveală nişte frunze uscate, pe care începu să le îndese în
pipă.
– Dacă fiii mei ar fi la fel de isteţi şi de grijulii… Desigur, Niri nu-i fiul tău.
Ea-şi ridică privirea spre el, cu ochii ei mari, de femeie din sud, strălucitori
şi necruţători.
– Nu, stăpână, nu-i.
Ea mormăi şi muşcă încă o bucată de carne de pe frigăruie.
– Încălzitor de pat?
Ehiru zâmbi la această idee.
– Protejat. Îl învăţ despre viaţă.
Gehanu mârâi amuzată.
– Şi te ascultă? Motro sani’i… un miracol care-i uluieşte chiar şi pe zei.
– Ascultă ce-i convine lui.
Ehiru zâmbi.
– Tinerii…
– Hmm. Prea tânăr ca să aibă minte, prea bătrân să-l baţi. Dar fetişcanele
sunt şi mai rele, crede-mă. Am trei fete acasă, împreună cu ceilalţi trei fii.
Probabil ar trebui să-l bat pe soţul meu că mi i-a sădit pe toţi în pântece, dar
e drăguţ şi nici nu mănâncă mult, aşa că-l ţin prin preajmă.
Îşi ridică fruntea, examinându-l.
– Tu eşti drăguţ. Ai vreo soţie?
Ehiru ar fi dorit din tot sufletul să vină Kanek degrabă.
– Nu, stăpână.
– Eşti în căutarea uneia?
Rânji, dezvelind o pauză măricică între dinţii din faţă. În ţinuturile din
sud, aceasta însemna o femeie plină de pasiune, ori aşa auzise Ehiru.
– Nu, stăpână.
– De ce nu?
– Sunt slujitor, stăpână.
 El şi Nijiri se deciseseră să-şi menţină deghizarea tot timpul, cu toate că
Gehanu ghicise deja că nu erau ceea ce păreau. Nu ştia întregul adevăr şi nu
exista nicio cale de a şti cine-ar putea trage cu urechea prin pereţii subţiri ai
corturilor.
– Ar trebui să-mi iau mai mulţi servitori, nu? Nefe e drăguţă.
Ehiru se sili să râdă.
– Adevărat, însă ea-i dintr-o lume diferită, stăpână.
– Hm, da. Oricum, asta n-are timp de făcut copii. E mai tot timpul
ocupată, mereu îngrijorată de ceva. Are nevoie de un bărbat simpatic şi blând,
ca tine, însă nu se va domoli niciodată destul pentru asta.
Prelata de la intrare se ridică din nou – spre marea uşurare a lui Ehiru – şi
Kanek se strecură înăuntru.
– Ghete.
Puse pe covoraşul din cort o băşică mică, legată cu o curea din piele.
– Ce-a vrut pentru asta căpetenia satului? întrebă Gehanu.
– Nimic. A fost atât de surprins că noi vrem aşa ceva, încât mi-a dat-o fără
să-mi ceară nimic în schimb.
– Ha! Probabil că a devenit senil. Bine. Am să mai fac ceva afaceri cu el
mâine. Acum du-te şi îmbăiază-te că puţi.
Kanek îşi dădu ochii peste cap, în spatele lui Gehanu, făcu cu ochiul şi
rânji spre Ehiru, apoi plecă. Ehiru făcu o plecăciune umilă în semn de
mulţumire şi se întinse după băşică. Mâna lui Gehanu se lăsă peste degetele
sale, oprindu-l.
– Acum înţelegi că metodele noastre sunt diferite de ale tale, da?
Gura ei se întinse în ceea ce nu era chiar un zâmbet, ochii îi erau severi.
– Ştiu că vremea ei va veni cât de curând, nu sunt proastă. Dar aminteşte-
ţi: nu ţi-a cerut serviciile.
Ehiru încremeni, pricepând brusc ce însemnau vorbele ei şi întrebându-se
cum îşi dăduse ea seama. Decise, până la urmă, că nu avea nicio importanţă.
Astfel de lucruri erau după voia Hananjei.
– Îi voi respecta dorinţele, zise el, renunţând la stilul umil de a vorbi folosit
înainte. Viaţa ei nu-i periculoasă, aşa că moartea e alegerea ei.
Gehanu îi trimise o privire lungă şi cercetătoare, însă în final încuviinţă
din cap şi-i eliberă mâna.
– Am întâlnit unul ca tine cândva, cu mult timp în urmă, zise ea. A venit
să ia un gujaareean din trupa noastră, al cărui apendice se rupsese. Era tăcut
şi ciudat, ca şi tine, însă în ochii lui exista multă blândeţe.
Ehiru lăsă beşica de eathir, acum că ştiau amândoi că nu-i trebuia. Dacă
bătrâna-l refuza, oamenii lui Gehanu i-l puteau pune în ceai.
– Aşa m-ai descoperit?
 – Bănuiam, însă nu eram sigură. Nu era mohorât ca tine. Nu credeam că
ăştia ca tine sunt trişti sau nebuni, ori aşa ceva.
Îşi miji ochii spre el.
– Şi nici tu n-ar trebui să fii, nu? Ce-i cu tine?
– Mă pregătesc să mor.
– Şi pentru numele zeilor, de ce?
Nu se putu hotărî să mintă, deşi ştia că adevărul ar face-o să se simtă
stânjenită.
– Am distrus sufletul unui om.
Gehanu îşi ţinu respiraţia şi se trase înapoi, cu groaza întipărită clar pe
faţă. Apoi, aceasta dispăru, făcând loc îngrijorării.
– A fost un accident?
Atât de puţini au pus această întrebare. Era o uşurare să nu-şi asume răul.
– Da.
Îşi coborî privirea spre propriile mâini.
– Şi nu. A fost vorba de nepricepere. Mi-am uitat îndatorirea şi-am lăsat
teama şi prejudecăţile să-mi dicteze acţiunile. Doar pentru o clipă, însă a fost
destul.
Ea se încruntă.
– Ai intenţia să faci asta din nou?
– Bineînţeles că nu. Însă există…
– Atunci încetează cu văicăreala şi mergi mai departe.
Ea dădu dintr-o mână şi observă că ţinea între degete pipa stinsă.
– Ce uitucă mai sunt şi eu.
Puse pipa jos.
– Bunica mea are nevoie de tine, Colectorule, aşa că revino-ţi şi fă-ţi
treaba. Du-te acum.
Clipi surprins.
– Ai încredere în mine să fac această îndatorire aşa cum se cuvine?
– Eşti surd?
Ehiru deschise gura, apoi o închise. Ea îi răspunsese deja. Se simţi copleşit
un moment, de parcă sufletul i-ar fi plesnit de recunoştinţă şi groază, căci ce
s-ar fi întâmplat dacă rata Colectarea şi de astă dată?
Nu. Gehanu avea dreptate. Talithele avea nevoie de Colectorul Ehiru, nu
de penitentul jalnic din ultimele câteva zile. Trase adânc aer în piept şi-şi
îndreptă spatele.
– Accept însărcinarea ta. Am să mă pregătesc şi-apoi am să vorbesc cu
bătrâna Talithele, pentru a face o Estimare a Adevărului.
Ea-şi înclină capul în semn de aprobare în vreme ce el se ridică în picioare
şi plecă.
 Nijiri dădea târcoale prin apropiere, desigur.
– Mai întâi, o baie, zise Ehiru, iar băiatul îl urmă fără niciun cuvânt în baia
publică din sat. Ehiru plăti pentru amândoi, iar un sătean îi conduse în
camera pentru spălat, unde se dezbrăcară şi stătură până când bărbatul îi
frecă pe amândoi cu frunze de palmier şi săpun aspru. După limpezire, îi
conduse în camera de îmbăiere pentru a se scălda în apa caldă, uleioasă şi
înmiresmată. Nijiri păstră o tăcere respectuoasă în tot acest timp,
îngăduindu-i lui Ehiru câteva momente preţioase pentru a se ruga. După ce
se scăldă destul, Ehiru descoperi cu surprindere că mintea-i era liniştită,
sufletul, în pace. Îşi înălţă capul. Când văzu ochii lui Ehiru, Nijiri, care-l
supraveghease, zâmbi.
– Să mergem, zise Ehiru.
Părăsiră bazinul, se uscară, îmbrăcară haine curate, apoi se îndreptară spre
cortul lui Talithele.
– Aşteaptă afară, îi spuse el lui Nijiri, iar băiatul dădu din cap şi se strecură
în umbrele din spatele cortului. Va ieşi de-acolo numai când şi dacă-l va
chema Ehiru, iar asta se va întâmpla numai dacă Talithele îl va dori acolo.
Tabăra menestrelilor se pregătise, în cea mai mare parte, pentru seară,
deşi unii dintre membrii mai tineri începuseră un spectacol improvizat,
cântând din lire şi cinele la marginea apei. Ehiru nu auzea niciun zgomot
venind din interiorul cortului. Slujitoarea lui Talithele fie plecase, fie dormea
alături de ea. Dacă ar fost gujaareeni, ar fi intrat fără să întrebe. În loc de asta,
bătu darabana cu degetele pe pielea bine întinsă a cortului.
– Bătrână mamă? Am putea vorbi?
În cort se simţi o foială, urmată de tusea seacă a bătrânei. După ce tusea
încetă, se auzi:
– Oricât de mult, indiferent cine eşti. Vino.
Ehiru se strecură înăuntru. Cortul era spaţios şi confortabil, luminat de o
lampă din ceară de albine, care atârna sub gaura pentru fum. Aroma de miere
nu prea reuşea să acopere mirosul de bătrâneţe şi boală, însă Ehiru nu lua
asta în seamă. Blănuri groase acopereau podeaua şi îmblânzeau duritatea
pietrei. Pereţii interiori ai cortului fuseseră împodobiţi cu modele
geometrice, viu colorate, într-un stil sudic pe care nu-l recunoscu. În mijlocul
încăperii se aflau două aşternuturi din paie, dar numai unul era ocupat în acel
moment. Bătrâna era acolo, străduindu-se să şadă în capul oaselor şi să-şi
salute oaspetele.
Ehiru se repezi s-o ajute, lăsându-se pe vine lângă ea şi sprijinind-o de
teancul de perne din apropiere.
– Iartă-mă, Talithele-bătrână mamă. N-am dorit să-ţi întrerup odihna.
– Nu mă pot odihni cu tusea asta blestemată, murmură ea.
 El auzi accentul repezit al lui Gehanu în vorbele ei. Ea-şi miji ochii spre el,
măsurându-l din cap până-n picioare.
– Ah-che, eşti băiatul arătos care ni s-a alăturat în Gujaareh. Ţi-au dat
însărcinarea „ai grijă de bătrână“ pentru noaptea asta?
Ehiru zâmbi.
– Ar fi fost o onoare pentru mine dacă ar fi făcut asta, Bătrână mamă, dar
nu. Am venit cu un scop diferit.
Se opri, în vreme ce ea tuşi din nou, răguşit şi cu o durere evidentă. În
apropiere, pe o tavă, se găseau o sticlă cu apă şi o cupă. Când îi trecură
spasmele, el turnă apă în cupă şi i-o duse la buze, ţinând-o cât ea sorbi.
Bătrâna dădu din cap în semn de mulţumire, când isprăvi.
După ce lăsă cupa, Ehiru se opri o clipă, apoi căută în robele sale punga de
la şold. O scoase, o deschise şi-şi răsturnă în palmă însemnele de Colector.
Ea examină pietrele lustruite cu ochii strălucind de curiozitate. El luă
cicada şi o ridică s-o vadă ea.
– Ştii ce-i asta?
Nu încăpea îndoială asupra sclipirii negre-albăstrui a jungissei ori asupra
bâzâitului ei caracteristic când el lovi spatele cicadei. Ochii lui Talithele se
căscară.
– Kilefe, nu? Noi aşa-i spunem pietrei vii. Am auzit eu că zumzăie, însă n-
am văzut asta niciodată.
El zâmbi.
– Noi îi spunem jungissa. Bâzâitul nu-i semn de viaţă, ci magie. Pietrele
cad din cer, din când în când; credem că sunt rămăşiţe din seminţele Soarelui,
împrăştiate pe ceruri. Au fost necesari zece ani pentru cioplirea acesteia, iar
mie mi-au trebuit cinci ani să învăţ s-o folosesc.
Întoarse cicada între degete, cu un aer meditativ.
– Există doar o mână de jungissa pe lume.
Ea dădu din cap, fascinată, dar apoi ochii săi apoşi se îngustară spre el.
– În ţara mea spunem poveşti despre pietrele kilefe şi despre ce fac cu ele
preoţii-războinici din regatele de pe râu.
Ehiru dădu din cap, uitându-se în ochii ei.
– Noi le folosim pentru a ţine farmecele sub control, în timp ce călătorim
cu adormitul în Ina-Karekh… ceea ce numim noi tărâmul viselor.
– Aha.
Se lăsă pe spate, gânditoare.
– Ai venit să mă ucizi.
– Moartea este doar o parte a ceea ce aduc eu.
Ridică o mână şi-i atinse obrazul. Era bătrână, slăbită, îi putea simţi
subţirimea ca de fir de păr a legăturii ei. Cu cea mai blândă atingere a voinţei
sale, o împinse la marginea Ina-Karekhului, dirijând-o cu atenţie printr-un
vis cu o amintire plăcută. O imagine a satului ei natal înflori în mintea
amândurora. În jurul lui se găseau colibe cu acoperişuri din iarbă uscată,
capre fugărite de copii, bibilici scărpinându-se prin praf. Simţi mirosul
bălegarului şi praful de la grânele din hambarul din apropiere. Îl văzu pe
tânărul înalt şi arătos pe care-l iubise cu atât de mult timp în urmă, şi, pentru
o clipă, iubi şi el împreună cu ea.
Cu un oftat de regret, puse capăt visului acolo, trăgând-o foarte încet
înapoi în Hona-Karekh. Era atât de aproape de moarte, încât nu mai avusese
vreme s-o adoarmă pentru acea scurtă călătorie. Ea clipi o dată sau de două
ori, apoi se holbă la el.
– În Gujaareh, sarcina mea este aceea de a-i conduce pe ceilalţi în Ina-
Karekh în felul pe care ţi l-am arătat şi ţie, zise el.
O mângâie pe obraz, admirând frumuseţea în fiecare cută arsă de soare de
pe pielea ei înainte de a-şi lăsa, în cele din urmă, mâinile să se odihnească
într-ale ei.
– Nu am priceperea de a te vindeca, însă, cel puţin, pot avea grijă ca viaţa
ta viitoare să fie paşnică şi plină de cei dragi ţie şi de locurile tale preferate.
Bătrâna îl pironi cu privirea, apoi scoase un oftat prelung.
– Ce mai seducător eşti şi tu! N-am visat niciodată că voi fi curtată din nou,
la vârsta mea, sau că aş putea fi atât de tentată să cedez. Câte femei ai cucerit
cu limba ta mieroasă?
Ehiru zâmbi.
– Niciuna, Bătrână mamă. Femeile le sunt interzise celor ca mine. Dar…
Îşi feri ochii, simţind cum îi luaseră foc obrajii sub privirea ei
cunoscătoare.
– Am iubit multe în timp ce-mi îndeplineam îndatoririle.
– Ti-sowu? Le-ai iubit, spui tu?
Îşi înălţă capul cu cochetărie.
– Mă iubeşti?
Nu se putu abţine să nu chicotească, deşi o făcu încet, ca să nu risipească
farmecul tihnei.
– Cred că aş putea, Bătrână mamă. Atunci când mă împărtăşesc din visele
altora, este dificil să nu-i iubeşti…
Spunând aceste cuvinte, se retrase în tăcere şi aproape că se înfioră sub
asprimea răcorii care-l străbătea. Deci asta fusese? Greşise Colectarea
bromarteanului pentru că, într-un moment după acea viziune ciudată, nu
izbutise să-l iubească pe purtătorul zeciuielii pentru Hananja? Omul îi
displăcuse de la bun început, fără niciun motiv, pentru simplul fapt că era un
barbar. Apoi îngăduise acestei prejudecăţi să învingă simţul datoriei. Nu
izbutise să-şi controleze dezgustul şi teama, aşa cum ar fi făcut în alt caz.
Era atât de pierdut în revelaţie, încât atenţia-i rătăcea în altă parte.
Talithele scoase încă o tuse aspră, care-l readuse cu picioarele pe pământ.
Blestemă în sinea lui şi se descotorosi de gândurile nepotrivite. Intenţionase
s-o facă să rămână calmă şi relaxată, pentru a-i uşura tusea.
Dar pe când ea-şi revenea, ochii săi pătrunzători îi sfredeliră sufletul.
– Ai necazuri, preotule?
El îşi plecă fruntea.
– Iartă-mă, bătrână mamă, gândurile mi-au luat-o razna.
– N-am ce să iert. O greşeală e o nimica toată.
Ea-i zâmbi din nou.
– Însă nu ştii asta, nu-i aşa? Bietul de tine.
– Poftim?
Ea-şi întoarse mâna sub a lui şi i-o prinse, bătând-o uşurel cu cealaltă.
– Pot vedea cum te-au făcut, zise ea, cu glasul moale, în pofida răguşelii
sale. Au îndepărtat tot ce era important pentru tine, nu? Ţi-au schimbat
drastic întreaga lume şi te-au lăsat singur. Iar acum crezi că dragostea
înfloreşte dintr-o singură răsuflare, iar durerea tăcută înseamnă blândeţe. Ah,
dar n-ai dreptate.
El se încruntă, atât de surprins încât uită de vraja pe care-o ţesea.
– Uşurarea durerii înseamnă blândeţe, bătrână mamă. Iar sentimentele
mele pentru oamenii pe care-i ajut…
– Nu mă îndoiesc de dragostea ta, spuse ea. Eşti un om făcut pentru iubire,
cred. Ochii mă fac să vreau să mor, atâta dragoste este în ei. Însă nimic nu-i
adevărat. Adevărata dragoste durează ani de zile. Provoacă durere şi ţine tot
acest timp.
Era mult prea uluit ca să-i răspundă, preţ de câteva răsuflări. Când, în cele
din urmă, îşi regăsi glasul, de-abia putu să îngaime câteva vorbe:
– Durerea vine odată cu dragostea… pot accepta asta, bătrână mamă. I-am
pierdut pe cei dragi… familia. Însă au murit repede şi aduc mulţumiri Zeiţei
mele în fiecare zi pentru această binecuvântare. Vrei să spui că ar fi fost mai
bine să-i las să sufere?
Ea pufni sonor.
– Suferinţa face parte din viaţă, rosti ea. Toate lucrurile din viaţă sunt
amestecate laolaltă, nu poţi scoate doar un anume lucru.
Îl bătu din nou, uşurel, peste mână.
– Te-aş putea lăsa să mă omori acum, drăguţule, şi voi avea tihnă şi vise
plăcute pe vecie. Dar cine ştie ce-am să primesc în loc de asta, dacă rămân?
Poate că un răgaz să-l văd pe noul meu nepot. Poate o glumă bună, care să
mă facă să râd zile în şir. Poate un alt tânăr arătos, care să flirteze cu mine?
 Rânji cu gura ei fără dinţi, apoi slobozi încă o tuse oribilă, răguşită. Ehiru
o potoli cu mâinile tremurătoare.
– Vreau fiecare clipă a vieţii mele, frumuşelule, durerea şi dulceaţa, totul.
Până la sfârşit. Dacă acestea sunt toate amintirile pe care le voi avea pentru
veşnicie, atunci vreau să iau cu mine cât de multe pot.
Nu-i putea accepta cuvintele. În mintea sa, văzu din nou chipul mamei
sale, aristocratic şi frumos, străbătut de dâre de sânge. Putea mirosi sângele
acela şi fierea şi duhoarea intestinelor sparte. Vedea ochii mamei sale,
pironiţi undeva departe, fără ca nimeni să-i închidă. Femeile erau nişte zeiţe
care nu aveau nevoie de niciun ajutor pentru a ajunge în cele mai bune locuri
din Ina-Karekh, însă moartea ei încă i se mai părea oribilă, nicidecum
moartea demnă de o regină, pe care o merita.
Privi spre Talithele şi, în acel moment, putu vedea aceeaşi soartă josnică
aşteptând-o. Va tuşi până când plămânii i se vor rupe în bucăţi şi va muri
înecându-se cu propriul sânge. Cum ar putea-o lăsa să sufere în felul acesta?
Ba, şi mai rău, să stea deoparte şi să privească?
Aş putea s-o iau oricum, se gândi. Gehanu nu va afla niciodată.
Acest gând îi provocă un fior de oroare pură.
Înghiţind ca să scape de uscăciunea din gât, Ehiru îşi retrase mâinile dintr-
ale ei.
– Este dreptul tău să refuzi zeciuiala, şopti el.
Cuvintele răsunară mai mult din reflex decât dintr-un efort conştient.
– Sufletul tău este sănătos şi viaţa ta nu provoacă necazuri. Rămâi în
Hona-Karekh, cu binecuvântarea Hananjei.
Se ridică de pe covor şi ar fi fugit chiar atunci din cort, dar se opri când ea
îi zise:
– Preotule. Aş putea accepta durerea, însă nu sunt o zeiţă, orice or fi
crezând ai tăi. Ultimele mele zile vor fi mai uşor de suportat, dacă nu voi fi
singură. Che?
El desluşi o urmă tânguitoare de speranţă în glasul ei şi aproape că-i veni
să plângă. Răspunse cu o voce îngroşată.
– Atunci am să te vizitez din nou, bătrână mamă.
Ea zâmbi.
– Aşadar, tot mă iubeşti. Odihneşte-te.
– Odihneşte-te şi tu, bătrână mamă.
Plecă din cort şi continuă să meargă înainte, cu pasul apăsat, pumnii
strânşi, lipiţi de coapse. Curând auzi un târşâit de picioare în urma sa, când
Nijiri îşi reveni din surpriză şi-l urmă. Băiatul nu puse nicio întrebare, lucru
pentru care Ehiru îi era profund îndatorat. Ajungând la zidul oazei, se lăsă în
genunchi şi cuprinse buza pietrei netede de parcă de asta ar fi depins viaţa
lui. Poate că ar putea dansa. Poate că ar trebui să plângă. Orice, atâta timp
cât îi abătea gândurile de la păcatul îngrozitor pe care aproape că-l săvârşise
şi de la gustul acru al setei de sânge de vise din gura lui.
Rămase tremurând acolo, în praf, până când Nijiri îl luă de mână.
– Tatunep niweh Hananja, spuse băiatul primele cuvinte ale unei
rugăciuni.
Brusc durerea lui Ehiru începu să pălească. Băiatul îşi dovedise, încă o
dată, calităţile.
Nu mai este timp. Trebuie să-l pregătesc s-O slujească acum, pentru că nu
voi mai putea face asta prea multă vreme.
Apoi, se aplecă peste mâinile sale şi se lăsă absorbit de rugăciune.
 22
Pietrele jungissa pot fi atinse numai de cei aflaţi în slujba Hananjei.
(Lege)

Secerătorul n-o slujeşte pe Hananja. Nu mai are nevoie de-o piatră.

Niyes era un prost dacă îşi închipuia că poate să scape de coşmar, se gândi
Charris.
Acum era generalul Charris, ajuns la palatul lui Niyes. Cândva, Charris ar
fi fost încântat de întâlnire şi de victoria indirectă asupra vechiului său rival,
dar nu mai era cazul. Acum ar fi dat orice să-i poată înapoia lui Niyes titlul şi
îndatorirea scârboasă care decurgea din el.
Prizonierii ştiau că urmau să moară. Se mişcau fără tragere de inimă,
numai după ce gărzile-i îmbrânceau din greu şi strigau la ei. Charris le putea
vedea disperarea în ochi. N-aveau cum să observe căruţa cu pereţii groşi,
închisă, pe care o adusese el la închisoare şi care acum se afla într-o curte
alăturată. N-aveau cum să ştie de monstrul închis în ea. Şi totuşi, păreau să
simtă apropierea morţii. Cât or fi fost ei de criminali, rămâneau nişte
gujaareeni adevăraţi.
Din această cauză, Charris – în mod normal mai mult pragmatic decât pios
– se rugă pentru ei. Fie ca Hananja să aibă grijă de voi în locurile întunecoase
unde veţi vieţui pentru vecie, şopti în mintea sa. Şi fie să muriţi mai uşor decât
Niyes, pentru că i-am văzut trupul când a terminat cu el monstrul ăla.
– Stăpâne.
Charris se întoarse dând cu ochii de unul dintre mesagerii săi călăreţi,
stând smirnă, însoţit de unul dintre paznicii închisorii. Călăreţul era
transpirat şi murdar, clătinându-se de oboseală. Charris îşi miji ochii şi-i
ordonă paznicului să-i aducă limonadă şi sare. Apoi arătă spre podea şi
călăreţul se aşeză recunoscător.
– Raportează.
– Au fost trimise ordinele către garnizoana din sud-est, printr-un
porumbel mesager, acum două zile, zise călăreţul. O altă pasăre a fost trimisă
de acolo spre sud-vest. Comandantul din sud-est nu are încredere în păsări
pentru trimiterea informaţiilor importante, aşa că m-a trimis pe mine să duc
mesajul – ezită – în mijlocul deşertului. Am omorât un cal ca să ajung acolo,
însă am predat mesajul în siguranţă. Pe drumul de întoarcere am trecut prin
oraşul de frontieră Ketuya. Caravana menestrelilor a trecut râul pe acolo
acum patru zile.
 – Doar acum patru zile? Eşti sigur?
Cu tot cu furtunile copleşitoare sau cu eventualele accidente, drumul cel
mai rapid prin deşert spre cel mai nordic oraş comercial din Protectoratul
Kisua dura, de obicei, şapte zile. Ketuya era la o zi de Gujaareh. Înseamnă că
acum trebuie să fi trecut de Tesa, de jumătatea călătoriei lor.
– Da, stăpâne. Însă comandantul din deşert m-a asigurat că trupele lui vor
putea să ajungă caravana din urmă. Au cititori de urme buni. Şi mai au cai
Shadoun, crescuţi şi antrenaţi pentru mijlocul deşertului şi de două ori mai
rapizi decât orice cămilă.
Ceea ce însemna că va lua încă o zi, poate două, pentru ca trupele din
garnizoană să găsească şi să ajungă din urmă caravana menestrelilor. Chiar
la graniţă. Charris nu putea decât să se roage ca Sessohotenap, comandantul
trupelor din deşert, să aibă destulă inspiraţie ca să-şi trimită oamenii fără
uniformele gujaareene. Tot ce trebuia să se mai întâmple era ca o patrulă
kisuatiană să surprindă un grup de soldaţi gujaareeni acolo unde nu ar fi
trebuit să se afle, trimişi dintr-o garnizoană care nu trebuia să existe,
încercând să ucidă o ambasadoare kisuatiană. Războiul era pe cale să
izbucnească – Charris nu era orb –, însă un incident ca acesta ar fi putut
precipita lucrurile mai devreme decât ar fi dorit Prinţul.
Iar dacă se întâmplă, voi fi norocos dacă mă decapitează doar. Ceea ce-i
reaminti de însărcinarea pe care o avea.
Soldatul se întoarse cu un biscuit sărat şi o cupă de limonadă, pe care le
ţinu pentru mesager, pentru că mâinile omului nu încetaseră să tremure.
– Ia-ţi un răgaz de odihnă de patru zile, zise Charris, însă trebuie să pleci
de-aici pentru asta. Soldat, ajută-l să ajungă la grajduri.
Mesagerul se ridică şi-şi vărsă puţină apă pe bărbie. Din obişnuinţă, se
şterse şi linse umezeala de pe mâinile sale.
– Stăpâne? Îţi cer iertare, însă calul meu e pe jumătate mort şi nici eu nu
stau mai bine…
– Poţi să iei un cal odihnit din grajdurile noastre. Însă trebuie să pleci
repede.
– Fac o zi întreagă de aici şi până-n oraş, stăpâne!
Charris mârâi.
– Rămâi atunci, se răsti el. Însă când vei auzi ce-o să se întâmple şi
sunetele-ţi vor bântui coşmarurile tot restul vieţii, să-ţi aminteşti că am
încercat să te cruţ de asta.
Se răsuci pe călcâie, ignorând acel „stăpâne?“ confuz rostit de mesager în
urma sa. În timp ce cobora de pe parapet în scara turnului, îl auzi pe străjer
spunându-i mesagerului să plece şi să nu fie prost. Ah, desigur, paznicii
închisorii văzuseră orori şi înainte, cu toate că de proporţii mai reduse. Ştiau
mai bine decât Charris ceea ce va urma.
Jos, se întâlni cu temnicerul-şef, pe faţa lui ciupită citindu-se încordarea.
– Ăăă… oaspetele tău a fost cam agitat, stăpâne, rosti el, răsucindu-se să
meargă alături de Charris. Am încercat să-i strecurăm de mâncare printre
gratiile de la fereastră, însă a mârâit şi s-a repezit spre noi. Am putea încerca
din nou…
– Nu, zise Charris.
Căută după punga lui de la şold şi scoase afară bucata neprelucrată de
piatră jungissa pe care i-o dăduse Prinţul.
– Nu de mâncare îi e poftă acum. Asigură-te că oamenii tăi au părăsit
curtea, apoi aşteaptă.
Păşi prin coridorul cu boltă care ducea spre o altă curte. În mod normal,
deţinuţii erau lăsaţi acolo să facă exerciţii, însă în acel moment în curtea
prăfuită nu se afla decât căruţa. Caii fuseseră deshămaţi pentru a-i împiedica
să se mai frece de harnaşament, fiindcă tot încercau să se desprindă de căruţă.
Păşind spre ea, Charris nu auzea nimic din interior, cu toate că se simţea
privit de ceea ce se găsea înăuntru. Obloanele de la ferestre fuseseră închise
şi bătute în cuie, cu excepţia uneia singure, folosită pentru hrănirea
ocupantului căruţei. Era zăbrelită, iar când se apropie, Charris nu văzu decât
bezna dinăuntru.
Se opri la limita de acţiune a braţului care s-ar fi putut întinde printre
gratii şi trase adânc aer în piept pentru a-şi struni gândurile. Prinţul îi dăduse
instrucţiuni, însă între bătăile inimii sale şi cunoaşterea a ceea ce avea să se
întâmple, de-abia dacă şi le putea aminti.
Apoi, auzi ceva mişcându-se în căruţă. Un glas şovăitor, aspru şi îngroşat
se auzi din beznă:
– Este asfinţitul, Frate? Vom… vom ieşi afară la noapte?
Charris înghiţi cu greu şi bătu cu degetele în dosul jungissei pentru a o
face să zumzăie.
– Nu în noaptea asta, zise el cu voce moale, nu mai ridicată decât bâzâitul
pietrei. Însă ai ceva de făcut aici. Îi poţi simţi? Sece…
Se poticni, căută un alt cuvânt.
– Adunaţi în apropiere. O sută de oameni, în curtea din apropiere. Au fost
judecaţi pentru decădere şi au nevoie de ajutorul tău.
În căruţa se auzi o foială, zăngănitul slab al lanţurilor.
– Îi simt. Atât de mulţi…
Apoi glasul se înăspri.
– Atât de mulţi decăzuţi.
Charris îşi înghiţi nodul din gât.
– Da. Va trebui să-i iei pe toţi, Frate, pe toţi, imediat. Înţelegi? De acolo,
unde te afli, fără să te atingi de ei. Poţi face asta?
Scrierile erau clare, îi spusese Prinţul. În toate relatările, Secerătorii pot
face asta şi chiar mai mult, Charris… să vadă fără ochi, să ucidă fără mâini, să
soarbă viaţa ca pe un vin şi să scuipe minunăţii. Magie ce poate rivaliza cu zeii
înşişi. Nu vrei să vezi asta cu ochii tăi?
Nici pentru toate bogăţiile din lume, îşi spusese Charris în sinea lui, ştiind
că era mai bine să nu răspundă cu glas tare.
Din căruţă, Charris auzi un oftat prelung, ca şi cum creatura adulmeca
aerul prin fereastra zăbrelită.
– Mizerie şi ură. Le simţi, Frate? Frica lor?
– Da.
De data asta Charris nu mai trebuise să se prefacă.
– O simt.
– Mizerie.
Vocea Secerătorului era din nou dură, aproape furioasă.
– Întotdeauna se tem de noi. Nicio credinţă… blasfemie. Trebuie să-i
purific pe toţi. Trebuie… trebuie…
Primele urlete îl luară pe Charris prin surprindere. Îşi închipuise că va
exista un soi de avertisment. Însă Charris încă putea auzi mormăielile
creaturii, în interiorul căruţei, atunci când zeci de răcnete se amestecară,
după care urmă un cor asurzitor de văicăreli. Apoi, unul câte unul, glasurile
amuţiră.
Şi din nou corul se porni, mult mai aproape.
Charris se întoarse spre tunelul boltit şi încremeni din cauza şocului.
Temnicerul-şef stătea acolo, cu trupul ţeapăn, cu faţa strâmbată într-o
expresie cum Charris nu mai văzuse niciodată înainte, deşi ochii bărbatului
erau strâns închişi. Adormit. Gărzile erau cele care urlau la vederea lui,
temnicerul însuşi era tăcut. Apoi, sub ochii lui Charris, temnicerul începu să
se scuture tot, strângându-şi pumnii şi desfăcându-i în spasme rapide,
împrăştiindu-şi urina pe pământul prăfuit de sub fustanelă. Ochii i se
deschiseră brusc, treaz, dar nu chiar pe de-a-ntregul, alb ca o scoică. Muşchii
de la gât i se încordară puternic, iar dinţii îi clănţăneau.
– Nu, şopti Charris.
– Nicio credinţă, îl repezi Secerătorul.
Se întâmpla peste tot acum, prin întreaga fortăreaţă-închisoare. Deţinuţii
erau morţi. Paznicii, pe moarte.
– Nu!
Groaza îl trezi pe Charris din stupoare, într-un târziu. Alergă spre căruţă
şi bătu în zăbrele.
– Opreşte-te! Nu pe ei! Ei sunt… fraţii tăi, n-ar trebui… nu ei.
 – Fraţilor mei nu le-ar fi frică, se auzi vocea din interior, părând mult mai
lucidă acum.
Mult mai lucidă, tonul ei era sălbatic, plin de bucurie.
– Opreşte-te, zeii să te blesteme! Îi ucizi pe toţi!
Între umbre se mişcă ceva şi apoi, dintr-odată, Secerătorul ajunse la gratii.
Ochii săi, de culoarea fierului bătut, injectaţi, vedeau dincolo de lume, într-
un loc coşmaresc şi Charris se rugă să nu ajungă niciodată acolo. Avea o faţă
îngrozitor de slabă, cu pielea întinsă atât de tare pe oase încât lucea ca pielea
tăbăcită. Pielea se încreţea acum – Charris se aşteptă să audă zgomotul
produs de încordare şi îndoire, ca al unei frunze moarte – într-un rictus care,
îşi va da seama Charris peste câteva ore, era încercarea Secerătorului de a
zâmbi.
– Eu nu „ucid“, zise Secerătorul.
În apropiere, tăcu şi ultimul dintre paznici. Holbându-se la acei ochi,
dorind să şi-i poate închide pe ai lui, Charris deveni brusc conştient că
singurul sunet pe care-l auzea, altul în afară de cel al vântului, era zumzăitul
încet al jungissei. Toţi cei din închisoare erau morţi.
Toţi, în afară de el.
Numai jungissa mă apără, înţelese el.
Şi pe când ajungea la această concluzie, mâna începu să-i tremure
periculos.
Scânci, simţind cu toată certitudinea că, dacă scăpa piatra, Secerătorul îl
va înşfăca. Putea vedea asta în ochii demenţi ai creaturii. Aceasta – Charris
nu se mai putea gândi la Secerător ca la un om – se va îngropa în mintea lui
şi-i va smulge legătura şi-l va târî prin fundătura stătută şi întunecată a
propriului miez. Acolo-i va devora mintea şi sufletul, lăsându-i carnea în
urmă, să putrezească.
Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Secerătorul dădu încet din cap. Apoi se
îndepărtă de gratii, dispărând încă o dată între umbre. Cam atunci,
tremurând incontrolabil, Charris scăpă jungissa. Căzu în praf şi încetă să mai
zumzăie, lăsând loc oftatului scăzut al vântului.
Trecu ceva timp.
Charris n-a putut spune, mai târziu, cât. Nu mai avu niciun gând în acel
moment, aşteptând prima mângâiere rece, invizibilă, a morţii. Însă mintea sa
îşi reluă, treptat, funcţionarea şi deveni conştient de răsuflarea lentă, grea,
din interiorul căruţei. Monstrul, după ce se hrănise, dormea.
Charris privi în sus şi văzu că apăruseră stelele, înconjurând emisfera
masivă a Visătoarei care răsărea. Sub lumina ei nuanţată, el se aplecă, ţeapăn,
şi ridică jungissa. După un moment de gândire, o puse să zumzăie din nou şi
o fixă de colierul din aur şi lazulit pe care i-l dăduse soţia sa la căsătoria lor.
Vuietul slab al pietrei rezonă cu metalul într-un cânt monoton. Acest cântec
îi aduse alinare când se întoarse să plece din curte, îndreptându-se spre
grajduri să găsească nişte cai. Pe moment, perspectiva de a călări prin noapte
cu acel lucru agăţat în urma lui aproape că-l făcu din nou să nu mai
gândească, dar cântul jungissei îi izgoni, treptat, spaimele. Îl va proteja. Chiar
şi monştrii respectau unele limite.
Păşi cu grijă peste trupul mesagerului, pregătindu-se să se întoarcă la
Yanya-iyan.
 23
Un Colector va avea cu el întotdeauna semnul Hetawei: floarea Ei sacră,
lacrima de lună. La fel, îşi va lăsa propriul său însemn, sub forma unei flori mai
puţin importante, pentru că la executarea binecuvântării ei, un Colector este
aproape divin.
(Lege)

Când Sunandi îl văzu pe Colector intrând în cortul femeii bătrâne, se

decise să acţioneze. Strângând din pumni, se duse după el, intenţionând să-l
denunţe în faţa întregii caravane, dacă trebuia să facă asta, şi-atunci băiatul
ieşi dintre umbrele de lângă cort. Se opri ca trăsnită, brusc neliniştită. Li se
permitea Învăţăceilor-Colectori să ucidă? Nu-şi putea aminti, însă ceva îi
spuse că ăstuia nu i-ar păsa dacă ar avea sau nu permisiunea.
Dar băiatul o surprinse începând să vorbească.
– Are aprobare. Cea a Zeiţei este tot ce-i trebuie, dar a discutat şi cu
Gehanu.
Asta spulberă furia crescândă a lui Sunandi. Pumnii ei se descleştară şi se
uită fix la el.
– Nu te cred.
– Nu oricui îi e frică de moarte la fel ca ţie.
De data asta, în tonul băiatului nu exista niciun fel de dispreţ. Furia lui de
pe urma altercaţiei lor anterioare părea să fi dispărut în totalitate.
– Du-te şi vorbeşte cu Gehanu, dacă n-ai încredere în mine.
– Am s-o fac.
Se răsuci pe călcâie înainte să apuce să-şi pună vreo întrebare. Logica îi
spuse că în timpul cât vorbea ea cu Gehanu, Colectorul o putea ucide pe
bătrână, dar, dintr-odată, curajul păru s-o părăsească. Comportamentul
băiatului o speriase prea mult. În acel scurt schimb de cuvinte, păruse mult
prea aproape de stilul mentorului său, exprimând acelaşi amestec pervers de
ameninţare şi compasiune. Păruse o aluzie neplăcută la statutul ei de
„amânare“ şi chiar o şi mai neplăcută convingere că-i puteau revoca statutul
oricând ar fi vrut ei.
Fusese o eroare de judecată să-l desconsidere pe băiat ca ameninţare,
decise ea, încercând să-şi controleze frica pe când traversa tabăra şi bătu
darabana în cortul lui Gehanu. Indiferent ce făcea Hetawa ca să-şi antreneze
ucigaşii, îşi lăsase deja pecetea adânc în sufletul lui.
Gehanu îi strigă lui Sunandi să intre vorbindu-i în limba ei şi rânji când
văzu cine era, schimbând limbile cu uşurinţa unui negustor veteran.
 – Ah, Nefe. Mă gândeam că eşti încă la baie, bucurându-te de gustul
civilizaţiei. Orăşeancă răsfăţată.
Sunandi se sili să zâmbească, mergând să se aşeze vizavi de aşternutul de
paie al lui Gehanu.
– M-am îmbăiat pe cinste mai devreme. Anu, cât despre însoţitorii mei…
– De preot vorbeşti?
Gehanu-i zâmbi lui Sunandi când o văzu dând surprinsă din cap.
– Ai atât de multe secrete, că unele dintre ele se dezvăluie când te uiţi în
altă parte.
– Aşa se pare. Atunci chiar are aprobarea ta? Aşa zicea băiatul. Nu l-am
crezut.
– Băiatul a fost o surpriză. N-am văzut niciodată unul atât de tânăr, deşi
cred că nu-i cresc de mici. Da, i-am spus că poate discuta cu Talithele.
– Tu…
Se lupta să-şi menţină un ton politicos şi nu acuzator.
– Eşti conştientă de ce i-ar putea face?
– Dacă ea vrea asta.
– Celor de teapa lui nu le pasă dacă vrei sau nu.
Gehanu înălţă o sprânceană.
– Nu tu eşti cea care l-a adus aici?
– Sub ameninţare. N-am încredere în el. Nici măcar nu-l plac.
– Ce păcat. Pare destul de decent.
– Pentru un ucigaş, da! Unul dintre „fraţii“ săi…
Glasul i se poticni, în vreme ce durerea o copleşi din nou, amestecată cu
furie, aproape sufocând-o. Scuipă cuvântul:
– Lin.
– Zvăpăiata? A fost Colectată?
– Nu, omorâtă. Creatura aceea care cutreiera oraşul…
– Ah!
Gehanu scoase un vaiet stins.
– Nu asta! Să nu-mi spui!
Îşi recăpătă suflul când Sunandi dădu din cap.
– O, zei ai cerului şi ai pământului!
– Monstrul ăla a început ca Slujitor al Hananjei, ca şi el, zise Sunandi,
arătând cu capul în direcţia cortului lui Talithele. De asta ar trebui să-l
opreşti.
Dar, spre surpriza ei, Gehanu clătină din cap.
– Nu-i treaba mea. Alegerea-i aparţine lui Talithele.
– Ţi-am spus că…
– A zis că-i va cere permisiunea. Îl cred.
 – Nu poţi crede nimic din ce zice! Nici chiar el nu-şi dă seama ce rău este.
Faţa lui Gehanu deveni împietrită şi numai atunci Sunandi pricepu că
ridicase glasul în cortul gazdei.
– Bi’incha. Gehanu, iartă-mă.
Oftă, frecându-se la ochi.
– Încep să-mi pierd minţile. Mi-e dor de Lin foarte tare, nici măcar nu mai
pot gândi.
– Eşti iertată, rosti Gehanu, iar trăsăturile i se îmblânziră.
Se întinse peste masă s-o ia de umeri pe Sunandi.
– Inima mi-e îndurerată pentru tine, Nefe. Însă Talithele-i pe moarte. În
ţara mea, ar fi înconjurată de zeci dintre urmaşii ei, întâmpinată de toţi
strămoşii ei îngropaţi în pământul nostru. Aici, e practic singură şi departe
de pământul ei de baştină. Preotul îi oferă o altă alegere. Nu am niciun drept
să i-o interzic.
Gehanu-şi ridică pipa, trase îndelung aer în piept şi suflă fumul.
– Cel puţin, cu preotul nu va avea nicio durere.
Sunandi îşi lăsă ochii în jos, simţindu-şi propria durere rezonând cu a lui
Gehanu. Dacă i-ar fi putut da lui Lin de ales – Colectarea ori moartea
îngrozitoare de care avusese parte fata în loc de asta – ar fi făcut aşa ceva?
Refuză să reflecteze la această chestiune. Aşa că spuse:
– Iartă-mă pentru că ţi-am judecat decizia.
Gehanu dădu din umeri.
– Dacă te ajută cu ceva, mă îndoiesc că-i va accepta oferta. Noi am
întrebat-o dacă vrea să meargă la Hetawa, în timp ce ne aflam în Gujaareh,
şi-a zis că nu. Nu voia să fie vindecată… vrea să-şi ducă viaţa aşa cum se poate.
Nu-mi pot imagina că s-a răzgândit în opt zile. Va mai zăbovi cât se poate,
doar ca să-mi dea mie bătaie de cap.
Sunandi zâmbi fără să vrea.
– Asta ar fi bine.
– Bine? N-o cunoşti pe femeie. Destul cu asta. Mă bucur că ai venit, pentru
că aveam altceva să-ţi spun.
– Ce?
Gehanu dădu din cap, punând pipa jos. Începu să caute prin robele ei.
– Căpetenia satului are un mesaj pe care-l vrea trimis în Kisua. Din
moment ce vorbeai de Kisua…
Îşi trase mâna dintre haine şi-şi desfăcu palma pentru a dezvălui un mic
sul. Lui Sunandi i se tăie respiraţia: era acelaşi tip de pergament folosit
întotdeauna de Kinja pentru a comunica cu reţeaua de spioni din Kisua. Kinja
trebuie că-şi cultivase relaţiile cu căpetenia satului.
Luă pergamentul şi-l desfăşură, parcurgând repede semnele cifrate.
 – Ciudat.
– Încă un secret rătăcit?
– Nu sunt sigură. Spune că unii dintre shadouni au văzut lucruri ciudate
pe unele drumuri la est de Tesa, în mijlocul deşertului. Erau urme acolo unde
n-ar trebuit să fie, de cămile şi cai, mulţi la număr, având încărcături destul
de grele ca să lase urme adânci. Doi dintre căutătorii de urme s-au dus după
ele spre est, însă nu s-au mai întors. Nu înţeleg de ce a crezut căpetenia că
asta ar fi important.
Gehanu se încruntă.
– Tribul Shadoun locuieşte în mijlocul deşertului de generaţii întregi. Să
dispară un căutător de urme este cu totul neobişnuit, dar să dispară doi este
de-a dreptul rău.
– S-ar putea să fi luat urma unei caravane negustoreşti prea sărace ca să
treacă prin Tesa. Nişte bieţi nenorociţi care s-au pierdut. Vreo bandă de
tâlhari i-a ucis, probabil.
– Atunci erau foarte mulţi tâlhari, dacă aşa s-a întâmplat. Şi cu multe
provizii. Nu poţi duce atâţia cai în mijlocul deşertului fără o sursă sigură de
apă şi mâncare. Asta nu prea pare să fie o caravană de sărmani nenorociţi
pierduţi.
– Atunci soldaţi, poate?
Sunandi clătină din cap.
– Nu. O Mie de Pustietăţi este un teritoriu neutru între Protectorat şi
Teritoriile Gujaareene. Aparţine triburilor din deşert, de fapt, mai ales pentru
că nimeni nu le vrea. Niciunei ţări nu i se permite să trimită soldaţi acolo.
Nimeni nici n-ar putea… pentru că nu-i nimic acolo, doar nisip. Soldaţii au
nevoie de cazărmi, caii, de grajduri…
Vocea i se stinse treptat, dar chiar când ochii lui Gehanu se căscară,
amândouă-şi dădură seama de adevăr în acelaşi moment.
– Şi de un mijloc de reaprovizionare, zise Gehanu.
Sunandi dădu din cap, năucită de implicaţiile descoperirii.
– O garnizoană. Lângă una dintre oazele cele mai mici, cel mai probabil.
Dar cât de mare-i garnizoana, cât de mare-i forţa militară? Nu pot fi mulţi. O
forţă de orice mărime ar fi lăsat urme permanente la deplasarea prin deşert.
Dar atunci…
Bătea darabana pe coapse, gândindu-se.
– Nu trebuie să fie o forţă prea mare. Doar suficient cât să lovească liniile
de apărare kisuatiene dintr-o direcţie neaşteptată, înaintea adevăratelor
armate gujaareene. Printr-o astfel de surpriză, ar putea să ocupe oraşele cele
mai nordice din Protectorat, să stabilească un cap de pod înainte ca armata
noastră să se poată întoarce şi să lupte cu ei.
 Mâna-i tremura şi strânse sulul.
– Chiar şi cu avertismentul lui Kinja, nu mi-aş fi închipuit niciodată că
Prinţul ar putea fi atât de nebun.
Gehanu o privea muşcându-şi puţin buza de jos.
– Am să anunţ în tabără. O să plecăm cu mult înaintea zorilor şi vom
merge cât de repede posibil.
Sunandi încuviinţă din cap.
– Cu cât mai repede ducem aceste veşti în Kisua, cu atât mai bine.
– Nu numai asta.
Gehanu-i oferi un mic zâmbet chinuit.
– Acei căutători de urme au dispărut, pentru că acolo se află o armată care
încearcă să treacă neobservată, ucigând pe oricine în calea ei. Dacă urmele
cele mai recente provin de la mesageri care aduc ordine din oraş – oraşul
unde cineva a încercat să te ucidă –, cred că vor încerca din greu să ne
găsească. Nu?
Răcoarea nopţii puse stăpânire pe deşert, însă n-avea nimic în comun cu
fiorii simţiţi de Sunandi.
– Ah, da, şopti ea.
– Ti-sowu.
Gehanu zâmbi din nou, întorcându-se spre un cobur aflat în apropiere. Îl
deschise şi scoase afară două cupe, urmate de un flacon lucios, gravat cu
semne decorative.
– Poftim. Trebuie să dormi la noapte.
Sunandi ridică sprâncenele când Gehanu îi întinse o cupă şi turnă o
cantitate generoasă din ceea ce se afla în flacon. Vin Paniraeh, o băutură
alcoolică puternică, făcută numai în ţinuturile îndepărtate din sud. În pofida
voinţei sale, zâmbi spre cupa mică.
– O să-mi trebuiască mult mai mult de-atât dacă e să adorm imediat.
– Ţi-am promis că o să am grijă de tine, nu?
Cu un rânjet, Gehanu scoase o a doua sticlă din cobur, apoi dădu din cap
spre cea deja deschisă.
– Asta-i a ta.
 24
Adepţilor celor patru căi ale înţelepciunii Hananjei li se permite să lase
deoparte proprietăţile şi rangul de comandă, atâta timp cât acest lucru este
făcut în serviciul păcii.
(Lege)

Superiorul din Hetawa stătea în biroul său, bucurându-se de zgomotele

începutului dimineţii şi întrebându-se din nou cât va mai dura până când
Colectorii săi vor veni după el.
Trecuseră o zi şi-o noapte de la întâlnirea cu Prinţul şi de la urmările sale.
De obicei, când se întorcea de la astfel de întruniri, la orele mici ale dimineţii,
prin împrejurimi erau puţini dintre locuitorii Hetawei: numai două Santinele
care-i serveau drept gărzi personale, cei aflaţi la datorie şi câţiva Împărtăşitori
din rondul de noapte. Uneori, câţiva acoliţi adormiţi îi însoţeau pe ultimii în
contemplarea lor, încercând să se deprindă cu obiceiurile Santinelelor sau cu
calea Împărtăşitorilor, iar câţiva dintre învăţăcei îi asistau pe fraţii lor mai în
vârstă. Dar pe când Superiorul trecuse prin Sala Binecuvântărilor în acea
dimineaţă, Rabbaneh se afla şi el acolo, îngenuncheat la picioarele Hananjei,
dar fără a se ruga. Colectorul se întorsese spre intrarea în Sală. Nu-şi
îmbrăcase roba sa cu glugă, încă se ocupa de îndatoririle de peste noapte. Ce
şocant să-l vezi aşa, întors cu spatele spre statuie, cugetă Superiorul. Un
afront adus Hananjei, cu toate că unul minor. În fond, era doar o statuie.
Însă privirea lui Rabbaneh se fixase asupra Superiorului. Avea o expresie
serioasă şi privirea acuzatoare. Există doar un singur afront adus Hananjei
aici, spuneau ochii aceia. Şi cu asta, Superiorul îşi dăduse seama că venise ora
Zeciuielii Finale.
De-atunci îşi petrecuse vremea închis în odăile sale, poruncind să nu-l
viziteze nimeni, pentru a se putea ruga, a contempla şi a se pregăti pentru
pacea Hananjei. Peste noapte, adormise din greşeală şi rămăsese uluit să se
trezească viu. Nu era timp să-l pună la curent pe Învăţătorul Maatan,
succesorul ales de el, cu secretele care-i erau împărtăşite odată cu primirea
mantiei de Superior. Acele secrete ajunseseră, oricum, unde nu trebuia. Poate
dacă ar muri odată cu el, Hetawa ar putea supravieţui furtunii care se apropia.
Draperia din mărgele zornăi pentru a-l anunţa că cineva pătrunsese în
camerele sale. Superiorul se încordă, apoi se forţă să se destindă. Numai un
mesager de-al Consiliului sau un Împărtăşitor care răspundea unei urgenţe
putea încălca intimitatea Superiorului când se impunea. Şi, bineînţeles,
Colectorii. Ei mergeau unde le plăcea. Deschise ochii.
 Stăteau în faţa biroului său, solemni, încă înveşmântaţi în robele lor fără
mâneci, formale, după Ceremonia Zeciuielii. Deci nu era o Colectare.
Superiorul nu ştia sigur dacă să se simtă uşurat sau deranjat.
– Putem vorbi cu tine, Frate Superior?
Sonta-i parcă ar fi venit să discute despre vreme. Şi poate că totul nici nu
însemna altceva pentru el, cu simţul lui ciudat al binelui şi al răului. Fără
îndoială, cel care avea nevoie de explicaţii şi detalii era Rabbaneh. Pentru
Sonta-i era o chestiune simplă. Dacă Superiorul era decăzut, atunci
Superiorul va muri.
– Da, zise Superiorul. Vă aşteptam.
– Am venit doar să discutăm, rosti Rabbaneh.
Se aşeză în scaunul de vizavi de pupitrul Superiorului. Sonta-i rămase în
picioare.
– O Estimare a Adevărului, deci. Ar trebui să vă mulţumesc pentru
consideraţie.
Superiorul oftă.
– Cu toate că o parte din mine ar prefera să terminaţi cu asta.
– Explică, spuse Sonta-i. Poate că te vom obliga.
Superiorul se ridică, ducându-se până la bufetul din apropiere. Îl deschise
şi luă dinăuntru o sticlă roşie, lucrată de unul dintre cei mai mari meşteri din
oraş. Colectorii evitau băutura ca plăcere, însă, uneori, beau în sănătatea
zeciuitorului.
– Beţi împreună cu mine, Fraţilor. Nu sunt încă un înţelept. Nu sunt gata
să-mi petrec ultimele ore de viaţă singur.
– Aceasta-i o confesiune?
Rabbaneh îi privea faţa concentrat, pe când Superiorul luă trei pahare roşii
din bufet şi le puse pe birou.
– Ceri binecuvântarea Hananjei?
Superiorul se opri o clipă, gândindu-se, apoi oftă şi începu să toarne.
– Da, pentru prima întrebare, nu pentru cea de-a doua. Aş vrea foarte mult
să trăiesc. Însă cunosc legea acestui ţinut la fel de bine ca voi şi prin această
lege, Legea Ei, sunt decăzut. Orice-aţi putea crede despre mine, n-am vrut
niciodată să fiu un ipocrit.
Se opri, luă un pahar şi-i îndemnă cu un semn din cap să facă la fel.
Rabbaneh ezită, dar, spre deosebire de Sonta-i, luă unul.
Sonta-i zise:
– Fie că vrei sau nu, asta ai devenit. Numai un ipocrit l-ar condamna pe
fratele nostru drept răzvrătit, pentru ca apoi să-i permită Prinţului să-l ia de
aici. Dacă-l credeai periculos, n-ar fi trebuit să plece niciodată din Hetawa şi
din grija fraţilor săi. Dar Rabbaneh spune că ai acţionat din ordinele
Prinţului.
Ceva trecu precum o străfulgerare peste faţa tăbăcită a lui Sonta-i:
curiozitatea.
– Cum se face că Superiorul din Hetawa, Slujitorul cel mai credincios al
Hananjei, urmează alte ordine în afara celor ale Ei?
Superiorul îşi ridică paharul şi luă o înghiţitură savurând băutura dulce şi
limpede. Un lichior Giyaroo, una dintre cele câteva delicatese nordice care-i
plăcuseră vreodată.
– Trebuie să înţelegi că n-am ştiut de prima oară totul. Prinţul este un
maestru în a-şi ascunde planurile. Am fost păcălit timp de trei ani. Acum ştiu
adevărul: Prinţul este complet nebun.
Faţa lui Rabbaneh era lipsită de îndurare. Glumeţul de Rabbaneh, care
fusese Rabbaneh cel iute din fire înainte de a deveni Colector. Era fascinant
să vezi cum ceva din vechea lor fire putea ieşi la suprafaţă în momente ca
acestea.
– Atunci ar trebui să i se dea sângele de vise şi să fie tămăduit.
Superiorul se împotrivi impulsului de a izbucni în râs. Se controlă luând o
înghiţitură lungă din pahar.
– I s-a dat sânge de vise. Aşa a început coşmarul.
Ah, dar începuse cu multă vreme înainte de asta, în durerile facerii
Gujaarehului şi chiar înainte în Kisua. Ar trebui să mărturisească totul, să
spună întregul adevăr ca să aibă şi ei parte de acelaşi şoc, de aceeaşi oroare şi
dezamăgire care-l afectaseră de când aflase…
Nu. Cuvintele predecesorului său plutiră înapoi spre el, pline de o
înţelepciune dezgustătoare: Un Slujitor al Hananjei există ca să uşureze
durerea Gujaarejului. Menirea Superiorului este aceea de a uşura durerea
confraţilor săi Servitori. Există secrete care ţi-ar distruge fraţii, însă datoria ta
este de a le suporta singur.
Suportă-le şi fii strivit sub ele, din câte se părea.
– Prinţul şi-a ucis tatăl ca să pună mâna pe tron, zise Superiorul,
holbându-se în paharul roşu. Astfel de lucruri se întâmplă. Dar când Eniket
– Prinţul nostru, iertare – a luat Aureola, imediat a început să dea semne de
o instabilitate periculoasă. Printre alte acte curioase, a trimis trupe la Kite-
iyan şi le-a măcelărit pe toate nevestele şi pe copiii ceilalţi ai tatălui său,
inclusiv pe nou-născuţi. Şi pe propria mamă. Numai Ehiru a supravieţuit,
pentru că Hetawa îl ceruse.
Se opri gânditor.
– Unii spun că mama lui Ehiru avea darul de a vedea viitorul şi ştia că va
veni masacrul. Nu vom şti niciodată sigur, pentru că Ehiru nu vorbeşte
niciodată de trecutul său.
 – Asta poate pentru că nu are nimic de-a face cu situaţia actuală, glăsui
Sonta-i.
Superiorul zâmbi. Îi invidia pe Colectori pentru capacitatea lor de a vedea
lumea în termeni atât de simpli: pace şi decădere, bine şi rău. Un Superior nu
avea parte de un asemenea lux.
– Totul are de-a face cu situaţia, Frate Sonta-i, însă îţi apreciez nerăbdarea.
Luă o altă înghiţitură de lichior.
– Îndatorirea Hetawei părea destul de limpede. I-am oferit Prinţului
sângele de vise, ca un privilegiu al puterii, înţelegeţi. Castele superioare ale
oraşului şuşotesc că acesta depăşeşte de departe timbalinul şi orice alt drog
al plăcerii. Faptul că tămăduieşte mintea este ceva ce ei nu înţeleg şi de care
nici nu le pasă, dar se potriveşte cu scopurile noastre. Aşa că un Împărtăşitor
a fost trimis să-i aducă sângele de vise şi să-l vindece. Însă Împărtăşitorul a
descoperit că nu avea ce nebunie să vindece, cel puţin nu în sensul fizic.
Umorile sale erau în echilibru, nu suferise nicio rană la cap. Excesele…
Prinţului… fuseseră comise în deplinătatea facultăţilor sale mintale.
– Decădere, zise Rabbaneh.
Se încruntă.
– Pe Tronul Apusului.
– S-a mai întâmplat şi înainte, spuse Superiorul, având grijă să elimine
ironia din glas.
Erau deja suficient de furioşi.
– O anumită decădere este de neevitat în orice funcţie de putere. O
tolerăm pentru pacea oraşului. Însă ceea ce contează în acest caz este că
Prinţul, ca urmare a încercării noastre, a gustat din sângele de vise. A cerut
mai mult.
Sonta-i îl fixa cu privirea cu ochii săi mijiţi, simţindu-i, poate, înşelăciunea.
Pentru a evita privirea sfredelitoare a Colectorului, Superiorul dădu peste cap
ultima înghiţitură de lichior, ceea ce-i lăsă o dâră plăcută şi fierbinte în josul
gâtlejului.
– Nu i l-ai dat?
Ochii lui Rabbaneh se căscară când pricepu – sau avu impresia că
înţelesese – pericolul.
– În cantităţi suficiente să vindece…
Superiorul oftă.
– Un Prinţ care-şi poate măcelări propria mamă este capabil de multe
lucruri, Colector Rabbaneh.
Lui Rabbaneh îi trebui un moment să priceapă. Şi când asta se întâmplă, i
se tăie respiraţia.
– N-a îndrăznit să ameninţe Hetawa! Întregul Gujaareh s-ar fi ridicat
împotriva lui.
– Nu va ameninţa niciodată în mod deschis. Dar să nu vă lăsaţi înşelaţi. Cu
toate că Hetawa şi Tronul Apusului se prefac că-şi împart puterea în oraş,
împreună cu castele superioare şi armata, Prinţul este mai puternic decât
oricare. În mod normal, noi avem sprijinul poporului ca să contrabalansăm
această slăbiciune spre folosul nostru. Orice încercare de a controla Hetawa,
de către orice forţă din oraş, ar părea un afront adus Hananjei Însăşi. Chiar şi
castele de slujitori ar pune mâna pe arme pentru a ne apăra. Însă în cazul de
faţă, Prinţul ar avea o armă să contracareze şi asta, arma pe care noi i-am dat-
o. Ar pretinde că tămăduirea a fost, de fapt, încercarea Hetawei de a pune
mâna pe Tron.
Văzu cum groaza pune stăpânire pe amândoi. Hetawa, acuzată public de
decădere? De necrezut. Intolerabil. Erau amândoi foarte, foarte puri.
– Aşadar, acum Apusul controlează Hetawa Hananjei.
Sonta-i îşi încrucişă braţele.
– Deşi circumstanţele sunt atât de nebuneşti, ele nu explică întâlnirea
secretă cu Prinţul, la orele mici din noapte, pe ascuns, ca un hoţ. Sau faptul
că subiectul conversaţiei a fost fratele nostru. Va trebui să explici de ce.
Degetele Superiorului se strânseră pe pahar. Era şi deştept acest
Rabbaneh, nu doar că-l urmărise trăgând cu urechea. Se rugă ca şi credinţa
lor să supravieţuiască adevărului. Îi trebuiseră mulţi ani până să şi-o
recupereze pe a sa.
– În parte, pentru că Ehiru este singurul său frate în viaţă, zise Superiorul.
Cred că-i place să aibă în mâini viaţa fratelui său, în sfârşit. Restul… Înţelegeţi
şi voi, fraţii mei Colectori, că nici măcar eu nu mi-am dat seama cât de
departe ar fi fost dispus Prinţul să meargă. Am crezut că dacă-l ţinem în
sângele de vise va fi suficient. În calitatea mea de Superior, m-am scăldat în
decădere… totuşi am încercat mereu să nu-mi intre în piele. Binele
oamenilor, dorinţa Hananjei, am avut mereu în minte aceste lucruri.
– Decăderea este o boală a sufletului, spuse Sonta-i.
Superiorul nu se aşteptase la nicio milă din partea lui. Însă când privi spre
Rabbaneh şi văzu aceeaşi duritate în ochii Colectorului mai tânăr, îşi dădu
seama că judecata Hananjei căzuse, în sfârşit, asupra lui.
Aşa să fie.
– Spune-ne şi restul, Superiorule, zise Rabbaneh foarte încet. Spune tot.
– Sânge de vis, rosti Superiorul. La sfârşit, toate se reduc la asta.
Fie ca binecuvântarea Ei să mă cureţe, îşi spuse el în timp ce începu ultima
sa confesiune, iar Hetawa fie alături de mine. Fie să-mi aflu pacea în Ina-
Karekh, cea pe care n-am meritat-o niciodată. Şi fie ca voi, Colectori, fraţii mei,
să găsiţi puterea de a ne salva pe toţi.
 25
În umbrele Ina-Karekhului sunt locurile unde se află coşmarurile, însă nu şi
cauza lor. Nu uita niciodată: lumile umbrelor nu se află în altă parte. Noi le
plăsmuim. Ele sunt înăuntru.
(Înţelepciune)

Prima jumătate a drumului spre Kisua a trecut cu lucruri de rutină:

trezirea în zori şi micul dejun, urmate de douăsprezece ore dogoritoare,
aiuritoare pentru minte şi trup, în spinarea cămilei, în timp ce-şi croiau drum
peste marea dunelor de aur. Apoi apăruse Tesa, pe la jumătatea drumului, iar
după aceea rutina s-a schimbat. Gehanu părea cuprinsă de o mare grabă.
Conducea caravana prin deşert la un ritm care-i făcea chiar şi pe cei mai
experimentaţi dintre menestreli să se plângă la capătul zilei. Începeau înainte
de apariţia zorilor şi terminau mult după apus, oprindu-se numai când
continuarea ar fi ameninţat sănătatea cămilelor.
Nijiri era recunoscător, în pofida oboselii şi a durerii. Din cauza ritmului
brutal, puţini dintre menestreli au observat tremuratul lui Ehiru, în pofida
căldurii zilei, sau privirea sa rătăcitoare. Sau rugăciunile pe care continua să
le bolborosească, o litanie împotriva haosului rotitor al sunetului şi al
imaginii care începuse, cu siguranţă, să-i acapareze mintea. Era începutul
pranjei, acolo, în miezul deşertului, la mare distanţă de orice loc civilizat
unde ar putea fi găsit un zeciuitor potrivit, fără nicio speranţă de intimitate
sau solitudine pentru uşurarea suferinţei Colectorului în timpul încercării
Hananjei. Şi era înconjurat de necredincioşi, pentru că şi menestrelii
gujaareeni erau din acel soi care o slujea pe Hananja numai cu cuvântul, dar
nu şi cu inima. Ei nu s-ar fi oferit singuri pentru nevoile unui Colector,
indiferent cât de mult i-ar fi respectat pe cei mai preţuiţi dintre Slujitorii
Hananjei. Aşa că ce altceva ar fi putut face Nijiri decât să zacă noaptea întins
lângă Ehiru, murmurând rugăciuni ca să-l ajute să se concentreze asupra
realităţii? În timpul zilei călărea alături de Ehiru, sprijinindu-şi fratele atunci
când putea şi folosindu-se de întreaga sa şiretenie pentru a abate atenţia
menestrelilor când se întâmpla ca aceasta să se oprească asupra lor.
Însă, aşa cum se temuse, cineva din grup deja observase.
Femeia kisuatiană îl înfruntă în timpul opririi din timpul amiezii.
– Ce-i cu el? întrebă ea.
Începuseră să pătrundă în regiunea de tufăriş de la graniţa de nord
kisuatiană. Albia Sângelui Zeiţei şerpuia în buclele leneşe dinspre est-vest în
acel punct, care – împreună cu faptul că drumul spre sud era împotriva
curentului – făceau ca ruta prin deşert să fie una mai rapidă. Încă o zi şi vor
traversa râul la Gâtuitura Imsa, loc marcând graniţa de nord a patriei lui
Sunandi.
Atunci va avea putere. Nijiri îşi reaminti de asta în timp ce accepta bidonul
pe care i-l întinsese, pretextul ei pentru a-i vorbi între patru ochi. Din
moment ce vor ajunge curând la râu, bău până la fund înainte de a răspunde,
strâmbându-se la gustul sălciu.
– A trecut prea mult timp de la ultima Colectare, zise Nijiri, vorbind încet.
Stătea la umbra cămilei sale, destul de aproape să-l vadă pe Ehiru, dar nu
atât de aproape încât să-l observe şi alţi membri ai caravanei.
Ea se aşeză pe vine în faţa lui.
– Când va deveni unul dintre aceia?
– Nu discutăm despre asta cu neiniţiaţii…
Ea-i răspunse scuipând un şuvoi de vorbe în sua, mult prea repede pentru
el ca s-o poată urmări, cu toate că înţelesul lor jignitor era evident.
– Vei vorbi despre asta cu mine, termină ea în gujaareeană.
Desigur. Şi ea văzuse că echilibrul de putere dintre ei se modificase. Încă
o mai puteau ucide, şi ar face-o dacă Ehiru ar fi considerat-o decăzută, însă
în ţara sa asta le-ar atrage mânia Protectorilor.
Nijiri oftă.
– Colectorii nu sunt la fel ca restul oamenilor. Zeciuiala pe care o adunăm
pentru Zeiţă… ne schimbă. Desigur, ai auzit de asta în poveştile despre noi.
– Da. Înnebuniţi dacă nu ucideţi. De ce n-ai înnebunit deja?
Nijiri simţi cum îi ard obrajii, aprinşi de amestecul de furie şi ruşine.
– Nu sunt decât un învăţăcel. N-am colectat niciodată sânge de vise.
– Ah. Atunci răspunde-mi la întrebare: când se schimbă?
– El nu se va schimba.
Încă un blestem în sua.
– Este clar că a început.
– Nu va permite niciodată să devină o asemenea grozăvenie. Mai bine ar
muri decât asta.
Nijiri se luptă cu lacrimile care-i înţepau ochii dintr-odată.
– E pe moarte acum. Dacă ar fi monstrul pe care ţi-l imaginezi tu, jumătate
din această caravană ar fi deja ucisă. În loc de asta, aşteaptă, îndurând
coşmaruri de neînchipuit pentru tine. Nu-ţi dai seama că suferă?
Ea se ridică din nou în picioare ca răspuns la durerea sa. Nijiri putea citi
consternarea din ochii ei.
– Ceea ce văd pare să fie nebunie. Ce-aşteaptă?
Nijiri îşi plecă fruntea, spunându-şi hotărât că nu va izbucni în plâns în
faţa acestei necredincioase.
 – Pe mine, şopti el.
– Pe tine?
– Sunt singurul de aici care-i poate oferi moartea în felul potrivit. Dacă voi
reuşi. Instruirea mea este gata, însă n-am făcut niciodată… narcomanţia mea
este…
Respira prea greu, cu pumnii strânşi. Inspiră adânc ca să se poată controla.
– Nu există o cale de a exersa Colectarea. Când vine vremea, învăţăcelul
trebuie s-o facă, pur şi simplu. Dar ca să-l Colectez pe mentorul meu…
Sunandi îl pironi cu privirea pe când glasul i se stingea şi lăsa cuvintele să
piară. Respiră de mai multe ori. În Gujaareh, era considerat nimerit să permiţi
astfel de tăceri în decursul unei conversaţii, însă Nijiri îşi dăduse deja seama
că străinii nu făceau la fel. Dacă Sunandi tăcea, asta nu indica niciodată
gânduri paşnice.
– Ar trebui să fiu lângă el, zise Nijiri în cele din urmă.
Îi dădu bidonul înapoi şi se ridică în picioare.
– Diseară am să… După asta am să fiu eu cel care te însoţeşte pentru a afla
orice pot Protectorii voştri să dezvăluie din planurile Prinţului. Apoi am să
mă întorc în Gujaareh şi-am să-l distrug pe Secerător.
Cuvinte goale. Monstrul îl va ucide şi ştiau amândoi asta. Însă nu putea
spune nimic altceva cu durerea încă sufocându-l.
Ea îl privi, încruntată, furia-i fiind vizibil mai redusă.
– De ce-a venit în această călătorie? întrebă ea. Pare o nebunie, dacă ştia
că nu-i va supravieţui.
Nijiri clătină din cap.
– Un Colector poate rezista fără sânge de vise mai multe zile în şir, cam
cât i-ar trebui Lunii Deşteptate să-şi facă întreaga rotaţie. Însă în mijlocul
păcii şi al ordinii Hetawei, unde un Colector poate să se roage şi să se
liniştească în mijlocul Grădinilor Contemplării. Frica şi pericolul consumă
mai repede sânge de vise.
Oftă nefericit.
– Mai întâi, sufletul lui Ehiru şi-a pierdut pacea din cauza ultimei
Colectări, care a decurs prost. Apoi te-a întâlnit pe tine, cu acuzaţiile tale
împotriva Hetawei. După care a atacat Secerătorul şi l-a forţat să-şi folosească
ultima rezervă ca să mă salveze pe mine…
Oftă, plecându-şi capul.
– Colectorilor le trebuie pace ca să le meargă bine. În mai multe feluri, nu
doar într-unul.
Ea-l pironi îndelung cu privirea. Apoi făcu ceva ciudat: se ridică în
picioare, se îndepărtă câţiva paşi, se opri şi se întoarse.
– De ce are nevoie?
 – Poftim?
– Pentru a supravieţui.
Buza ei se curbă ca şi cum doar cuvintele o jigneau, însă spuse:
– Poate fi salvat în acest punct?
Nijiri se încruntă.
– Te aştepţi să cred că ţi-ar păsa?
– Îmi pasă fiindcă mi-ar fi mai simplu să le prezint totul Protectorilor dacă
el mă însoţeşte.
Zâmbi uşor la privirea indignată a lui Nijiri.
– Unul dintre temuţii Colectori din Gujaareh – faimosul Ehiru însuşi –
cerând ajutor Protectoratului Kisua pentru că nu mai are încredere în propriii
conducători? Asta le-ar mângâia vanitatea şi le va încânta raţiunea. Şi mi-ar
adăuga ceva la prestigiu.
– Cum îndrăzneşti să te foloseşti de el pentru ale tale… ale tale…
Bâiguia căutându-şi cuvintele, aproape prea scandalizat ca să mai
vorbească.
– Pentru jocurile tale murdare, decăzute…
– Vorbeşte încet, prostănac mic!
Nijiri amuţi imediat, când observă privirile curioase ale celorlalţi oameni
din caravană şi-şi dădu seama că izbucnirea lui fusese auzită. Însă lăsă să i se
citească pe faţă dezgustul, uitându-se la ea aşa cum nu s-ar fi uitat niciodată
la o Soră.
– Dacă ţi-ar revoca amânarea, zise el.
Folosise un ton blând, cu toate că vorbele-i erau rele.
– Asta l-ar salva. Însă-i prea onorabil să ia chiar şi pe unul de teapa ta fără
a fi sigur de decăderea sa.
Ea-i zâmbi şi, fără voia lui, fu uimit de tăria ei.
– Apreciez această consideraţie, zise ea, motiv pentru care sunt dispusă să
te ajut să-l salvezi. Are nevoie de moarte, da? În oraşul Tenausuchet există
un spital – gândeşte-te la el ca la un templu, dar numai pentru vindecare şi
nu pentru ritualuri – chiar de cealaltă parte a hotarului kisuatian. Îl pot aduce
acolo, să discute cu vindecătorii. Dacă omoară pe cineva aflat deja pe moarte,
aş putea justifica asta în faţa Protectorilor.
Pentru salvarea fratelui Ehiru… Speranţa, după ce lipsise atâtea zile, lovi
atât de crâncen încât părea să ardă înlăuntrul lui Nijiri.
– Trebuie să fie cineva dispus să moară. Altfel, s-ar putea să refuze.
Ea-şi dădu ochii peste cap.
– Dispus. Pentru un Colector, moartea este o binecuvântare.
– Dar nu şi pentru tine.
Ea-i oferi un zâmbet rece, ştiutor. El tresări.
 – Am văzut felul în care te uitai la el. Ai face orice ca să-l ţii în viaţă… aşa
că vei profita de această şansă, cu toate că mă dispreţuieşti. Şi atunci vei sta
lângă el în Sala Protectorilor şi te vei milogi la ei pentru ajutor, ştiind că
fiecare cuvinţel de-al tău îmi va mări puterile. Apoi mă vor asculta pe mine,
cu toate că sunt doar prea tânăra şi neexperimentata fiică a lui Kinja. Acum
trebuie să ne ajutăm unul pe celălalt, ucigaş micuţ, dacă vrem să ne atingem
amândoi scopurile.
Nijiri se înfioră la auzul cuvintelor ei, când se gândi ce implicau acestea,
mult peste stratagemele mărunte pe care şi le imagina ea. Era aşa cum
Învăţătorii, ba chiar şi libidinosul de Omin îl avertizaseră: cei care se însoţesc
cu cei decăzuţi vor deveni, în cele din urmă, decăzuţi ei înşişi. Răul era cea mai
contagioasă dintre boli, atât de rezistent încât nici ierburile, nici operaţiile,
nici umoarea viselor nu-l puteau vindeca. Tot ceea ce un om considera
normal, acceptabil, se schimba prin apropierea de rău. Naţiuni întregi au
pierit în acest fel, decăzând mai întâi, apoi prăbuşindu-se cu totul. Sunandi,
poate că toţi kisuatienii, era prinsă deja în chinurile bolii, iar acum o scuipase
asupra lui Nijiri. Numai voinţa lui va hotărî dacă boala va trece făcându-l mai
puternic ori îl va consuma în întregime.
Însă va pune mereu nevoile altora mai presus de orice, aşa cum îl învăţase
Colectorul Rabbaneh. Va risca, dacă de asta era nevoie ca să vadă că pacea
fusese restabilită şi că se făcuse dreptate. Pentru că asta făcea un Colector. Iar
dacă îl va costa sufletul… ei bine, cel puţin l-ar salva pe Ehiru. Numai asta şi
tot merita.
– Aşa să fie.
Se întoarse să-i spună lui Ehiru veştile. Ştiind că acel spital se afla în
apropiere, fratele său s-ar mai putea abţine puţin. Dar apoi se opri.
Ehiru era în picioare. Ieşise de sub umbrarul improvizat, folosit de
menestreli ca să se ferească de căldura soarelui în timpul popasului de la
amiază, iar acum stătea întors spre nord. Pentru ochii lui Nijiri, deteriorarea
lui era evidentă, prin felul în care Ehiru se legăna încet, când stătea în
picioare, şi prin scofâlcirea feţei. Nu avusese poftă de mâncare în ultimele
zile. Însă spatele-i era drept, iar ochii – deşi umbriţi pe moment de o uşoară
tulburare, ca şi cum s-ar fi îndoit de ceea ce văzuse – erau acum lucizi. Nijiri
simţi cum speranţa îi crescuse un pic. În mod sigur, Ehiru mai putea rezista
o zi sau două.
– E ceva acolo, zise Ehiru brusc.
Menestrelii priviră spre el surprinşi. Făcu încă un pas pe nisipul fierbinte,
pietros.
– Vine cineva.
Nijiri se duse la el, uitând de Sunandi. Îl atinse pe braţ şi rosti cu glas
scăzut:
– O viziune, Frate? Spune-mi ce vezi.
– Rău, făcu Ehiru şi preţ de o clipă îngrozitoare Nijiri se întrebă dacă nu
cumva Ehiru vorbise despre el.
Însă ochii Colectorului erau aţintiţi spre orizont.
– Nu. Pe toţi zeii, nu.
Femeia kisuatiană se afla în apropiere. Nijiri văzu că şi ea avea ochii aţintiţi
spre orizont. Nedumerit, Nijiri se uită şi el într-acolo şi, în cele din urmă,
văzu singur: un şir de puncte înconjurate de praf, în mijlocul unor linii
tremurătoare, lăsate de căldură, clipind şi devenind iarăşi solide, clipind din
nou, însă apropiindu-se.
– Rău şi sânge, zise Ehiru, apoi se întoarse spre Nijiri.
– Ar trebui să fugim.
 Al treilea interludiu
Acum, că ai auzit poveşti mai măreţe, trebuie să încep cu cele mai umile,
pentru că văd că ai devenit obosit şi distras. Nu, nu te scuza. De fapt, suntem
bărbaţi ai Hetawei, somnul nu-i niciun obstacol. Uite, aşază-te pe divan.
Dormi, dacă vrei. Am să las povestea în visele tale.
A început cu un smintit. În zilele pe când Gujaarehul era nou – în acel timp
aveam numai carnea care ni se vindeca – castele din oraş au început să se
contureze. Acei nobili sonha, care s-au aşezat aici din Kisua, s-au despărţit în
două grupuri: shunha, care doreau să susţină căile adoptate de Kisua cât mai
mult timp posibil, şi zhinha, care doreau să facă din Gujaareh ceva nou. Primii
erau rezervaţi şi au păstrat cele mai importante tradiţii din patrie, în vreme ce
ultimii s-au amestecat cu străinii şi au adoptat multe dintre obiceiurile lor.
Fiecare grup avea nevoie de celălalt, pentru că fără acest amestec de tradiţii şi
progres, Gujaarehul nu s-ar fi putut impune niciodată atât de repede ca o
naţiune comercială puternică. Şi totuşi, fiecare grup îl dispreţuia pe celălalt,
pentru că divergenţele dintre ele erau adânci.
Două lucruri îi ţineau împreună: dragostea pentru Hananja şi ura faţă de
duşmanii noştri. În acele zile, Gujaarehul era sub ameninţarea shadounilor, un
trib semeţ din deşert, care privea bogăţia în creştere a Gujaarehului şi o invidia.
Ne credeau vulnerabili din cauza felului nostru civilizat de a fi şi a credinţei
noastre într-o zeiţă adormită. Dar, din când în când, îi respingeam, atunci când
trimiteau expediţii de jefuire pentru a ne pune la încercare apărarea. În acele
zile, armata noastră era condusă de marele general Mahanasset, un bărbat de
origine shunha pură, dar şi priceput în obiceiurile ţinuturilor străine. Victoriile
sale au fost geniale, forţa sa în bătălie, legendară. Toată lumea-l iubea, de la
soldaţi până la cei mai neînduplecaţi dintre bătrâni.
Totuşi, pe măsură ce trecea timpul, conducerea lui a început să slăbească.
Prima dată, a pierdut o bătălie, apoi alta. De pe câmpurile de luptă se
răspândeau zvonuri despre comportamentul său ciudat. Mahanasset dădea
ordine soldaţilor morţi demult, se avânta răcnind împotriva unor fantome pe
care nu le vedea nimeni. Protectorii oraşului, pentru că în acele zile procedam
la fel ca în Kisua, au început să se îngrijoreze că va trebui înlocuit, ceea ce ar fi
fost o lovitură teribilă pentru oameni. Dacă Mahanasset cădea în luptă, oraşul
l-ar fi venerat şi armatele ar fi luptat şi mai abitir ca să-i răzbune numele. Dar
dacă era îndepărtat, oraşul ar fi fost străpuns de durere. Cu shadounii dând
târcoale prin preajmă, ca nişte jefuitori, nu îndrăzneam să ne diminuăm
singuri puterile.
Astfel că Inunru, fondatorul credinţei noastre şi căpetenia Hetawei în acel
timp, a intervenit cu o posibilă soluţie. În ştiinţa veche a narcomanţiei, adusă
din Kisua, exista o formă de tămăduire interzisă în patrie pentru că aducea
moartea, la fel ca şi viaţa. Totuşi, dacă era aplicată corespunzător, această artă
secretă avea puterea de a face ceea ce vindecătorii Hetawei n-ar fi putut altfel,
să readucă pacea într-un suflet distrus.
Da, acum înţelegi. Pare straniu să crezi că ceva atât de valoros în societatea
noastră de astăzi era de temut şi neînţeles pe atunci… Însă acesta a fost
începutul schimbării. Mahanasset a fost dus la Hetawa, turbat, bolnav,
incapabil să distingă realitatea de fantasme. Unul dintre preoţii Hetawei, un
om bătrân şi pe moarte, s-a oferit el însuşi ca donator al visului. Inunru însuşi
a efectuat transferul de la unul la celălalt, iar în cursul procesului, oraşul a fost
martor la două, nu la un singur miracol. Primul a fost restabilirea sănătăţii
mintale a lui Mahanasset. A sărit, dintr-odată, de pe patul său de boală,
vindecat în toate cele. Cel de-al doilea miracol, neaşteptat, a fost bucuria în
care a murit preotul. „Hananja, sosesc!“ se zice că ar fi strigat în somn înainte
de sfârşit. Şi nu există nicio îndoială că bătrânul a murit fericit, pentru că
Inunru a împărtăşit bucuria cu toţi cei prezenţi. Mulţi au plâns, ştiind că a avut
parte de o asemenea pace.
Poţi să ghiceşti restul. Mahanasset a trecut iar la comanda armatei sale şi
a condus-o într-un atac devastator asupra shadounilor, forţându-i să plătească
tribut, interzicându-le participarea la negoţul local şi încredinţând lumea
asupra forţei Gujaarehului. Cei aflaţi pe moarte au început să sosească în
Hetawa câte patru, apoi în cete, alegând pacea în locul suferinţei şi al durerii.
Suferinzii au fost aduşi şi ei în Hetawa, fiind trimişi acasă cu mintea tămăduită
sau sănătoşi la trup. Când Mahanasset s-a întors din campaniile sale
victorioase, oamenii erau atât de bucuroşi încât l-au făcut conducătorul lor, în
locul Protectorilor, numindu-l „Rege“, aşa cum făceau barbarii cu căpeteniile
lor. Însă el a refuzat asta.
– Acesta-i oraşul Hananjei, iar eu sunt slujitorul Hananjei, a zis. Numai Ea
poate fi conducător aici. Voi domni în numele Ei, ca Prinţ, şi voi cere titlul de
„rege“ numai când voi putea să iau loc alături de ea în Ina-Karekh. Şi voi domni
sub călăuzirea Hetawei, fără a cărei înţelepciune Gujaarehul putea să fi căzut.
Şi aşa a fost. Sub Mahanasset, legea Hetawei a devenit cea a Gujaarehului,
iar pacea Hananjei a devenit darul Prinţului făcut oamenilor. Şi astfel am
început noi s-o onorăm pe Hananja mai presus de orice.
 26
Un Colector se va încredinţa singur testului Ei, o dată pe an. Se va debarasa
singur de toate zeciuielile şi va călători între visare şi starea de veghe numai
dacă va obţine favoarea Ei de a-l călăuzi. El va îndura această stare timp de trei
nopţi ori până când moartea se va trage aproape. La apogeul acestui test, va fi
prezent cineva care nu pizmuieşte zeciuiala Hananjei. Dacă măcar o dată
Colectorul pretinde zeciuiala Ei pentru propriile sale dorinţe egoiste, va pierde.
(Lege)

O voce şopteşte la graniţa dintre Ina-Karekh şi Hona-Kareck.

O vreme, Ehiru putea ignora glasul, aşa cum învăţase să facă cu mult timp
în urmă. Neagă o viziune şi-şi pierde puterea. Aceasta este uşor de ignorat.
Este moale, uneori tăcută, turuind şi bolborosind când se făcea auzită. Însă
nu se oprea niciodată, ba chiar spunea adesea lucruri atât de provocatoare
încât el nu se putea abţine să nu răspundă.
Cuvintele lui erau pline de minciuni. „Aminteşte-ţi că eu te-am eliberat“,
iubeşte-mă, iartă-mă, slujeşte-mă.
Eninket? crede Ehiru. Poate.
O minciună, încă una. Superiorul. Femeia kisuatiană. Legea şi
Înţelepciunea credinţei tale. Fraţii tăi, toţi fraţii tăi.
Nu. Nu cred asta.
Toţi fraţii tăi. Chiar şi băiatul. Fiul iubitor al fratelui protector.
Nijiri nu m-ar minţi niciodată. N-am să mai ascult aşa ceva.

O viziune:
Merge de-a lungul malurilor Sângelui, la apus, Kite-iyan strălucind pe
vârful unui deal, nu la mare distanţă. E mic. Mama lui îl ţine de mână. Se uită
în sus spre femeia pe care nu şi-o mai poate aminti limpede, cu toate că părţi
din ea încă-i mai zăbovesc în minte: piele netedă, ca piatra nopţii, un râs
bogat precum licoarea cea mai catifelată, ochi ca nişte iazuri într-o noapte
fără Visătoare. E frumoasă? Trebuie să fie, pentru că-i străină şi, cu toate
acestea, a devenit prima soţia a unui rege. Îşi doreşte să-şi poată aminti mai
multe despre ea.
– Curând, îi spune el, o voce bărbătească ieşind din gâtlejul lui de copil.
Te voi vedea din nou foarte curând.
Ea-l priveşte, buze întunecate şi sprâncene graţioase, o perfecţiune
tulbure, iar el ştie că-i tristă. Asta-l necăjeşte din motive de care nu-şi poate
aminti. Dar când deschide gura ca să-i vorbească din nou, cuvintele fug şi
gândurile i se încurcă, iar viziunea este…

– Nu-i reală, Frate.

Ehiru clipeşte şi vede bezna. Aerul rece-i face pielea de găină. Lumina
mişcătoare a Visătoarei face ca dunele să pară că se rostogolesc precum apa,
în depărtare. Un trup cald se lipeşte de al său. Nijiri.
– Ştiu, zice Ehiru, cu toate că începe să se îndoiască de faptul că ceea ce
vede n-ar fi adevărat.
Mintea lui a început să rătăcească spre Ina-Karekh şi ştie mai bine decât
oricine că tărâmul viselor este un loc real, cu puteri reale.
– Vreau să fiu cu mama mea, rosteşte el, iar băiatul tresare.
Ehiru regretă că induce durere în acest fel, dar Nijiri este bărbat după
legile poporului lor, un Slujitor jurat al Zeiţei. Pentru el, a sosit vremea să se
confrunte cu responsabilitatea acestui rol.
– La Kite-iyan. N-ai văzut niciodată acest palat, aşa că am ţi-l descriu eu.
Şi-aşa şi face, descriind o sută de amintiri din copilăria sa,
înfrumuseţându-l în mod inutil.
– Aş putea să-ţi mai descriu şi restul, însă trebuie să fie acest palat. Ea va
fi acolo şi vreau s-o văd din nou.
Lacrimile udă pielea băiatului.
– Să nu-mi ceri asta, Frate. Te rog.
Însă nu-i nimeni altcineva acolo şi o ştiu amândoi. Şi chiar dacă ceilalţi
fraţi ai lor ar fi fost disponibili, l-ar fi ales pe Nijiri, pentru că băiatul îl iubea.
Aceasta este cheia, înţelege acum Ehiru. Colectarea este un act de dragoste,
fără asta, devine ceva pervers. Când Nijiri îl va Colecta, atunci va fi un
moment de o frumuseţe mai sublimă decât tot ce a cunoscut el vreodată,
pentru că băiatul îl iubea de ani în şir, îl iubea în durere şi dincolo de asta, îl
iubea cu o forţă care face să pălească dragostea Soarelui pentru Visătoare.
Se simte atât de ruşinat la gândul de a se folosi de această dragoste pentru
propriile interese. A fost mereu un dar, oferit fără plată între ei.

Vocea revine pe la mijlocul dimineţii, atunci când îşi reiau drumul călare
şi monotonia slăbeşte zidul pe care şi l-a construit pentru a-i ţine nebunia
sub control. Ignoră majoritatea diatribelor sale până când spune:
„Femeia kisuatiană e frumoasă, nu-i aşa?“
E pregătit pentru asta. Poftele trupeşti sunt primele emoţii de eliberare,
odată ce rezervele de sânge de vise sunt consumate. Ignoră vocea şi imaginea
pe care-o sădeşte în mintea lui: Sunandi stând pe o pânză roşie, cu gâtul ei
lung oferit buzelor lui, cu sânii ei plini gata pentru mâinile lui, cu dorinţa
aprinsă în ochii ei cu gene lungi. În vintrele lui se află o pornire puternică,
însă el o ignoră graţie unei îndelungate obişnuinţe.
Niciodată cu vreo femeie în întreaga ta viaţă. De ce? Femeile kisuatiene
cunosc moduri de a se feri de copii.
Copiii sunt ultima dintre interdicţii, se gândeşte el, iritat. Există şi
pericolul decăderii, chiar mai mare în cazul ei. Ea minte pentru a-şi câştiga
traiul.
Vocea răsună triumfătoare, de parcă s-ar fi străduit anume pentru a-l face
să răspundă.
Nu-i nevoie de minciuni în pat, şopteşte cu viclenie. Nu-i nevoie de
discursuri. Pune-o doar jos, desfă-i picioarele şi îngroapă-ţi necazurile în
carnea ei.
Nu.
Vocea izbucneşte în râs, un râs necruţător şi batjocoritor, fiindcă ştie că
refuzul lui nu-i din cauza lipsei de interes. Va încerca mai târziu, când voinţa
sa va fi şi mai slăbită şi el va deveni mai receptiv la sugestiile sale. E doar o
chestiune de timp.

O altă viziune. Focul dansează de-a lungul orizontului. Pământul însuşi

arde. Siluete neomeneşti de înalte se îndreaptă spre el, în mijlocul flăcărilor.
Zei? Însă aceste feţe sunt familiare. Icneşte când îşi recunoaşte fraţii, Sonta-i
şi Rabbaneh şi Una-une.
Însă Una-une e mort…
Când îşi aminteşte de asta, vede că bătrânul său mentor îi zâmbeşte. Dar
nu există niciun fel de afecţiune în acel zâmbet, deşi fuseseră ca un tată cu
fiul său în decursul lunilor cât durase ucenicia sa. Însă zâmbetul este rece,
crud. Una-une îşi lasă ochii-n jos, iar când Ehiru se uită, vede că toţi
Colectorii-zei păşesc nu pe nisip sau pietre, ci pe cadavre. Trupurile zac
răşchirate şi hidoase, fără nicio fărâmă de demnitate, deşi, spre groaza lui
Ehiru, vede peceţi imprimate în carnea lor. Macul lui Rabbaneh. Mătrăguna
lui Sonta-i. Orhideea verde a lui Una-une. Propriul trandafir de oază,
desăvârşit şi negru. Pe când se holbează la ultimul, care se odihneşte pe sânul
unei frumoase femei dintr-o castă inferioară, Mama lui Nijiri, oh, Hananja,
piciorul lui Una-une coboară şi-i striveşte pieptul. Aude oasele trosnind, vede
sângele închegat băltind în jurul sandalei mentorului său, miroase şi simte
gustul duhorii sale. Este o profanare dintre cele mai revoltătoare şi le strigă
să se oprească.
– Nu se pot opri, spune un glas lângă el, şi priveşte în jos, în ochii solemni
ai lui Nijiri. Acesta-i felul Colectorilor.

Ehiru se scutură de viziune în tăcere, o parte din el amintindu-şi că este

înconjurat de străini neîncrezători, care vor privi chiorâş spre un om care
începe să strige fără niciun motiv aparent. Un preaplin de fiere de vise, pune
el diagnosticul, în vreme ce inima sa bubuitoare se domoleşte. Un Colector
nu mai produce sânge de vise de unul singur. Când rezervele sale se golesc,
mintea produce în cantităţi mai mari alte umori în speranţa deşartă de a-l
compensa. Recitările erudite îl ajută să se concentreze asupra realităţii, chiar
dacă sunetul oaselor frânte încă îi reverberează în urechi.
– Odihneşte-te, Frate, zice Nijiri.
Mereu devotatul ajutor.
Ehiru dă din cap, prea gol şi amorţit ca să poată vorbi. Îşi aminti să tragă
de frâie ca să poată descăleca. Se mişcă fără să se gândească. Când se aşază la
umbră, îl ia cu frig. Îşi trage robele mai strâns şi se concentrează să-şi
deschidă bidonul, rugându-se ca nimeni să nu-i observe mâinile
tremurătoare.
Nu mai suport asta multă vreme, îşi zice el şi priveşte spre Nijiri, când
băiatul vine să-l ajute. Nu-l va ruga, băiatul trebuie să accepte datoria de unul
singur. Dar în curând, Nijiri. Te rog, în curând.
Nijiri îi priveşte chipul şi el însuşi tresare nervos. Ehiru întinde mâna spre
a-i atinge obrazul, dorindu-şi în mod pervers să fi avut sânge de vise ca să
uşureze durerea băiatului. Însă Nijiri se retrage şi, cu toate că-l doare inima,
Ehiru ştie că asta-i ceva necesar. Poate că prin punerea unei distanţe între ei,
Nijiri va găsi puterea de a-şi face datoria. Este o încercare extraordinar de
dură din ucenicia sa, însă Hananja nu poate fi respinsă. Nijiri este destul de
puternic pentru asta, se gândeşte Ehiru cu mândrie. Băiatul a avut
dintotdeauna suflet de Colector.
Băiatul se duce să se aşeze pe vine la umbra cămilei sale, legănându-se
înapoi şi înainte pe când se luptă cu conştiinţa sa. Apoi, femeia kisuatiană se
duce la Nijiri cu un bidon şi Ehiru vrea să-i privească, să vadă dacă băiatul
izbuteşte să-şi ţină firea de data asta, însă nu poate, pentru că o altă viziune
se pogoară asupra sa şi este atât de atroce încât nu poate rezista şi o vede.

Sânge şi sângele morţii, pe nisipul morţii şi focul morţii, sânge peste sânge.
Ucide femeia kisuatiană, ucide martorul, ucide-i pe toţi cu excepţia lui Ehiru,
adu-l înapoi în lanţuri, în lanţuri, în lanţuri.
Vicleană, vocea spune: Eninket ştie că l-ai trădat.
N-am trădat pe nimeni. Când amânarea se termină…
Întârziere, nesupunere. El-Ea este Avatarul; cuvântul Lui este cuvântul Ei,
care-i lege. Dar încă e timp. Ucide femeia acum şi Ea-El va avea milă. Te poţi
întoarce la Hetawa. Vei putea găsi din nou pacea. Femeia este tânără, dar viaţa
ei a fost bogată. Sângele ei de vise va fi dulce când îl înghiţi în sufletul tău.
 Nu! Nu pot Colecta pentru un câştig egoist! Asta este o atrocitate…
Atrocitatea este ceea ce se va întâmpla acum. Din cauza ta. Nu uita asta,
prostănacule, îndrăgit de-al Hananjei. Adevăratul sânge va curge din cauza ta.
Se uită în sus şi vede cum vine moartea. O adevărată privelişte…

Realitatea s-a întors, dură ca o lovitură.

– E ceva acolo, zise el.
Nu simţea nicio grabă specială când rosti cuvintele:
– Vine cineva.
Nijiri veni lângă el imediat.
– Ce vezi?
Siluetele se îndreptau spre el, venind dinspre orizont, imense, zâmbind,
cu privirea îngheţată. Erau răul însuşi şi el i-o spuse lui Nijiri. Fuga rămânea
singura cale, deşi simţea că şi fuga era deja lipsită de speranţă.
– Părăsiţi tabăra! strigă Gehanu.
În pofida trupului masiv, alergă iute printre menestrelii care se
înghesuiau.
– Repede, trebuie să plecăm! Soldaţii din Gujaareh!
Confuzia menestrelilor îl chinuia pe Ehiru, întrebările lor bubuindu-i în
urechi. De ce-ar vrea soldaţii din Gujaareh să-i ameninţe? De unde-au venit
aceşti soldaţi? Ehiru nu ştia nici asta, însă cineva ştia. Femeia kisuatiană nu
era deloc nedumerită, când se întoarse spre cămila ei, însă în clipa în care
privirile li se încrucişară, îşi trădă frica.
– Vor să te ucidă pe tine, îi spuse Ehiru.
Ea se înfioră, apoi buzele ei schiţară un zâmbet amar.
– Se pare că nu aud altceva de la Gujaarehul tău zilele astea.
Apoi o luă din loc, îndreptându-se spre cămila ei, iar Nijiri îl îmbrăţişă,
întorcându-l cu faţa spre el.
Ehiru înhăţă braţul băiatului.
– O să-mi fie bine, zise el şi văzu ochii băiatului căscându-se la această
luciditate subită a sa.
Îi zâmbi stins, voinţa unui Colector era un lucru formidabil. Nijiri
răspunse cu un zâmbet înainte de a da din cap şi o luă la goană spre cămila
sa.
Încălecară şi-şi biciuiră cămilele până ajunseră la galop, cea mai mare
viteză a lor. Animalele simţeau frica oamenilor şi se supuseră fără să
protesteze. Graniţa cu Kisua se afla la numai o jumătate de zi călare. Nu exista
nicio posibilitate de a şti, prin înceţoşarea provocată de căldură, cât de mult
rămăseseră în spate gujaareenii ori dacă văzuseră caravana. Exista o speranţă.
Nu, nu-i niciuna, hohoti vocea din mintea lui Ehiru.
 Când se uită din nou înapoi, punctele fremătătoare de la orizont
deveniseră nişte forme clare: oameni călare pe cai, şaisprezece sau chiar mai
mulţi, gonind ca să-i ajungă din urmă. Menestrelii se strigau unii pe alţii într-
o învălmăşeală de cuvinte în toate limbile şi pretutindeni în jurul lui Ehiru
apărură pumnale, bice pentru cămile şi câte-o sabie scurtă. Apoi Gehanu
strigă ceva şi conducătorii caravanei se întoarseră, trăgându-i şi pe ceilalţi,
oprindu-i. Imediat începură să se mişte în cercuri, unul în spatele celuilalt,
cu armele pregătite. Palanchinul lui Talithele fu aşezat la mijloc, împreună
cu mărfurile mai grele, pentru a-şi uşura cămilele.
Ehiru o auzi pe Gehanu strigând spre Sunandi:
– Du-te!
Sunandi răspunse:
– N-am să reuşesc niciodată.
– Încearcă, fir-ai tu să fii! Îi ţinem noi aici.
Dar deja Ehiru putea vedea că şirul dublu al cailor se despărţise, unii
îndreptându-se spre est, alţii spre vest pentru a-i flanca. Menestrelii nu vor
reuşi nicicum să-i ţină în loc pe toţi soldaţii şi va fi de-ajuns ca unul singur să
se desprindă din atacul pornit din două direcţii pentru a o doborî pe Sunandi.
– Pe Focurile lui Merik, nu încetinesc deloc… îl auzi Ehiru icnind pe unul
dintre menestreli. Şi-atunci soldaţii năvăliră asupra lor.
Undeva, în haosul care urmă, Ehiru se aruncă de pe cămilă şi se rostogoli
prin nisip, ridicându-se apoi în picioare. Putea lupta mai bine pe sol. Un
soldat se repezi călare spre el, cu sabia trasă. Ehiru se pregăti, dar îi trebui
întreaga sa forţă şi pricepere ca să prindă între palme latul sabiei când
soldatul o răsuci spre capul lui. Se lăsă cu întreaga greutate într-o parte şi
răsuci cu putere sabia. Surpriza şi avântul îl făcură pe soldat să dea drumul
mânerului şi să se îndepărteze în galop. Ehiru aruncă sabia şi apoi icni când
vederea i se împăienjeni, un alt peisaj suprapunându-se peste cel real. O
pădure ieşită dintr-un coşmar: ferigi ale căror lujere se întindeau spre el,
frunze de palmier din care se scurgea otravă…
Nu! Nu acum! Nu…
– Nu pe ăla, fir-ai să fii!
Ehiru se desprinse din viziune pentru a vedea un soldat, aflat de cealaltă
parte a haosului, strunindu-şi calul pentru a striga spre bărbatul care tocmai
încercase să-l decapiteze pe Ehiru. Bărbatul nu purta uniformă – niciunul nu
purta –, însă dovedea clar că aparţine castei militare gujaareene, prin
trăsăturile sale ascuţite şi maxilarul puternic. Ceva din comportamentul său
sugera că era la comandă.
– Ordinele spun că trebuie adus viu!
Apoi Ehiru nu mai avu timp de gândire. Praful şi hărmălaia umpleau aerul,
urletele oamenilor amestecându-se cu panica animalelor şi cu zăngănitul
metalic. În jurul său, viaţa şi moartea clipeau ca în nişte miniaturi: fiul lui
Gehanu, Kanek, se străduia să-şi controleze cămila înspăimântată, în timp ce
un soldat se năpusti asupra lui din spate. Cântăreaţa Annon se folosea de
preţioasa ei harpă ca de un scut, până când un soldat i-o reteză cu sabia. Un
dansator al cărui nume Ehiru nu şi-l amintea urla la pământ cu burta hăcuită
şi intestinele revărsate.
Privirea i se concentră, în sfârşit. O colectare va fi mult mai miloasă decât
moartea care-l aştepta acum pe dansator. Răsucindu-se pe călcâie, Ehiru se
grăbi spre om, ecoul bătăliei din jurul său risipindu-se, devenind un zgomot
de fond.
– Nu există Împărtăşitori aici, şopti în barbă.
Cuvintele păreau fără noimă, în pofida adevărului lor. Lăsă deoparte
vinovăţia şi încercă să se concentreze asupra datoriei sale.
– Trebuie făcută.
Însă înainte de a ajunge la el, la limita câmpului său vizual se agită ceva.
O distragere a atenţiei, o ignoră. Apoi văzu un soldat al cărui cal se feri de un
menestrel care avea un bici…
NU!
… Iar dansatorul nu scoase niciun sunet când copita calului se abătu
asupra capului său. Creieri şi oase se împrăştiară pe pământ, esenţa întreagă
a omului împrăştiindu-se în praf.
Ehiru nu era pregătit pentru furie, un val de ură atât de sălbatică încât
capul îi bubuia din cauza ei. Dar soldatul care-i furase zeciuiala se avântase
deja înapoi în luptă.
Ucide-l, zise vocea.
Iar Ehiru răspunse:
– Da, aşa am să fac.
Fugi după soldat, tăcut, decis. Ceva îi apăru înainte şi-i blocă drumul, un
alt soldat fluturând o sabie, strigându-i să se predea. Ehiru dădu sabia cât
colo şi prinse braţul care-o ţinea, lovind în cot cu podul palmei libere.
Pocnetul încheieturii rupte răsună precum capul dansatorului, care se putea
să fi fost condamnat la o veşnicie prin ţinutul umbrelor din cauza nepăsării
soldatului.
– Am să te răzbun, îi şopti el sufletului dansatorului, azvârlindu-l de pe cal
pe soldatul care urla cu braţul rupt.
Şi continuă să urle, zvârcolindu-se la pământ, ţinându-şi braţul zdrelit,
care atârna moale. Ehiru-l contemplă o clipă, apoi îşi aminti că nu acesta era
soldatul pe care-l căuta. Se apropie de calul lăsat fără călăreţ şi-şi continuă
pânda.
 Un alt soldat căzu la pământ, la picioarele sale, scuipând sânge. Nijiri ieşi
la iveală, pregătit să lovească din nou, cu toate că-şi opri lovitura când văzu
că ostaşul era scos din luptă. Ehiru zâmbi la vederea lui.
– Frate!
Băiatul avea ochii căscaţi.
– Vin alţi soldaţi dinspre sud, o patrulă kisuatiană. Dacă mai putem rezista
puţin…
Îşi reveni şi se răsuci pe când un alt soldat galopă spre el.
– Bine, spuse Ehiru, păşind uşor înainte.
Băiatul era un Colector, îşi putea purta şi singur de grijă.
Îl zări pe soldatul pe care-l urmărise în mijlocul nebuniei, periculos de
aproape de palanchinul lui Talithele.
– Nu vei face asta, şopti el şi se repezi pe lângă o cămilă fără călăreţ, ca să
înşface de la jumătate, sub braţ, trupul soldatului. Îl smulse cu toată forţa şi
soldatul uluit se rostogoli jos, buimăcit, însă tot încercă să-şi ridice sabia.
Ehiru călcă pe sabie şi-i puse un genunchi pe piept pentru a-l lipi de pământ.
Apoi îl apucă de păr şi de bărbie, să-i rupă gâtul…
Termină-l.
Se încruntă, oprindu-se.
Pentru Zeiţă. A fost pierdută o zeciuială, iată aici alta.
În jurul lui Ehiru, lumea era un haos. Soldaţii zăriseră patrula kisuatiană
şi începeau să se retragă, izgoniţi de menestrelii supravieţuitori. Gehanu era
la pământ, ţinând trupul lui Kanek şi strigându-şi durerea.
Atât de multă moarte şi risipă. Decăderea femeii şi minciunile Superiorului,
iar Eninket este Eninket.
– Ar fi trebuit să aveţi încredere în mine, se răsti Ehiru la chipul de sub el.
Ochii soldatului se căscară. Apoi Ehiru îşi puse mâna pe faţa lui…
mamă
… şi-i închise pleoapele…
Hananja, mă rog pentru pace
… apoi fu înlăuntrul soldatului şi gustul sângelui de vise se dovedi o
izbitură dulce, ca un prim ropot de ploaie după o secetă îndelungată. Iar după
gust, un torent. Îşi lăsă capul pe spate şi strigă în extaz pe când conştiinţa
soldatului curse în golul dureros dinlăuntrul lui, trimiţându-i viaţa izbucnită
din miezul său până-n vârful degetelor de la mâini şi picioare. Era atât de
delicios, atât de puternic încât capul i se clătină, iar vintrele-i palpitau şi
scalpul i se încreţi şi OH, ZEIŢĂ, DA, îi mai trebuia, atât de mult încât
împinse sufletul deoparte pentru a mai căuta. Nu mai era mare lucru, în afară
de puţinul necesar sufletului pentru a rămâne intact, dar ce mai conta asta?
Rupse legătura şi supse ce se mai împrăştiase şi strivi sufletul şi-l înghiţi şi pe
acesta, iar când nu mai rămase nimic decât zdrenţe de furie muritoare, numai
atunci fu satisfăcut.
Şi atunci oroarea izbi din străfundurile conştiinţei lui Ehiru şi-i spulberă
beatitudinea cu un singur cuvânt. Numele pentru păcatul său:
Secerător.
 27
Inunru, primul Colector şi fondator al Gujaarehului, creator al
Narcomanţiei, părinte al tămăduirii: detaliile crimei sale au fost pierdute,
precum desenele în nisip.
(Înţelepciune)

Pe când soldaţii tăbărâră asupra lor, Gehanu înşfăcă mâna lui Sunandi.
– Intră în palanchin.
Sunandi se strădui să-şi forţeze cămila să se întoarcă, animalul speriat tot
ar fi vrut s-o rupă la goană.
– Să mă ascund împreună cu o bătrână bolnavă? Nu sunt o laşă…
– Nu te mai certa cu mine, femeie proastă! Intră acolo şi poate vei
supravieţui ca să-i avertizezi pe ai tăi!
Nu aveai cum să te cerţi pentru asta. Călcându-şi pe mândrie, Sunandi
descălecă şi alergă în palanchin. Doi dintre menestreli o ajutau pe Talithele,
îngrămădind coburi în jurul palanchinului pentru a-l proteja. Sunandi intră
în spaţiul închis, acoperit cu pânză subţire şi balsa, al bătrânei. O clipă mai
târziu, zgomotul haosului erupse în jurul lor, strigăte şi zăngănit de arme şi
şuieratul cămilelor speriate. Palanchinul se zguduia din cauza vibraţiilor
produse de copite şi de trupurile căzute la pământ.
Lui Talithele i se tăiase răsuflarea de frică, iar asta se transformă într-o
tuse seacă. Sunandi o ajută să-şi ţină la gură o bucată de pânză, înconjurând-
o cu o mână pentru a o linişti şi dorindu-şi ca bubuitul inimii să se calmeze.
Însă zgomotele din jur erau prea înspăimântătoare pentru a-i linişti temerile.
În cele din urmă – pentru că a nu şti face aşteptarea şi mai rea – dădu la o
parte una dintre cuverturile palanchinului şi se uită afară.
Călăuzirea Protectorilor!
Numai câteva momente trecuseră de la începutul atacului, dar deja aerul
era plin de praf şi de duhoarea de sânge. Chiar dincolo de cort zăcea trupul
unuia dintre oamenii care le ajutaseră să intre în palanchin. Dincolo de el
văzu cum alt menestrel cădea de pe cămila sa, urlând. O clipă mai târziu,
Sunandi icni de groază când văzu cum un soldat trecu peste el călare. Gehanu
fugi pe lângă ei, urlând ca o nebună şi agitând o sabie scurtă, ţinută cu ambele
mâini. Apoi lui Sunandi îi sări inima din piept când un oştean îşi întoarse
calul şi miji ochii spre palanchin, zărind-o pe când se uita prin draperie.
– Trebuie să plecăm!
Înconjurând-o pe Talithele cu braţul, o sprijini cu umărul – era uşoară
precum un copil – şi o scoase pe cealaltă parte a palanchinului, chinuindu-se
să treacă peste coburii îngrămădiţi. În urma lor, putea auzi tropotul copitelor,
simţind din plin răutatea soldatului care se afla în spatele ei, pe când se
apropia tot mai mult, din ce în ce mai mult pentru a o străpunge…
Se auzi fornăitul de împotrivire al calului. Sunandi puse mâna pe pământ
pentru a se pregăti şi o azvârli pe Talithele peste un sac cu fructe. Pământul
se zgudui puternic sub palma sa, ca şi cum ceva greu ar fi căzut în apropiere.
Se chinui să se ridice şi văzu:
Calul soldatului era mort. La fel şi soldatul, zăcând răşchirat cu gâtul rupt
peste palanchinul distrus acum. Deasupra soldatului, cu pumnii încă
încleştaţi, Nijiri privirea cadavrul cu o expresie aproape şocată.
Sunandi o ajută pe Talithele să se ridice şi încercă să-şi recapete suflul.
– Micuţule ucigaş, zise ea între gâfâieli. Cât sunt de norocoasă că eşti aşa.
El tresări şi se uită spre ea, furia înlocuind şocul în ochii lui căprui
spălăciţi. Apoi expresia feţei i se înăspri, devenind la fel de rece ca a
mentorului său.
– Rămâi pe lângă mine, îi spuse el. Ia-o cu tine pe bătrână şi-am să vă
protejez pe amândouă.
Ar fi vrut să-l refuze, însă pragmatismul – şi nechezatul altui cal doborât
la pământ în apropiere – depăşi meschinăria. Dând din cap, o ridică pe
Talithele în braţe şi se strecură în spatele lui, încercând să nu se înghesuie în
el de frică. El rămase unde era, cu spatele apărat de resturile palanchinului şi
de mormanul de bagaje, lăsându-se pe vine într-un soi de poziţie de apărare.
Însă când Sunandi privi în jur, se simţi uşurată dându-şi seama că nu prea
mai era nevoie de priceperea băiatului. Deşi caravana pierduse bătălia,
atacatorii începeau să se retragă, avertizându-se unii pe alţii şi privind spre
sud cu o agitaţie vizibilă. Sunandi le urmări privirea şi văzu încă un grup de
călăreţi apropiindu-se, stârnind un nor de praf şi pregătindu-şi scuturile
verzi-aurii ale Protectoratului. Uşurarea aproape că-i aduse lacrimi în ochi.
Dintr-odată, Nijiri se încordă şi se răsuci, uitându-se nu spre călăreţii din
Kisua, ci în cu totul o altă direcţie.
– Aşteptaţi aici, îi spuse şi înainte ca ea să poată protesta o luă din loc
alergând. Îl văzu oprindu-se lângă Ehiru, care zăcea căzut în genunchi lângă
trupul lăţit al altui soldat. Însă nu mai avu timp să ghicească tâlcul acestei
privelişti pentru că sosi grupul de salvatori.
Călăreţii kisuatieni se despărţiră, grosul lor continuându-şi urmărirea
gujaareenilor, în vreme ce patru dintre ei se desprinseră de grup şi încetiniră
pentru a veni printre menestreli. Sunandi privi spre Talithele, care era la
capătul puterilor.
– Pune-mă jos, şopti bătrâna.
Vocea-i devenise răguşită.
 – O să-mi fie bine.
După o clipă de ezitare, Sunandi îngenunche şi o ajută pe Talithele să se
întindă jos, printre saci cu ierburi din nord, a căror mireasmă îmbătătoare nu
reuşea să acopere mirosul de moarte din jurul lor. Îşi lăsaseră umbrarele în
urmă când fugiseră din tabără, aşa că adună câteva dintre resturile frânte ale
palanchinului şi înfipse în pământ un stâlp rupt, legând o pânză de capătul
său pentru a-i oferi bătrânei o brumă de umbră. Apoi se întoarse şi-şi ridică
pumnii. Unul dintre călăreţii din Kisua, un bărbat zvelt, cu ochii mari, cu o
cicatrice de sabie pe faţă, îşi înghionti calul spre ea.
– Sunt Sunandi Jeh Kalawe, Prim Ambasador al Protectorilor, trimisă la
Gujaareh, strigă ea pe când el oprea.
Ridică mâneca robei sale pentru a dezvălui brăţara din aur care-i acoperea
bicepsul, detaşând semisfera şlefuită, din agat, fixată pe ea ca un ornament.
Partea sa plată era inscripţionată cu o pictogramă oficială, o lună dublă
stilizată deasupra a patru copaci: un semn ce le garanta libera trecere a
tuturor oficialilor kisuatieni de rang înalt.
El îşi arcui sprâncenele şi spuse:
– Te afli la mare distanţă de locul misiunii tale, Ambasadoare. Ce s-a
întâmplat acolo? Aceştia nu erau bandiţi obişnuiţi.
– Soldaţi gujaareeni.
– Gujaareeni! Dar cum…?
– Cred că s-ar putea să existe o garnizoană ascunsă pe undeva, în deşert.
Ea se apropie, întinzându-şi mâna pentru a o pune pe şaua lui.
– Au atacat ca să mă împiedice să le aduc acest secret Protectorilor, însă
mai am şi secrete de predat, cu toate la fel de importante.
Ochii lui se căscară, apoi privirea i se înăspri.
– Le vei preda, Ambasadoare. Când se întorc căpitanul meu, am să-i spun
şi te vom escorta pentru a fi siguri.
– Aceşti oameni au nevoie de ajutor întâi. Ei…
Durerea şi vinovăţia o lovi atunci şi-şi plecă fruntea.
– Au suferit mult din cauza mea.
Locotenentul dădu din cap şi le făcu semn celor trei călăreţi ai săi să
înceapă să-i ajute pe răniţi. Sunandi ajută cât putea ea, mişcându-se printre
menestreli pentru a se ocupa de neplăcuta sarcină de a-i separa pe cei care
nu mai aveau nicio şansă de cei care mai puteau fi salvaţi.
– Nu eşti tu de vină, Nefe.
Glasul lui Gehanu o scoase pe Sunandi din starea de prostraţie. Kanek
zăcea mort, întins peste genunchii ei, cu pieptul transformat într-o masă
roşie. Dârele lacrimilor se uscaseră pe obrajii lui Gehanu.
– Celor aflaţi în spatele acestui atac nu le pasă ce stârnesc atunci când vor
să obţină ceva. Noi ne aflam doar în calea lor.
Sunandi oftă şi se duse în altă parte.

De-abia dacă rămăseseră nevătămaţi opt oameni din grupul lor – o treime
din numărul celor plecaţi din Gujaareh. Ca măruntă consolare din partea
zeilor spre a compensa cruzimea de dinainte, mulţi dintre răniţi aveau să
supravieţuiască datorită gujaareenilor din grupul lor. Nijiri le dezvălui
celorlalţi că era un Slujitor al Hananjei şi ceru zeciuiala umorilor pentru a-i
ajuta pe răniţi să se vindece. Putea reuşi doar tămăduiri uşoare – închizând
rănile, uşurând şocul –, dar chiar şi acestea ajutau enorm. Cei trei menestreli
gujaareeni care supravieţuiseră îl lăsară imediat să-i adoarmă şi să extragă
orice-i trebuia lui din visele lor. Nu le spusese ce fel de Slujitor era, observă
Sunandi, iar ei nu întrebaseră. Nici nu-l apostrofară pentru că-i minţise,
deoarece Slujitorii Hananjei se deghizau adesea din diverse motive. Puterea
credinţei, chiar şi cea a copiilor expatriaţilor gujaareeni, era impresionantă.
Trupa kisuatiană se întoarse să raporteze că soldaţii gujaareeni, după o
luptă intensă, au început să-şi întoarcă săbiile împotriva lor înşişi când deveni
clar că pierdeau. Cei care au ezitat au fost tăiaţi sau loviţi de căpitanul lor,
care a reuşit să se rănească mortal înainte să poată fi dezarmat. A murit pe
când încercau să-l interogheze.
– Aceştia doi mă vor însoţi şi ei, zise Sunandi, arătând spre Ehiru şi Nijiri.
Ehiru stătea pe nişte bagaje din apropiere, doborât, în aparenţă, de
istovire. Nijiri se lăsă pe vine lângă el, oferindu-i apă. În timp ce vorbeau,
băiatul privi în jur, ascultând.
Căpitanul îi măsură cu privirea şi miji suspicios ochii.
– Gujaareeni?
– Da. Am promis că-i voi prezenta Protectorilor.
– S-ar putea să fie asasini.
Sunandi zâmbi uşor:
– Te asigur că nu sunt.
Căpitanul se uită lung la ea, apoi încuviinţă.
– Sunt o mulţime de cai în plus, rămaşi de la soldaţii gujaareeni. Vom avea
nevoie de câţiva ca să ducem cadavrele, dar tu şi cu însoţitorii tăi puteţi lua
fiecare câte unul. Pe ceilalţi am să-i dau caravanei, drept compensaţie pentru
pierderile lor.
– Mulţumesc, spuse Gehanu, după ce auzise asta şi se apropiase.
Se ştersese pe faţă acum, însă cutele sale se adânciseră. Părea bătrână şi
obosită.
– Va fi de ajutor.
– Gehanu…
 Sunandi se strădui să spună ceva. Gehanu îi oferi un zâmbet obosit,
întinzându-se s-o strângă de umăr.
– Du-te, zise ea. Suferinţa şi moartea fac parte din viaţă. Ne revenim noi.
Lui Sunandi i se puse un nod în gât. Greşeala mea. Vru să plece, jelindu-l
pe Kanek şi jelind prietenia dintre ea şi Gehanu, prietenie care cu greu putea
supravieţui unei asemenea lovituri. Însă Gehanu scoase un sunet de iritare şi
o trase cu asprime într-o îmbrăţişare strânsă. Sunandi se încordă, apoi nu se
putu opri să nu izbucnească în lacrimi, în timp ce căpitanul se îndepărtă, cu
tact, de ele.
– Eşti încă fiica inimii mele, şopti Gehanu.
Sunandi observă că tremura, încercând din răsputeri să nu izbucnească în
lacrimi.
– Asta nu se va schimba niciodată.
Când Gehanu îi dădu în sfârşit drumul, Sunandi se desprinse fără tragere
de inimă, amintindu-şi de noaptea când un negustor străin oferise adăpost
unui copil al străzii, a cărui nepricepere la furtişaguri îi adusese o bătaie
aproape soră cu moartea. Acel negustor dusese copilul, o fată isteaţă şi
drăguţă, fără niciun viitor, la un bătrân nobil sonha, lipsit de moştenitori. El
i-a schimbat numele şi-a crescut-o să se lupte cu regii… însă copilul străzii n-
a uitat niciodată acea primă faptă de bunătate.
– Rămâi tot o cotoroanţă băgăcioasă, răspunse Sunandi.
Gehanu scoase un chicotit răguşit şi clătină din cap.
– Kinja nu te-a putut domoli nicicând, zvăpăiato. Hai, acum du-te.
Fără tragere de inimă, Sunandi se întoarse şi plecă. Nu departe, Ehiru
încălecase pe cal, iar Nijiri stătea lângă al său. Un alt cal fusese pregătit pentru
ea. După ce urcă în şa, Sunandi simţi o strângere de inimă când privi înspre
sud. Acela era drumul spre casă şi spre furtuna de necazuri ce se va stârni
când Protectorii vor afla de urzelile Gujaarehului.
Necazuri? „Război“ ar suna mai corect.
Se uită spre Nijiri. Acestuia îi trebui o clipă s-o observe, fiindcă îl privea
fix pe mentorul său. Când se întoarse, în cele din urmă, fu uluită de disperarea
întunecată de pe faţa lui. Apoi el o văzu că se uită la el şi expresia lui deveni
o mască rece, profesională.
– Trebuie să rezolvăm asta, Jeh Kalawe, îi spuse el.
Sunandi se încruntă, întrebându-se ce nu-i dădea pace. Soldatul pe care-l
ucisese? Era antrenat să ucidă, însă nu atât de brutal. Atunci privi dincolo de
el, la silueta gârbovită, cu glugă pe cap, tot neclintită, a lui Ehiru şi-şi dădu
seama.
Ei bine, cel puţin, nu va mai trebui să pierdem vremea cu dusul la spital
acum.
 După ziua aceea lungă şi sângeroasă şi aşteptându-se la un viitor şi mai
urât, acesta era cel mai încurajator gând pe care mintea ei obosită îl putea
concepe. Căpitanul ordonă plecarea şi ei dădură cailor pinteni spre Kisua.
 28
Prinţul protejează Hona-Karekh, la fel cum Hetawa protejează Ina-Karekh.
(Lege)

Sala de audienţe din Yanya-iyan era aproape goală când Charris intră prin
uşile sale de bronz. Podiumul de la capătul celălalt al sălii, o serie de trepte
care duceau spre tron, era în mod normal luat cu asalt de curteni şi de
credincioşi. Acum aici se afla doar Prinţul, care stătea cu braţele întinse în
timp ce doi dintre slujitorii săi îl îmbrăcau într-o armură completă pentru
trunchi, ţinuta tradiţională a Apusului în vreme de război. Un al treilea
slujitor ţinea Aureola la locul cuvenit, în spatele Prinţului, răsucindu-se când
el se întorcea.
– Ah, Charris. Te rog, raportează.
Charris îngenunche la picioarele treptelor.
– Încă nicio veste dinspre sud, stăpâne. Atacul nu putea să se întâmple
decât ieri-seară. Va trebui să treacă ceva timp până se întorc trupele şi trimit
o pasăre sau o ştafetă.
– Hmmm. Bine, fie că femeia-i moartă sau nu, s-ar putea să fi trimis un
mesaj. Va trebui să presupunem că cei din Kisua au fost preveniţi din timp.
Se întoarse, ţinându-şi încă braţele întinse în lateral. Solzii de bronz ai
pieptarului său luceau, iar braţele sale erau tot întinse în lateral.
– Arăt destul de războinic, Charris? Nu-i casta militară, desigur, dar e
acceptabil, nu?
– Mai mult decât acceptabil, stăpâne. Îi vei inspira pe soldaţii noştri să
lupte din toate puterile lor.
– Ai vorbit ca un adevărat membru al castei înalte.
Prinţul îşi coborî braţele, se admiră pentru ultima oară în oglinda ţinută
de un al patrulea servitor şi dădu satisfăcut din cap. La un semn, servitorii
plecară repede din încăpere, în afară de cel care purta Aureola.
– Nu am nevoie de linguşiri, Charris. Niyes a înţeles asta. Cu timpul,
nădăjduiesc că vei înţelege şi tu.
Charris inspiră adânc pentru a-şi controla emoţiile copleşitoare.
– Da, stăpâne.
– Desigur, există şi avantaje să am un general ca tine, Charris. Nu pui
întrebări prosteşti, nu-mi arunci tot felul de priviri dezaprobatoare. Cred că
asta-i ceva reconfortant.
Coborând treptele, cu purtătorul Aureolei după el, Prinţul îi făcu un semn
scurt lui Charris să se ridice şi să vină cu el. Trecură prin spatele sălii, Charris
dând din cap spre Străjerii Apusului, care se alinară în urma lor când Prinţul
părăsi încăperea.
– În definitiv, loialitatea este cea care contează cel mai mult, continuă
Prinţul. Uită-te la prietenul nostru ucigaş şi nebun, în prezent legat în lanţuri
şi odihnindu-se în catacombele de sub palat. Nu gândeşte – nu mai gândeşte.
Nu face nimic până nu-i spun eu sau dacă-i flămând şi prada se arată prin
preajmă. În multe feluri, asta limitează felul în care-l pot folosi, însă, în
acelaşi timp, nu trebuie să mă tem niciodată de trădarea lui. Există regi care
se luptă întreaga lor viaţă să obţină acest gen de loialitate, iar eu am creat-o
după bunul-plac.
Chicoti.
– Adevărata putere, Charris. Tatăl meu şi toţi Prinţii de dinaintea mea n-
au avut-o niciodată, dar eu da.
Sala de audienţe era la ultimul etaj al palatului Yanya-iyan. Când Prinţul
îl conduse în balconul privat al familiei regale, lui Charris i se tăie răsuflarea
la vederea întregului oraş întins dinaintea lor, pământul fiind atât de departe
încât oamenii care se mişcau prin piaţă păreau mici ca nişte păpuşi. Înspre
vest, se aflau râul şi terenurile fertile, cu grâne, sursa prosperităţii
Gujaarehului. Spre nord, Charris putea vedea chiar şi delta râului şi limita
coastei Mării Gloriei. Era întregul regat al Prinţului, întins cât vedeai cu ochii.
Apoi privi spre est şi încremeni.
– Trebuie să mă ierţi că nu ţi-am spus asta, zise Prinţul.
Charris putea simţi privirile Prinţului oprindu-se pe faţa lui, sorbindu-i
reacţia.
– Amiralul Akolil desconsideră armata de uscat şi, de obicei, încerc să-l ţin
în frâu, însă a venit vremea să ştii şi tu.
Vase, se gândi Charris năucit. Din locul lor putea vedea portul estic,
deschis spre Marea Îngustă. Portul era plin de vase – corăbii de război –
înghesuite pentru a ajunge pe docurile de încărcare. Dincolo de ele, putea
vedea întinderea Mării Înguste, de la coastele Gujaarehului şi până la orizont.
Şi văzu şi alte vase, ancorate ordonat, şiruri, şiruri. Erau cu sutele. Punctau
apa ca nişte urme de vărsat.
– Construcţia de vase de acum cinci ani, pe Marea Gloriei, şopti Charris.
Taxele de aprovizionare pentru mai multe trupe decât avem de fapt.
– Într-adevăr.
Charris auzi glasul mândru al Prinţului.
– Cu ajutor din partea aliaţilor noştri, aceste vase au făcut toate călătoria
cea lungă în jurul continentului nordic, trecând prin oceane de gheaţă
plutitoare şi alte pericole mult prea fantastice pentru a fi pomenite. Am
pierdut multe, dar şi mai multe au scăpat. Iar acum, aproape fiecare s-a întors
cu o cală plină de războinici barbari. Kisuatienii vor fi foarte surprinşi.
Charris se chinui să-şi mişte buzele.
– Când?
– Ridică ancora mâine. Am să grăbesc cât pot de mult reaprovizionarea
lor. Akolil m-a asigurat că ar putea să ajungă în strâmtoarea Iyete într-o
singură zi şi să atingă coasta nord-estică din Kisua în opt zile sau câteva zile
mai mult. Mult mai repede decât am intenţionat, bineînţeles, mulţumită lui
Niyes şi Kinja şi scumpei şi trădătoarei Sunandi. Şi-am vrut să aduc douăzeci
de mii de soldaţi în loc de zece mii, dar restul nu vor sosi decât după câteva
săptămâni sau luni. Însă zece mii ar trebui să fie suficiente pentru primul val.
Kisua nici nu-i pregătită, la urma urmelor.
Charris se întoarse să se holbeze la el, mult prea uluit ca să se stăpânească,
aşa cum ar fi făcut-o în mod normal.
– Chiar intenţionezi s-o faci. Kisua este de două ori cât noi…
– Însă noi suntem de două ori mai bogaţi. Iar izolarea kisuatienilor le-a
adus duşmani printre triburile din nord, care nu văd cu ochi buni felul în care
Kisua dirijează comerţul spre sud. Nordicii vor deveni nerăbdători să lupte
îndată ce-am să le promit că ei vor controla acest comerţ.
Prinţul zâmbi, întorcându-şi privirea spre est:
– Cu toate că nu sunt sigur dacă am să menţin acest acord. În fond, toate
trupele lor vor pieri. Săbiile Gujaarehului vor fi cele care, în final, vor supune
fiara kisuatiană.
– Vor pieri? izbucni Charris, încercând să înţeleagă prin năuceala
gândurilor sale. Război. La o asemenea scară, războiul va cuprinde întreaga
jumătate estică a continentului şi ţinuturile din nord. La doar opt zile
distanţă.
– Desigur. Prietenul nostru nebun a evoluat mai repede decât m-aş fi
aşteptat, ceea ce-i un adevărat noroc, pentru că mi-a forţat mâna. Totul
depinde de Secerător.
Şi brusc, Charris îşi dădu seama ce avea de gând Prinţul să facă.
Probabil că icnise, pentru că Prinţul îi aruncă o privire tăioasă. Apoi zâmbi
la vederea groazei sale.
– Sânge de vise, zise Prinţul.
Îl bătu prieteneşte pe umăr.
– În cele din urmă, totul se reduce la asta. Niciodată familia mea nu va mai
fi sclava Hetawei. Şi nici Gujaarehul nu va mai fi doar o răscruce de drumuri
pentru negoţ. Putem deveni centrul unei civilizaţii întinse pe continente
întregi, aducând pace şi prosperitate pentru toţi. Şi-am să le dau oamenilor
un zeu în viaţă, unul din carne şi oase, nu doar vise, pe care să-l venereze.
Pricepi?
 Charris pricepuse. Şi preţ de o clipă infinită, pe când stătea acolo, trădarea
lui Niyes pălea în faţa propriei pofte de a-şi trage sabia şi a-l ucide pe Prinţ.
Însă dorinţa trecu. Era un zhinha, un adevărat fiul al Gujaarehului, iar
Prinţul era Avatar al Hananjei. Să-l atace era mai mult decât o trădare, era o
blasfemie. Aşa că îngenunche, ridicându-şi mâinile într-o manuflecţiune
adecvată.
– Înţeleg, Prinţul meu, zise el. Viaţa mea este a ta.
– După cum a fost întotdeauna, răspunse Prinţul.
Apoi se întoarse pentru a admira priveliştea.
 29
De la cei care o respectă pe Hananja, se aşteaptă să respecte Legea Ei.
Oricum, celor care locuiesc în ţinuturile necredincioşilor li se permite să-şi
ascundă credinţa, dacă este necesar să se păstreze pace.
(Lege)

Kisua.
Capitala părea la fel de nesfârşită ca şi oceanul. Era uşor să vezi că
împărtăşea o istorie cu Gujaarehul, judecând după pereţii albi, încălziţi de
soare, din Kisua, şi după străzile înguste, pavate cu cărămidă, însă
asemănările se terminau aici. Existau şi edificii măreţe şi întinse, unele de
câte patru etaje înălţime. Praguri de sus cu frunze de aur, incrustaţii viu
colorate şi uşi bine încuiate, din lemn întunecat şi sculptat. Iedera creştea în
voie pe majoritatea clădirilor, florile de pe lujere înmiresmând aerul cald,
umed, cu parfumuri atât de grele încât Nijiri le putea simţi de la o distanţă
de câteva străzi. Peste mirosuri se amestecau şi sunete stranii: râsete
gălăgioase şi certuri furioase, strigătele negustorilor care-şi lăudau marfa,
cântece de leagăn şi de dragoste, de mult uitate în Gujaareh. Putea simţi pe
limbă cei trei mii de ani ai oraşului, un gust bogat şi dens, la fel ca visele unui
bătrân.
În spatele său, în încăperea cu draperii, dormea Ehiru. Nu vorbise de la
incidentul din deşert. Se mişca doar atunci când îl dirija Nijiri. Ochii săi nu
urmăreau nimic, pierduţi pe un alt tărâm. Pe drumul spre oraş, Nijiri reuşise
să ţină ascunsă soldaţilor starea lui Ehiru, deşi bănuia că Sunandi observase
ceva. Ea nu protestase când el stăruise să împartă camera cu Ehiru, chiar dacă
locuinţa ei era destul de mare ca să aibă numeroase camere de oaspeţi.
Servitorii aduseseră mâncare şi haine curate, apoi plecaseră, fără a-i mai
deranja, oferindu-i lui Nijiri timpul şi intimitatea necesare pentru a-l îmbăia
pe Ehiru şi de a se ocupa de propria toaletă.
Aşa că, la apus, Nijiri îngenunchease în balcon pentru a se ruga şi pentru
a căuta pacea interioară. Medită până când Visătoarea răsări plină, lumina în
patru nuanţe fiind un companion reconfortant şi familiar. În cele din urmă,
se întoarse în dormitorul apartamentului de oaspeţi. Ehiru zăcea la adăpostul
unor draperii transparente, agitat, în pofida jungissei lui Nijiri, de forma unei
libelule, aşezate pe fruntea sa. Nijiri dădu draperiile la o parte şi se aşeză lângă
el, întinzând mâna să ia jungissa. Cu vârfurile degetelor urmări cuta săpată
pe fruntea mentorului său. Părea că favoritul Hananjei nu avea pace nici în
somn. Exista un singur fel prin care Ehiru va avea din nou tihnă.
 Nijiri îşi mişcă mâna pentru a pune câte-un deget pe fiecare pleoapă a lui
Ehiru.
Ehiru eşuase la testul pranje. Colectarea lui ar fi fost o dovadă de bunătate,
una mult mai mare decât să-l lase să se trezească pentru a se confrunta cu
enormitatea crimei sale. Era datoria lui Nijiri, ca învăţăcel al lui Ehiru, datoria
lui ca Slujitor al Hananjei. În Hetawa, Ehiru ar fi fost deja trimis înainte. Şi
totuşi…
Mâna lui Nijiri tremură.
În Hetawa, Ehiru n-ar fi fost confruntat cu testul în mijlocul unei bătălii,
înconjurat de haos şi duşmani. Cum ar fi putut testul să-i măsoare stăpânirea
în astfel de circumstanţe? Chiar şi Nijiri ucisese, nu prin narcomanţie, dar
crima era tot crimă. Şi din această cauză, pentru că plecase să protejeze un
purtător de zeciuială aflat în amânare, şi pentru că nu-l ajutase pe Ehiru aşa
cum s-ar fi cuvenit, Ehiru se confruntase cu momentul celei mai mari
încercări fără ca nimeni să-l poată ajuta. Eşecul fusese la fel de mult şi al lui
Nijiri.
– Frate…
Îşi trase mâna, copleşit de o supărare atât de intensă încât greutatea ei
părea să-l strivească. Lipindu-şi fruntea de a lui Ehiru, plânse neajutorat,
scâncete răguşite şi ample, ce se reverberau prin apartamentul de oaspeţi şi,
probabil, dincolo de el, însă nu-i mai păsa deloc ce credeau Sunandi sau
servitorii ei despre jelania sa. Nu voia decât ca Ehiru să se trezească, să-l
liniştească şi să-l ţină de mână, aşa cum făcuse cu mult timp în urmă, în ziua
când s-au întâlnit pentru prima dată. Aş muri pentru tine, îşi spusese în sinea
lui în acea zi, dar în loc de asta, învăţase să ucidă, să păşească în vise, să-şi
danseze bucuria din suflet. Făcuse totul pentru a deveni vrednic de acest om,
care fusese pentru el ca un tată şi pe care îl vedea ca pe un iubit. Nu existau
cuvinte pentru a descrie ceea ce însemna Ehiru pentru el, nici măcar Sora
Meliatua nu înţelesese pe deplin asta. Un zeu, poate. Mult mai mult decât
fusese vreodată Hananja.
Lacrimile i se uscară singure după o vreme. Când nodul din gât îi mai slăbi,
se ridică, inspirând adânc pentru a încerca să-şi recâştige controlul. Două
dâre de transpiraţie îi mânjeau faţa lui Ehiru. Nijiri i le şterse şi făcu la fel şi
pentru el.
Întreaga tihnă pe care se străduise din răsputeri s-o atingă în timpul
meditaţiei de seară se risipise. Oftând, Nijiri se ridică în picioare şi-şi trecu o
mână prin păr, întorcându-se pentru a face câţiva paşi, dar se opri imediat ce
văzu în pragul uşii o siluetă. Sunandi.
Intră fără să ceară permisiunea, tălpile sale goale nefăcând niciun zgomot
pe covoarele ţesute, lumina lunii luminându-i faţa în străfulgerări pe când
trecea pe lângă ferestre. Deşi probabil că-i auzise scâncetele, nu pomeni deloc
de asta şi nu-l privi când trecu de el. Era prea obosit ca să-i mai fie
recunoscător.
Când ajunse la capătul patului, ea se opri, uitându-se lung spre Ehiru.
– Va muri?
Cândva, Nijiri ar fi urât-o pentru această întrebare. Acum doar îşi feri
privirea.
– Da.
– Când?
– Când o să-mi fac datoria.
– Trebuie s-o faci acum?
– A luat în mod deliberat sângele de vise al unui om şi n-a oferit niciun fel
de pace în schimb. După legile noastre, nu există o crimă mai mare.
Ea oftă, încrucişându-şi braţele.
– Doarme bine pentru un criminal.
– O mică vrajă pentru somn. Dacă ar fi el însuşi, n-aş fi fost niciodată în
stare s-o arunc asupra lui.
Se uită în jos, la jungissa din mâinile sale şi o întoarse ţinând-o de aripile
cu aspect atât de fragil. Aparţinuse multor Colectori în decursul secolelor, iar
înainte de ei, piatra din care fusese cioplită zburase pe cer, rostogolindu-se
printre zeii înşişi. Poate că a fost atinsă de Luna Visătoare înainte de a cădea
pe pământ ca o vrajă devenită obiect solid.
– Lipsirea de energie i-a afectat mult umlbikehul, zise el încet. Legătura
care ţine un suflet prins de trupul său şi de lumea reală.
– Iar acum că nu mai este… lipsit?
– În condiţii normale, cu timpul, legătura se poate vindeca.
Ea-i aruncă o privire piezişă.
– Nu va avea timp dacă-l Colectezi.
Nijiri clătină din cap.
– În Hetawa, ar fi putut să ţină asta sub control… după câteva luni, în
izolare. Aici, în mijlocul acestei nebunii…
Nijiri arătă spre balcon, Kisua, lume.
– Nu. Chiar lăsând la o parte chestiunea crimei sale, este fără speranţe.
El îi simţi privirea asupra sa când se duse la uşa balconului şi se sprijini de
ea, uitându-se spre oraş şi dorindu-şi să fi fost în Gujaareh. Dorindu-şi, de
asemenea, ca femeia kisuatiană să plece. Mai avea atât de puţin timp pe care
să-l petreacă alături de Ehiru.
Însă ea nu zise nimic timp îndelungat, astfel că se întoarse să vadă dacă
mai era acolo. Şi încremeni, pentru că îndrăznise să se aşeze pe patul lui
Ehiru, mângâindu-i părul netuns cu o mână.
 Ea ridică ochii, îi văzu furia şi zâmbi.
– Iartă-mi familiaritatea. Îmi aminteşte de cineva pe care l-am cunoscut
cândva şi pe care l-am iubit foarte mult.
Îşi retrase mâna.
– Ar trebui să aibă de ales.
– Poftim?
– Alegerea. Dacă mori, când mori. Aş putea accepta lucrurile îngrozitoare
pe care le fac ai voştri numai dacă acestea le-ar fi făcute celor care sunt de
acord.
Nijiri se încruntă.
– Crezi că nu-i de acord? Un Colector al Hananjei?
Ea făcu o grimasă.
– Poate că se învoieşte. Totuşi, cetatea lui se pregăteşte în secret pentru
război, fratele său unelteşte şi foloseşte vrăji malefice, un Secerător pândeşte
în umbră, iar el nu va trăi să vadă ceva rezolvat din toate astea. Pare mai crud
decât dacă l-ai ucide imediat.
Mâna lui Nijiri se încleştă pe draperie.
– Îl vrei alături de noi doar mâine, când ne prezentăm înaintea
Protectorilor.
– Nu pot nega asta. Dar asta-ţi foloseşte şi ţie, pentru că mă va ajuta să
salvez atât oraşul tău, cât şi al meu. Orice ai crede tu, nu doresc deloc să văd
izbucnind un război între ţinuturile noastre. Şi pe mine mă doare să văd cum
suferiţi amândoi aşa.
Nijiri scoase o exclamaţie de neîncredere, însă ea-l ignoră, uitându-se în
continuare la Ehiru.
– Când mi-a povestit despre Lin… I-am urât pe cei ca voi. Pe toţi care se
folosesc de magie. Acum am început să înţeleg că Hetawa asta a ta este
periculoasă, nu voi.
El deschise gura să blesteme blasfemia rostită de ea, apoi îşi aminti de
privirea Superiorului când l-au dus pe Ehiru încătuşat ca un răufăcător.
– Nu toţi din Hetawa.
O, asta fusese o slăbiciune.
– Adevărat. Tu şi mentorul tău, ba chiar şi Secerătorul care mi-a luat-o pe
Lin a mea… sunteţi cu toţii nişte victime aici. Cele mai de plâns victime dintre
toate, asta pentru că voi credeţi.
Nijiri se holbă la ea, apoi, în cele din urmă, se aşeză pe scaunul din
apropiere. Îşi frecă faţa cu palmele.
– Poate că ai dreptate.
Ea rămase tăcută, poate surprinsă de acordul lui, poate doar din respect
pentru durerea lui. Când vorbi din nou, o făcu în şoaptă, aşa cum ar fi
procedat un Colector:
– Lasă-l să trăiască până mâine. Lasă-l să audă ce au de zis Protectorii. Nu
ştiu ce fel de informaţii i-ar putea da, însă discuţia cu ei l-ar putea ajuta să
pecetluiască ruptura dintre ţinutul meu şi al vostru. Poate că asta i-ar putea
oferi o perioadă suplimentară de pace înainte să…
Ezită, căutând să se exprime cu delicateţe.
– Înainte să moară, termină Nijiri pentru ea.
O privi în ochi şi-i oferi un zâmbet mohorât.
– Moartea nu ne deranjează, aminteşte-ţi.
Se concentră asupra lui Ehiru şi-şi reveni.
– Nu va fi încântat de mine când se va trezi.
– Suportă, zise ea ridicându-se în picioare. Cei ca voi luaţi decizii tot
timpul despre viaţa – şi moartea – altora, nu-i aşa? Poate că a venit vremea
ca unul dintre voi să înveţe să se confrunte cu consecinţele unor astfel de
decizii, în loc să-i omoare, pur şi simplu, pe cei care se împotrivesc.
Era o nouă insultă, însă exista o notă de blândeţe dincolo de cuvintele
aspre şi văzu în ochii ei că era cea mai bună ofertă de pace pe care putea ea
s-o facă. Dădu din cap spre ea. Nu mai rămăsese nici strop de furie în el, doar
durere.
– Poate că aşa este, Ambasadoare.
Văzu arcuindu-i-se sprâncenele la folosirea titlului ei corect. După câteva
clipe, încuviinţă şi ea cu un semn din cap.
– Atunci, odihneşte-te cum trebuie, micuţule ucigaş. Dimineaţă vor veni
Protectorii la noi. Să fii pregătit.
Se răsuci şi ieşi, lăsându-l pe Nijiri singur cu Ehiru şi cu gândurile sale.
După câteva clipe de tăcere, Nijiri se ridică din scaun. Traversând
încăperea spre patul lui Ehiru, dădu pătura la o parte şi intră în pat,
cuibărindu-se la pieptul mentorului său. Liniştit de bătăile regulate ale inimii
lui Ehiru, dormi tot restul nopţii, nu chiar netulburat, dar, din fericire, fără
vise.
 30
Toţi cei care se dăruiesc pe sine Hetawei sunt îndreptăţiţi la grija şi
mângâierea sa.
(Lege)

Ehiru deschise ochii la prima geană de lumină a zorilor.

Încă mai trăiesc, îşi zise, năpădit de disperare.
Lângă el, Nijiri murmură în somn. Pe faţa băiatului erau dâre uscate de
lacrimi, observă Ehiru, şi pete pe propriul său piept. Asta-i mai scăzu din
iritare, pentru că ar fi fost egoist să uite că moartea sa era şi încercarea lui
Nijiri. Oftând, şterse dârele de pe faţa băiatului.
– Iartă-mă, murmură el, iar băiatul răspunse cu un oftat.
Durerea goală dinăuntrul său dispăruse, umplută cu sângele de vise al
soldatului mort. Totuşi, nu simţea niciun pic din pacea obişnuită sau
satisfacţia care urma după o Colectare, ceea ce nu era o surpriză, pentru că îi
făcuse soldatului ceva ce n-ar fi putut fi numită „Colectare“. Închise ochii şi
revăzu chipul soldatului: furios, la început, apoi îngrozit când îşi dăduse
seama de intenţia lui Ehiru. Îşi aminti de atingerea sufletului omului, pe când
se agita să scape foamei sale, inutil ca zbaterile unei molii într-o mână, dar şi
asta-i stârnise pofta lui Ehiru. Chiar şi acum se cutremura amintindu-şi de
freamătul simţit când distrusese acel suflet, ca să fie răsplătit printr-o spirală
ameţitoare de plăcere, al cărei punct culminant fusese mai delicios decât
orice trăise el până atunci în viaţa lui. Colectările obişnuite păleau pe lângă
ea… şi acest lucru era dovada decăderii sale iremediabile. Nu avusese o
asemenea plăcere în uciderea lui Charleron din clanul Wenkin. Râse în sinea
lui, fără veselie şi cu amărăciune la îngâmfarea sa de dinainte; se crezuse prea
murdar ca s-o servească atunci pe Hananja? Ce trebuia Ea să creadă despre
nenorocitul mizerabil în care se transformase acum?
Gândul îl lăsă mult prea agitat ca să poate măcar să plângă.
– Frate?
Deschise ochii şi observă că Nijiri se trezise. Vocea băiatului era răguşită,
faţa, umflată de somn.
– Eşti din nou cu mine?
– Da.
Îşi pironi ochii pe mozaicul din tavan, incapabil să înfrunte privirea
învăţăcelului său. Oare de ce-l făcuse Superiorul chiar pe el mentorul
băiatului? Nu fusese niciodată potrivit pentru această responsabilitate.
Însă Nijiri îşi coborî ochii şi, dintr-odată, Ehiru îşi dădu seama că băiatul
se învinovăţea pe sine pentru cele întâmplate.
– Mi-aş fi făcut datoria noaptea trecută, Frate, dar m-am gândit… astăzi…
că Protectorii…
Vocea-i ezită din nou, apoi inspiră adânc, încercând să se calmeze.
– M-am gândit că poate ai vrea să vezi măcar o parte din ceea ce se
întâmplă.
– Puţini dintre cei aflaţi pe moarte au şansa de a-şi rezolva problemele,
zise Ehiru, păstrând un ton neutru. Colectorii n-ar trebui să beneficieze, în
aceste condiţii, de niciun fel de privilegii speciale.
– Ştiu asta.
Vocea băiatului se înăspri brusc şi Ehiru îl privi surprins. Apăruse o
încordare pe faţa sa, acel soi de hotărâre disperată, hotărârea cuiva care ştia
că făcea rău şi totuşi o făcea.
– Însă nu pot îndeplini îndatorirea fraţilor noştri fără ajutor. Nu pot
dezvălui atâtea secrete şi nu-l pot găsi şi distruge pe Secerător. Nu singur. Nu
sunt decât un învăţăcel, Ehiru-frate. Nu-mi poţi cere atâtea.
Şi Ehiru oftă, pentru că ştia că Nijiri avea dreptate.
– Atunci, am să mă întorc cu tine la Gujaareh, spuse el în cele din urmă, şi
clătină din cap la vederea flăcării nebuneşti a speranţei din ochii băiatului.
– Dar atât, Nijiri. În Gujaareh, Sonta-i şi Rabbaneh te vor putea ajuta să-l
găseşti pe Secerător şi să cureţi Hetawa. Odată ce-mi iei zeciuiala…
Lui Nijiri îi pieri orice expresie. Ehiru continuă nemilos:
– Atunci vei deveni un Colector adevărat. Împreună, voi trei veţi avea forţa
de a face ceea ce trebuie făcut.
Băiatul se aplecă asupra mâinilor sale, tremurând. După câteva clipe lungi,
îşi înălţă capul, stăpân pe sine, deşi Ehiru bănuia că era doar o aparenţă sub
care se ascundea o nelinişte crâncenă. Totuşi, era un început, presupuse el.
– Da, Frate, zise Nijiri, fiecare cuvânt dovedind o încăpăţânare evidentă,
deghizată în calm. Voi face aşa cum ceri.
Ehiru expiră încet. Ridicându-se în capul oaselor, îşi legănă picioarele
peste marginea patului şi
un ochi de lumină în întuneric, orbitor şi răutăcios pe când tremura într-o
cuşcă şi se milogea Hananjei pentru moarte
îngheţă.
– Frate?
O viziune. Era plin de sânge de vise, mai mult decât de obicei, din moment
ce nu dăduse surplusul niciunui Împărtăşitor şi, cu toate acestea, sufletul său
încă rătăcea.
– Frate.
În glasul lui Nijiri apăruse acum frica.
 Am să-l împărtăşesc, învăţăcelule.
Cât va mai dura până când nebunia îl va cuprinde din nou? Opt zile? Mai
puţin? Cât timp va trece până când îi va reveni foamea, de data asta
insaţiabilă? Sângele îi îngheţă şi mai mult când îşi aminti ce făcuse în timpul
bătăliei. Adormise un bărbat treaz, care i se împotrivise, fără jungissa.
Smulsese sângele de vise din mintea lui dintr-o răsuflare. Acelea n-au fost
puterile unui Colector.
Cât va dura până când ar fi devenit aidoma monstrului care-l atacase pe
Nijiri?
– Să-mi promiţi că o faci, Nijiri, şopti el.
Vocea-i răsuna găunos, chiar în propriile urechi.
– Să-mi promiţi că mă vei trimite la Ea cât timp mai sunt Nsha.
Îi dăduse numele său de suflet băiatului numai o dată, cu zece ani în urmă,
dar desigur că Nijiri şi-l amintise. Cu coada ochiului îl văzu pe băiat cum
inspiră adânc. Apoi, după o clipă, Nijiri zise sincer acum:
– Ţi-o jur, Frate.
Şi-şi puse palma peste a lui Ehiru.
Să arate că nu-i e frică de mine. O, dar îţi va fi, învăţăcel al meu. Cu toţii se
vor teme de mine la sfârşit, dacă dai greş. Alinările tale sunt superficiale.
O, dar cât era de slăbit de poftea asta! Ehiru îşi întoarse palma în sus,
împreunându-şi amândoi degetele şi rămaseră astfel în tăcere până când
veniră după ei servitorii lui Sunandi.

Casa de Întâlniri a Protectorilor se afla în centrul capitalei Kisua. Era o

clădire modestă, turtită şi lată, cu ziduri de piatră maro, prăfuită, fără nimic
din splendoarea palatului Yanya-iyan, deşi îi găzduia pe cârmuitorii ţinutului.
Piloni scunzi, nedecoraţi, flancau intrarea largă, pardoseala era de marmură,
însă neşlefuită, întunecată de trecerea vremii. Oamenii care stăteau pe trepte
– petiţionari şi traficanţi de influenţă, mulţi dintre ei duhnind a decădere –
priveau pe când trecea grupul lui Ehiru. Majoritatea purtau straie alese, dar
erau tăcuţi, ochii lor oglindind un amestec de suspiciune şi nelinişte. Îl
recunoscură imediat drept ceea ce era, deşi amândoi, el şi Nijiri, purtau robe
albe, fără glugă, veşmintele cele mai apropiate de cele purtate de Colectori în
timpul zilei din câte putuse găsi Sunandi. Din grijă pentru lucrurile lui
Sunandi, nu-şi retezaseră mânecile, aşa încât nimeni nu putea să le vadă
tatuajele. Dar, cumva, lumea-şi dădea seama.
Totuşi, austeritatea cadrului îl calmă pe Ehiru când intră în Casă, în urma
lui Sunandi şi cu Nijiri alături. Simplitatea arhitecturii îţi transmitea un
anumit sentiment, iar solemnitatea oamenilor pe care-i vedea înăuntru –
adevăraţi deţinători ai puterii şi ai responsabilităţii, poate, nu doar aspiranţi
– îi aminti de Hetawa din Gujaareh. În alte circumstanţe, mai fericite, s-ar fi
putut simţi ca acasă.
Trecură pe sub o arcadă întunecoasă şi pătrunseră în Casa propriu-zisă, o
încăpere boltită, luminată prin deschizături zăbrelite, aflate în apropierea
tavanului. Raze de soare în care dansau fire de praf luminau masa rotunjită,
din piatră, ce se întindea de la un capăt la celălalt al Casei. Ehiru numără
şaptesprezece oameni aşezaţi la această masă, cu toţii bătrâni şi având o aură
nobilă, cu toate că era dificil să recunoşti castele în acest ţinut, unde
amestecul cu străinii era dezaprobat. Câţiva servitori zăboveau printre
coloanele din spatele Protectorilor, gărzile stăteau de ambele părţi ale sălii,
privindu-l pe Ehiru cu o suspiciune deschisă. Ce excepţia acestora, în
încăpere nu se mai afla nimeni în afară de Protectori şi de ei trei.
Sunandi se opri în spaţiul din faţa mesei şi făcu o plecăciune elaborată,
apoi se adresă într-o sua oficială:
– Stimaţi şi înţelepţi, mă înfăţişez înaintea voastră din nou aducându-vă
salutări. Sunt vocea, ochii şi urechile voastre în ţinuturi străine şi vă rog să
mă ascultaţi acum într-o problemă de mare importanţă.
Persoana din mijloc, o femeie bătrână, cu părul rărit pe la tâmple, făcu un
semn cu mâna.
– Am citit raportul tău iniţial, Ambasador Jeh Kalawe, şi pe cel al
căpitanului ale cărui trupe te-au salvat în teritoriile neutre.
Sunandi se îndreptă de spate şi adoptă o postură mai puţin oficială, cu
toate că privea încă în podea, din respect.
– Aţi citit şi raportul lui Kinja Seh Kalabsha?
– Am citit relatarea ta despre asta, într-adevăr. Am fi preferat să vedem
originalul, scris de mâna lui Kinja, Ambasador.
Îi oferi lui Sunandi o privire severă.
– Protejata mea, Lin, a murit încercând să vă aducă acest document,
Onorabililor.
Se opri doar o clipă, cu toate că Ehiru văzu izbucnirea de furie ascunsă din
ochii ei.
– Nu am putut să-l recuperez dintre rămăşiţele ei.
– Ne pare rău pentru pierderea sclavei tale, Jeh Kalawe, zise un altul dintre
Protectori, deşi lui Ehiru nu-i sună ca şi cum i-ar fi părut rău.
Maniera degajată în care-o dezarmase pe fata din nord era jignitoare, însă
explica mult din atitudinea prudentă a lui Sunandi.
– Ai putea cere compensaţie după această audienţă. Însă voi admite că am
unele preocupări legate de raportul tău.
Îşi miji ochii spre ea, apoi aruncă o privire dispreţuitoare spre Nijiri.
– Am îngrijorări mult mai mari privind faptul că i-ai adus aici pe aceşti
străini, indiferent cine sunt.
Sunandi îşi îndreptă umerii.
– Sunt Colectori din Gujaareh, Onorabililor, preotul Hananjei, Ehiru, şi
învăţăcelul său, Nijiri. I-am adus aici la cererea lor. Şi ei caută sfatul
Protectorilor.
Cuvintele stârniră murmure de surpriză şi mai mulţi dintre Protectori
şuşotiră între ei. În cele din urmă, femeia din mijloc zise:
– Nu-mi pot închipui ce-ar vrea de la noi preoţii profani ai Gujaarehului.
– Informaţii, Onorată Înţeleaptă, zise Ehiru într-o sua oficială, glasul său
stârnind încă o dată foială printre Protectori.
O surprinse pe Sunandi uitându-se la el consternată, pentru că încălcase
vreo prevedere din protocol, însă nu-i păsa. Îi rămăsese prea puţin timp ca să
şi-l piardă prin acte de bună-cuviinţă.
– Au avut loc multe evenimente tulburătoare în ultima vreme în ţara mea,
spuse el. Un Secerător circulă pe străzile din capitală, netulburat şi, poate, cu
complicitatea celor de la putere. Douăzeci de oameni…
Privi spre Sunandi.
– Douăzeci de oameni şi copila Ambasadoarei se ştie că au pierit de mâna
sa. Am fost eu cel învinuit de atacurile Secerătorului, eliberat totuşi cu
condiţia să o Colectez pe Ambasadoarea Jeh Kalawe. Iar acum, soldaţii voştri
s-au întâlnit în O Mie de Pustietăţi cu trupele Gujaarehului, care au încercat,
din nou s-o ucidă pe Ambasadoare. Vreau să ştiu de ce atât de mulţi dintre
compatrioţii mei o vor moartă pe această femeie.
Bătrâna îşi arcui ambele sprâncene până la linia părului ei rărit.
– Şi crezi că ştim?
El îşi înclină capul spre ea.
– Cred că trebuie să existe un motiv pentru care Prinţul se pune singur pe
calea depravării şi riscă un război cu Kisua ca să ascundă secretele deţinute
de această femeie. Cred că există un motiv pentru care Hetawa îl ajută şi-i
permite Secerătorului să existe. Şi mai cred că, deşi nu am nimic altceva decât
instinctele mele ca dovadă, toate acestea sunt cumva legate. Nimeni din
ţinutul meu, care cunoaşte adevărul, nu poate fi considerat de încredere.
Poate că străinii sunt răspunsul.
În încăpere se auzi un alt murmur pe când Protectorii şuşoteau între ei.
Sunandi îi aruncă lui Ehiru o privire piezişă.
– Eşti mai nebun decât am crezut, îi şopti ea în gujaareeană.
El dădu din cap, serios. Foarte curând asta se va dovedi adevărat.
Deocamdată, Protectorii îşi încheiară consultările.
– Foarte bine, Colector din Gujaareh, zise bătrâna. Jumătate dintre
lucrurile pe care le-am aflat în ultima vreme de la spionii noştri sunt atât de
incredibile, încât de-abia dacă ştim cum să procedăm cu ele. Poate că un
schimb de informaţii ne va oferi răspunsuri.
Apoi privi spre unul dintre Protectori, care se încruntă, apoi în cele din
urmă, oftă.
– Trebuie să te previn că informaţiile noastre sunt incomplete, spuse
bărbatul. Însă ele încep de acum câţiva ani, când aliaţii noştri shadoun au
descoperit un mormânt pe dealurile din deşertul vestic, departe de traseele
obişnuite. L-au găsit pentru că fusese călcat recent, jefuit. Hoţii au fugit spre
nord, spre Gujaareh. Prima dată, n-am crezut că era ceva important, cu toate
că, desigur, am pus să fie cercetată chestiunea. Acum credem că mormântul
era al lui Inunru… primul Colector şi fondator al credinţei voastre.
Nijiri se încruntă nedumerit şi izbucni:
– Dar mormântul a fost pierdut cu secole în urmă, iar pentru noi ar fi sacru
acum. De ce să-l fi pângărit oricare dintre gujaareeni?
Sunandi îl fulgeră cu privirea şi el încetă pe dată.
– Învăţăcelul tău spune adevărul, Colector, chiar dacă neîntrebat, zise
bătrânul, oferindu-i lui Nijiri o ocheadă nimicitoare, înainte de a se concentra
din nou asupra lui Ehiru. Este bine de ştiut că măcar păstraţi respectul
cuvenit istoriei credinţei voastre, dacă nu şi maniera adecvată a închinăciunii.
Ehiru îşi ridică bărbia.
– Unii ar putea spune că le-am păstrat pe amândouă mai bine decât în
Kisua, Onorate Înţelept. Magia a fost folosită şi aici, cândva.
Bătrânul îi aruncă o privire acră.
– Asta a fost înainte să ne dăm seama de oroarea acestei forţe.
– Poate. Însă ce-are asta de-a face cu problema actuală?
– Nu ştiam până noaptea trecută, când am citit raportul lui Kinja, aşa cum
ne-a fost predat de Jeh Kalawe.
Bătrânul suspină.
– Acum multe secole, aici, în Kisua, primii preoţi care au luat în seamă
ideea magiei viselor au început să-şi piardă minţile, sau cel puţin aşa spun
legendele noastre. Inunru – care era şi el în primejdie – le-a studiat în
speranţa de a descoperi cauza şi de a găsi un leac. Un secol mai târziu, când
magia a fost interzisă, iar discipolii săi, izgoniţi, majoritatea arhivelor lui
Inunru au fost distruse, mai puţin cunoştinţele pe care le conţineau, care au
persistat şi au înflorit din nou, ca o boală.
Buzele bătrânului se curbară.
– Însă mereu au existat poveşti cum că unii dintre discipolii lui Inunru ar
fi reuşit să scoată din oraş câteva dintre pergamentele lui.
– Am fost dintotdeauna convinşi, spuse femeia, că pergamentele se află în
Gujaareh. Însă, după cât se pare, erau pierdute şi pentru ai voştri… până
recent.
Se uită spre Sunandi, având o expresie mohorâtă.
Sunandi dădu încet din cap.
– Am văzut un cufăr încuiat în apartamentele Prinţului. Cred că acolo le
ţine.
– Hmm.
Bătrâna părea obosită, ca şi cum n-ar fi dormit bine. O supraabundenţă de
fiere de vise, diagnostică o parte a minţii lui Ehiru, în vreme ce restul asculta,
năucită de parcă ar fi fost sub înrâurirea unei vrăji pentru somn.
– Da. Oamenii Prinţului au fost cei care au jefuit mormântul, cel puţin aşa
cred. Toată această nebunie a început după aceea.
Sunandi inspiră adânc.
– Şi asta explică multe alte lucruri, Onorabililor.
Privi spre Ehiru, deşi continuă să li se adreseze:
– Mentorul meu, Kinja, bănuia că Prinţul plănuia un război. Contactele
sale l-au avertizat asupra negocierilor Prinţului cu mai multe triburi din nord,
menite să pună la punct o alianţă militară. Şi apoi a survenit o serie de
importuri neobişnuite, lemn tare şi fier, au venit din nord meşteri în
construcţii de vase şi alţii asemenea, dar totul s-a diminuat cu câţiva ani în
urmă. Însă acum câteva luni, Kinja a aflat că Prinţul l-a creat în mod deliberat
pe Secerător. Controlează creatura folosind o ştiinţă secretă… fără îndoială,
ceva din pergamentele furate. Creatura a fost folosită ca asasin, ucigând pe
oricine ar putea să se amestece în planurile Prinţului. Păreau decese din
cauze naturale. Kinka, chiar şi Kinja s-ar putea să…
Aici vocea ei tremură o clipă, luptând vizibil cu emoţiile.
– În Gujaareh, nimeni n-ar pune sub semnul întrebării astfel de lucruri,
murmură Ehiru, mai mult pentru ea decât pentru Protectori.
Simţea pentru ea o milă şi mai mare, după ce auzise că atât mentorul ei,
cât şi protejata sa muriseră în ghearele Secerătorului. Pentru asta încerca să
o consoleze, deşi numai prin cuvinte, din moment ce ele erau tot ce avea.
– Nimeni în afară de Colectori, iar noi nu ştiam de asta. Dacă am fi ştiut,
te-am fi ajutat.
Ea-i făcu un semn scurt din cap, reuşind să se controleze şi privi din nou
spre Protectori.
– Înainte de a pleca din Gujaareh, am aflat, de asemenea, că această
creatură a fost implicată într-un număr de incidente în închisoarea din
capitală. Mulţi deţinuţi au murit în moduri care-i uimesc chiar şi pe
gujaareeni, pentru că deţinuţii erau tineri, oameni sănătoşi care au pierit în
somn, cu repeziciune. Deci se pare că Prinţul nu se mulţumeşte să-l
folosească pe Secerător doar ca pe un asasin la îndemână. El hrăneşte răul
creaturii, ajutând-o să-şi mărească puterile, din motive numai de el
cunoscute.
Şovăi, aruncându-i o privire lui Ehiru.
– Singurul lucru de care n-am putut fi sigură a fost implicarea Hetawei.
De aceea nu îndrăznise să aibă încredere în el, în ciuda celor ştiute. El
înţelese scuzele din glasul ei şi dădu din cap în semn de acceptare, cu toate
că se minună de asta, cunoscându-i ura pentru cei ca el. Dar cumva, în cursul
ultimelor zile, simţămintele ei faţă de Colectori – nu, cele faţă de Ehiru –
păreau să se fi schimbat. Acum apăruse un oarecare respect în
comportamentul ei, la care el nu se aşteptase niciodată.
Privi spre Nijiri şi descifră o compasiune reţinută în felul în care se uita
spre Sunandi. Schimbare de ambele părţi deci. Un lucru bun.
– Iar Kinja a aflat, deşi Jeh Kalawe a fost cea care ne-a adus aceste
informaţii, spuse bătrâna, cu o privire aprobatoare pentru Sunandi, că în
ultimii cinci ani – de când a găsit Prinţul scrierile – Gujaarehul şi-a construit,
pe ascuns, o flotă folositoare numai într-un război. Alţi spioni au confirmat
asta. Pe şantierele din afara oraşului, de pe ţărmurile Mării Gloriei, s-au
construit vase în număr mare. Nu supraveghem prea atent Marea Gloriei,
fiindcă nu are nicio legătură cu Oceanul de Est şi nu reprezintă nicio
ameninţare pentru Kisua, sau aşa am crezut. Însă acum ştim că vasele acelea
au fost construite cu cocile mai groase decât este nevoie pe mare, folosindu-
se tehnici împrumutate de la triburile din nord. De aceea, bănuim că Prinţul
are acum la dispoziţie o flotă care poate naviga împrejurul întregului
continent nordic, prin apele îngheţate şi periculoase de la capătul lumii,
pentru a ajunge în mările estice.
Se opri.
– Credem că Prinţul a trimis aceste vase înainte, aproape pe toate, cu ani
în urmă. Fiecare vas pleacă de la docuri imediat ce este terminat, unul câte
unul, însă după cantitatea de materiale folosite şi potrivit socotelilor
constructorilor noştri de vase, credem că şi-au început călătoria spre nord
cam cinci sute de vase.
Scoase un oftat prelung.
– Prinţul vostru are răbdarea unui bătrân.
Kisuatiana. Nu i se poate permite să ajungă în Kisua, Ehiru, altfel va începe
războiul. Cuvintele lui Eninket răsunau în mintea lui Ehiru şi se cutremură la
enormitatea erorii fratelui său. Războiul fusese deja declarat. Numai
sincronizarea era o problemă.
– Da, zise Ehiru.
Era din nou furios, mult prea furios, încă un semn al decăderii sale. Şi-o
controla nu fără efort.
 – Răbdarea este doar unul dintre darurile pe care Zeiţa noastră le-a
revărsat asupra lui. Nu mi-am dat seama până acum cât de prost şi-a folosit
aceste daruri.
O undă de compasiune păru să licărească, o clipă, în ochii bătrânei.
– Atunci poate că ne vei îndatora împărtăşindu-ne şi nouă informaţiile
tale, zise ea. Aşa cum ţi-am spus, credem că Prinţul a pus la cale înţelegeri
secrete cu mai multe triburi din nordul îndepărtat în vederea unei alianţe
militare şi pentru trecerea, în siguranţă, prin apele lor. Aceste acorduri au
fost iniţial aranjate printr-un clan negustoresc din Bromarte. Un membru
neimportant al acestui clan, un bromartean numit Charleron din clanul
Wenkin, unul dintre contactele lui Kinja Seh Kalabsha, a murit recent. Jeh
Kalawe a auzit zvonuri cum că ar fi fost Colectat… sau poate Secerat. Ştii ceva
de asta?
Zeiţă, iartă-mă. Această sminteală merge mai departe decât am crezut
vreodată. Ehiru închise ochii şi inspiră încet şi prelung.
– Eu am fost cel care i-a colectat zeciuiala.
Protectorii începură să murmure din nou, dar bătrâna îi făcu repede să
tacă.
– Cine i-a comandat moartea? Prinţul? Oamenii lui? Ţi-a dat vreo
informaţie înainte de a muri despre cearta dintre Prinţ şi Superiorul tău?
– Nu ştiu despre aceste lucruri, răspunse Ehiru. Misiunea a fost cerută în
maniera obişnuită. Mi s-a spus că avea o boală incurabilă. N-am avut motiv
să bănuiesc nimic neobişnuit…
Dar chiar spunând asta, îşi aminti de cuvintele bromarteanului în timpul
visului: se folosesc de tine. Şi-şi mai aminti de silueta pe care o văzuse de pe
acoperişul din apropiere.
Dacă nu l-aş fi ucis, ar fi făcut-o Secerătorul.
– Clanurile din Bromarte sunt membri ai alianţei, dar fără tragere de
inimă, fiindcă au legături îndelungate atât cu Gujaarehul, cât şi cu Kisua. Au
rămas pe cât de neutri puteau, mărginindu-se să mijlocească înţelegeri cu
celelalte clanuri, mai dispuse să lupte, cum sunt sorenii. Însă unii dintre ei,
ca Charleron, au fost dispuşi să ne avertizeze asupra pericolului.
– Niciun fel de trupe n-au plecat din Gujaareh, cugetă un bărbat,
ocupându-se de o pată de pe masă. Armatele sale sunt în deplină capacitate
de luptă, desfăşurate doar ceva mai aproape de frontieră decât de obicei, însă
n-au început să se deplaseze. Putem fi destul de siguri de asta.
Un altul zise:
– Feenii şi sorenii au porturi de-a lungul ţărmului Oceanului Estic şi au
legături cu triburile care dispun de porturi chiar şi la malurile mărilor
îngheţate din nord şi ale celor Bătute de Vânt. Gujaarehul are mari bogăţii,
îşi poate permite să-i plătească pe alţii să lupte în războaiele sale. Aşa că
vasele Prinţului erau goale pentru ca să navigheze mai repede şi să poată fi
umplute cu războinicii din nord, după ce au reuşit ieşirea la ocean…
În încăpere se aşternu tăcerea. În această tăcere, Sunandi îşi drese vocea.
– Cu respect, Onorabililor… Sunt războinicii noştri pregătiţi pentru un
atac?
O femeie bătrână, aflată la capătul celălalt al mesei, îi aruncă lui Sunandi
o privire crâncenă.
– Nu am făcut nimic altceva de când am aflat de flota Gujaarehului,
Ambasador.
– Însă chiar şi aşa, Prinţul s-a mişcat mult mai isteţ decât era de aşteptat,
zise femeia din mijloc.
Vorbea cu greu, oarbă la privirile zdrobitoare ale colegilor ei Consilieri.
După un moment îndelungat, îşi înălţă capul.
– Vă mulţumesc pentru raportul vostru, Jeh Kalawe şi Colectori din
Gujaareh.
Sunandi făcu din nou o plecăciune. Dar, pe când se îndrepta, ezită.
– Onorabili şi înţelepţi. Kisua n-a mai fost în război de multe secole şi
niciodată cu ţara-soră a Gujaarehului. Nu există nicio speranţă să păstrăm
pacea?
– Aceasta depinde de Prinţ, zise femeia din mijloc.
– Desigur, vom încerca să negociem cu el, spuse un altul dintre Protectori.
Cu toate că este foarte puţin probabil că va fi interesat de pace, după ce a
investit atât în atacul său.
Femeia din mijloc oftă, clătinând din cap.
– Şi ce-ai să faci tu, Colector Ehiru?
– Mă voi întoarce în Gujaareh, răspunse Ehiru. Problema Secerătorului
încă mai stăruie acolo, din moment ce se pare că nu aţi descoperit nicio
informaţie despre legătura sa cu toate acestea. Dar în rest… fraţii mei trebuie
să cunoască planurile Prinţului. Încă există oameni în Hetawa în care mai am
încredere şi care mă vor ajuta să încerc a opri asta… dacă poate fi oprită.
Războiul este cea mai mare ofensă posibilă înaintea Hananjei.
Bătrâna chibzui o clipă.
– Vi se vor da cai şi provizii pentru uşurarea călătoriei spre casă. Dar ai
grijă: prin faptul că aţi venit aici s-ar putea să vă fi transformat în duşmani ai
stăpânului vostru.
El făcu pentru ea o plecăciune.
– O slujim pe Hananja, Prea Înţeleaptă. Prinţul nostru nu-i decât Avatarul
Ei, astfel că domneşte numai prin toleranţa Ei.
Pe când se îndrepta de spate, îşi aminti expresia lui Eninket la ultima lor
întâlnire: zâmbitoare, încurajatoare. Minţind printre dinţi. Furia îi reveni, nu
acea furie brutală, sângeroasă, cu care se luptase încă din deşert, ci una mult
mai limpede şi mai de bun augur: furia rece şi virtuoasă a unui Slujitor al
Hananjei.
Poate că nu sunt cu totul decăzut încă, decise el. Poate că rămân eu însumi
suficient de mult cât să fac dreptate pentru ultima dată. Iar pentru tine, fratele
meu din naştere, această dreptate a întârziat prea mult.
Văzând cum i se reflectă gândurile pe faţă, ochii bătrânei se căscară. Apoi
teama ei pieri şi răspunse cu un semn din cap, lent şi hotărât.
– Atunci îţi doresc noroc, Colectorule, şi pentru toate cele ale noastre…
vânătoare reuşită.
 31
Hetawa va oferi tămăduire tuturor, gujaareeni sau străini deopotrivă,
credincios sau necredincios. Zeiţa-i aşteaptă pe toţi care visează.
(Lege)

Nijiri auzi mulţimea încă înainte de a ieşi din Casa Întâlnirilor. Prima dată,
crezu că auzea râul, cu toate că văzuse deja, pe când traversaseră oraşul, că
râul o cotea spre vest, dispărând între munţii înverziţi, acoperiţi de ceţuri în
depărtare. Apoi, urechile sale auziră cuvinte şi propoziţii şi strigăte şi-şi dădu
seama că zgomotul era cel de voci, atât de multe ridicate şi glăsuind toate
odată încât rezultatul era un vuiet monoton. Nu-şi putea imagina de ce atât
de mulţi oameni s-au adunat într-o mulţime atât de haotică şi nedisciplinată.
Nicio adunare publică din Gujaareh nu era atât de zgomotoasă. Poate că era
o răzmeriţă? Auzise despre astfel de lucruri prin ţinuturile străine. Apoi ieşi
afară şi văzu.
Oameni, sute de oameni, poate chiar mii, adunaţi pe treptele Casei
Întâlnirilor şi pe străzile şi aleile de dincolo de ele, bărbaţi şi femei, copii şi
bătrâni, atât de mulţi încât nu-i putea cuprinde cu privirea. Dar când el şi
Ehiru se iviră pe treptele Casei, împreună cu Sunandi, vuietul se muie, apoi
mulţimea tăcu de tot. Sunandi şi Ehiru se opriră, iar Nijiri făcu la fel, toţi trei
devenind ţinta a nenumărate perechi de ochi.
Toţi îşi ţineau răsuflarea. Nijiri privi feţele cele mai apropiate din mulţime
şi văzu multe lucruri, de la frică şi curiozitate la furie şi veneraţie. Mai mult
decât orice altceva, văzu ceva care-l şocă şi-l nedumeri şi, cu toate că văzuse
asta de multe ori în Gujaareh, nu s-ar fi aşteptat să vadă şi într-un oraş în care
Colectorii erau anatemizaţi. Speranţă. Însă ce ei voiau de la Ehiru – numai
Ehiru, nimeni nu părea că-l remarcase pe Nijiri – nu putea ghici.
Apoi Ehiru păşi înainte, întorcându-şi palmele deschise în sus. Uluit, Nijiri
se grăbi să-l urmeze. O auzi pe Sunandi şoptind ceva, apoi urmându-l şi ea.
Când privi spre faţa lui Ehiru fu din nou uluit, deoarece tensiunea şi
suferinţele din ultima lună dispăruseră de pe chipul fratelui său. De fapt,
zâmbea, pe când continua să înainteze spre mulţime, iar expresia lui era cea
pe care Nijiri şi-o amintea de la prima lor întâlnire, acum ani şi ani întregi:
blândeţe, severitate, căldură, detaşare. Împăcare. Oamenii, văzând asta,
murmurau şi se despărţeau în calea lui, şuşotind între ei.
Apoi, în spatele lor Nijiri auzi cizme şi zăngănitul armurilor spulberând
aura de pace. Privi în jur şi văzu că mai mulţi oameni din garda
Protectoratului ieşiseră afară pe trepte, şuşotind nervoşi unul către altul la
vederea mulţimii. Nijiri nu le dădu atenţie şi se concentră asupra lui Ehiru,
deoarece era sigur că ceea ce vedea acum era nici mai mult, nici mai puţin
decât intervenţia Zeiţei. Kisua abandonase narcomanţia cu secole în urmă,
însă era clar că respectul pentru ea şi credinţa în puterea Hananjei încă
zăboveau aici, cel puţin în mici părţi din spiritul ei străvechi. Ca învăţăcel al
lui Ehiru, era datoria sa să fie martor al unui eveniment atât de important.
Fac asta cu inima bucuroasă. Hananja, Îţi mulţumesc pentru că l-ai făcut
pe fratele meu să-şi vină din nou în fire, chiar dacă numai pentru acest
moment.
Atunci, cineva înaintă dinspre mulţime, trăgând după sine, cu de-a sila, pe
altcineva. Ehiru se opri. Nijiri se încordă, însă era doar un bărbat care trăgea
după el un copil. Un copil, îşi dădu el seama cu groază, pe care o boală
cumplită şi ologitoare îl lovise la un moment dat, în scurta sa viaţă. Capul
băiatului se legăna pe spate, între umeri, ca şi cum copilului i-ar fi lipsit forţa
sau controlul pentru a şi-l putea ridica, şi cu toate că picioarele păreau să-i
funcţioneze, o făceau atât de rău, împleticindu-se şi clătinându-se într-un fel
atât de nesigur încât, fără ajutorul bărbatului, copilul ar fi căzut. Mai mult
de-atât, Nijiri văzu că ambele mâini se veştejiseră, micşorându-se şi devenind
nefolositoare de la cot în jos.
– C…Colectorule, iertăciune, zise bărbatul.
Purta straie de fierar şi vorbea într-un dialect atât de grosolan al sua că
Nijiri de-abia dacă-l înţelese.
– Fiul meu, acesta-i fiul meu, ai putea să-l vindeci? Ia-mi viaţa, dacă ajută
la ceva, Colectorule, sunt un slujitor loial al Hananjei, tămăduitorii de-aici nu
pot face nimic pentru el, te rog…
Ca şi cum aceste cuvinte ar fi fost un semnal, brusc şi alte voci se ridicară
în jurul lor.
– Mama mea, Colectorule, e pe moarte, strigă o femeie, iar soţului altei
femei, un soldat, arătă spre ochiul său lipsă, iar un bătrân cocârjat imploră să
fie trimis la nevastă-sa, în Ina-Karekh, ca să nu mai fie singur… Erau atât de
mulţi.
Cu toţii, atât de hămesiţi, se împingeau înainte şi-şi întindeau mâinile a
implorare. Începură chiar să se uite şi la Nijiri: degetele-l trăgeau de umeri,
de robă. Cineva îl mângâie pe ceafă, dar el continuă să meargă, surprinzând
o sclipire de dorinţă disperată în ochii unei femei, înainte ca mulţimea să se
bulucească şi să o înghită în mijlocul ei.
Dintr-odată, acolo erau prea multe mâini, prea multe glasuri rugătoare
pretutindeni în jur, dorind, cerând, disperate să obţină mai mult decât le-ar
fi putut oferi vreodată cei doi Colectori, sau zece Colectori. Nijiri icni când
cineva-i trase roba, rupându-i-o. Din instinct, lovi la rându-i, îndepărtând
mâna şi trecând într-o poziţie defensivă. Cineva o înşfăcase şi pe Sunandi, iar
Nijiri îi văzu ochii căscându-se alarmaţi pe când se desprindea din strânsoare.
– Lasă-mă să-l văd pe fiul tău, îi zise Ehiru primului om care vorbise.
Glasul lui străbătu vacarmul în creştere, cu toate că el nu ridicase tonul.
Mulţimea tăcu brusc şi se retrase. În tăcerea aşternută, Ehiru păşi înainte şi
apucă bărbia copilului între degetele sale, ridicând capul care se bălăbănea
pentru a-i examina ochii pierduţi.
– Este încă întreg la minte, zise bărbatul.
Vocea-i era gâtuită de lacrimile nevărsate.
– Boala uscăciunii l-a năpădit cu ani în urmă şi i-a distrus trupul, dar încă
are mintea întreagă. Este singurul meu copil.
– Înţeleg, zise Ehiru şi oftă. Poate fi tămăduit, dar nu de mine. O astfel de
vindecare ar necesita sămânţă de vise, pentru regenerarea muşchilor şi a
nervilor, şi fiere de vise, pentru a opri orice creştere apărută acolo unde nu
trebuie. Chirurgia ar putea fi folosită pentru înlăturarea acelor părţi ale
trupului vătămate fără putinţă de refacere, iar pentru asta trebuie sânge de
vis, pentru a-i lua durerea, şi ichor de vise pentru a-i reîmprospăta forţele. Ar
putea dura mai multe săptămâni şi e posibil să nu reuşească pe deplin. Nu
am priceperea de a face nimic din toate acestea.
– Dar eşti un Colector…
Ehiru ridică privirea şi protestele se şterseră de pe buzele bărbatului.
– Un Colector, nu un Împărtăşitor. Îl pot ajuta numai într-un fel.
În tăcere, cuvintele lui răsunau.
Bărbatul îşi recăpătă răsuflarea, însă în loc să se tragă înapoi, aşa cum se
aştepta Nijiri, întinse mâna şi-l apucă pe Ehiru de braţ într-o strânsoare
puternică.
– Atunci ajută-l aşa. Fiul meu plânge în fiecare noapte, ştiind că nu va
putea moşteni niciodată fierăria noastră, că nu va putea niciodată să se
însoare sau să ne îngrijească pe noi, părinţii săi. Va rămâne aşa tot restul
vieţii. Ajunge la vârsta bărbăţiei peste doi ani, însă mama lui încă-l bagă în
scutece ca pe un bebeluş! Îl doare la orice mişcare! M-a implorat de multe ori
să-l ucid, dar eu… eu n-aş avea niciodată… curajul…
Se cutremură, plecându-şi capul şi scuturându-l puternic.
– Dar dacă nu poate fi vindecat…
Ehiru îl privi un moment, apoi se uită la băiat. O mişcare oribil de
neputincioasă traversă carnea copilului, lacrimile adunându-i-se în ochi şi
risipindu-i-se pe obraji, iar gura i se deschise şi se închise la loc. Abia după
câteva icnete lungi şi dureroase, Nijiri reuşi să-şi dea seama că tresărirea şi
mişcarea frenetică reprezentau efortul copilului de a da din cap în semn de
încuviinţare.
 O, Zeiţă, cum poţi Tu să îngădui ca o astfel de suferinţă să continue? Cum
ar putea cineva?
Dar deşi nu se aşteptase la niciun răspuns pentru această rugăminte, primi
unul când Sunandi păşi înainte şi-şi puse o mână pe cotul celălalt al lui Ehiru.
– Nu pot permite aşa ceva, spuse ea.
Vorbea încet, cu o expresie îmblânzită, însă nu-şi retrase mâna.
Ehiru de-abia dacă privi spre ea. Însă Nijiri auzi icnete dinspre mulţime şi
când se întoarse să vadă ce le stârnise, zări două dintre gărzi coborând
treptele, cu suliţele pregătite.
– Fă-o şi vă vor ucide pe amândoi, şi pe tine, şi pe tatăl băiatului,
Colectorule, zise ea, ridicându-şi glasul suficient de tare cât s-o audă
mulţimea.
Apoi se uită spre bărbat, suspinând.
– Înţeleg că fiul tău suferă, însă ceea ce vrei tu este împotriva oricărei legi
pe care o respectăm.
Bărbatul se holbă, apoi se întinse spre ea, trăgând copilul bolnav,
încercând s-o lovească cu mâna liberă, faţa fiindu-i schimonosită de furie.
Mulţimea urlă înnebunită. Ehiru îl prinse imediat pe bărbat şi-i trase pe el şi
pe copil înapoi. Nijiri se postă înaintea lui Sunandi pentru a o proteja.
– Să respectăm? urlă bărbatul. Ce-ar trebui să respect? Nu-l vedeţi pe fiul
meu? Ce face legea pentru el, târfă din casta înaltă?
Ehiru îşi puse o mână pe pieptul omului şi-l împinse cu fermitate.
– Pace, spuse el.
Şi chiar dacă Nijiri n-ar fi sesizat schimbul rapid de sânge de vis dintre ei,
şi-ar fi dat seama de asta după ce se întâmplă în continuare.
Bărbatului îi pieri răsuflarea şi se împiedică trăgându-se în spate,
strângându-şi fiul lângă el, din reflex. Clipi spre ei fără să aibă habar de
accesul său de furie de dinainte, fixându-şi privirea asupra lui Ehiru cu o
mirare încremenită.
– Du-ţi fiul la Hetawa, în Gujaareh, îi spuse Ehiru.
Apoi se întoarse spre Sunandi şi spre gărzi, cu ochii plini de o furie
stăpânită.
– Atâta măcar este permis, nu? Sau şi sfatul unui Colector este ilegal aici?
Ea îl privi lung, apoi, cu un fior, Nijiri văzu că femeia ştia ce-i făcuse Ehiru
bărbatului furios. Nu putea ghici cum de ştia. Poate că era doar pricepută în
a-i observa pe alţii. La un cuvânt de-al ei, gărzile l-ar fi putut ucide pe Ehiru
pentru folosirea narcomanţiei, scăpând-o astfel de ameninţarea amânării, cel
puţin până când lucrurile s-ar fi rezolvat în Gujaareh şi un alt Colector ar fi
fost trimis să-i colecteze zeciuiala. Nijiri simţi în gură gust de fiere. Îşi încleştă
pumnii. Femeie nemernică şi murdară în suflet! se gândi el, dorindu-şi s-o facă
să-i simtă furia. Dacă moare el, un alt Colector vine imediat aici să-ţi ia viaţa
de nimic!
Dar Sunandi ridică o mână, făcându-le semn gărzilor să se oprească.
– Sfatul este permis, zise ea, cu toate că trebuie să adaug că oricine se duce
în Gujaareh ca să fie vindecat prin magie nu va mai avea niciodată
permisiunea de a se întoarce în Kisua. Aceasta a fost dintotdeauna legea
noastră.
– Nu-mi pasă deloc de legile voastre, se răsti Ehiru.
Apoi se întoarse şi o porni iarăşi prin mulţime. Oamenii se trăgeau în
lături, făcându-i cărare.
Sunandi oftă, fără îndoială descifrând furia lui Ehiru în mişcările ţepene
ale umerilor săi laţi. Nijiri îi aruncă şi el o privire şi apoi o luă după Ehiru.
Peste o clipă şi după un ultim semn făcut gărzilor, ea li se alătură.
– Orice-aţi putea crede voi, zise ea cu o voce joasă, l-am oprit ca să-i salvez
viaţa.
Nijiri pufni:
– Ţi-a permis să-l opreşti, pentru a ţi-o salva pe a ta.
– Poftim?
El arătă în jur, spre mulţimea care începuse să murmure şi să se foiască,
durerea şi furia citindu-se pe multe feţe.
– Uită-te la aceşti oameni, Ambasadoare. Aceştia sunt credincioşii
Hananjei şi au venit să-l vadă pe cel mai înalt Slujitor al Ei. Dacă acele gărzi
l-ar fi atacat, crezi că vreo forţă, în afară de cea a zeilor înşişi, le-ar fi putut
opri mânia?
Ea se opri poticnindu-se. El continuă să meargă, mult prea furios ca să-i
pese dacă mulţimea o împresurase şi-o sfâşiase în aceeaşi clipă. Însă îi auzi
sandalele clămpănind pe pietrele pavajului, în urma sa, pe când ea alergă să-
l ajungă şi, fără tragere de inimă, se sili să se gândească la mama lui, aşa cum
îl învăţase Ehiru. Asta-i mai răcori mânia şi încetini pentru ea.
– Se pare că am petrecut prea mulţi ani studiindu-i pe străini şi nu destui
cu propriul popor, spuse ea, părând necăjită.
El o consideră drept versiunea ei de scuze.
– Îi înţelegi mult mai bine decât mine.
– Oamenii sunt peste tot la fel.
– Toţi oamenii, cu excepţia lui.
Cu coada ochiului o văzu arătând spre spatele lui Ehiru.
Nijiri zâmbi, ridicându-şi mândru capul.
– Adevărat. Toţi oamenii, cu excepţia lui.
Păşind în urma lui Ehiru, trecură printre ultimii oameni din mulţime şi se
întoarseră la casa lui Sunandi.
 32
Zgomotul urletelor este cel care-l trezeşte pe copilul Ehiru.
Pe moment, zace în patul său, ascultând corul respiraţiilor fraţilor săi şi
întrebându-se dacă nu cumva sunetul era vreo rămăşiţă a unui vis. Însă alungă
acest gând, pentru că nu-şi uită niciodată visele şi cu doar o clipă mai înainte
trecea pe deasupra peisajului înverzit de lângă Kite-iyan. Pe atunci nu erau
ţipete, ci doar şuieratul dogit al vântului şi fâlfâitul de flamură al
acoperământului de pe şalele sale. Îşi aminteşte de mângâierea firelor de orz
atingându-i pielea ca nişte stropi fini, de mirosul fermentat al nămolului
fierbinte din canalele de irigaţie, de soarele care-i bătea în spate, de cerul
albastru, fără nor. Înainte, s-a avântat în noroi să vadă cum este. Odată, a
încercat să-l tragă la fund, însă el e un copil adevărat din Gujaareh. Şi-a
proclamat numele de suflet – EU SUNT NSHA –, şi-a ţinut visul sub control,
pentru ca noroiul să poată deveni ca pântecul pe care şi-l aminteşte numai când
adoarme, inofensiv, învăluitor, alinător.
Însă acum visul s-a dus şi se află în lumea reală, unde este doar un băieţel
şi sufletul îi este plin de o frică subită.
Se ridică. Mai mulţi dintre fraţii săi fac la fel. Aceasta este încăperea unde
doarme cel mai mic dintre fiii Prinţului. Tehemau a văzut şapte inundaţii ale
râului şi-i cel mai mare, însă Ehiru este cel la care se uită ceilalţi băieţi. Are
doar cinci ani şi nu înţelege că ceilalţi văd în el o înţelepciune deosebită, de-
abia acceptă aşa ceva. „Atins de Zeiţă“, îi spun tutorii lui. „Binecuvântat cu
darul“, a zis preotul care a venit la Kite-iyan cu câteva zile mai înainte pentru
a-l cerceta. I-a dat lui Ehiru un colier cu un pandantiv curios: un ovoid din
obsidian şlefuit, gravat cu o lacrimă de lună stilizată. „Înainte să treacă
patruzeci de zile, te vei alătura nouă“, a zis atunci preotul. „Acum eşti copilul
Hetawei.“ Ehiru ştie că asta-i o prostie. Este copilul mamei sale şi al tatălui pe
care-l vede rar, însă-l iubeşte oricum, dar poate că şi al acestei Hananja de care
a auzit atâtea. Însă acum mângâie pandantivul şi tremură când îl străbate un
fior prevestitor.
Coborând din pat, le şopteşte fraţilor săi că ar trebui să-şi găsească un loc
unde să se ascundă. Se va duce să vadă ce se întâmplă. Tehemau insistă să-l
însoţească, mai mult ca să salveze aparenţele. Ehiru dă din cap, deşi Tehemau
îşi udă patul şi uneori, după câte-un coşmar, plânge ca un bebeluş. Ehiru-şi
doreşte ca unul dintre fraţii săi mai mari să fie aici, Eninket, care este blând şi
care ştie cele mai bune poveşti, sau poate războinicul Tiyesset. Însă prezenţa
lui Tehemau va fi măcar încurajatoare.
El şi Tehemau se strecoară pe coridor şi aleargă de la o draperie sau vază cu
flori la alta. În faţă se află camera de relaxare, unde, de obicei, le pot găsi pe
mai multe dintre mamele lor întinse pe canapele şi perne, sporovăind sau
jucând jocuri cu zaruri, ori verificând suluri cu socoteli. Un loc încărcat de
tihnă. Însă dau peste urmele haosului: mese şi canapele răsturnate, perne
aruncate la podea, zaruri împrăştiate. Tehemau începe să strige după maică-
sa, iar Ehiru îi face semn instinctiv să tacă.
Aud un strigăt în apropiere, urmat de ceva mult mai ciudat: glasuri tăioase,
bărbăteşti, mai grave şi mai aspre decât cele ale eunucilor care slujeau, de
obicei, în palatul de primăvară. Gărzilor palatului nu li se permite niciodată să
intre aici dacă tatăl lor nu vine în vizită. Asta s-a întâmplat? Dar dacă este aşa,
de ce par bărbaţii furioşi?
Se uită de după un colţ şi văd că două dintre mamele lor zac pe podea,
nemişcate, cu veşmintele fine întunecate de petele de sânge ce se lăţesc. O alta
se chirceşte pe o canapea din apropiere, bâiguind şi întrebând de ce, de ce, de
ce? Soldaţii o ignoră. Se ceartă între ei. Unul dintre ei vrea s-o cruţe „destul cât
să se distreze“, însă ceilalţi insistă să urmeze ordinele. Certurile lor se termină
abrupt când unul dintre bărbaţi scuipă pe podea şi-şi înfige sabia în gâtul
mamei. Ea amuţeşte şi cască surprinsă ochii spre el, sângele gâlgâindu-i pe
buze. Apoi se încovoaie pe spate.
Tehemau urlă. Soldaţii îi văd.
Tehemau ajunge mai departe decât Ehiru, pentru că picioarele sale sunt mai
lungi. Unul dintre soldaţi îl înşfacă pe Ehiru de perciuni şi-l smuceşte înapoi
atât de tare încât i se împăienjenesc ochii. Ţipă şi cade. Frica încetineşte tot
ceea ce urmează. Prin ceaţa lacrimilor de durere vede cum un alt soldat îl
trânteşte pe Tehemau la pământ, suduind pe când băiatul se zbate cu
sălbăticie. Când soldatul îşi scoate cuţitul, acesta e luminat de lămpile
colorate. Tot aşa, şi sângele lui Tehemau, care ţâşneşte împrăştiindu-se pe
marmură după ce soldatul trece cuţitul peste gâtul lui.
Ehiru nu ţipă, nici măcar când soldatul care-l târăşte după el se opreşte şi-
şi scoate propriul cuţit. Lama se curbează cu graţie în sus, aruncând curcubeie
înceţoşate, precum Luna Visătoare.
– Stai, zice unul dintre bărbaţi, prinzând mâna care ţine cuţitul.
– Credeam că vrei o femeie, râde cel care-l ţine pe Ehiru.
– Nu, uite.
Soldatul arată spre altul, care scoate o exclamaţie de surpriză şi Ehiru ştie
că au văzut pandantivul Hetawei legănându-i-se la gât.
– Du-l la căpitan, zice primul.
Cel care-l ţine bagă cuţitul înapoi în teacă şi-l ia pe Ehiru de păr.
– Încearcă să scapi şi te omor, spune el.
Ehiru-l aude, însă nu răspunde. Ochii-i sunt pironiţi asupra lui Tehemau,
care a încetat să mai mişte acum. Tehemau s-a scăpat iarăşi pe el, observă
Ehiru. Cu toată frica, simte o părerea de rău, pentru că, oriunde s-a dus acum
sufletul lui, Tehemau este, probabil, ruşinat.
Soldaţii îl trag pe Ehiru prin coridoare, unde muzica şi conversaţiile
mamelor lor reverberau cândva, amestecându-se cu sporovăiala şi jocurile
fraţilor lui. Acum coridoarele sunt pline de zgomotele şi mirosurile morţii.
Scenele se desfăşoară cu lentoare, precum multe dintre piesele menestrelilor.
Pe coridor vede mai mulţi dintre fraţii lui mai mari morţi. Tiyesset zace cu faţa-
n jos printre ei, cu un stâlp de lampă rupt în mâinile sale, un războinic până la
capăt. Pe când trec de grădina din atrium, Ehiru aude nişte mormăieli ciudate.
Printre frunze o vede pe una dintre mamele sale zbătându-se sub unul dintre
soldaţi care o răneşte, nu o ucide. Soldaţii care-l duceau pe Ehiru văd asta şi-şi
reiau ciondăneala în timp ce-l trag după ei. Trec de una din dormitoarele fetelor
şi acolo Ehiru vede multe trupuri. Ţipetele lor l-au trezit pe Ehiru şi pe fraţii săi.
În cele din urmă, ajung în marea sală. Aici, soldaţii se opresc înaintea unui
bărbat care poartă mai mult roşu şi auriu decât ei. Bărbatul se apleacă să
examineze pandantivul lui Ehiru.
– Nu-i al vostru! strigă o voce, iar aceasta-l trezeşte pe Ehiru din buimăceala
sa. Mama lui. Se întoarce, ignorându-şi durerea pe care acest lucru i-o
provoacă scalpului său, văzând-o cum iese dintr-un coridor lateral. Poartă o
ţesătură din brocart viu colorată şi colierul auriu-chihlimbariu pe care i l-a dat
tatăl lui Ehiru. Este semeaţă şi fără teamă. Soldaţii o apucă imediat de mâini,
trăgând-o înainte. Ea de-abia dacă pare să le bage de seamă prezenţa.
– L-am dăruit pe fiul meu Hetawei, îi declară ea căpitanului. Atingeţi-vă de
el şi o să vă pomeniţi cu mânia Zeiţei asupra voastră.
Căpitanul se încruntă auzind asta şi ordonă oamenilor săi să o ucidă.
Lumea încetineşte din nou. Două cuţite îi străpung sânul şi pântecul, apoi
gâtul şi coastele. Bărbaţii se trag înapoi. Ehiru se întinde înainte, fără a-i păsa
dacă-şi pierde sau nu scalpul, însă, din fericire, strânsoarea soldatului slăbeşte
şi el se eliberează, pierzând doar câteva fire de păr. O ajunge când cade,
împiedicându-se din cauza efortului de a o prinde şi dă greş. Ea cade destul de
tare încât se rostogoleşte, apoi rămâne neclintită, cu mâinile alunecându-i spre
podea, lângă coapse, cu ochii pironiţi într-ai lui. Zâmbeşte. El alunecă în
genunchi lângă ea, podeaua e alunecoasă din cauza sângelui ei, veşmântul ei i
se agaţă de mâini când o apucă într-un efort de a o ridica în picioare.
– Să nu plângi, şopteşte ea.
Are sânge pe buze. El strigă ceva, nu ştie ce.
– Să nu plângi, îi porunceşte ea din nou.
Ea-şi ridică mâna pentru a-i atinge faţa, trasând o linie umedă pe obrazul
lui.
 – Aşa trebuie să fie lucrurile. Acum eşti în siguranţă, Hananja Însăşi te va
proteja. Acum eşti fiul Ei.
Şi se opreşte din vorbit. Mâna-i cade. Ochii încă îi sunt pironiţi într-ai lui,
dar cumva în alt fel acum. El continuă să urle când soldaţii-l trag înapoi, nici
nu-i bagă în seamă. Sunt furioşi şi înspăimântaţi dintr-un anumit motiv.
– Nicio şansă să ştim dacă era sau nu prima soţie, zice căpitanul.
Pare tulburat.
– Atât de multe femei aici, n-ai cum să ştii. Asta o să-i spunem.
– Şi băiatul?
– La Hetawa, unde altundeva? Vrei să fii tu cel care o să le explice
Colectorilor cum a murit?
Nu răspunde nimeni.
– Îl vom preda la Yanya-iyan, pe drumul înapoi. Cât priveşte noaptea asta,
el n-a fost aici.
Aşa că-l duc pe Ehiru afară şi-l ridică şi-l leagă de şa ca pe un bagaj şi odată
ce uciderile s-au terminat, se duc cu el călare în deşertul cufundat în noapte. Şi
când îl aruncă pe treptele Hetawei şi-l lasă acolo să-l găsească Santinelele, el
îşi aminteşte de vorbele preotului bătrân şi-şi dă seama că nu erau spuse din
greşeală, ci erau o profeţie. Acum, cu toate că nu a ales niciodată asta, este
copilul Hetawei. Acum şi pentru totdeauna.

Ehiru deschise ochii şi-şi ridică de pe genunchi capul. Îl înconjura grădina

lui Sunandi, mai sălbatică şi mai deasă decât tindeau să fie grădinile
gujaareene, deşi cu nimic mai puţin frumoasă. Îndreptându-se din poziţia
incomodă, îşi întinse piciorul şi suspină, privind spre Visătoare printre
crengile graţioase ale unui arbore shimanantu. Venise aici ca să mediteze,
însă căldura umedă a nopţilor din Kisua îl trăsese la somn – şi amintiri – în
loc de asta. Nu era cel mai înţelept lucru să dormi afară şi fără un
acoperământ din pânză. Se scărpină pe picior şi se strâmbă, simţind patru
muşcături de insecte pe degete. Apoi se încordă, auzind un pas în spate.
– Patul nu ţi-e pe plac, Colectorule?
Se destinse şi se întoarse, dând cu ochii de Sunandi. Stătea la câţiva metri
distanţă, pe veranda care era intrarea în grădină. Purta numai nişte veşminte
uşoare, aruncându-l pentru o clipă înapoi, în noaptea fatidică a întâlnirii lor
din Yanya-iyan, care acum părea atât de îndepărtată.
– Patul e cum trebuie, răspunse el. Colectorii nu dorm noaptea.
– Şi cu toate astea, arăţi ca un om care tocmai a fost trezit dintr-un
minunat pui de somn.
Nu prea mai sunt Colector, se gândi el, fără s-o spună însă. Probabil ea ştia
oricum asta.
 – Unde-i micul tău ucigaş?
Ehiru clătină din cap.
– În Ina-Karekh, cu toate că trupul său este în camera de oaspeţi, cu
jungissa mea ţinându-l adormit. Ar fi şi el treaz, dacă n-ar fi asta,
îngrijorându-se de toate necazurile noastre.
– Hmm, da.
Ea oftă.
– Mă bucur să ştiu că şi Colectorii au nopţi nedormite. Vă face să păreţi
mai umani.
– Aş putea să spun acelaşi lucru despre ambasadori, zise el, întorcându-se
să privească din nou spre Visătoare.
Luna Trezită se iţea de după rotunjimea surorii sale mai mari, un semnal
al apropierii zorilor.
– Cineva cu ocupaţia ta trebuie că vede atât de mult rău, zi şi noapte. Mă
surprinde că încă mai poţi fi tulburată de ceva suficient cât să-ţi afecteze
somnul.
– Într-o oarecare măsură, Colectorule.
Ea coborî treptele, venind să stea în iarba de lângă el.
– Răul de fiecare zi nu înseamnă nimic pentru mine, este adevărat, însă
acest război este mult mai mult decât atât.
Ezită, apoi adăugă pe un ton resemnat:
– Poate că ar trebui să fiu bucuroasă că nu voi trăi atât cât să ajung o
decăzută.
El îşi aţinti privirea spre luni.
– Ai încercat să împiedici războiul. Nu-i nicio decădere aici.
Îi simţi surprinderea şi atenţia bruscă în acel moment de tăcere care urmă.
– Chiar dacă metodele mele…?
– Decăderea este o boală a sufletului, nu acţiunile, Jeh Kalawe. Şi credeam
că ultimele sunt adesea semne pentru prima şi că este datoria unui Colector
să vadă dincolo de aparenţe. Când mă voi întoarce la Gujaareh, voi informa
Consiliul asupra consideraţiilor mele.
Îi aruncă o privire.
– Ai grijă să nu ajungi atât de decăzută încât să accepţi răul fără să-ţi mai
tulburi somnul, altfel va fi periculos pentru tine să mai calci prin Gujaareh.
Ea expiră, patru zile de tensiune risipindu-se în acel sunet şi închise ochii
pentru o clipă, poate pentru a trimite o rugăciune de mulţumire spre cine ştie
ce zei venera ea sau poate savurând, din nou, viaţa. Însă când deschise ochii,
vechea ironie era tot acolo.
– Asigură-te că-i spui asta şi învăţăcelului tău, preotule. Nu mă place.
În pofida dispoziţiei sale, Ehiru zâmbi.
 – Nijiri are puţină experienţă cu străinii sau cu femeile. Îl nedumereşti.
– Iar cei care provoacă nedumeriri trebuie ucişi?
– Sau înţeleşi. Însă tu, Sunandi Jeh Kalawe, eşti o femeie dificil de înţeles,
chiar şi în cele mai bune circumstanţe. Nu-l poţi învinovăţi pe Nijiri că-şi
pierde răbdarea şi decide să te ucidă, aceasta fiind cea mai simplă soluţie a
problemei.
Ea râse, pe un ton grav şi expresiv. O privi, indirect fascinat de sunet şi de
liniile lungi şi delicate ale gâtului ei.
– N-ar fi primul bărbat care ar ajunge la această concluzie, zise ea, privind
lunile. Prinţul pare să fi simţit cam acelaşi lucru. Iar Kinja glumea adesea pe
tema asta.
Apoi tăcu brusc, iar el îşi aminti că ea era încă îndoliată.
– Acest Kinja, spuse el.
Privi spre Visătoare, însă îi surprinse expresia cu coada ochiului, simţindu-
i încordarea bruscă. Îşi menţinuse un ton blând, încercând să-i transmită că
nu încerca decât să-i aducă alinare.
– Îmi povesteşti despre el? Din moment ce se pare că a murit încercând să
salveze ambele noastre ţinuturi.
Rămase tăcută o bună bucată de vreme. Era un stil foarte gujaareean, îşi
zise el, deşi Ehiru bănuia că ei nu i-ar fi plăcut asocierea.
– Era… începu ea, încet. Ei bine, tatăl meu, oficial, prin adopţiune. Dar
adevărul este că însemna pentru mine mai mult, aşa cum însemni tu pentru
Nijiri, un frate mai mare, un mentor şi un prieten. Îl iubeam în acelaşi fel în
care băiatul ăsta te iubeşte pe tine.
Tăcu, privindu-l.
– Poate nu chiar în acelaşi fel, totuşi. Nu l-am dorit niciodată pe Kinja ca
pe un iubit.
– Şi chiar dacă ţi-ai fi dorit, te-ar fi iubit prea mult pentru a-ţi satisface
dorinţa, răspunse Ehiru neutru. Un tată are asupra unei fiice o putere pe care
niciun iubit n-o are, de fapt, şi invers.
Dădu din umeri.
– Acest Kinja pare un om onorabil, iar cei onorabili nu sunt egoişti.
– Poate că ar trebui să-i spui asta şi învăţăcelului tău, preotule.
Ehiru clătină din cap, încet, şi izgoni de lângă el o insectă ce tot dădea să-
l înţepe.
– Îl cunosc pe Nijiri de când era copil. Nimic nu-l poate opri sau descuraja
odată ce şi-a fixat ceva în minte. Asta-l va face un bun Colector.
Şi atunci, pentru că momentul părea să impună o anumită sinceritate,
adăugă:
– Şi sunt destul de egoist ca să-mi doresc dragostea lui, pentru oricât timp
mi-a mai rămas. N-am să abuzez de ea, dar… nu sunt destul de puternic ca s-
o refuz. Poate că-ţi vei schimba părerea despre mine din cauza asta.
Ea oftă şi se aplecă să se ghemuiască lângă el, cu braţele în jurul
genunchilor.
– Nu. N-am să te socotesc mai prejos. Îmbrăţişează dragostea cât o mai ai,
preotule… indiferent din ce direcţie vine, corectă sau nu, cât timp durează.
Pentru că întotdeauna, dar întotdeauna, se sfârşeşte.
Durerea ei, singurătatea ei sfâşietoare, era aproape mai mult decât putea
suporta Ehiru. Ar fi vrut atât de mult s-o atingă, să-i înlăture necazurile prin
mângâieri şi să-i dăruiască pacea, dar nu îndrăznea. Dorinţa faţă de ea era,
deja, periculos de puternică. Dar îşi dădu seama cu tristeţe că nu putea risipi
sângele de vis. Mintea lui consuma ceea ce luase de la soldat cu mult prea
multă repeziciune.
Ei bine, mai erau şi alte căi de a împărtăşi pacea.
– Nu sunt femeie, zise Ehiru. N-aş avea puterea de a călători prin propriile
forţe, odată ce-aş intra definitiv în Ina-Karekh. Însă înainte de asta, dacă pot,
am să-l caut pe acest Kinja şi-am să-i spun ce om norocos este.
O străbătu un mic fior, iar obrazul îi tresări.
– Mulţumesc…
Însă nu putu termina propoziţia. În ochi i se adunară lacrimi, dintr-odată.
Ehiru privi în altă parte şi rămase tăcut, pentru a-i îngădui măcar atâta
intimitate.
După un moment, ea inspiră adânc şi spuse, cu o voce mai calmă:
– Băiatul spune că vrei, hm… să-ţi stabileşti curând reşedinţa permanentă
în Ina-Karekh.
– Da, trebuie.
Îşi coborî ochii.
– Nu mai am control deplin asupra minţii mele, Jeh Kalawe. Chiar şi acest
moment este doar o insulă de luciditate în oceanul de nebunie care mă
înconjoară. Adevărul este că nici n-ar trebui să fii singură cu mine. Nu-i sigur.
– Băiatul nu se teme de tine.
– Însă tu ar trebui. Chiar şi el ar trebui!
Oftă, privind umbrele din grădină unduindu-se într-o adiere.
– Nu.
Spre uimirea lui Ehiru, palma lui Sunandi i-o cuprinse pe a sa.
– În deşert, ai îndurat zile de nebunie când ai fi putut să mă dobori cu
uşurinţă. Acesta nu-i stilul unei fiare ucigaşe, indiferent ce i-ai făcut
soldatului acela. Şi spui, Colectorule, că, uneori, indiferent cât e de oribil
rezultatul, trebuie să judecăm o persoană după intenţiile sale şi mai puţin
după acţiunile sale.
 Şi apoi, spre marea sa surprindere, ea se aplecă şi-l sărută.
N-a durat decât o clipită, doar atât cât să-i permită să simtă gustul de mure
şi de petale de trandafir al buzelor sale moi. Nu mai sărutase niciodată vreo
femeie. Mai târziu, îşi va aminti aroma uleiului cu care ea se unsese după
baie, sunetul respiraţiei ei, un iz de scorţişoară pe vârful limbii lui. Felul în
care se simţea mâna ei peste a lui şi moliciunea sânului ei lipit de braţul lui.
Mai târziu, îşi va imagina că o trage mai aproape, regretând că nu va cunoaşte
niciodată împlinirea acestor gânduri şi va fi bucuros că măcar avusese şansa
să trăiască asta în ultimele sale zile de raţiune.
Apoi ea se retrase cu un zâmbet scurt şi trist, iar el se holbă la ea, încă
uluit.
– Fie ca înţelepciunea lăuntrică a Hananjei să fie mereu cu tine, zise ea
încet, silabele binecuvântării rostogolindu-se minunat în limba ei maternă.
Apoi ea-l mângâie pe obraz cu o mână.
– Nu-ţi pot dori pace, pentru că atunci când te întorci în ţinutul tău va
trebui să lupţi. Dar îţi doresc noroc.
Apoi se ridică în picioare şi plecă din grădină. Ehiru se holbă în urma ei
multă vreme, nefiind sigur ce trebuia să creadă sau dacă să creadă ceva. Într-
un târziu, totuşi, îşi dădu seama că se simţea mai bine. Mai sigur de alegerile
făcute de el şi de calea pe care o avea de urmat. În felul ei, ea-i dăruise pacea.
– Pace şi noroc şi ţie, Sunandi din Kisua, zise el încet. Şi adio.
 33
Există inundaţia, o dată pe an, care marchează experienţa. Există luna plină
Visătoarea, o dată la zece ani, care marchează înţelepciunea. Există Luna
Deşteptată în fiecare dimineaţă, care marchează contemplarea. Există râul,
mereu prezent, care marchează istoria.
(Înţelepciune)

Călătoria pe cursul Sângelui Zeiţei luă nouă zile până la atingerea

marginilor Teritoriilor Gujaareene. Nijiri petrecu majoritatea acestor zile
făcând partea lui de muncă pe barja de negoţ care-i ducea în nord, spre casă.
Când nu muncea la rama lungă şi când nu pescuia, pentru cina lor, îşi omora
timpul privind peisajele care se perindau pe fiecare mal al râului, în timp ce
barja aluneca agale. Uneori, juca tehtet, un joc cu numere care te obliga să
blufezi şi să minţi pentru a câştiga, cu echipajul kisuatian al ambarcaţiunii.
Fără să vrea, se făcu îndrăgit de ei pierzând la fiecare partidă.
Să aibă mereu o ocupaţie îl ajuta pe Nijiri să evite a se gândi la viitor.
Uneori se uita şi-l vedea pe Ehiru, care-şi petrecea majoritatea orelor libere
stând la prova barjei ca o statuie solemnă, absorbit în cine ştie ce gânduri
care-i frământau mintea în aceste zile. Alteori, barja plutea printr-un sat,
alunecând pe lângă câmpurile pe care ţăranii le pregăteau pentru cea de-a
doua însămânţare şi pe lângă animalele pe care copiii le adăpau pe malul
râului. În asemenea momente, Nijiri era dureros de afectat de normalitatea
covârşitoare a celor văzute. Dincolo de câmpuri se puneau în mişcare
conspiraţii vaste şi îngrozitoare: armate în mişcare, monştri eliberaţi, moarte
la nişte proporţii coşmareşti, ameninţând să înghită întregul teritoriu. Totuşi,
pentru oamenii obişnuiţi din Kisua şi Gujaareh, viaţa decurgea aşa cum se
întâmpla de secole, netulburată de timp sau de necazuri.
Pentru asta luptăm noi, se gândea Nijiri în acele momente, făcând cu mâna
şi zâmbind unui copil de pe câmp sau unei fete drăguţe. Această viaţă simplă,
ordonată, era adevărata pace a Hananjei, pentru care preoţii din Hetawa şi-
au dedicat viaţa spre a o proteja generaţii la rând. Asta însemna cu adevărat
să fii un Slujitor al Hananjei.
Şi-atunci privea spre Ehiru şi-şi amintea ce-i aştepta în Gujaareh şi că orice
pace aflase el va dispărea din nou.
Astfel îşi petrecea Nijiri zilele pe când satele deveniră puncte comerciale
şi orăşele şi, în cele din urmă, în cea de-a zecea zi, turnurile şi întinderea
capitalei Gujaarehului începură să se contureze în depărtare.
Căpitanul barjei – un fost ofiţer al armatei kisuatiene – se aprinse foarte
tare când veni vorba de riscuri, în timp ce echipajul său se pregătea pentru
sfârşitul acestei călătorii.
– Am făcut ani la rând contrabandă prin porţile Gujaarehului, îi zise el lui
Nijiri pe când mărfurile erau stivuite în aşteptarea slujbaşilor ce aveau să
încaseze taxele. Voi nu sunteţi altfel decât restul lumii, aşa că linişteşte-te.
Dar Nijiri nu se putea linişti. Vederea zidurilor familiare ale Gujaarehului
îi stârnise atât dorul de casă, cât şi teama, şi pe măsură ce se apropiau, teama
creştea. Nu era teama pentru îndatorirea inevitabilă cu care se va confrunta
când va veni timpul pentru Zeciuirea Finală a lui Ehiru, această suferinţă
deosebită era un lucru constant, mereu prezent. Simţământul cel nou era
mult mai intens şi mai alarmant.
Tulburat şi neliniştit, se duse la Ehiru, care mânuia cea de-a doua vâslă
lungă, astfel că puteau cârmi mult mai precis acum, când ambarcaţiunile
începuseră să apară mai des în jurul lor. Circulaţia pe râul sporise de când se
apropiau de portul de intrare în Gujaareh. Echipajul glumea că în curând vor
putea traversa râul călcând de pe-o barcă pe alta.
– Inima mi se zbate ca o molie în piept, Frate, murmură el, apucând rama
ca să-l ajute pe Ehiru. N-am avut niciodată darul previziunii, însă totul în
mine se teme de întoarcerea în oraş.
– Nu avem niciun motiv de teamă, zise Ehiru, cu glas scăzut. Nimeni nu
se uită după noi sau, cel puţin, nu aici. Gujaarehul a devenit bogat tratându-
i cu blândeţe pe comercianţi, trebuie doar să fim calmi şi vom trece de porţi
fără niciun incident.
– Şi odată ce trecem de porţi?
– Aş prefera să-i caut pe fraţii noştri de cale, însă nu ştiu cum am putea
ajunge la ei în Hetawa fără ca restul – cei în care nu mai am încredere, cum
ar fi Superiorul – să afle.
Se întristă brusc, apoi oftă.
– Deocamdată, avem surpriza de partea noastră. Asta va conta întru câtva.
Nijiri se încruntă, apoi trase aer în piept.
– Vrei să spui că mergem drept la Yanya-iyan. Ca să facem ce, să-l
Colectăm pe Prinţ direct? Fără…
– Da, Nijiri, zise Ehiru, aruncându-i o căutătură aspră. Exact asta să facem.
Un Colector distruge stricăciunea… şi puterea, dacă trebuie, spusese
Rabbaneh. Şi avusese dreptate să-i reamintească lui Nijiri să înceteze să mai
gândească precum un membru al castei slujitorilor. Adevărata pace necesita
prezenţa dreptăţii, nu doar absenţa conflictului.
Aşa că Nijiri îşi muşcă buza, reprimă acea parte din el care se înfiora la
ideea de a face ceva atât de îndrăzneţ şi se concentră asupra datoriei
prezente.
 – Va trebui s-o căutăm pe Sora Meliatua, spuse el. Ea şi Surorile au mulţi
aliaţi în oraş, ar putea să ne ajute.
– Hmm.
Ehiru părea să reflecteze la asta.
– Dacă ar putea să strecoare un mesaj în Hetawa… sau să ascundă pe
cineva…
Privi spre Nijiri şi, brusc, Nijiri îşi dădu seama la ce se gândea.
Se încruntă.
– Nu vei putea intra niciodată în Yanya-iyan fără mine.
Ehiru deschise gura să protesteze, apoi păru că se gândeşte mai bine.
Încuviinţă din cap, cu ochii mijiţi de amuzament.
– Ai devenit un învăţăcel hotărât şi dur, Nijiri.
– Întotdeauna am fost aşa, Frate.
În pofida stării sale de spirit, Nijiri nu se putu abţine să nu zâmbească.
Însă momentul trecu repede. Ehiru deveni serios şi privi peste întinsul apei.
Cu greu puteai ghici spre ce i se îndreptau gândurile.
– Ehiru-frate.
Nijiri ezită, apoi îşi luă inima în dinţi:
– M-am tot gândit. Poate că te-ai putea înfăţişa Consiliului Căilor. Dacă ai
putea face o nouă pranje, cu pacea Hetawei…
Ehiru îşi luă o mână de pe vâslă şi-o ridică. Chiar şi în legănarea uşoară a
barjei, tremurul mâinii sale era pronunţat. Nijiri trase adânc aer în piept şi
Ehiru apucă din nou vâsla, strângând-o tare pentru a-şi ascunde tremuratul.
– Ai văzut, zise Ehiru.
Îţi întoarse privirea spre râu, cu chipul lipsit de expresie.
– Peste alte patru zile, îţi voi fi la fel de inutil ca în deşert. Aşa că trebuie
să acţionez repede.
Trecuseră douăsprezece zile de când îl omorâse pe soldat, dar deja rezerva
lui Ehiru se terminase din nou, rămăsese aşa de zile în şir, dacă mâinile-i
tremurau atât de tare. Zguduit, Nijiri îşi reluă munca la vâslă.
Pe măsură ce se apropiau tot mai mult de oraş, circulaţia pe râu devenea
tot mai intensă, obligându-i să încetinească şi chiar să oprească uneori, când
ambarcaţiunile se adunau în nodurile şi frânghiile care duceau spre bolta
înaltă a Porţii Sângelui. Echipajul bombăni nemulţumit. Biruindu-şi
amărăciunea, cât să fie atent, Nijiri privi cum căpitanul strigă spre o altă
ambarcaţiune din apropiere pentru a întreba de ce era circulaţia mai proastă
decât de obicei.
– Am auzit că verifică bărcile, răspunse omul dând din umeri. Pentru
contrabandă, poate, sau marfă dosită. Cine ştie?
– Limba lui Mnedza, zise unul dintre membrii echipajului, încruntându-
se.
– Pe toţi zeii, de ce-ar bloca jumătate din circulaţia pe râu cu aceste
controale? Şi-au pierdut minţile? Va fi apusul Lunii până ajung acasă în
noaptea asta.
Căpitanul privi înapoi spre Ehiru şi Nijiri, cu toate că se adresă cu glas tare
întregului echipaj:
– Nu trebuie să ne temem de nimic, zise el. Încărcătura noastră-i strict
legală, de data asta.
Vorbele sale provocară un râs nervos, însă Nijiri rămase serios.
Barja lor se apropie tot mai mult de reţeaua de debarcadere şi poduri care
formau Poarta. Soldaţi îmbrăcaţi în fustanelele cenuşii ale Gărzii Orăşeneşti
forfoteau printre debarcadere ca furnicile, pe ambele maluri ale râului.
Teama lui Nijiri crescu când văzu un pescar roşu de furie care se uita cum un
soldat înţepa cu suliţa captura lui din acea zi. Când traseră, în cele din urmă,
la un debarcader, un bărbat purtând acoperământul subţirel, indigo, al
slujbaşilor ce încasau taxele, se apropie de ambarcaţiune, flancat de doi
soldaţi.
– Amaraţi barja pentru inspecţie, zise el brusc, iar echipajul ambarcaţiunii
se supuse.
La ordinele căpitanului, Nijiri şi Ehiru împinseră ancora de piatră a barjei
peste bord şi apoi se alăturară restului echipajului, privind.
Slujbaşul puse piciorul pe barjă cu dexteritatea practicii îndelungate şi
începu să scotocească prin stivele de coşuri şi cufere. Soldaţii urcară la bord
cu mai puţină pricepere, însă se îndreptară cu hotărâre spre echipaj.
– Spuneţi-vă numele şi ocupaţia, zise unul.
În timp ce soldatul celălalt îşi nota totul pe un pergament lat, membrii
echipajului începură să vorbească rând pe rând. Când ajunseră la Ehiru, el
folosi numele fals pe care i-l dăduse lui Gehanu înainte de călătoria prin
deşert. Nijiri făcu la fel.
– Nu arăţi ca un kisuatian, băiete, spuse soldatul, mijindu-şi ochii.
– S-a născut în Gujaareh, sări căpitanul. Sora mea s-a culcat cu un nordic
şi s-a mutat aici când a izgonit-o familia. L-am angajat pentru o vreme, din
moment ce nu-i puturos şi netot ca taică-său.
Soldatul pufni auzind asta şi se duse spre capătul şirului. Nijiri respiră
uşurat, ca pentru sine. Căpitanul îi făcu cu ochiul.
În sfârşit, soldaţii terminară de pus întrebări.
– Bine atunci, zise cel care-şi făcuse însemnări. Întoarceţi-vă, ridicaţi
mâinile şi-am terminat aici.
Căpitanul interveni:
– Ce-i asta? Navighez pe râu între Kisua şi Gujaareh de zece ani şi
niciodată…
– Noi ordine de la Yanya-iyan, spuse celălalt soldat.
Vorbea cu sfârşeală, după ce, în mod clar, mai spusese aceste cuvinte de
multe ori înainte.
– Au apărut de curând nişte probleme, cu spionii şi contrabandiştii. Aţi
putea avea marfă de contrabandă ascunsă asupra voastră.
Ochii căpitanului se căscară la auzul afrontului.
– Sunteţi nebuni? Eu…
Soldatul îşi scoase sabia şi-o puse la gâtul căpitanului dintr-o singură
mişcare. Căpitanul tăcu imediat.
– Ordine de la Yanya-iyan, zise soldatul din nou, glăsuind acum cu răceală
şi apăsat. Oraşul Prinţului se supune legii Prinţului.
Cu coada ochiului, Nijiri îl văzu pe Ehiru înnegurându-se din cauza acestei
pervertiri a doctrinei Hetawei, dar, desigur, nu-l puteau face pe bărbat
răspunzător pentru asta. Şi membrii echipajului se încordară nervoşi din
solidaritate cu căpitanul, însă nu puteau face mai nimic fără a-i primejdui
viaţa.
– Totul poate merge repede şi simplu, zise soldatul cu sabia, fără urmă de
exasperare de această dată. Dacă n-aţi făcut nimic rău, nu aveţi de ce vă teme.
Unul câte unul, membrii echipajului se supuseră. Nijiri făcu la fel, oftând
în faţa insultei, dar Ehiru doar se întoarse încet. Privirile li se încrucişară în
timp ce se întorceau, iar Nijiri fu uluit să vadă că mentorul său avea fălcile
încleştate din cauza tensiunii.
Dar de ce se teme? Nu avem niciun fel de marfă de contrabandă, de-abia
câţiva bani care să merite furaţi. Numai dacă…
Şi-atunci îşi aminti. Fustanelele lor negre, ascunse sub veşmintele
kisuatiene. Ornamentele de Colectori.
Inima începu să-i bată cu putere pe când soldaţii înaintară spre capătul
şirului, pipăindu-l pe fiecare membru al echipajului şi scoţând arme, pungi
cu bani şi altele. Se mişcau repede, remarcă el cu acea parte a minţii sale care
încă mai putea funcţiona în pofida fricii sale crescânde. Ornamentele sale
erau într-o pungă ascunsă într-o fâşie din fustanela lui kisuatiană. De-ar rata-
o în graba lor, se rugă el în tăcere. Poate că le vor simţi şi le vor considera
zaruri ori piese de tehtet sau poate doar o colecţie de pietricele de băietan…
Palmele soldatului îl plesniră fără milă peste tors şi se opriră când dădură
de pungă. În panica sa crescândă, Nijiri simţi cum soldatul îi trage punga din
fustanelă. Auzi zornăitul pietrelor când punga fu deschisă. Când auzi
înjurătura şoptită a soldatului, ştiu că erau pierduţi.
Privi spre Ehiru. Exista o singură şansă. Rostise el, muteşte, cuvântul
luptă?
 Expresia lui Ehiru îl miră, pentru că încordarea fusese înlocuită de
meditaţie. Clătină din cap cu multă băgare de seamă, apoi se întoarse pentru
a-i înfrunta pe soldaţi. Înghiţind în sec, Nijiri se întoarse şi el, fără a fi surprins
să vadă cum sabia se oprea la gâtul său.
– Colector Ehiru, zise soldatul, cu glasul tremurându-i. Învăţăcel-Colector
Nijiri. Ni s-a spus să vă căutăm, dar că aţi plecat, probabil, din oraş.
– După câte se vede, ne-am întors, spuse Ehiru.
– Veniţi cu noi acum, adăugă celălalt soldat, cuprins de agitaţie.
– Desigur că vom veni, răspunse Ehiru.
Îşi lăsă braţele în jos şi privi spre sabia îndreptată spre el, fără teamă.
– La Yanya-iyan, presupun.
Atunci înţelese Nijiri. Găsiseră, în sfârşit, o cale de intrare în Yanya-iyan.
 34
Un Colector poate servi atâta vreme cât trece de încercarea Ei. La sfârşitul
serviciului său, trebuie să-şi ofere sângele sufletului său spre folosinţa Ei. Un
colector îi aparţine în întregime Hananjei, în viaţă şi în moarte.
(Lege)

Adânc, sub Yanya-iyan, zace Yanyi-ija-inak, Tronurile Pământeşti ale

Regilor Nemuritori. Şiruri după şiruri de rafturi se întindeau pe coridoarele
tăcute şi întortocheate, fiecare raft găzduind urnele funerare ale Prinţilor
trecuţi ai Gujaarehului. Printre rafturi se aflau fresce imprimate în relief cu
lac, fiecare ilustrând domnia pe Tronul Viselor a fiecărui rege, însoţită de
pictograme zugrăvind numele lui sau al ei şi isprăvile lor în Hona-Karekh.
Drept mărturie a ambiţiilor fondatorilor Gujaarehului, mai puţin de jumătate
din rafturile de pe ziduri fuseseră umplute în cei o mie de ani de existenţă ai
oraşului, deşi multe rafturi adăposteau urne ale nevestelor favorite, ale
soldaţilor preţuiţi şi ale altor oameni remarcabili, cărora li se acordase
onoarea de a se odihni alături de conducătorii lor. Era nevoie încă de câteva
mii de ani pentru umplerea completă a catacombelor.
Însă fusese găsită o folosinţă temporară a spaţiilor goale, observă Ehiru.
Trei cuşti mici, construite în mare grabă, se aflau lângă unul dintre zidurile
goale, sluţind delicata arhitectură a catacombelor cu zăbrelele lor din fier.
Priveliştea îl umplu de frustrare pe Ehiru, chiar când soldaţii îl împinseră într-
una din cuşti şi zăvorâră uşa.
Nijiri scânci când un soldat îl îmbrânci în grabă în cuşcă, după Ehiru. Nu
îi legaseră de mâini, dar soldaţii păreau perfect conştienţi de pericolul
contactului direct cu un Colector, folosindu-se de capetele suliţelor pentru
a-i îmboldi. Nijiri privi înapoi spre ei şi-şi frecă zdrelitura nouă de pe spatele
coapsei, când se ghemui alături de Ehiru.
– Şi-acum ce urmează, Frate?
Vocea-i suna încordată, dar calmă, iar Ehiru bănuia că încordarea sa
provenea mai degrabă din nerăbdare decât din frică.
– Acum aşteptăm, răspunse Ehiru, uitându-se cercetător în jur, în vreme
ce gărzile îşi preluară îndatoririle în afara cuştii.
Cuştile nu erau altceva decât nişte grilaje simple din zăbrele de fier forjat,
legate cu nişte corzi unse cu ulei pentru a forma un cub. Uşa era doar o bucată
aspră de bronz, aşezată într-o deschidere dintre zăbrele. Soldaţii trebuiseră
să aşeze o piatră rotundă înaintea uşii pentru a o bloca. Întreaga structură
fusese legată cu inele din fier de peretele catacombei, pentru că era clar că,
în caz contrar, s-ar fi aplecat puternic şi poate s-ar fi desfăcut. Şubredă în
aparenţă, dar fără îndoială greu de evadat din ea.
Cea mai apropiată cuşcă de a lor era goală, însă cea mai îndepărtată avea
un ocupant. La lumina torţei, Ehiru nu putu desluşi nici un detaliu al formei
gheboşate, care ar fi părut doar o grămadă de zdrenţe dacă nu s-ar fi mişcat
deloc.
– Doar aşteptăm?
Nijiri privi spre gărzile din afara cuştii, înălţându-şi sprâncenele.
Nu puteau discuta liber, însă nu aveau nimic de spus din ceea ce duşmanii
lor nu ştiau deja.
– Prinţul se va arăta cât de curând, zise Ehiru.
Nu trecu mult timp până când acest lucru se adeveri. După o oră, poate
mai mult, soldaţii luară poziţia de drepţi în vreme ce pe coridoare se
rostogoliră, deodată, ecourile zăngănitului lanţurilor şi al balamalelor masive
din metal. Acesta era mecanismul care deschidea porţile grele din piatră, care
închideau catacombele în timpul sezonului inundaţiilor. O pală de aer
proaspăt şi lipăitul sandalelor anunţară sosirea Prinţului, împreună cu cele
patru Gărzi ale Apusului şi a copilului care purta Aureola. Alţi doi copii-
slujitori se deplasau în urma gărzilor, fiecare cărând câte-un braţ plin de
lanţuri grele din fier.
Prinţul, magnific în armura sa din solzi de bronz şi o fustanelă de in roşie
ca sângele, se opri în faţa cuştii.
– Ehiru, zise el zâmbind cu căldură. Mă bucur că te văd din nou.
– Eu nu mă bucur că te văd, Eninket, spuse Ehiru.
Eninket înălţă sprâncenele, iar zâmbetul îi pieri.
– Văd că kisuatienii ţi-au umplut capul cu minciuni, înainte de a te trimite
înapoi la noi.
Oftă.
– Dacă ai fi ucis-o pe femeie, aş fi putut să te cruţ de multe suferinţe.
– Termină cu minciunile, Eninket, se răsti Ehiru. Ai plănuit războiul,
neprovocat şi numai pentru a-ţi satisface lăcomia, încălcând toate legile. Te
socotesc decăzut…
– Nu mă socoteşti nicicum.
Într-o clipă zâmbetul de pe chipul lui Eninket fu înlocuit de o expresie
mânioasă.
– N-ar fi trebuit niciodată să te las în Hetawa, odată ce-am aflat că te-au
capturat. Mai bine-ai fi murit împreună cu fraţii noştri, decât să creşti şi să
devii încă una din marionetele lor.
Se apropie de cuşcă, deşi nu atât cât să poată fi înşfăcat. Ehiru îşi forţă
muşchii încordaţi să se relaxeze.
 – Ştii ce i-au făcut tatălui nostru, Ehiru? L-am văzut târându-se în
genunchi odată, arătând la fel de jalnic precum cel mai umil servitor din casta
slugilor, la picioarele unui preot Hetawa. S-a milogit, a plâns, a promis că va
face orice îi vor cere, numai să-i dea sânge de vise. Şi i l-au dat, râzând de
umilirea lui.
Lângă Ehiru, Nijiri scoase un sunet gâtuit. Ehiru se încruntă, stârnit de
mânie, de neîncredere.
– Nu, zise el. Sângele de vise este folosit pentru tămăduire.
Eninket îşi lăsă capul pe spate şi scoase un hohot amar, zgomotul
rostogolindu-se printre cripte.
– Tămăduire?
Se răsuci, luând-o din loc, începând să meargă furios de colo până colo, cu
pumnii strânşi pe lângă coapse.
– Sângele de vise este cel mai mare secret al puterii în acest ţinut, Ehiru!
Tu şi fraţii tăi de credinţă colectaţi sute de zeciuieli în fiecare an. Voi chiar
credeţi că toate sunt folosite doar pentru alinarea văduvelor suferinde şi
uşurarea operaţiilor ţăranilor răniţi?
Ehiru îl fixă cu privirea, conştient în aceea clipă de o frică îngrozitoare,
instinctivă, care se acumula într-un colţ al minţii. Asta nu era nicidecum ceea
ce aşteptase. Nu vreau să ştiu asta, se gândi el.
Însă voia Hananjei nu putea fi niciodată oprită.
– Sângele de vis este mai dulce decât orice vin sau afrodiziac, mai puternic
decât cel mai pur timbalin, zise Eninket.
Se oprise din mersul în sus şi-n jos. Glasul său era tăios ca o sabie, dar şi
moale. Ca al Colectorilor.
– O singură sorbitură poate să înălţe mintea, să îmbuneze inima şi să facă
trupul nepăsător la durere, oboseală, chiar şi la îmbătrânire, cel puţin pentru
un anumit timp. Dar adesea, dacă-i prea mult, chiar şi cel mai puternic om
începe să jinduiască după el. Să aibă nevoie de el. Va face orice ca să mai
primească. Ştii asta mai bine decât oricine.
Făcu un semn scurt cu bărbia spre Ehiru, iar Ehiru tresări, în pofida voinţei
sale. Eninket zâmbi.
– Tu chiar crezi că Hetawa nu şi-ar crea avantaje din asta, Ehiru? De unde
crezi că au resurse ca să controleze Casa Copiilor, să ridice statui dintr-o
piatră rară de noapte, să cumpere hrană şi îmbrăcăminte? Elita oraşului
plăteşte jumătate din averea sa în fiecare an pentru favorurile Hetawei şi
pentru sângele de vise.
Buza i se strâmbă.
– O zeciuială pentru o zeciuială.
– Minţi!
 Ehiru sări în picioare şi se aruncă spre zăbrelele cuştii, cu întregul său trup
tremurând. Dacă ar fi fost liber în acel moment, l-ar fi ucis pe Eninket cu
mâinile goale, doar ca să oprească acele vorbe îngrozitoare. Însă Eninket doar
oftă la vederea furiei lui Ehiru, cu ochii plini de o milă mohorâtă. Iar asta, mai
mult decât orice altceva, spulberă furia lui Ehiru. Însemna că Eninket spunea
adevărul.
Nu. Nu-i adevărat. Nu.
– Cei patruzeci şi patru de ani ai domniei tatălui nostru au fost o
înşelătorie, dragul meu frate, zise Eninket.
Vorbea apăsat acum, furia dispărându-i. Ehiru era şi el prea năucit.
– N-a luat niciodată vreo decizie fără aprobarea Hetawei, de frică să nu-l
scoată din porţie şi să moară nebun. Prinţii sunt nişte paiaţe, Gujaarehul este
guvernat, de fapt, de Hetawa. Când am aflat asta – şi-am văzut ce i-a făcut
tatei – am jurat că-i voi pune capăt. Am acceptat mierea lor otrăvită când am
luat Aureola. Altminteri m-aş fi trezit cu un Colector în dormitorul meu, într-
una din nopţi. Am trăit ca un sclav de-al lor ani de zile. Dar, în secret, am
căutat mijloace de a mă elibera.
Arătă spre cei doi servitori purtători de lanţuri. Aceştia se plecară în semn
de supunere şi apoi trecură pe lângă el, spre cea de-a treia cuşcă, pe care
gărzile o deschiseră pentru ei. Ehiru auzi şuşoteli şi zăngănitul metalului. O
clipă mai târziu ieşiră, conducându-l pe ocupantul cuştii: un bărbat care ar fi
avut de două ori înălţimea lor, dacă n-ar fi stat gheboşat. Îşi târa paşii între
ei, încătuşat la încheieturi şi glezne. O mantie deschisă, cu glugă, îi fusese
aruncată peste cap şi trup, cu toate că purta dedesubt doar o fustanelă
murdară. Cândva, bărbatul trebuie să fi fost viguros, dar vreo boală ori
foamea îi luase vitalitatea din trup, lăsându-l emaciat, cu pielea de pe picioare
gălbejită şi pătată de bube.
Nijiri trase aer în piept şi se împletici înapoi, cu ochii căscaţi,
înspăimântat. Ehiru se uită la băiat, apoi îşi miji ochii spre personajul cocârjat
pe când în minte i se cuibări o bănuială îngrozitoare.
– Urăşte-mă acum, îi zise Eninket lui Ehiru.
Avea o expresie solemnă. Cu o mână trase ceva de la cingătoarea fustanelei
sale de piele.
– Citesc asta în ochii tăi, deşi ei sunt cei care ar trebui urâţi. Dar eu nu te-
am urât niciodată, Ehiru, indiferent ce-ai putea crede tu. Am intenţia de a te
folosi, pentru că te-au transformat într-o armă şi te-au aruncat la picioarele
mele. Însă trebuie să ştii că am făcut-o din necesitate, nu din răutate.
Gesticulă din nou. Unul dintre copii întinse mâna să dea jos roba
zdrenţuită a bărbatului încătuşat. Şi atunci fu rândul lui Ehiru să se dea
înapoi, atât de copleşit de şoc şi de repulsie încât, dacă ar fi avut ceva în
stomac, ar fi vomitat neputincios.
– Una-une, şopti el.
Una-une nu răspunse. Cândva, fusese mentorul lui Ehiru, cel mai bătrân
şi mai înţelept dintre Colectorii care au servit Gujaarehul în ultimii zece ani.
Acum era doar o apariţie care te amuţea, care privea cu ochii pierduţi în ceea
ce era, cu siguranţă, cel mai schimonosit coşmar. În ochii acelei creaturi nu
mai rămăsese nimic din ceea ce cunoştea Ehiru despre Una-une. Nu mai
rămăsese nimic omenesc în acei ochi, nicidecum.
– Nu-i în cea mai bună formă a sa acum, spuse Eninket, încă păstrând în
glas aceea blândeţe de Colector. Mintea lui, ce-a rămas din ea, apare şi
dispare. Prima dată m-am gândit să folosesc un Împărtăşitor; mai uşor de
controlat, iar deteriorarea n-ar fi fost atât de rea. Însă scrierile avertizau că
numai un Colector dispune de puterea de care aveam eu nevoie. Aşa că am
mituit o Santinelă să-l răpească pe Una-une când medita într-o noapte de
dinainte de Zeciuiala sa Finală.
Printre umbre, Ehiru auzi vocea lui Nijiri:
– Superiorul zicea că Una-une îşi preda zeciuiala sa direct
Împărtăşitorilor.
Băiatul părea mai zguduit decât îl văzuse vreodată Ehiru, vocea
tremurându-i ca a unui bătrân. Atacul Secerătorului lăsase urme asupra lui.
– M-am uitat la rugul lui funerar, împreună cu ceilalţi acoliţi. L-am văzut
arzând.
– Ai văzut un trup arzând, îl repezi Eninket. Un sărăntoc înmormântat de
Hetawa. Nu ştiu. Superiorul m-a ajutat să tăinuiesc răpirea după ce l-am
ameninţat că voi spune Colectorilor despre felul necurat în care foloseşte
sângele de vise. Poate că s-a gândit să mă scoată din porţie ca răzbunare sau
poate că nu i-a trecut niciodată prin cap să se întrebe de ce-mi trebuia mie
un Colector bătrân, cine ştie? În orice caz, la vremea când şi-a dat seama de
intenţia mea, a fost prea târziu. Una-une era deja al meu.
Ehiru plânse. Nu se putea abţine, văzând degradarea unui om pe care-l
iubise mai mult decât pe tatăl său, mai mult decât pe fraţii şi surorile sale,
mai mult chiar decât pe Însăşi Hananja. Se sprijini de peretele aspru şi rece
de la capătul cuştii, pentru că era singura cale de a rămâne în picioare. Fratele
meu de credinţă, mentorul meu, te-am dezamăgit, te-am dezamăgit cu toţii,
atât de mult…
– De ce?
Era o şoaptă răguşită, tot ce putea scoate. Dincolo de cuşcă, Una-une
tresări, reacţionând fie la glasul lui Ehiru, fie la vreo sclipire de-a minţii sale
rătăcite.
– Una-une nu mai are limite acum, răspunse Eninket. Ia şi iar ia, mult mai
mult decât orice Colector. Mare parte din magie este consumată de foamea
sa, însă rămâne mai mult decât suficient şi pentru nevoile mele.
Se întoarse spre Una-une şi-şi ridică mâna, bătând în obiectul din ea cu
unghia. Ehiru zvâcni ca într-o replică instinctivă când auzi vuietul fin al
pietrei jungissa. Una-une îşi ridică… nu. Secerătorul îşi ridică încet capul,
clipind spre Eninket ca şi cum ar fi încercat să-l vadă de la o mare distanţă.
– Vino, Frate, îi zise Eninket creaturii.
Fixându-şi piatra de platoşă, îşi întinse mâinile într-o postură care era
greţos de familiară. La fel ca statuia Zeiţei din Hetawa, îşi dădu seama, cu o
oroare tot mai mare, Ehiru, sau ca un Împărtăşitor aşteptând transferul
zeciuielilor adunate de un Colector. După o clipă, Secerătorul îşi târşâi paşii
la picioarele lui Eninket şi îngenunche, luându-i mâinile.
– Nu, şopti Ehiru.
Însă nu exista nicio greşeală în poziţia Secerătorului, o batjocorire a
ceremoniei zeciuielii. Nici Ehiru nu putea să nege felul în care Eninket îşi
recăpătase, brusc, suflul şi devenise rigid, cu faţa iluminată în extazul mult
prea familiar.
Şi chiar în timp ce Ehiru plângea, un impuls de poftă pură, invidioasă, îl
străbătu.
Asta era suficient să-l arunce în genunchi. Îi veni să vomite peste pietrele
prăfuite. Simţi mâinile lui Nijiri încercând să-l ridice sau măcar să-l mângâie,
însă nu era de niciun ajutor. Când, în cele din urmă, îşi ridică fruntea, clipind
peste lacrimi şi icnind după aer, ceremonia perversă se terminase. Umbra lui
Eninket cădea asupra lui, aflându-se chiar în faţa zăbrelelor şi, în sfârşit, gata
să fie apucat de mâinile sale, dar Ehiru era atât de îngreţoşat încât nu-şi putea
aduna voinţa pentru un atac.
– Îţi spun asta pentru că meriţi adevărul, după atât de multe minciuni,
Ehiru, rosti Eninket.
Vorbirea sa era, în sfârşit, uşor nesigură, ochii-i erau încă înceţoşaţi de
plăcerea care mai stăruia în el.
– Sângele de vise are mai multă putere decât ţi-ai putea tu imagina
vreodată. Ştii ce poate face o singură viaţă. Ceea ce nu ştii – ceea ce s-a chinuit
Hetawa o mie de ani să ascundă – este că, cu cât mai multe vieţi ia cineva şi
cu cât absoarbe mai mult sânge de vise, cu atât sunt declanşate mai multe
transformări în suflet şi-n trup.
Puse o mână pe zăbrelele de fier şi se aplecă înainte, vorbind încet şi
pompos:
– Ia suficiente vieţi deodată, iar rezultatul înseamnă nemurirea.
Ehiru se încruntă spre el, fără a înţelege. Mâinile lui Nijiri se strânseră pe
spatele lui Ehiru.
 – Imposibil, îl auzi Ehiru rostind.
Eninket le dărui un zâmbet molatic. Ochii lui licăreau ca nişte pietre
galbene de cuarţ în lumina torţei.
– Aşa a fost pentru fondatorul nostru, Inunru, zise el. Marele Inunru,
genial ca un zeu, binecuvântat de Hananja! Nu te-ai întrebat niciodată cum
ar putea un om să realizeze atâtea în cursul unei vieţi de muritor? La o sută
de ani după primele experienţe, el nu îmbătrânise, n-a murit. Tot mai mulţi
credincioşi se înghesuiau sub flamurile Hananjei văzându-l şi dându-şi seama
de puterea magiei Sale. Protectorii din Kisua i-au interzis, în cele din urmă,
pe adepţii lui şi au scos în afara legii narcomanţia, nu pentru că se temeau de
magie, ci pentru că se temeau de el. Inunru se transformase într-un zeu,
trebuiau să facă ceva ca să-i distrugă influenţa.
– Minciuni, se răsti Nijiri. Hetawa ar fi aflat de asta. Ar fi ceva prin arhive,
înţelepciunea populară ar fi fost dăltuită pe toţi pereţii…
– Hetawa avea propriile sale secrete de păstrat, zise Eninket, zâmbind cu
răceală.
Ehiru-şi pironi privirea asupra lui Una-une, care zăcea prăbuşit şi calm la
picioarele lui Eninket.
– Pentru că după o sută de ani de la alungarea sa din Kisua, chiar în Sala
Binecuvântărilor din Hetawa, Inunru a murit, în cele din urmă, când propriii
săi preoţi l-au omorât. Şi ei, de asemenea, ajunseseră să se teamă de el, fiindcă
puterea sa crescuse cu timpul, iar odată cu ea şi lăcomia sa. Aşa că l-au ucis.
Şi au rescris ritualul din Hetawa, au rescris chiar şi istoria ei, pentru a face
lumea să uite că a existat o astfel de magie.
Eninket se aplecă, aşa că Ehiru nu avu de ales decât să se uite la el.
– Însă am găsit manuscrisele lui Inunru, Frate, şi acum ştiu. Cheia este un
Secerător.
Se întinsese şi mângâie capul plecat al lui Una-une cu o blândeţe care n-
avea nimic de-a face cu afecţiunea.
– Când armatele noastre şi cele din Kisua se vor întâlni pe câmpul de
bătălie, continuă Eninket, setea lor de sânge şi durerea vor atrage foamea
Secerătorului cum atrage o flacără molia. Însă această molie va devora flacăra,
iar prin ea aşa voi face şi eu. Una-une va muri, până la urmă, consumat de
putere… însă eu am să devin etern ca un zeu. Apoi, oricum, voi avea nevoie
de un nou Secerător.
Lui Ehiru îi îngheţă sângele în vene.
Cu un oftat uşor, Eninket se întoarse şi se îndepărtă.
– Odihneşte-te cum se cuvine, Frate, zise el. Mă voi întoarce de la Kite-
iyan când războiul se va termina. Gărzile mă vor informa când vor avea loc
în tine schimbările necesare.
 Dădu să plece, apoi se opri şi privi spre Nijiri.
– Poate crezi că e lipsă de bunătate… dar, cel puţin, băiatul va fi o primă
victimă benevolă.
Spunând asta, Prinţul Gujaarehului o luă din loc, făcându-le semn tuturor
gărzilor, chiar şi celor care-i închiseseră, să-l urmeze. Copiii acoperiră capul
Secerătorului cu gluga şi-l făcură să se ridice în picioare. Se îndepărtă,
târşâindu-şi paşii între ei, docil pentru moment.
– Eninket, şopti Ehiru.
Nu ştia dacă era un blestem sau o rugăminte. Dacă Eninket îl auzise, nu
dădu niciun semn.
Marile porţi de piatră huruiră închizându-se din nou, îngropându-i în
criptă.
 Al patrulea interludiu
Ţi-ai dat seama acum de secret? De firul nebuniei care, în cele din urmă, ne-
a ţesut căderea?
Există un motiv pentru care noi, Slujitorii Hananjei, am depus jurământul
celibatului. Există un motiv pentru care Prinţii erau ţinuţi în frâu. Acestea erau
picături de ploaie într-o cascadă, un grăunte de nisip aruncat într-o furtună,
dar am încercat. Adevăraţii visători sunt atât genii, cât şi nebuni. Majoritatea
ţinuturilor pot tolera numai câţiva, iar aceştia mor tineri. Noi i-am încurajat
pe ai noştri, i-am crescut, i-am ţinut sănătoşi şi fericiţi. Am umplut un oraş cu
ei şi ne-am admirat măreţia. Înţelegi cât de frumos şi cât de periculos a fost
asta?
Şi da, am ştiut. Ţi-am spus că eram un păstrător de poveşti, am ştiut
dintotdeauna răspunsurile la aceste întrebări. Ne învăţăm copiii să-şi ţină
propriul consiliu. Când am devenit Colector, am privit şi-aş fi vorbit, dacă ar fi
fost nevoie. Din fericire, n-a fost necesar. Nu-i aşa?
Nu-i aşa?
Ah, Superiorule, chiar şi fără să vorbeşti eşti un mincinos slab.
Le vei spune alor mei, măcar, că am murit? Ehiru. Ar fi trebuit să-i spun lui
aceste poveşti, nu ţie… însă a fost dintotdeauna fragil, în pofida puterii sale.
Credinţa îl susţine… iar credinţa este atât de uşor de spulberat.
Aşa că spune-i că am murit. Va fi perfect adevărat la vremea când vei fi
terminat cu mine. Şi spune-i că-l iubesc. Va avea nevoie de asta în vremurile
care vor veni. Iar aceste cuvinte, ştiu, vor fi adevărate până când se sfârşeşte
visul.
 35
Glăsuiţi toate rugăciunile în sua, limba patriei noastre, pentru a ne aminti
întotdeauna cine suntem. Glăsuiţi toate visele în limba noastră, pentru a putea
să acceptăm ceea ce devenim.
(Lege)

Printre tronurile celor morţi începe pranja.

Prima zi.
– Nu mi-e teamă, Frate. Pot să te ajut…
– S… stai departe de mine.

Prima noapte: metalul hârşâie pe frânghia unsă.

– Ce faci?
– Iartă-mă pentru că te-am trezit. M-am gândit că aş putea tăia unele
dintre nodurile care ţin legate fiarele. Dacă am putea ieşi din această cuşcă…
Tăcere pentru un moment.
– Aceasta a fost clema pentru legătura ta de la şold. Cea pe care ţi-a dat-o
mama ta.
– A fost o jucărie de copil.
Şi mai multe scrâşneli.
– Ţi-e sete, Frate? Avem apă, dar nu şi mâncare.
– Nu.
– N-ai mai băut de…
– Nu.
După un oftat, hârşâitul se reia.

A doua zi, dimineaţa, ori ceea ce trece drept dimineaţă între tronurile
morţilor. Încet, respiraţia ritmică este acoperită de rugăciunea şoptită.
– Iartă-mă, iartă-mă, Hananja, te implor, ar fi trebuit să-Ţi ofer zeciuiala
mea după Bromarte, ştiu asta acum, iartă-mi îngâmfarea şi egoismul, te rog,
te rog, te rog, nu mă lăsa să-l ucid.

A doua zi după-amiaza. O gură scurtă de aer proaspăt şi ecourile care se

estompează ale cizmelor gărzilor.
– Cel puţin, nu vom flămânzi. Uite, Frate.
– Nu vreau nimic.
Tăcere.
 Un oftat adânc.
– Acum bea. Mintea ta va lupta mai bine dacă trupul tău e sănătos.
– Ţi-ai uitat promisiunea, Nijiri?
– Nu, Frate.
– Atunci de ce tărăgănezi? Trebuie să înţelegi ce trebuie făcut.
– Înţeleg că trebuie să mănânci şi să bei, iar când ne terminăm masa,
trebuie să te rogi cu mine, iar când vei medita, voi reîncepe să lucrez la
balamalele acelea duble. S-ar putea să ia mai multe zile, însă cred că…
O furie nefirească despică aerul.
– Copilnebun şi netrebnic! Te bucură suferinţa mea? Mă vei forţa să fac
încă una din acele… perverse…
– Vreau orice altceva în afară de suferinţa ta, Frate. Dar, dacă mă vei lua,
va fi o adevărată Colectare, pentru că mă ofer singur, de bunăvoie.
– Gândurile mele deja… viziunile… nu pot…
O inspiraţie adâncă, o luptă pentru calm.
– Mi-ai dat cuvântul tău, Nijiri.
– Te-ai gândit la ce se va întâmpla dacă te iau, Frate?
– Poftim?
– Ar putea dura mai mult cu mine… sau s-ar putea să meargă totul mai
repede. Nu am forţa ta. Însă, la sfârşit, un Secerător va fi la fel de bun ca
oricare altul pentru Prinţ.
O linişte îndelungată şi înfiorătoare.
– Bea, Frate. După ce ne vom elibera – şi după ce nu va mai exista nicio
şansă ca vreunul dintre noi să devină jucăria Prinţului – atunci te voi trimite
la Ea. Asta jur, pe tot ceea ce am.

Ce-a de-a doua noapte: linişte pe coridoarele morţilor, dar scrijelitul

continuă.

Ce-a de-a treia zi, dimineaţa. O respiraţie aspră şi tremurată.

– Frate?
– Zăbrelele. Se strâng. Ne vor… ne vor strivi.
– Nu, Frate. A fost o vedenie…
– Le-am văzut.
– Atunci vino şi aşază-te lângă mine. N-ai de ce să te temi de moarte, nu?
Vino aici, zăbrelelor le va trebui mai mult timp până să ajungă la noi. Vino.
Sandalele se mişcară pe piatră, încet şi şovăielnic.
– Bine. Simte-mi mâna. Am bătături acum, vezi? Hăţurile cămilei, vâslitul
pe barjă, scrijelirea fierului… cine-ar fi ştiut că viaţa unui Colector va fi atât
de grea? O, Zei, ar fi trebuit să rămân în casta servitorilor.
 – Tu.
Vocea e bolovănoasă, bâiguind ca pentru sine.
– Eşti… prea dornic. N-ai fi fost… obligat să-ţi găseşti un nou maestru în
fiecare zi.
Un chicotit sănătos.
– Mult prea adevărat, Frate. Ar trebui să fiu recunoscător, măcar, pentru
că Hetawa nu-şi bate copiii.
Răsuflarea aspră se poticneşte, apoi devine uşoară, liniştindu-se.
După multă vreme:
– Mulţumesc.
Niciun răspuns, cu toate că o voce începe să îngâne un imn blând şi
alinător.
– Merge atât de repede de data asta, Nijiri.
– Ssst!
Încă o foială, acum pielea se freacă de piele.
– Aici. Eşti aici. Pe această lume. Rămâi cu mine, Frate. Am nevoie de tine.
– Da… da.
O înghiţitură ce se aude limpede.
– Am uitat cum se simte adevărata frică. Acum nimic n-o mai înfrânează.
– Nu ai de ce te teme. Totul va fi bine. Odihneşte-te. Voi fi aici când te vei
trezi.

Cea de-a treia zi, după-amiază. Boarea de aer proaspăt. Încremenirea

morţilor este tulburată de voci noi, agresive şi gălăgioase, lipsite de respect.
– N-a murit încă? Mi-am pus banii pe tine, băiete.
– Ia uitaţi-vă la ochi, Amtal! Dacă ura ar putea ucide, ai fi mort acum.
– N-avem noroc. Ăla mare respiră. Doar că-i adormit.
– În picioare?
– Poate că aşa procedează. Poate că încearcă să te ucidă de la distanţă.
– Poate că aruncă vreun blestem asupra urmaşilor tăi.
– Poate că aruncă vreun blestem asupra bijuteriilor tale de familie!
Râs gălăgios.
– Doar hrăniţi-i, imbecililor, şi să plecăm. Nu-mi place locul ăsta.
Piatră şi lanţuri, reîntoarcerea tăcerii. După o vreme, scrijelitul reîncepe.

Cea de-a treia noapte, începutul serii.

– Tremuri.
– N… nu mi-e frig.
– Ştiu.
– Te-am… rănit vreodată, Nijiri?
 – Dacă m-ai rănit? Nu, de ce întrebi?
– O v…viziune. Era la pranje. Te-am rănit. Bătut. U… ucis.
– Nu fi smintit, Frate. Sunt aici, nu? N-am pregătit niciodată o pranje
pentru tine, cu toate că am vrut, m-am pregătit. Şi-am ascultat la zvonurile
despre tine, am vorbit cu alţii care te-au ajutat. Nu te teme: noi n-am făcut
niciodată aşa ceva.
Un glas care tremură:
– În viziune, am vrut să…
Un glas care mângâie:
– N-am să las niciodată să se întâmple aşa ceva.

Cea de-a treia noapte, târziu, sau cea de-a patra dimineaţă, devreme, orele
mici. Sunetele ce abia se aud ale furişării. Moartea se târăşte tiptil.
Încet, chiar şi răsuflarea se opreşte pentru o clipă, apoi continuă.
– Bun venit, Frate.
Tăcere.
– Mă vrei?
Tăcere.
– Ia-ţi ce vrei. Foloseşte-te pentru a te elibera. Am să te aştept în Ina-
Karekh.
Tăcere. Furişare abandonată; acum mai persistă doar respiraţia, sfâşiată
de încordare.
– N…nn…
Aşteptare.
– Nnnn…
Vocea cedează, de-abia dacă sună omeneşte.
– N…nu. N…nu voi face. N-am s-o fac.
– Frate… Nu, Frate, nu… Uite. Da. Da, Frate.
Scâncetele care spulberă liniştea sunt fără speranţă, însă tonurile blânde
care le acoperă sunt încrezătoare şi iubitoare.
– Am vrut să… Aş fi vrut… Indethe a ethun…
– Ssst. Nu şi-a întors niciodată privirea de la tine, Frate. Eşti cel mai iubit
servitor al Ei, ai servit-O bine şi vreme îndelungată. Te va întâmpina Ea când
va veni vremea. Vei locui în pacea Ei pentru totdeauna. Am să văd asta chiar
eu.
– Acum, Nijiri. Trebuie să fie acum. Data viitoare…
– Data viitoare vei face ceea ce trebuie făcut. Dar încearcă să rezişti, Frate.
Am trecut de balamale acum câteva ore. Acum numai o împinsătură va face
peretele să se desprindă. Când vor veni gărzile din nou, putem fugi.
– Nu pot… rezista…
 – Ba poţi. Am să te ajut. Ssst. Închide ochii. Da, aşa. Ssst. Am să ţes un vis
pentru noi, ţi-ar plăcea asta? Nu o Colectare, dar poate suficient cât să ţină
nebunia la respect ceva mai mult. Acum stai nemişcat.
– Nijiri.
– Te-am iubit întotdeauna, Frate al meu. Nu îmi mai pasă ce-i drept. Tu
eşti singura mea Lege. Acum odihneşte-te în siguranţă, în visele mele.
Tăcere.

Cea de-a patra zi.

– Prinţul a avut dreptate, Frate.
Huruit puternic de lanţuri, împrăştiind ecouri, în vreme ce porţile de
piatră se urnesc. Aerul proaspăt năvăleşte prin catacombe. Printre tronurile
morţilor, viaţa se pregăteşte singură pentru luptă.
– Ai devenit, într-adevăr, o armă, însă nu a lui. Toate lucrurile servesc
vrerea Hananjei, chiar şi aceasta. Aminteşte-ţi asta, indiferent ce faci.
Huruitul încetează, zgomote de paşi tulbură atmosfera paşnică şi sfântă
din Yanyi-ija-inank pe când gărzile se apropie.
– Şi indiferent ce se întâmplă, n-am să te las niciodată de izbelişte.

Gărzile se opresc la uşa cuştii.

– Ia să vedem, băiete. Tot n-a murit?
Râd.
Şi Ehiru priveşte înspre ei, adresându-le un zâmbet care le îngheaţă
sufletele.
– Da, zise Secerătorul.
 36
Secerătorul este o monstruozitate pentru tot ceea ce-i este drag Hananjei.
Nu suferă să lase să trăiască o asemenea creatură.
(Lege)

Primul soldat căzu când Ehiru lovi peretele slăbit al cuştii, scoţându-l din
balamale. Peretele era greu, îl lovi pe unul dintre soldaţi trântindu-l la
pământ, pe când ceilalţi doi, luaţi prin surprindere, rămaseră pe loc, şocaţi.
Până să reacţioneze ei, Ehiru ieşise din cuşcă şi se aruncase asupra lor.
Nijiri fugi după el, gata să doboare pe oricine îi scăpase lui Ehiru, însă nu
era nevoie. Ehiru îl lovi pe primul soldat în gât şi în aceeaşi mişcare
unduitoare se răsuci şi-l apucă de faţă pe cel de-al doilea. Nijiri îl văzu pe
soldat urlând, orbit de degetele lui Ehiru, căutându-şi sabia. Nijiri alergă să-l
ajute pe Ehiru, însă, brusc, soldatul scoase un sunet înăbuşit şi se lăsă în
genunchi. Ehiru îi dădu drumul. Omul căzu într-o parte, mort.
Toate se întâmplau după vrerea Hananjei. Nijiri se agăţă de acest gând. În
numele Ei vor face tot ceea ce trebuia făcut.
Primul soldat bolborosi şi-şi dădu duhul, în cele din urmă, ţinându-se de
gât. Cel de-al treilea soldat reuşise să se elibereze pe jumătate dintre zăbrelele
de metal, însă platoşa sa din piele se agăţase de o bară. Ehiru, clătinându-se
după Secerare, se întoarse încet, cu atenţia atrasă de eforturile omului.
Nijiri traversă încăperea din trei paşi, se lăsă pe un genunchi lângă soldatul
care se zbătea şi-i frânse gâtul cu o smucitură rapidă.
Licărul de interes pieri din ochii lui Ehiru. Clipi spre Nijiri, lucid din nou
pentru atâta timp cât va ţine sângele de vise al soldatului. Amărăciunea îi
întunecă faţa când privi spre lucrarea lui Nijiri.
– Nu mai mult decât este necesar, Frate, zise Nijiri, ridicându-se în
picioare.
Îşi şterse mâinile de pânza din jurul şoldurilor.
– Vino acum. Încă mai trebuie să ieşim din Yanya-iyan.
– Eninket.
Glasul lui Ehiru era mai adânc decât de obicei, deopotrivă aspru şi
tărăgănat, de parcă tocmai ar fi mâncat pastă de timbalin. Chiar şi acum, când
era aproape copleşit de sângele de vise, Nijiri putea simţi nebunia pândind
sub pojghiţa lucidităţii sale.
Sângele de vise nu-l mai poate controla. Îl ţine în viaţă, nimic altceva.
Voia Hananjei. Nijiri strânse din dinţi, apoi răspunse:
– Zicea că se duce la Kite-iyan.
 Ehiru dădu din cap şi se răsuci pe călcâie, îndreptându-se spre uşă.
Surprins, Nijiri alergă după el. Coridorul de după intrarea în catacombe era
gol, fapt pentru care Nijiri se bucură nespus. Prinţul trebuie că limitase la trei
numărul de gărzi de la intrare, cu scopul de a micşora şansele ca vestea
capturării lui Ehiru şi a lui Nijiri să se împrăştie.
– Oricum, trei este un număr cu ghinion, murmură Nijiri ca pentru sine.
Urcară treptele câte două şi apoi ieşiră pe coridoarele mai luminoase de la
parterul palatului Yanya-iyan. Servitorii şi curtenii se împiedicau din mers la
vederea lor. Fără îndoială, arareori li se întâmpla să vadă bărbaţi cu ochii duşi
în fundul capului, nespălaţi şi în veşminte kisuatiene năvălind prin palat ca o
viitură, îşi zise Nijiri cu cinism. Dacă dăduseră vreo alarmă, lucrurile se
desfăşurau anevoie, aşa că Nijiri şi Ehiru ajunseră neatinşi în curte. Pe când
traversau întinderea de nisip spre porţile de bronz ale palatului Yanya-iyan,
mintea lui Nijiri îl purtă, preţ de o clipă, înapoi în Noaptea de Hamyan, care
acum părea că se petrecuse cu secole şi cu o mie de vise în urmă.
Soldaţii de gardă se concentraseră asupra porţii, atenţi la orice musafiri
nepoftiţi, şi nu erau conştienţi de primejdia din interior. Ar fi putut să scape
relativ nevătămaţi, dacă cineva, aflat la etajele superioare ale palatului, n-ar
fi dat alarma. Unul dintre oameni se răsuci şi-i observă pe Nijiri şi Ehiru.
Tresări, îşi înghionti camaradul, care se întoarse şi el. Nijiri o rupse la fugă
pentru a scurta distanţa, auzind paşii lui Ehiru grăbindu-se lângă el. Primul
soldat rânji, văzând doar un băiat neînarmat, şi se repezi spre el. Nici nu se
sinchisi să-şi tragă sabia, pregătindu-se pentru ciocnire. Nijiri evită prima
încercare de prindere, se lăsă pe vine şi-şi repezi pumnul într-o parte a
genunchiului omului. Pocnetul înfundat al cartilagiului răsună în toată
curtea.
Soldatul începu să urle şi căzu la pământ ţinându-se de genunchi. Nijiri
auzi un alt urlet în spatele lui şi se întoarse pentru a-l vedea pe Ehiru, ai cărui
ochi sclipeau cu o ferocitate neomenească, cum lasă un trup să-i alunece din
braţe. Înainte ca omul să cadă cu faţa-n jos, Nijiri îi văzu chipul încremenit
de groază.
În nisip, se înfipseră săgeţi, la nici doi metri distanţă. Nijiri se repezi spre
poartă, gemând din cauza efortului când ridică zăvorul greu din bronz. Ehiru,
nefiresc de calm, se răsuci spre arcaşi. Tocmai când Nijiri izbuti să tragă
zăvorul şi să deschidă poarta, zări cu coada ochiului o mişcare înceţoşată.
Când se uită mai bine, văzu că Ehiru ţinea o săgeată în mână. Încă mai
tremura, la două palme de gâtul lui Nijiri.
Imposibil! Nici chiar cel mai iscusit dintre Colectori…
– Du-te, mârâi Ehiru, aruncând săgeata cât colo.
Prea buimăcit ca să gândească, Nijiri ţâşni pe poartă.
 Ieşiră pe o stradă aglomerată, care înconjura Yanya-iyan, în timp ce tot
mai multe ţignale răsunau din înălţimile palatului. Printre trecători, Nijiri
observă bărbaţi îmbrăcaţi în cenuşiul Gărzii Oraşului întorcându-se şi
lungindu-şi gâtul ca să vadă ce provocase această alarmă.
– Pe aici, făcu Ehiru.
Se mişca sprinten prin mulţime şi se lăsa dus de val, menţinându-se în
mijlocul străzii, unde fluviul omenesc curgea cel mai repede. Nijiri îşi ţinea
privirea în pământ, dându-se din nou membru al castei servitorilor, cu toate
că îndrăzni să arunce o căutătură înapoi. Gărzile de-abia ajunseseră la porţile
palatului Yanya-iyan. Un soldat din garda palatului ieşi afară, cu sabia scoasă
din teacă, uitându-se disperat prin jur. Îl văzură gesticulând spre gărzile
oraşului. Nijiri îşi plecă iute capul, observând că şi Ehiru făcuse la fel. La
prima răspântie îşi găsiră loc în spatele unei căruţe cu buşteni şi o luară spre
sud. Acolo se afla o piaţă unde se puteau pierde cu uşurinţă în marea de
oameni.
Ehiru îşi croia drum atât de rapid prin şuvoaiele de oameni, încât Nijiri
făcea eforturi să se ţină după el. Prea multe zile de inactivitate, ar fi trebuit să-
mi fac măcar dansurile mele de rugăciune. Bâjbâi să apuce braţul lui Ehiru.
– Frate, Hetawa este într-acolo.
– Nu.
Ehiru nu încetini.
– Frate, nu putem să mergem pur şi simplu la Kite-iyan! Avem nevoie de
cai, de o deghizare, merinde, înlocuitori pentru ornamentele noastre. Şi mai
trebuie să le spunem fraţilor noştri de credinţă tot ce s-a întâmplat.
– Într-o oră, întregul oraş va fi în alertă.
Lui Nijiri îi stătu inima când înţelese că Ehiru avea dreptate. Chiar mai
rău, santinelele din Hetawa ar fi fost anunţate, aşa cum se obişnuia în orice
caz de pericol din oraş, iar Santinelele, cel puţin unele dintre ele, ascultau de
Superior. Să se întoarcă la Hetawa ar fi însemnat să fie prinşi din nou.
– Atunci ar trebui să o luăm spre poarta de sud, Frate, zise el.
Ehiru încetini şi se uită la el. Nijiri îi oferi un zâmbet trist.
– Nu-i cea mai apropiată poartă de Calea Lunii, ştiu, însă garda de acolo
este un prieten cu Sora Meliatua şi cu Sunandi. Îţi aminteşti? S-ar putea să ne
dea chiar şi un cal.
Ehiru se opri, încruntându-se cu gândul la asta. Un negustor îl atinse uşor
în trecere şi Ehiru tremură, cu privirea uşor pierdută, urmărindu-l pe
negustor prin mulţime. Se înfioră şi îşi desfăcu larg degetele de la o mână…
Nijiri îi apucă mâna şi o strânse tare. Ehiru tresări, ca şi cum s-ar fi trezit
dintr-o reverie, apoi închise ochii într-un moment de furie.
– Poarta de sud. Repede. Scoate-mă din acest oraş, Nijiri.
 Nijiri încuviinţă din cap. Ţinându-l în continuare de mână, îşi croi drum
prin mulţime în altă direcţie, rugându-se să ajungă la timp la Kite-iyan.
 37
Lumea-i născută
Ecouri, flăcări care dansează, râsete
Le urmărim prin tărâmurile viselor, împreună cu zeii
Lumea se sfârşeşte.
(Înţelepciune)

Prinţul Gujaarehului stătea treaz printre pernele patului drapat în văluri,

contemplând lumea pe care o va stăpâni într-o bună zi.
Nu avea vreo poftă deosebită de cuceriri, însă dorea pace – la fel ca oricare
alt fiu al Gujaarehului – şi-şi dăduse seama cu mult timp în urmă că pacea era
lăstarul răsărit din ordine. Acest lucru fusese dovedit iar şi iar pe parcursul
măreţului vis care era Gujaarehul. Crimele şi violenţele necontrolate care
făceau prăpăd în alte ţinuturi erau necunoscute aici. Nu flămânzea nimeni,
poate doar în cele mai izolate văgăuni. Chiar şi cei din cea mai de jos castă de
slujitori aveau destulă instruire şi dârzenie ca să-şi controleze propria soartă.
Fiecare copil din oraş îşi cunoştea locul din naştere. Orice bătrân din oraş îşi
accepta valoarea în moarte. Şi prin puterea tuturor celor care s-au perindat
de-a lungul timpului a prosperat naţiunea Hananjei, evoluând de la o
îngrămădeala jalnică de corturi, adunată precar la gurile râului, până la
reţeaua de oraşe, mine, ferme, drumuri comerciale, încoronată prin capitala
sa, gloria întregii lumi civilizate. Minunatul său Oraş al Viselor.
Însă restul lumii încă se mai lupta cu neorânduiala şi ce pace putea avea
Gujaarehul, pe viitor, cu aceşti vecini nevolnici şi meschini? Vizitase alte
ţinuturi în tinereţe şi fusese îngrozit de haosul şi cruzimea care ar fi făcut
până şi lumea spiritelor să pară un loc plăcut. Alţi stăpânitori încercaseră să
controleze acel haos prin impunerea unui regim autoritar sau bani, uneori
chiar reuşind, însă asta n-a durat niciodată. Cum ar fi putut să dureze, când
viaţa omenească ţinea atât de puţin? Chiar şi cel mai nobil comandant de oşti
tot ajungea să îmbătrânească şi să moară, lăsând puterea celor care, de cele
mai multe ori, erau prea slab pregătiţi ca s-o menţină.
Astfel, apăruse şi soluţia: cucerirea lumii, dar mai degrabă pentru pace,
decât pentru putere. Şi ca să controlezi lumea, odată ce-ai câştigat-o, trebuia
să devii un zeu.
Prinţul se ridică în capul oaselor. Lângă el se mişcă prima sa soţie, Hendet.
Îşi coborî privirea asupra ei şi-i mângâie obrazul, zâmbindu-i ca răspuns la
zâmbetul ei adormit. După treizeci de ani şi mai mult de două sute de alte
neveste, se simţea onorat să beneficieze de favorurile ei. În felul caracteristic
femeilor din sud, era încă frumoasă, chiar dacă tinereţea-i trecuse de mult,
timpul lăsând puţine urme pe pielea ei întunecată şi netedă. Însă era bătrână,
trecută de patruzeci, aproape la fel de bătrână ca şi el. Îşi dorea mai mulţi
copii cu ea şi, poate, i-ar fi putut avea, dacă i-ar fi permis să accepte sânge de
vise de la Hetawa. Însă oricât de tentantă era ideea, nu putea suporta gândul
ca Hetawa să-şi înfigă ghearele într-un nou membru al familiei.
O sărută pe frunte.
– Aş prefera să rămâi aici. Va fi periculos.
Ea-şi ridică o mână ca să-i urmărească linia buzelor cu unul din degete.
– Nu fi prostuţ.
El zâmbi şi dădu din cap, aprobându-i decizia, în pofida tresăririi de
durere care-l străbătuse. O va pierde atunci când puterea îl va face nemuritor.
Încă vreo zece, douăzeci de ani şi ea se va duce dincolo de atingerea lui, în
Ina-Karekh, unde n-o va mai vedea niciodată.
Şi mai multă amărăciune aşternută la picioarele Hetawei, decise el. Apoi
se ridică, gol, ca să-şi înceapă războiul.
Slujitorii îi puseră pe umeri o robă uşoară ca pana, ca să meargă în sala de
baie. Acolo, îi udară pielea cu săruri purificatoare şi apă de lămâie şi-l şterseră
cu petale uleioase de trandafir. Când terminară să-l îmbrace în armura
strămoşilor săi, împletindu-i fire de aur în păr, prinţul părăsi apartamentele
şi-i găsi pe Hendet şi pe fiul lor, Wanahomen, aşteptându-l. Stând în
genunchi, Wana ridică o sabie în teaca sa de piele lucrată. Când Prinţul o luă,
Wana îşi înălţă privirea pentru a se uita la el cum şi-o încingea la brâu şi nu
pentru prima dată se minună Prinţul de adoraţia din ochii fiului său.
Aşa să fie, se gândi el. Să primească tărâmul viselor Hananja şi copiii
Lunilor. Tărâmul celor conştienţi aparţinea fiilor Soarelui.
– Vino, zise el, iar Wanahomen se ridică, ocupându-şi imediat locul la un
pas în spate şi spre dreapta, în timp ce se deplasau.
Impunătoare ca întotdeauna, Hendet venea la stânga lui, cu capul ridicat
a nerăbdare şi mândrie. Pe când intrau pe coridoarele publice, slujitorul care
purta Aureola sări ca să-l urmeze în alai. Prinţul se gândi să-l trimită pe copil
de acolo, însă decise că era mult mai potrivit să scape de Aureolă după aceea,
după ce va fi devenit zeu mai mult decât cu numele. Charris venea şi el în
urma lor şi astfel se îndreptară spre treptele care duceau spre cel mai înalt
turn din Kite-iyan.
În jurul lor, coridoarele de marmură erau pustii. Pentru propria protecţie,
Prinţul îşi îndepărtase celelalte soţii şi pe toţi copiii şi pusese Garda Apusului
la nivelul cel mai de jos al palatului, ca pavăză împotriva oricărui atac. Numai
aceştia patru – un număr favorabil şi acceptabil – vor fi martorii ascensiunii
sale.
 Urcară treptele în tăcere, trecând de etajul unde Niyes îşi trăise ultimele
clipe şi se opriră doar după ce ajunseră la nivelul cel mai de sus al turnului.
Când Charris deschise uşa, o geană de lumină străpunse orizontul îndepărtat
şi se împrăştie în momentul când apăru curbura aurie a soarelui.
Prinţul zâmbi. Departe, înspre sud, unde deşertul întâlnea graniţa
kisuatiană, venirea zorilor semnalase armatelor sale să atace.
Ieşi pe balcon, inspirând cu plăcere, când un vânt se ridică brusc de la
pământ, fluturându-i părul ca pe nişte aripi ondulate. O siluetă se mişcă într-
o parte a balconului, zăngănitul lanţurilor spărgând liniştea dimineţii. Prinţul
privi spre Secerătorul său, care stătea ghemuit acolo unde-l priponiseră cu
lanţuri de zid. Trupurile servitorilor zăceau la picioarele lui. Prinţul se
înveseli văzând că, în timpul nopţii, vechiul eu al Secerătorului ieşise la
suprafaţă, fiindcă aranjase trupurile în poziţii decente.
Piatra jungissa ridicată de Prinţ era brută, urâtă. Fusese cioplită dintr-o
bucată mai mare din sămânţa Soarelui, acele pietre ciudate care mai cădeau
din când în când din cer, şi, spre deosebire de bijuteriile meşteşugit
prelucrate folosite de către Hetawa, aceasta era doar o bucată de piatră.
Totuşi, când Prinţul o lovi de balustrada din preajmă, Secerătorul se zgribuli,
ridicându-şi capul.
– F…frate…?
Prinţul îşi înălţă surprins sprâncenele. Secerătorul vorbea rareori în aceste
zile. Rămăşiţele personalităţii sale ajunseseră atât de firave încât Prinţul de-
abia dacă mai avea nevoie de jungissa, voinţa lui fiind suficientă pentru a
împiedica gândurile creaturii. Punând piatra de-o parte, se duse lângă
Secerător, ghemuindu-se pentru a-i scruta ochii buimăciţi.
– Uită-te aici. Te-ai odihnit bine, Una-une?
Secerătorul clipi în lumina soarelui, oftând şi clătinând din cap.
– Nu. Viziuni… am avut dureri. Ehiru. Suferea.
Prinţul dădu din cap spre Charris, care desfăcu lanţul ce ţinea legată
zgarda de la gâtul Secerătorului.
– Da, frate de credinţă, zise Prinţul, luând de la Charris capătul lanţului.
Întinse mâna să mângâie obrazul scofâlcit al creaturii.
– Din nefericire, suferă. Însă acum a venit vremea să se termine cu
suferinţele tale. O ultimă sarcină, încă o Colectare glorioasă, iar apoi te poţi
odihni.
Dorul inundă ochii creaturii. Lacrimile i se adunară în ochi.
– Da. Da. O, te rog, Frate. Te-am slujit atâta vreme.
– Ştiu. Încă puţin şi apoi te-aşteaptă pacea Ei, îţi promit. Vino.
Prinţul se ridică, strângând lesa Secerătorului. Acesta se sculă şi păşi după
el, cu graţia unui animal de pradă, chiar dacă mintea-i era dusă. Prinţul se
opri la balustradă, făcându-le semn lui Hendet şi celorlalţi să se dea înapoi.
Însă Secerătorul încremeni pe neaşteptate. Se întoarse spre intrarea în
balcon, aproape smulgând lanţul din mâna Prinţului. Acesta îşi trase
răsuflarea şi strânse lesa, pregătindu-se să-şi impună voinţa asupra foamei
demente a creaturii, dar apoi îşi dădu seama că atenţia ei nu se fixase asupra
lui Hedet sau a lui Wanahomen. Urmări privirea Secerătorului şi strânse din
dinţi.
– Destul, Eninket, se răsti Ehiru.
 38
Nu ai de ce te teme în coşmaruri, atâta vreme cât le controlezi.
(Înţelepciune)

Ca o vedenie, Visătoarea gonise pe cerul nopţii în vreme ce caii lor

străbătuseră ca o ceaţă Calea Lunii, spre Kite-iyan. În şuieratul vântului,
singurele constante pentru Ehiru erau furia proprie şi glasul lui Nijiri,
străpungând, din când în când, ceaţa pentru a-i reaminti cine era. Intrară în
sala de primiri din Kite-iyan şi o găsiră plină de soldaţi. Cu vocea mamei sale
răsunându-i în minte, Ehiru îi ura, iar ura sa era atât de aprigă încât o parte
din ea scăpă şi sări înainte. Când o trase înapoi, sufletele lor veniră împreună
cu ea, peşti îndopaţi, zbătându-se în năvoadele minţii sale. Le devoră cu
lăcomie, savurându-le durerea şi teroarea ca pe nişte mirodenii picante, iar
vinovăţia îi tulbură momentul doar puţin.
Acum, stând înaintea Prinţului, fratele său, cel care-l trădase, ura îi
revenise, însă de data asta şi-o struni. Va curăţa sufletul Gujaarehului de
stricăciune în felul cuvenit, decisese asta cu mult timp înainte, ca un
Colector, nu ca un monstru. Pentru dreptate şi pentru Hananja, va fi el însuşi
pentru ultima oară.
– Destul, zise el din nou, pătrunzând în balcon.
Nijiri pluti în urma lui, o umbră gata să lovească. Într-o parte, o femeie,
doi bărbaţi şi un slujitor-copil stăteau năuciţi, cu sufletele ca nişte flăcări
strălucitoare şi ademenitoare, care-l îmbiau. Îi ignoră, la fel şi foamea care le
cerea.
– Cedează. Încă mai am destul control ca să-ţi ofer pacea. Dacă rezişti, nu-
ţi pot promite nimic.
Eninket îi oferi un zâmbet rece, cu toate că Ehiru văzu furia ascunzându-
se dedesubt.
– Nu fi prost, Ehiru. Să mori sau să fii aidoma zeilor. Ce ai alege?
Îşi puse mâna pe umărul Secerătorului, iar creatura le aruncă un şuierat
sălbatic.
– Struneşte-ţi bestia, Eninket.
Ehiru-şi ridicase vocea. Nu era lucrul cel mai paşnic, însă înlăuntrul său
mai rămăsese doar puţină pace şi nu-i mai păsa deloc.
– Cel care-a fost odată m-ar fi putut învinge, dar nu această creatură
jalnică. Şi dacă o dezlegi, s-ar putea să atace fără să facă vreo deosebire.
Se uită la asistenţa lor nepotrivită. Bărbatul în veşminte de soldat cu rang
înalt îşi trase sabia, tânărul făcu la fel. Trăsăturile băiatului aduceau cu ale lui
Eninket, observase deja Ehiru, şi cu cele ale femeii shunha, care se afla
împreună cu ei. Mai văzu şi teama care se aşternu o clipă pe chipul lui
Eninket.
Ţinându-şi mâna pe umărul Secerătorului, Prinţul glăsui încet, dar cu
fermitate:
– Wanahomen, du-te cu mama ta. Charris, apără-i cu preţul vieţii.
Bărbatul părea gata să protesteze, cu toate că aruncă o privire nervoasă
spre Secerător – acesta îşi aţintise ochii flămânzi asupra lui Nijiri – şi se
supuse. Tânărul nu avea însă asemenea scrupule.
– Tată, nu o voi face!
– Fă cum îţi spun eu!
Eninket îşi desprinse privirea de la Ehiru cât să-l disciplineze pe tânăr.
– Du-te acum!
După încă un moment, tânărul se potoli şi femeia-l trase spre uşă, luându-
l de mână. Soldatul apucă braţul copilului care ţinea Aureola şi-l trase şi pe
el de-acolo. Când îi auzi coborând pe scări, Ehiru păşi mai aproape, uitându-
se suspicios spre Secerător.
– Ai pierdut, îi spuse lui Eninket. Înfruntă-ţi aşadar moartea cu demnitate.
– Chiar după tot ce ţi-am spus?
Eninket râse încet, amar.
– Un sclav al Hetawei până la sfârşit. Nu, Ehiru. Nu eu sunt cel care-a
pierdut aici.
Oftă.
– Aşa să fie.
Coborându-şi privirea asupra Secerătorului, chipul lui Eninket dobândi o
expresie ciudată de concentrare. Secerătorul îngheţă, cu trăsăturile şi mai
căzute decât de obicei, deşi îşi înălţă capul de parcă ar fi ascultat. Apoi
Eninket îşi retrase mâna de pe umărul său.
Chiar şi după acest avertisment, iuţeala creaturii îl luă pe Ehiru prin
surprindere. Nu avu decât o clipită să se pregătească, însă zbură dincolo de
el şi-şi dădu seama, dintr-odată, că nu el fusese ţinta.
– Nijiri!
Însă băiatul apucase mâna Secerătorului înainte să-i atingă faţa,
răsucindu-se ca să-i abată avântul. Creatura se împiedică, dezechilibrată, iar
Nijiri o lovi chiar în mijlocul pieptului ei scofâlcit. Căzu la pământ, dând din
mâini şi din picioare, iar Nijiri se apropie, cu o privire mai rea decât văzuse
Ehiru vreodată. Ehiru se puse în mişcare să-l ajute, însă, brusc, un zgomot
slab din spate îi atrase atenţia. Se răsuci pentru a se confrunta cu orice
şmecherie încercată de Eninket…
… Şi încremeni, pironindu-şi privirea asupra pietrei jungissa aflată în mâna
fratelui său. Eninket se încordă, apoi se opri, mijindu-şi ochii spre el.
– Vino aici, Ehiru, zise Eninket.
Ehiru făcu un pas spre Eninket înainte de a-i trece prin minte să se întrebe
de ce o făcuse. Se opri, încruntându-se.
– Aşadar, are efect şi asupra ta.
Eninket îl fixă cu privirea având o expresie asemănătoare cu mirarea.
– Superiorul a zis că ai făcut foamea. Şi totuşi, băiatul trăieşte. Atunci pe
cine ai omorât ca să-ţi menţii propria viaţă, fratele meu?
În vreme ce Ehiru strângea din dinţi de ruşine, Eninket zâmbi, relaxându-
se, cu o sclipire de victorie în ochi.
– Eşti la fel de decăzut ca şi ceilalţi, cu toată vorbăria ta pioasă.
Cântecul jungissei îi umplea mintea lui Ehiru, aruncându-l înapoi în timp
cu o mie de nopţi şi o mie de Colectări, făcându-l să tânjească după vremurile
când lucrurile fuseseră atât de simple în viaţa lui. Pe când fusese pur şi nu
existase decât pacea din sufletul său şi…
Ce-i asta? În plină nedumerire clătină din cap, însă vaietul jungissei îi
străpungea gândurile ca un pumnal.
– Încă un secret al pergamentelor, zise Eninket, apropiindu-se. Mintea
unui Secerător devine tot mai sensibilă, dar şi mai puternică, lăsându-te
vulnerabil la cea mai simplă narcomanţie.
Ehiru se sili din răsputeri să-şi desprindă privirea de la jungissa, în vreme
ce aceasta creştea sub ochii săi, dar nu izbuti. Zgomotul scos de piatră
înghiţea orice altceva, inclusiv zgomotele luptei lui Nijiri cu Secerătorul din
spatele lui. Încercă din nou să se concentreze asupra lui Eninket, care
rămăsese acum neprotejat şi putea fi Colectat, însă…
– Favoritul Hananjei, aşa ţi se spune. Cel mai dibace Colector din ultima
vreme. Muribunzii visează să fie luaţi de tine. Totuşi, iată ce preţ ai plătit
pentru că ai servit Hetawa atât de bine, Ehiru. Ai devenit al meu mai repede
decât Una-une.
Prinţul oftă.
– Poate că aşa fost să fie, fratele meu. Vino acum.
Cuvântul pătrunse în Ehiru, susţinut de o voinţă care o dădu la o parte pe
a sa, ca pe nişte draperii de pat, şi atinse cel mai ascuns cotlon în care se găsea
conştiinţa sa. La un moment dat, crezu că scosese un sunet, poate un geamăt
gâtuit. Nu putea fi sigur. O mână-l atinse pe umăr. Se cutremură sub atingere,
încercând să-şi dea frâu liber urii, însă mintea care îşi croise drum înlăuntrul
său îndepărtă blând acele gânduri.
– Vino, Frate, zise Eninket din nou.
Ehiru se întoarse şi se duse acolo unde-l dirija glasul, peste balustrada
balconului.
 În urma lui, în depărtare, auzi pe cineva strigându-i numele. Nijiri. Frica
pentru băiat aproape că-i dădu forţa de a se întoarce, dar voinţa lui Eninket
o învinse pe a lui.
– Ssst, Frate.
Acum era din nou pierdut, în cuşcă sub Yanya-iyan, plângând de foamea
care aproape că-l făcuse să-l omoare pe Nijiri. Glasul era altul, însă cuvintele
de alinare erau aceleaşi, mâinile de pe umerii săi, aproape la fel de blânde.
– Este în ordine, făcu o voce în urechea lui, schimonosindu-i şi mai mult
amintirile.
Nijiri? Nu. Nu exista niciun fel de dragoste în această voce.
– Înţeleg. Atât de multă stricăciune peste tot, atât de multă suferinţă, iar
tu eşti neajutorat şi n-o poţi opri. Însă te pot ajuta, Frate.
Făcând un efort uriaş, Ehiru izbuti să închidă ochii. Însă se dovedi a fi o
greşeală: vuietul jungissei îl urmărea prin beznă, iar vocea îşi răspândea
rădăcinile şi mai adânc în mintea lui.
– Acum. Întinde-te, Frate. Distanţa n-ar trebui să fie o oprelişte pentru
tine. Întinde-te peste deşert. Îi simţi?
Cu ochii lui închişi, Ehiru nu avea cum să se concentreze la altceva în afară
de voce. Se luptă cu ea, însă mintea lui se întinse înainte oricum,
îndepărtându-se de el ca şi cum ar fi alunecat într-un puţ. În jurul lui se
înfiripară vedenii: deşertul, plutind pe aripile vreunui zburător. Iată şi satul
Ketuaye, oaza de la Tesa. Dealurile se aflau acolo, apoi, deodată, coborârea
lui se schimbă. Ceva-l trase într-o parte. Se încruntă, încetinind, simţind în
aer gust de sânge şi durere şi o frică de coşmar.
Şi moarte.
Acolo unde era moarte, se găsea şi sângele de vise.
– Decădere, Frate. O simţi? O murdărie cum ţinutul nostru n-a mai
cunoscut de secole.
Ehiru o simţea. Scânci când teroarea/cruzimea/furia îi biciuiră simţurile,
ducându-i gândul chiar şi mai departe de suprafaţa minţii sale. Îi putea vedea
acum, sute, mii de oameni cu săbii şi sete de sânge, intenţionând să se
hăcuiască unii pe alţii. Antiteza păcii. Apoi vedenia se schimbă şi văzu numai
lumină acolo unde fuseseră, scântei care străluceau şi-apoi dispăreau în
moarte, altele care ardeau convingător, contopindu-se într-un tot sclipitor.
Un Soare a cărui căldură promitea să înlăture frigul şi să umple golul dureros
dinlăuntrul său.
Atât de multe suflete. Atât de multe.
Pe un alt plan, Ehiru îşi linse buzele.
– Vor veni aici, Ehiru. Ne vor infecta cu sălbăticia lor şi cu haosul, ne vor
distruge pacea – pacea Ei – pe vecie.
 Vocea se apropie de urechea lui, şoptindu-şi avertismentul peste strigătele
de durere şi furie şi peste pofta lui delirantă.
– Opreşte-i, frăţiorule. Ia-i. Ia-i pe toţi şi împărtăşeşte-i cu mine.
În el nu mai rămăsese nimic ca să poată lupta. Vraja şi foamea
consumaseră totul.
Întinzându-şi mâinile şi mintea, Ehiru înşfăcă peste douăzeci de mii de
vieţi şi începu să Secere.
 39
Pe la vârsta de opt inundaţii, un copil gujaareean ar trebui să poată fi în
stare să citească Legea şi să recite primele patru principii ale Înţelepciunii, să
facă înmulţiri şi împărţiri cu patru şi cu zece şi să-şi folosească în vise numele
de suflet pentru protecţie.
(Înţelepciune)

Vederea Lunii Deşteptate fusese o alinare pentru Sunandi în întreaga sa

copilărie. Orele Visătoarei aparţineau celor care domneau pe străzile din
Kisua. Acesta era timpul stăpânilor de sclavi şi al târfelor, al tâlharilor şi al
bandelor. Al celor puternici care-i devorau pe cei slabi. Însă apusul Visătoarei
marca sfârşitul răgazului lor, pentru că cei mai răi dintre răpitori au vânat
deja, s-au îndestulat şi au revenit la vizuinile lor pentru visele lor reci şi
sângeroase. După asta, numai Luna Deşteptată mai atârna pe cer, sora sfioasă
şi modestă a reginei cereşti, care are cerurile pentru ea numai jumătate de
oră înainte de revenirea Soarelui. Şi mai puţin în sezonul ploios. Dar în vreme
ce lumina palidă a Lunii Deşteptate strălucea peste străzile oraşului, cei slabi
aveau momentul lor. Copila pe nume Nefe şi camarazii ei de la nivelul cel mai
de jos al ierarhiei puteau ieşi acum din ascunzişurile lor pentru a gusta din
resturile lăsate de cei mai buni decât ei. Iar dacă nu era nimic de mâncat şi
nimic valoros de furat, cel puţin erau în siguranţă, iar odată cu siguranţa
veneau şi cele câteva momente de fericire de care-şi amintea de la începutul
vieţii sale. Joaca. Râsul. Sentimentul de a fi, timp de o oră, copil. Nu regretase
niciodată că fusese adoptată de către Kinja, dar nu uitase nici de acele
timpuri, la fel de dragi ei ca şi mamei sale pe care de-abia şi-o amintea.
În astă seară, lumina Lunii Deşteptate nu-i oferea nicio mângâiere, pentru
că sub ea putea vedea armatele Gujaarehului acoperind platoul Soijaro
precum plăgile unui lepros.
Prea târziu, preotule. Am dat greş amândoi, eu prin căile decăderii mele, tu,
prin dreptatea ta smintită, rigidă. Şi amândoi ştim că ţinuturile noastre vor fi
scăldate în sânge.
Calul lui Sunandi se agită sub ea. Poate că reacţiona astfel la izul de frică
din aer. Îşi controlă animalul strângând nepricepută hăţurile şi numai atunci
îşi dădu seama că Anzi Seh Ainunu venise lângă ea, însoţit de Mweke Jeh Chi,
Înţeleapta conducătoare a Protectorilor. Anzi, generalul forţelor din Kisua,
era un spadasin înalt, dur, brutal de direct în vorbe şi în fapte. Mweke era
opusul lui: o bătrână durdulie, emanând o forţă ascunsă. Povestitorii din
capitală spuneau că era o mistică ale cărei vise se adevereau adesea. Zvonurile
mai susţineau că nu era pe de-a-ntregul o kisuatiană, ceea ce ar fi iscat un
mare scandal dacă s-ar fi adeverit, deşi nimeni nu reuşise să demonstreze
încă aşa ceva. Sunandi se întreba dacă nu cumva era în parte gujaareeană.
– Ultima încercare de negociere a dat greş, zise Mweke, strunindu-şi calul
lângă cel al lui Sunandi.
Vorbea încet, cu toate că întreaga tabără se trezise şi era neliniştită de
apropierea bătăliei.
– Mesagerul nostru a primit o săgeată în burtă pentru deranjul său.
Sunandi îşi strânse robele mai bine pe ea, înfiorată nu doar de aerul
răcoros al nopţii.
– Noi ştiam că un armistiţiu ar fi fost improbabil, Onorată.
– Dar aţi sperat.
Bătrâna zâmbi văzând expresia lui Sunandi.
– Aţi aşteptat ca prietenul vostru preot să poată opri, cumva, toate acestea.
Sunandi deschise gura să-i spună lui Mweke că Ehiru Colectorul nu-i era
în niciun caz prieten, dar mai apoi o închise. Nu mai conta. Dacă eşuase,
atunci era mort.
– Trebuie să plec, spuse Anzi.
Vocea sa era adâncă, surprinzător de blândă pentru cea a unui soldat,
amintindu-i în mod pervers de Ehiru.
– Duşmanul de-abia aşteaptă venirea zorilor.
Mweke dădu din cap încuviinţând plecarea lui, însă generalul nu-şi
îmboldi calul în acel moment.
– Ceva nu-i bine aici, zise el brusc, privind peste platou.
Fruntea lui, văzu Sunandi, era puternic încreţită de încruntare.
– Planul duşmanului este greşit. Vor muri cu toţii.
Sunandi se încruntă, încercând să-şi dea seama cum ajunsese el la
concluzia aceasta doar uitându-se la armata masată mai jos. În depărtare,
putea vedea un şir de catarge de-a lungul ţărmului. Acestea erau
misterioasele corăbii pentru deconspirarea cărora muriseră Kinja şi probabil
şi Niyes. Moartea lor nu fusese în van, întrucât ca urmare a acestor dezvăluiri
şi a suspiciunilor Protectorilor, Kisua era pregătită să facă faţă atacului
gujaareean. Anzi izbutise să adune douăsprezece mii de soldaţi, care
înconjuraseră platoul şi umpluseră valea de după el, singura cale logică pe
care o puteau străbate invadatorii pentru a ajunge la capitala kisuatiană.
Dar, cu toate că Sunandi nu era o specialistă în strategiile războiului, nu
putea înţelege din ce motiv se arăta încrezător Anzi. Douăsprezece mii de
soldaţi, mulţi dintre ei epuizaţi de marşurile forţate prin jumătate din Kisua,
ca să ajungă la timp, nu reprezentau mijloace sigure pentru victoria împotriva
a zece mii de războinici odihniţi şi pregătiţi de luptă.
 – Avem destui ca să-i oprim, spuse Anzi de parcă i-ar fi citit gândul lui
Sunandi. Şi aceasta-i ţara noastră. Am pregătit ambuscade prin toată valea şi
munţii înconjurători. Liniile noastre de aprovizionare sunt sigure. Îi putem
ţine pe loc zile în şir, chiar săptămâni, dacă trebuie, până sosesc trupele
noastre din sud. Va fi un război de măcinare a forţelor, pe care-l vor pierde
în mod inevitabil. Comandantul lor este un prost, dacă nu-şi dă seama de
asta.
Mweke se uită un moment la el.
– Poate că şi ei au întăriri pe drum.
– Poate că da. Chiar probabil, la drept vorbind. Însă totul rămâne greşit,
zise Anzi.
Sunandi făcu o grimasă ca reacţie la lipsa lui de respect, însă Mweke de-
abia dacă oftă. Poate că Protectorii erau obişnuiţi cu el.
– Acest lucru a fost o prostie încă de la început. Dacă voiau să câştige,
trebuiau să vină într-un număr dublu sau mai mare.
– Ce tot spui, generale? glăsui Sunandi. Că nu-şi doresc să câştige?
Aproape că putea adulmeca ura trupelor Gujaarehului. Mulţi dintre ei
erau din nord, raportaseră iscoadele, barbari care îi dispreţuiau pe toţi cei
civilizaţi, socotindu-i nişte laşi molatici şi decadenţi. Erau flămânzi după
şansa de a curăţa Kisua de toate bogăţiile.
– Habar n-am, zise el. Îi cunoşti pe aceşti smintiţi străini mai bine decât
mine. Dar dacă au venit să moară pe ţărmurile noastre, atunci voi fi încântat
să le fac pe plac.
Le oferi lui Sunandi şi lui Mweke o scurtă înclinare din cap, apoi îşi
îmboldi calul. Îl văzură luând-o în jos, pe cărarea care ducea spre
campamentul lor, pe ridicăturile din vale. Va conduce bătălia de-acolo.
Ceea ce se va întâmpla cât de curând, observă Sunandi. Cerul spre partea
de răsărit devenise vizibil mai spălăcit în ultimele clipe.
– Ar trebui să ridicăm tabăra, Prea Onorată, îi zise lui Mweke. Negocierile
nu mai sunt posibile. Trebuie să ne întoarcem în capitală, unde tu şi ceilalţi
Protectori puteţi fi apăraţi corespunzător.
Mweke dădu din cap, însă nu se clinti.
– Anzi are dreptate, spuse ea. Trebuie să mai fie ceva aici. Prinţul din
Gujaareh nu-i prost. Are o minte ca un labirint.
Sunandi nu auzise niciodată o metaforă mai potrivită, însă aveau chestiuni
mult mai urgente în acest moment.
– Nu putem face nimic altceva decât să tratăm problema de la uşa noastră,
Onorată.
– Nu. Ne puteam face propriile planuri pentru a-l combate pe Prinţ şi am
şi făcut-o. Trupele de întărire dinspre sud nu vor veni aici. Ceilalţi Protectori
şi cu mine am decis să le trimitem în nord.
Sunandi se încruntă nedumerită.
– Nu înţeleg, Prea Onorată. În nord nu există nimic, în afară de O Mie de
Pustietăţi şi…
Îşi dădu seama aproape imediat şi vocea-i pieri. Mweke îi descifră expresia
şi dădu din cap cu o bunăvoinţă rece.
– Nu există niciun motiv ca Prinţul să fi ridicat o garnizoană în deşert, zise
bătrâna, altul decât susţinerea unei invazii pe uscat. O a doua invazie.
Protectorii cred că asta – arătă spre armata gujaareeană masată pe Soijiaro –
nu-i decât o diversiune. Aşa că vom înfrunta adevărata ameninţare la sursa
ei.
Sunandi înghiţi în sec.
– S-ar putea ca generalul să aibă nevoie de aceste trupe, Prea Onorată. Cel
puţin ar trebui să ştie să nu aştepte întăriri.
– Este problematic să-i ceri unui soldat să-şi rişte viaţa fără niciun motiv
valabil, rosti Mweke. Nu luptă atât de crâncen, dacă ştie că nu are rost,
întâmpină moartea prea repede, gândindu-se la gloria obţinută prin
sacrificiu. Avem nevoie de angajamentul deplin al lui Anzi, pentru că aceasta
este stratagema noastră, desigur. Kisua are suficiente forţe de apărare pentru
a trata cu această gloată, dacă am pierde bătălia. Dar vom câştiga războiul.
Când trupele noastre de sprijin vor fi terminat cu garnizoana din deşert, au
ordin să continue marşul chiar mai spre nord, spre capitala Gujaarehului.
Mută de uimire, o uimire adâncă şi înfricoşată, Sunandi se holba la ea.
– Aşa trebuie procedat, zise Mweke.
Glasul ei era moale, aproape pierdut în adierea de la începutul dimineţii,
dar implacabil.
– Gujaarehul este ca o fiică pofticioasă şi răsfăţată, iar acum trebuie s-o
punem la punct. Pedeapsa va fi dureroasă pentru ambele noastre ţinuturi,
dar până la urmă totul va fi mai bine.
Se uită lung la Sunandi.
– Ai rezolvat foarte bine toate astea, Jeh Kalawe, mai bine decât era de
aşteptat, ţinând cont de tinereţea ta. Învaţă din aceste evenimente. Te vor
face să fii un Protector formidabil într-o bună zi.
Cu asta, Mweke îşi întoarse calul şi se îndepărtă, îndreptându-se spre locul
unde un grup de soldaţi şi sclavi îşi strângeau tabăra să plece. Sunandi o
urmări cu privirea, prea năucă să pornească după ea. Fără să vrea, îşi imagină
o bătălie aprigă la porţile Gujaarehului. Imaginea zidurilor albicioase,
împroşcate cu roşu, o copleşi cu o greaţă subită. Întotdeauna detestase
Gujaarehul, şi totuşi….
În spatele lui Sunandi apărură zorii.
 Jos, pe platou, începu bătălia.
Sunandi închise ochii înaintea strigătului de luptă al celor douăzeci şi
două de mii de oameni. În tăcere, pentru prima dată în viaţa ei, se rugă
Hananjei.
Opreşte asta. Numai Tu poţi, în acest moment. Fă-l pe Prinţ să asculte de
raţiune. Salvează-ţi oraşul – şi ambele noastre ţinuturi – de şi mai multă
moarte stupidă, fără rost.
Trecu o vreme, aşa cum se aşteptase, până să vină un răspuns. Apoi, pielea
de pe ceafă i se încreţi, reacţionând la prezenţa cuiva. Uluită, se răsuci în şa.
Ehiru stătea în spatele calului ei, cu umerii căzuţi, cu ochii în pământ. Lui
Sunandi îi veni sufletul la loc, mai bucuroasă să-l vadă în viaţă decât şi-ar fi
putut imagina. Dar…
El îşi ridică fruntea şi Sunandi se cutremură, şocată de ceea ce privea spre
ea prin ochii săi. Nebunie, pură şi strălucitoare, atât de străină feţei lui încât
de-abia dacă-l putea recunoaşte. Nebunie şi încă ceva: foame.
În depărtare, printre bătăile puternice ale inimii ei care-i răsunau în
urechi, Sunandi îşi dădu seama că zgomotele bătăliei de jos scăzuseră până
la oprire. Îl văd cu toţii, înţelese ea, cu toate că n-ar fi putut spune cum de
ştia. Fiecare soldat, oficial şi sclav de pe platoul Soijaro vedea această
privelişte.
Apoi Ehiru se întinse spre ea cu braţele sale devenite imposibil de lungi,
cu buzele subţiate într-un zâmbet strâmb pentru a dezveli dinţi la fel de
ascuţiţi precum ghimpii de trandafir.
– Îţi aduc pace, şopti el, iar degetele lui se îngropară în pielea ei ca nişte
rădăcini.
În lumea cărnii şi a sângelui, Sunandi încremeni pe calul ei şi începu să
ţipe. Douăzeci şi două de mii de alte gâtlejuri ţipară odată cu ea, însă lumea
aceasta n-avea nicio noimă. Lumea viselor era teritoriul Secerătorului,
singura care conta, şi pe acest tărâm o trase Ehiru pe Sunandi, lipind-o la
pământ fără niciun efort. Se ghemui peste ea, încă oferindu-i zâmbetul său
iubitor, şi se gheboşă ca să se hrănească.
 40
Un Colector care refuză Zeciuiala Finală va fi socotit decăzut.
(Lege)

Mori odată, îşi zise Nijiri cu îndârjire, iar dacă ai să ajungi în lumea
umbrelor, nu-mi pasă.
Îl lovi în spate pe Una-une şi-apoi îl încălecă, apucându-l de bărbie şi de
ceafă.
Însă uitase de repeziciunea unui Secerător. Pumnul lui Una-une îl lovi sub
bărbie, forţa loviturii aproape rupându-i gâtul. Năucit, Nijiri îşi încovoie
spatele; Una-une îşi umflă pieptul sub el şi-l azvârli pe podeaua balconului.
O clipă mai târziu, Nijiri descoperi că poziţiile lor se inversaseră, capul lui
Una-une acoperind cerul zorilor de deasupra lui. Raze chihlimbarii ale
Soarelui răsărit luminau faţa scofâlcită a lui Una-une şi un ochi care licărea
cu un luciu răuvoitor.
– Îmi amintesc de tine, hârâi Secerătorul, trupul său subţire tremurând de
nerăbdare.
Degetele lui zgâriau braţele lui Nijiri, încercând să le ţintuiască la podea.
– Sufletul tău era dulce.
Nijiri mârâi în semn de răspuns şi zvâcni în sus, lovindu-l cu fruntea în
gură pe Una-une. El scoase un geamăt gâtuit, de surpriză, când Nijiri îşi puse
tălpile pe podea şi-l împinse cu toată puterea, azvârlindu-l într-o parte.
Eliberat, Nijiri sări în picioare, se împiedică şi se trase în spate, încercând să-
şi recapete forţele.
Şi Una-une era în picioare. Rapid ca un şarpe de nisip, se aruncă înainte
cu un rânjet ca de schelet. Nijiri de-abia reuşi să se ferească de un pumn;
curentul de aer iscat de trecerea lui îi mângâie scalpul. Mârâi şi-şi schimbă
greutatea pentru o lovitură, însă înainte să apuce s-o trimită, Una-une se feri
aplecându-se şi-l izbi cu umărul în pântece.
Erau amândoi norocoşi. Cândva, Una-une fusese un bărbat masiv, mai
scund dar mai solid decât Ehiru. Acum era piele şi os şi se împuţinase.
Greutatea lui îl trimise pe Nijiri înapoi, în balustrada metalică a balconului,
suficient de tare cât să-i taie respiraţia şi să-l facă să ţipe fără să vrea, însă nu
destul de tare ca să-i azvârle pe amândoi peste ea, spre moarte. Nijiri zgârie
umărul lui Una-une şi aproape intră în panică atunci când un curent de aer
îi atinse spatele şi-l avertiză asupra pericolului. Disperat, îşi împreună
mâinile şi le izbi de ceafa lui Una-une cu toată puterea.
Lovitura ar fi trebuit să-l pună în genunchi pe Una-une. Însă zgarda de
piele din jurul gâtului său amortiză lovitura şi, în acelaşi moment, Una-une
se rostogoli într-o parte şi se retrase. Se legăna, cu braţele şi lanţul de la gât
balansându-se, rânjind a batjocură.
Se joacă cu mine, îşi dădu seama Nijiri înfiorându-se.
Se desprinse de balustradă, lăsându-se jos într-o poziţie defensivă şi
încercând să nu ia în seamă durerea pulsândă din gâtul său şi din coaste. Furia
lui se dusese acum, fusese doar o mască pentru frică. Amintirea atingerii reci
a Secerătorului pe pielea şi sufletul său îi reveni nedorită şi, în pofida căldurii
tot mai mari a zilei, se înfioră.
Însă, fără veste, starea de spirit a lui Una-une se schimbă.
– Teamă, şopti el.
Se încruntă uşor şi îşi înălţă capul, ca şi cum ar fi vrut să scape de gândurile
sale încâlcite.
– Învăţăceii… n-ar trebui să se teamă.
Nijiri se încruntă, dându-şi seama pe ce căi o luaseră acum gândurile
creaturii smintite. Nu ca în noaptea de pe alee. Pranje.
În ciuda bătăilor puternice ale inimii, Nijiri strânse din dinţi.
– L-ai ucis pe băiatul care te servea.
– Ai fi putut să fii tu.
Pe faţa lui Una-una se vedea un zâmbet dement. Nijiri bănuia că, de fapt,
creatura voise să-l măgulească.
– Drăguţ băiat. Pentru tine, m-aş fi împotrivit mai tare nebuniei. Îl iubeşti
pe Ehiru, nu-i aşa? Tot aşa cum m-a iubit şi el pe mine…
Glasul i se stinse, nedumerirea licărindu-i o clipă pe faţă, apoi îşi ridică
ochii. Nijiri fu uluit de luciditatea bruscă din ei.
– Favoritul Hananjei, zise Una-une.
Privi într-o parte, copleşit de ruşine, pe când Nijiri se uita nedumerit.
– Totul îi reuşea fără nicio greutate. Avea talent la Colectări, se bucura de
pacea Hananjei şi câştigase atât de mulţi admiratori. L-am iubit ca pe un fiu…
şi l-am şi urât. Înţelegi? Atunci am ştiut. Nici pic de tihnă n-a rămas în inima
mea. Nimic altceva decât singurătate şi furie. E timpul să pleci.
Cu coada ochiului, Nijiri văzu o mişcare. Îndrăzni să arunce o privire într-
acolo şi-l văzu pe Ehiru îndepărtându-se, ţeapăn ca un bătrân, cu Prinţul
conducându-l spre balustradă. Ce făceau? Şi de ce se mişca precum un
somnambul printr-un coşmar?
Viziuni ale Prinţului azvârlindu-l pe Ehiru peste balustradă îi trecură prin
minte.
– Ehiru-frate!
Pentru o clipă, păru că Ehiru chiar îl auzise. Se opri şi dădu să se întoarcă,
dar atunci Prinţul murmură ceva şi ridică cealaltă mână. O jungissa? Orice ar
fi fost, Ehiru nu părea în stare să se împotrivească. Se întoarse din nou spre
sud şi continuă să se apropie de balustradă.
– Chiar şi acum, rosti Una-une.
Cu un fior, Nijiri îşi dădu seama că uitase de adversarul său. Însă Una-une
doar îl privea, cu ochii în fundul capului şi emanând o asemenea disperare
profundă încât ura lui Nijiri se clătină. Iar asta-i aminti de ultima sa armă.
Înghiţind în sec, îşi lăsă mâinile pe coapse, se îndreptă de spate şi făcu un
pas înainte.
– Încă mai există pace în tine, Una-une-frate, spuse el. Un Colector îi
aparţine Hananjei, întotdeauna, chiar şi acum.
Una-une se încruntă auzind asta, întorcându-şi privirea spre orizont, dar
Nijiri văzu că vorbele sale fuseseră auzite. Mâhnirea se aşternu pe faţa lui
răvăşită.
– Eram gata, zise Una-une. Le-am spus că voiam să vină Ehiru şi să-mi ia
Zeciuiala Finală. Însă m-au luat şi de-atunci nu mai există pace.
Oftă, apoi aruncă o privire scurtă spre Nijiri.
– Crezi aş fi putut s-O văd? Doar o dată, în Ina-Karekh?
Nijiri mai făcu un pas.
– Da, Frate. Ai servit-O bine.
Trase adânc aer în piept, încercând să-şi calmeze bătăile inimii, încercând
să simtă adevărul din propriile cuvinte, încercând să nu se gândească la Ehiru
şi la ceea ce-i făcea Prinţul. Singura îndatorire a unui Colector este să aducă
pacea, pentru că un Colector trebuie să aibă pace înlăuntrul său. Încercă să
simtă compasiune pentru Una-une. Spre propria lui surprindere, nu era greu.
– Să te trimit la Ea acum, Una-une-frate? întrebă încet. Ştiu drumul.
Una-une clipi spre el. Pentru o clipă uluitoare, contradictorie, ochii lui se
umplură de dor şi Nijiri crezu că va spune da.
Apoi, expresia lui Una-une se schimbă. Nedumerirea-i reveni. Şi pe când
luciditatea începea să dispară, Nijiri întrevăzu nebunia de Secerător licărind
la suprafaţă. De data asta, nu va mai fi o joacă de-a şoarecele şi pisica şi
pricepu asta într-o clipită. Secerătorul – pentru că Nijiri putea vedea că Una-
une dispărea ca o ceaţă de dimineaţă – îi va străpunge mintea şi-l va sorbi.
Nijiri închise ochii.
– Iartă-mă, mărită Hananja. Nu pot să fac asta cum trebuie şi să fiu sigur.
Aşa că-şi puse piciorul să se pregătească, apoi îşi făcu o sabie din mâna sa
şi-o înfipse în gâtul Secerătorului.
Secerătorul se clătină dând înapoi. Se întinse, zgâriind zgarda slăbită din
piele şi căutând cu degetele în concavitatea adâncă unde-i fusese laringele.
Asta în timp ce Nijiri privea cum acea parte se învineţea. Făcând această
deschidere, Nijiri se avântă înainte şi-l lovi pe Secerător cu palma în piept,
dând drumul prin el la fierea de vise, aşa cum îi făcuse Santinelei Harakha în
ziua încercării uceniciei sale. Nu era Împărtăşitor; nu avea nicio idee ce
reuşise să paralizeze, doar se rugă să fie ceva important… Şi în clipa
următoare, sângele ţâşni pe buzele Secerătorului. Gura i se mişca precum a
unui peşte, pe când se chinuia să respire, însă eşuă. Cu graţia unui Colector,
căzu în genunchi. Preţ de numai o clipită, ochii lui se aţintiră asupra lui Nijiri,
iar în ei era pace.
Apoi Una-une căzu şi nu se mai mişcă.
Inspirând adânc şi strângându-şi pumnii, Nijiri se întoarse pe călcâie ca să
se concentreze asupra lui Ehiru şi a Prinţului. O, Zeiţă!
Ehiru stătea întors spre sud. Mâinile-i tremurau, fiecare ridicată în faţa lui,
cu degetele răşchirate. Trupul îi tremura şi el, mai tare decât cel al copilului
bolnav din Kisua. Fiecare muşchi se umflase sub pielea lui ca o frânghie. Din
profil, Nijiri putea vedea faţa mentorului său încremenită într-o strâmbătură
hidoasă de poftă şi extaz şi disperare, de negare îngrozită. Ochii-i erau strâns
închişi. Peste sunetul vântului, Nijiri putea auzi glasul lui Ehiru străduindu-
se să scoată un sunet care putea să fie urletul de moarte al unui animal ori
pârâitul unui copac aplecat prea tare. Sunetul nu avea nimic omenesc.
– Uuuuuuuh…
Şi cu toate acestea, Prinţul stătea în spatele lui, ţinându-l cu mâinile de
umeri, prins de el ca o căpuşă. Şi ochii lui se închiseseră, însă din pură
beatitudine. În lumina zorilor, bău cu nesaţ din izvorul puterii.
– Nnnnnnn…
– Pleacă de lângă el!
Nijiri făcu un salt şi-l înşfăcă pe Prinţ.
Era ca şi cum ar fi apucat fulgerul. Puterea urcă de-a lungul braţelor lui
Nijiri şi-i arse creierul înainte să fi putut să-şi ridice apărarea sau să-şi retragă
mâinile. În acea clipită orbitoare se simţi prăbuşindu-se, mult prea slab ca să
suporte o asemenea năvală a voinţei şi a magiei, a sângelui de vise şi a vieţii
şi…
– Nnn… Nu! NU, ZEIŢO, FII BLESTEMATĂ, NU!
Torentul de putere încetă. În liniştea ţiuitoare şi încremenită care urmă,
Nijiri îl văzu pe Prinţ cum se desprinde din strânsoarea lui şi cum se dă înapoi
clătinându-se. Expresia sa era năprasnică şi îndârjită. Apoi Nijiri văzu faţa lui
Ehiru strâmbându-se într-o furie neomenească. Ehiru dădea nebuneşte din
mâini, urlând încă, şi-şi înfipse degetele în ochii Prinţului.
Impactul cu podeaua îl azvârli pe Nijiri înapoi înlăuntrul său. Icni,
dezorientat. O clipă mai târziu, Prinţul ajunse jos, lângă el, urlând, cu găuri
adânci în locul ochilor. Numaidecât, Ehiru se aruncă asupra lui mugind şi
sfâşiindu-i faţa cu mâinile goale.
 Cerul gonea pe deasupra capului lui Nijiri. Închise ochii, bucurându-se de
carnea şi de sângele şi de oasele sale, mult mai conştient în acel moment
decât fusese vreodată că trupul său nu era decât o casă temporară pentru
adevăratul său sine.
Dar era o locuinţă bună, puternică, făcută de către zeii înşişi, cu toate că
niciunul nu-şi revendica meritul, şi era recunoscător dincolo de cuvinte
pentru că o avea.

După o vreme, Nijiri putu să gândească din nou. Îşi întoarse capul într-o
parte şi oftă la vederea trupului Prinţului. Faţa lui era de nerecunoscut,
membrele contorsionate într-o răsucire bizară. Fără să-i mai pese, Nijiri se
ridică într-un cot şi se concentră asupra lui Ehiru, care îngenunche înaintea
orizontului.
– Frate.
Ehiru nu se întoarse.
– Nijiri. Am învins.
Chicoti încet, fără amărăciune.
– Şi-am pierdut. O armată se îndreaptă din Kisua spre acest loc.
Nijiri se ridică în capul oaselor, strâmbându-se când vânătăile de care
uitase îi reamintiră că există. Bănuia că avea şi o coastă ruptă.
– Eşti sigur?
– Îi pot simţi.
Vântul îşi schimbă din nou direcţia, aducând cu el bogăţia nămoloasă a
canalelor de irigaţie. Ehiru inspiră adânc, ca şi cum ar fi savurat izul.
Nijiri se ridică în picioare, ştergându-se singur de praf. Vântul flutura prin
pânza cămăşii kisuatiene murdare, pe care o purta de când zăcuse în
catacombe. Şi-o scoase şi-o azvârli cât colo, bucurându-se din nou de lumina
şi aerul pe pielea sa.
– Presupun că şi aceasta-i vrerea Hananjei, zise el, iar Ehiru încuviinţă din
cap.
Rămaseră aşa o bună bucată de vreme, privind cum strălucea ziua peste
câmpurile verzi. Undeva, dedesubt, ţăranii îşi lucrau pământul, pescarii îşi
verificau năvoadele, iar mamele îşi trezeau copiii sărutându-i. Războiul
venise peste Gujaareh şi nu conta, pentru că oricine stăpânea palatele şi
fortăreţele va avea întotdeauna nevoie de grâne şi peşte şi supuşi pentru a
putea domni. Pentru asta, trebuia să fie pace. La sfârşit, voia Hananjei
învingea întotdeauna.
Nijiri se întoarse spre Ehiru şi zise:
– Întinde-te, Nsha.
Ehiru privi spre el şi zâmbi. Se lăsă pe spate, cu mâinile lângă corp, şi
aşteptă. Nijiri îngenunche şi-i cuprinse faţa în palme, ştergând transpiraţia şi
murdăria şi picăturile din sângele Prinţului. Când termină cu asta, pur şi
simplu mângâie faţa lui Ehiru amintindu-şi trăsăturile lui de parcă n-ar mai
fi făcut asta de o sută de ori.
– Sunt Zhehur, în vise, şopti el.
Trase adânc aer în piept şi scoase un oftat prelung şi obosit.
Cuvintele ritualice erau în mintea lui Nijiri, însă nu le spuse. Nu era nevoie
şi, în orice caz, niciun cuvânt n-ar fi fost potrivit. Îşi plimbă degetele peste
pleoapele lui Ehiru pentru a le închide şi apoi îşi trase mâna. Nu avea jungissa
– piatra pângărită a Prinţului căzuse, probabil, peste balustrada balconului –
dar era lesne să-l facă pe Ehiru să adoarmă. Era chiar şi mai uşor să treacă de
straturile subţiri care despărţeau tărâmurile, pentru că sufletul lui Ehiru se
găsea deja pe jumătate în lumea viselor.
Imaginile care trecură printre ei în clipele următoare erau simple. Ehiru
era mai mult decât priceput pentru a-şi construi propriul paradis. Nijiri
zăbovi doar pentru a se asigura că legăturile adecvate se aflau la locul lor,
mama lui Ehiru şi Kite-iyan, sutele de fraţi ai săi, Una-une. Adăugă unele tuşe
minore şi care nu erau neapărat necesare, cum ar fi izul râului, suspendat în
aer, şi limpezirea cerului, pentru ca lumina Visătoarei să strălucească având
aceea stranietate deosebită despre care ştia că-i plăcea lui Ehiru. Când lumea
fu terminată, mai zăbovi încă, nedorind să taie legătura finală, însă, în cele
din urmă, Ehiru îl împinse afară. Ina-Karekh nu era un loc pentru cei în viaţă,
cu excepţia unor doze mici şi sigure din vis.
Aşa că, în cele din urmă, Nijiri se retrase din vis şi apucă legătura firavă. O
tăie cu precizie, colectând zeciuiala şi eliberând sufletul în noua sa casă.
Numai când ultimele rămăşiţe ale umbilekului lui Ehiru se risipiră în neant
îşi urmă el propria legătură spre casă, reîntorcându-se, cu un oftat, în propria
sa carne.
– Rămas-bun, Frate, zise Colectorul Nijiri. Ne vom întâlni cu adevărat din
nou.
Sărută zâmbetul de pe buzele lui Ehiru, apoi se aplecă să depună un alt
sărut pe pieptul lui. Acestea vor ţine locul semnăturii sale de lotus.
Deşi nimeni nu va şti că sunt acolo, în afară de el.
 Epilog
Oraşul Hananjei ardea sub Luna Visătoare.
Flancată de opt soldaţi kisuatieni, Sunandi păşea pe străzile pline de
resturi cu faţa ca o mască şi inima încărcată de durere. Aici fusese piaţa
meşteşugarilor, câteva tarabe distruse deja de focurile aprinse în oraş în
ultimele zile. Acolo fusese sala unde cânta faimoasa cântăreaţă Ky-yefter,
având acum faţada distrusă de piatra rătăcită lansată de o catapultă. Deşi
Cartierul Necredincioşilor şi mai multe porţiuni din zidul sudic erau nişte
ruine fumegânde, mare parte din oraş rămăsese relativ neatinsă. Armata
gujaareeană nu luptase din greu înainte de a se preda, pentru că Prinţul era
mort. De atunci, Protectorii rămăseseră de neclintit, interzicând jafurile sau
luarea de prăzi de război, iar generalul Anzi fusese nemilos în aplicarea
acestor instrucţiuni printre trupele kisuatiene, care veneau în nord să ocupe
teritoriul. Gujaarehul avea să fie destul de greu de controlat.
Şi totuşi, era clar că, în pofida grijii Protectorilor, în oraş fusese afectat
ceva vital. Sunandi văzu că unii cetăţeni formaseră grupuri care cărau apa
pentru stingerea incendiilor, însă cei mai mulţi se plimbau de colo până colo
fără niciun rost, confuzi, cu tulburarea citindu-li-se pe chip şi cu priviri
pierdute. De-a lungul străzilor principale, unii dintre cetăţeni hoinăreau
împreună cu prietenii, privind cum soldaţii kisuatieni mărşăluiesc pe străzile
lor. În cartierul plăcerilor, kisuatienii dădură peste mai multe petreceri
gălăgioase în plină desfăşurare, cu muzică şi dans pe stradă. Femei de la
casele de timbalin, boite vulgar şi tineri le făceau semne soldaţilor, unele
ridicându-şi fustanelele pentru a arăta că nu aveau nimic pe dedesubt, alţii
fără veşminte, cu toţii zâmbind şi purtându-se prietenos. Dar Sunandi văzuse
ceaţa drogurilor sau seminţele de vis din ochii lor. Simţi tăişul fricii din
invitaţiile lor dulci. Printre târfe, le descoperi pe Surorile Hananjei, cu
siluetele lor drapate în galben, stând de strajă tăcute în miezul petrecerii.
Apoi înţelese: aducătorii de plăceri din Gujaareh se ofereau de bunăvoie
cuceritorilor, pentru ca locuitorii mai vulnerabili ai Gujaarehului să scape
nevătămaţi.
– Vor lovi orice figură de kisuatian, o avertizase Anzi pe Sunandi când
auzise de planul ei de a face un tur al oraşului. Toţi oamenii noştri vor fi ţinta
răzbunării lor, iar o femeie drăguţă ca tine, cu atât mai mult.
Foarte isteţ din partea lui să strecoare o astfel de măgulire, îşi spusese ea.
Cusută cu aţă albă, dar o chestie deşteaptă. Ei bine, era destul de chipeş şi el.
Poate că, după ce se vor mai limpezi lucrurile şi Gujaarehul va fi sigur în mâna
lor… Dar nu încă.
 Uite-te la ei, Anzi. Încă îţi mai este teamă de răzbunare? Spiritul acestui
oraş a fost rănit, poate chiar mortal. Gujaarehul aşteaptă să vadă dacă vine
moartea.
Intrară în piaţa Hetawa.
Numai aici mai rămăsese ceva din vechea linişte a Gujaarehului. Piaţa era
plină de oameni din toate castele şi de toate meseriile, unii dintre ei cărând
boccele sau împingând cărucioare cu lucruri. Strada care ducea direct în
Hetawa fusese transformată într-o infirmerie improvizată, cu saltele din paie
aşezate pe pietrele de pavaj. Membrii familiei şi acoliţii Hetawei se deplasau
printre saltele, îngrijindu-se de victimele incendiilor şi de soldaţii răniţi. Alţii
zăboveau prin apropiere, unii scrijelind mesaje pe zidurile clădirilor, alţii
îngrămădindu-se pe treptele Hetawei însăşi. Totuşi, în pofida pieţii roind de
oameni, Sunandi simţi o încremenire curioasă în aer şi descifră pe aproape
toate feţele o seninătate de nezdruncinat. Pentru o clipă, se miră de acest
sentiment, apoi înţelese brusc: nu exista teamă. Gujaarehul fusese învins,
Gujaarehul ar putea muri ca naţiune aparte, însă Gujaarehul nu se temea. Nu
aici, în inima sa.
Fără să vrea, Sunandi zâmbi.
Se îndreptă spre piaţă. După câţiva paşi se opri şi se întoarse spre soldaţi.
– Aşteptaţi aici.
Căpitanul comandant al trupelor, ce acţiona, probabil, la ordinele lui Anzi,
se holbă la ea.
– Imposibil, Ambasador. Ca să te las să te duci acolo singură…
– Ţi-i imaginezi pe Slujitorii Hananjei luând-o ostatică? Sau rănind-o în
vreun fel sau altul? zise o voce din apropiere, vorbind într-o sua cu accent
puternic.
Se întoarseră şi dădură cu ochii de un bărbat solid, roşcat, aşezat pe trepte,
care-i privea cu un zâmbet vag. Ceva din el îi lăsa lui Sunandi impresia că-l
cunoştea, cu toate că nu-şi amintea să-i fi văzut faţa.
– Poate că astfel de lucruri se fac prin ţinuturile barbare, zise bărbatul, dar
nu aici.
Căpitanul se zburli, însă Sunandi îi aruncă o privire aspră, iar el renunţă.
– Trebuie să ne ierţi, domnule, îi spuse ea bărbatului. Asta-i treaba unui
soldat, să se gândească la tot, chiar şi la cea mai improbabilă dintre
posibilităţi.
Vorbise în gujaareeană. Sprâncenele lui se ridicară de surprindere şi
amuzament.
– Aşa este. Dar te asigur că unele lucruri nu sunt posibile… nu sub ochii
Hananjei. Şi dacă ar fi…
Aruncă o privire spre căpitan şi, cu toate că zâmbetul său nu dispăruse
nicio clipă, în ochii săi apăruse o asprime de moment, pe care Sunandi o
recunoscu.
– Nu sunteţi decât opt de-ai voştri aici. Dacă am vrea s-o luăm ostatică pe
Ambasadoarea Jeh Kalawe, ar fi destul de simplu s-o facem.
Căpitanul părea gata să-şi tragă sabia, deşi avertismentul amabil al
bărbatului avusese în mod clar o anumită greutate. Se uită de jur împrejur
prin piaţa plină de credincioşii Hananjei – majoritatea dintre ei privind scena
– strânse din dinţi şi-şi fixă ochii înainte. Sunandi lăsă să-i scape un oftat
reţinut şi se întoarse spre bărbat.
– Se pare că reputaţia mea în Gujaareh e mai mare decât am crezut, zise
ea. Cu toate că, evident, nu înseamnă nimic în comparaţie cu a ta, Colector…?
– Rabbaneh, spuse bărbatul.
Îşi înclină capul spre ea, apoi se întoarse să urce treptele, făcându-i semn
să-l urmeze.
– Nijiri ne-a anunţat la scurt timp după întoarcerea lui că ai fost
considerată nevinovată de decădere. Bănuia că s-ar putea să te întorci în
Gujaareh – deşi nu chiar atât de repede – şi voia să fie sigur că n-ai primit…
binecuvântări nedorite, să zicem aşa?
Chicoti.
– Este foarte harnic al nostru Nijiri.
Ea-i întoarse un zâmbet acru, nu pe deplin sigură că-i plăcuse acest umor
de Colector.
– De aceea îi sunt recunoscătoare.
– Tot aşa suntem cu toţii.
El îi aruncă o privire, examinând-o cu mare atenţie.
– Înţeleg că tu şi ceilalţi care aţi fost la Soijaro v-aţi revenit în cea mai mare
parte.
Sunandi se înfioră amintindu-şi.
– Câţiva au murit. Cei răniţi deja sau bolnavi, câţiva bătrâni, alţi câţiva.
Însă toţi ceilalţi… da, ne-am revenit, cel puţin fizic. N-aş putea spune cât de
bine dorm noaptea ceilalţi.
Oftă şi se strădui să zâmbească.
– Chiar şi numai poveştile despre monstruoasa întâmplare ar trebui să ţină
Kisua în siguranţă pentru mulţi ani. Soldaţii din nord aproape că s-au călcat
în picioare ca să ajungă înapoi la corăbiile lor şi să fugă acasă.
Ochii lui Rabbaneh erau solemni, văzând în mod clar încercările ei frivole,
însă zâmbi şi el.
– Un rezultat paşnic, deci. Bine.
Uşile duble ale pilonului principal al Hetawei fuseseră deschise larg. Un
şir de oameni intra prin ele, risipindu-se apoi pe trepte la ieşire. Înăuntru,
şirul se întindea pe lungimea sălii vaste, cu coloane, al cărei tavan era atât de
sus că aproape nu putea fi văzut. Însă în sală ceea ce o uimea pe Sunandi era
priveliştea statuii colosale din piatra nopţii, care o făcu să se oprească şi să
caşte gura ca un copilandru.
În timp ce ea se holba, Rabbaneh se opri s-o aştepte, degajând atât
nepăsare, cât şi mândrie, fără să scoată niciun cuvânt. După câteva inspiraţii
adânci, Sunandi înghiţi în sec şi-şi desprinse privirea de la Zeiţă făcând un
efort.
– Am considerat palatul Yanya-iyan magnific atunci când l-am văzut
prima oară, zise ea. Dar ar fi trebuit să-mi dau seama că în Gujaareh, Hetawa
va fi cea mai măreaţă minunăţie.
– Da, răspunse Colectorul cu un zâmbet. Ar fi trebuit să-ţi dai seama.
Se afundă în umbrele din spatele coloanelor, păşind grav spre capătul sălii.
Sunandi se grăbi să-l urmeze, încercând să nu se holbeze la coloane şi la
poveştile lor sculptate, la aplicele din care lujerii înfloriţi de lacrima lunii se
întindeau pe pereţi, la sticla ranforsată de la ferestrele masive. Între coloane,
putea vedea alţi preoţi ai Hananjei, în fustanelele lor de culoarea sângelui
închegat, conducând oamenii în nişele din cealaltă parte a sălii. Colectau
zeciuielile ca să-i tămăduiască pe răniţi, înţelese ea. Desigur.
Colectorul se opri înaintea unei cortine grele, care ducea în ceea ce părea
o zonă total diferită a Hetawei, coridoare, terenuri şi clădiri, aflate departe de
ochii publicului. Aici Sunandi ezită. Însă Rabbaneh zâmbi din nou, de data
asta cu sinceritate şi fără nicio urmă de ironie.
– Nijiri ne-a spus multe poveşti despre călătoriile sale în cele opt zile de la
întoarcerea sa, Ambasadoare, zise el. Va fi bucuros să te vadă din nou, acum
că ai venit.
– Am găsit trupul lui Ehiru în Kite-iyan, rosti ea.
Îşi dădu seama că una dintre mâinile ei nu avea astâmpăr, netezind în mod
inutil un fald al rochiei, şi atunci se opri.
– Prinţul era acolo, la fel şi celălalt… Secerător.
Rabbaneh încuviinţă din cap.
– Fratele nostru şi-a supus învăţăcelul la o mare încercare. Însă Nijiri a
trecut de ea, aşa cum ştiam că va face.
Se opri, apoi adăugă ceva mai blând:
– Vino. Va fi bine pentru voi amândoi.
Ce era cu Colectorii ăştia, se întrebă Sunandi, de o făceau să se simtă ca şi
cum nu le-ar fi păsat pe lumea asta decât de ea? Oare sângele de vise îi făcea
să se comporte aşa? Sau căutau în mod intenţionat succesori care posedau
acel amestec fascinant, înspăimântător, de empatie şi neîndurare?
Îşi trase umerii înapoi, dădu ţeapăn din cap, apoi trecu pragul.
 Cortina se deschidea spre o curte mare, aflată în centrul complexului.
Cărări acoperite mărgineau perimetrul acesta şi-l traversau ici şi colo, fiecare
făcând legătura între o clădire şi alta. Sunandi făcu un efort să nu se holbeze,
fiind foarte conştientă că pătrunsese într-o lume văzută numai de câţiva
privilegiaţi. Totuşi, nu se putu abţine să nu remarce câteva lucruri. Treceau
prin magazii boltite, ale căror rafturi erau ticsite cu manuscrise preţioase,
plăcuţe din piatră şi plăci din lemn. În capătul nisipos al curţii, un războinic
în negru, cu o faţă aspră, îmboldea un şir de adolescenţi aflaţi într-o poziţie
de luptă neobişnuită. În apropiere, era o fântână înconjurată de ierburi şi
flori, în jurul căreia nişte copii mai mici se fugăreau şi se jucau într-o tăcere
voioasă, uluitoare.
Între aceste ziduri, unde pacea era protejată de Zeiţă, era foarte posibil ca
războiul să nici nu fi pătruns.
Apoi, Colectorul o conduse într-o clădire nouă, cu ziduri din marmură de
un gri-închis, în loc de gresie. Sălile de aici erau cu totul tăcute. Nimic nu se
mişca, în afară de ea şi Rabbaneh.
– Unde mergem? întrebă ea.
Instinctiv, într-un loc atât de liniştit, vorbea în şoaptă.
– Grădina de Piatră, răspunse Rabbaneh. Acolo meditează el, în orele
libere.
Ajunseră în curtea interioară a clădirii şi ieşiră din coridoarele răcoroase
şi întunecate într-un spaţiu de nisip şi lumină. Două degete uriaşe, inegale,
din piatră, dominau locul, unul dăltuit din piatra nopţii, iar celălalt, din mică
albă, fiecare stând în câte-un colţ al curţii. Câteva pietre mai mici ocupau, la
întâmplare, spaţiul rămas, unele destul de mărunte ca să fie folosite ca
scaune. În mijlocul acestora, cu genunchii la gură, stătea Nijiri.
Rabbaneh se opri acolo, înclinându-şi capul spre Sunandi.
– Te las în grija lui.
Ea dădu din cap, iar el dispăru în întunecimea coridoarelor.
Se lăsă tăcerea, liniştitoare. Ea simţi că se destinde, ceea ce părea ciudat,
dacă se gândea la haosul şi la disperarea de dincolo de zidurile Hetawei. Poate
că şi asta era vrerea Hananjei.
– Sunt surprinsă că te văd aici, ucigaş micuţ, spuse Sunandi în cele din
urmă. Ai fost afară? Străzile Gujaarehului sunt oricum, numai paşnice nu,
astă-seară.
Era dificil de spus din acest unghi şi doar cu lumina Lunii căzând în
Gradină, însă ea crezu că-l văzuse zâmbind.
– Vom ieşi afară curând, trei dintre noi, zise el. Haosul din oraş este
îngrozitor, într-adevăr, însă nu putem face nimic. Au fost anumite chestiuni
care ne-au ţinut în Hetawa în ultimele zile.
 – Cum ar fi?
– Găsirea celor care au conspirat cu Prinţul. De Superior au avut grijă fraţii
mei, acum câteva zile, însă au mai fost şi alţii care l-au ajutat.
Oftă.
– Ai avut dreptate, Ambasadoare. Hetawa ajunsese, într-adevăr, plină de
stricăciune. Dar lucrăm din greu ca s-o facem din nou curată.
Ştiind ce însemna asta, Sunandi îşi drese stânjenită glasul.
– S-ar putea ca Protectoratul să vrea câţiva dintre criminali pentru procese
publice. Aceasta nu-i calea gujaareeană, ştiu… însă unele lucruri trebuie să se
schimbe acum.
– Înţeleg. Voi vorbi cu fraţii mei. Vom păstra câţiva în viaţă pentru voi.
Ea ezită.
– Protectorii vor încerca, fără nicio îndoială, să te schimbe şi pe tine. Îţi
dai seama de asta?
El îi zâmbi.
– Da, ştiu.
Vorbise cu convingere, ca să nu-şi trădeze preocuparea. Clătinând din cap
consternată, Sunandi luă loc pe unul din bolovanii din apropiere. Nijiri se
urni din poziţia sa meditativă pentru a se întoarce spre ea.
Pentru o clipă, Sunandi de-abia dacă-l putu recunoaşte. Nu se schimbase
fizic, trecuse doar o lună de când îl văzuse ultima dată. Însă, fără îndoială,
acum exista o nouă maturitate în trăsăturile lui. Poate că erau urmele
experienţei câştigate sau poate îşi pierduse o parte din inocenţa tinereţii.
Dispăruse frustrarea nerăbdătoare care fusese mereu prezentă în el înainte;
la fel şi furia zbătându-se pe înfăţişarea lui calmă. Acum era un Colector.
Acum era doar pacea. Însă în acea pace putea vedea şi amărăciune.
– Povesteşte-mi, spuse ea.
El o privi îndelungat, apoi începu.
Când îşi termină povestea morţii lui Ehiru, ea plângea. Vorbise încet, fără
înfrumuseţări sau artificii, dar nici nu era nevoie de mai mult. Chiar şi cele
mai simple cuvinte reuşeau să transmită suferinţa cufundării finale a lui Ehiru
în nebunie şi pierderea ireparabilă pe care o simţise băiatul. Însă, spre
surprinderea sa, Nijiri zâmbi când povestea se încheie.
– Jeleşti pentru el? o întrebă.
Pentru Ehiru. Pentru Nijiri. Pentru Gujaareh, care nu va mai fi niciodată
la fel. Pentru ea.
– Da, răspunse Sunandi.
El se ridică în picioare şi veni să se aşeze în faţa ei.
– Atunci împărtăşeşte asta, zise el, şi-i cuprinse obrazul cu palma.
În acel moment, trupul, mintea ei, întreaga sa fiinţă erau copleşite de o
bucurie mai puternică decât orice putea fi descris în cuvinte. Îi netezi toate
cicatricele rămase după Secerarea şi moartea lui Lin, o umplu de o speranţă
aproape prea intensă pentru a putea fi purtată, strălucind ca o mie de sori în
miezul sufletului ei. Lacrimile nu erau destul, râsul nu era destul. Amândouă
deodată erau inutile, însă plânse şi râse oricum, pentru că ar fi fost o crimă
să lase o asemenea bucurie neîncercată, neexprimată.
Când redeveni iarăşi ea însăşi, descoperi că-şi lipise faţa de pieptul
băiatului, agăţându-se de el pentru că şi el cunoştea beatitudinea dinlăuntrul
ei. Asta-i făcea să fie ca unul. Braţele lui în jurul umerilor ei erau cel mai firesc
lucru din lume.
– Aceasta este pacea, îi spuse Nijiri la ureche. Acum ai înţeles.
Înţelesese. În sfârşit, pricepuse pe deplin.
O ţinu până când tremurăturile încetară, mângâindu-i părul şi
murmurând cuvinte alinătoare, fără noimă, în tot acest timp. Când, într-un
târziu, privi în sus, el se îndepărtă, înlăturând cu tact stânjeneala inevitabilă
care urmă acestui moment de intimitate. Când îi oferi din nou mâna, era
Nijiri, tânărul dur şi aspru care o protejase în deşert, nu Nijiri Colectorul.
Primul era mult mai uşor de acceptat, aşa că devenise astfel pentru ea, chiar
dacă ultimul era noua realitate.
Ea-i strânse mâna, iar el o ajută să se ridice.
– Du-te la Yanya-iyan, Ambasadoare, zise el. Spune-le smintiţilor că Kisua
a vrut să ne arate cum să facem ce trebuie. Hananjei nu-i plac schimbările
grosolane. Gujaarehul nu se va împotrivi dacă ne veţi trata cu respect.
Ea încuviinţă din cap, încă prea tulburată ca să poată vorbi. O conduse
afară din Grădină şi înapoi în sala unde se afla statuia Hananjei, veghindu-i
pe ai Săi.
Privind-O, Sunandi spuse:
– Mulţumesc.
– Este de datoria unui Colector să aducă pacea, răspunse Nijiri.
Când ea-şi opri din nou privirea asupra lui, Rabbaneh veni lângă el şi, după
un moment, un al treilea bărbat cu ochi de Colector ieşi dintre umbre.
Cândva, s-ar fi cutremurat la vederea lor, însă acum doar zâmbi.
– Faceţi-vă treaba bine, le spuse ea. Poporul vostru are nevoie de voi.
Nijiri doar dădu din cap, cu toate că ea văzu căldură în ochii lui. Apoi se
întoarse să-i urmeze pe ceilalţi doi care plecaseră. Ea-i privi cum traversează
Sala spre podiumuri, unde Împărtăşitorii îşi încetară imediat treaba şi se
dădură la o parte. Împreună, Colectorii îngenuncheară şi-şi plecară capul
peste mâini, la picioarele Hananjei. O clipă mai târziu se ridicară şi părăsiră
Sala. Vor ieşi din Hetawa prin Poarta Colectorilor, ştia ea, şi nu se vor mai
întoarce decât peste multe ore. Vor lăsa cadavre în urma lor. Însă, prin
strădaniile lor, sufletul Gujaarehului îşi va găsi din nou pacea.
Dând satisfăcută din cap, Sunandi plecă din Hetawa, ducându-se să-şi
împlinească destinul.
 Glosar
Acoliţi: Băieţi între treisprezece şi şaisprezece inundaţii, care au ales să
intre în Serviciul Hananjei, dar nu s-au jurat într-una din cele patru credinţe.
Amânare: Suspendare oficială, necesară unei investigaţii suplimentare, a
oricărei dispoziţii emise de Hetawa. Poate fi invocată de orice Slujitor al
Hetawei jurat unei credinţe, cu toate că amânarea trebuie să fie justificată
înaintea Consiliului Credinţelor sau a Superiorului.
Armata: La fel ca şi Slujitorii Hananjei, o ramură a serviciilor publice din
Gujaareh şi o castă în care te poţi naşte sau poţi fi introdus.
Aureola Soarelui la Apus: Simbol al autorităţii şi al divinităţii
Genealogiei Apusului. Este o emblemă constând în două feţe alternative de
roşu şi auriu, aranjate după modelul razelor de soare în jurul unui semicerc
de aur, care este aşezat la capătul unui baston sculptat din lemn alb de nhefti.
Banbarra: Trib din deşert, duşman al Gujaarehului.
Caste: Clase sociale/vocaţionale din Gujaareh şi Kisua, stabilite din
naştere. Un individ poate depăşi casta sa desemnată numai după intrarea în
serviciul public (cum ar fi Hetawa sau în rândurile armatei).
Castele de mijloc: Castele din mijlocul ierarhiei sociale gujaareene, îi
include pe comercianţi şi pe meşteşugari.
Castele de jos: Castele de la baza ierarhiei sociale gujaareene. Îi include
pe agricultori şi pe servitori.
Charad-dinh: Mică naţiune la sud-est de Kisua, la marginea Marii Păduri
Verzi.
Clanurile Bromarte: Grupare de triburi din nord, ale căror teritorii se
întind chiar vizavi de Marea Gloriei dinspre Gujaareh.
Colectorii: Cei care urmează una din cele patru căi ale Serviciului
Hananjei, responsabili cu aplicarea Legii Hananjei.
Consiliul Căilor: Împreună cu Superiorul, constituie instituţia de
conducere din Hetawa. Include membrii superiori ai Santinelelor, ai
Învăţătorilor şi ai Împărtăşitorilor, precum şi ofiţerul de legătură (fără drept
de vot) din partea Surorilor. Din curtoazie, Colectorii operează sub
autoritatea acestei instituţii, cu toate că sunt oficial autonomi.
Curele pentru şold: Curelele folosite pentru menţinerea fustanelelor, a
acoperământului de şold. Adesea, ele sunt decorate cu cleme şi sunt folosite
pentru păstrarea portofelelor sau a uneltelor.
Dane-inge: Unul dintre copiii divini ai Lunii Visătoare şi ai Soarelui. Zeiţă
a dansului.
De patru ori patru: patru ori patru ori patru ori patru sau două sute
cincizeci şi şase. Un număr sfânt.
Descendenţii Apusului: Familia regală din Gujaareh, despre ai cărei
membri se spune că sunt descendenţii Soarelui.
Donaţie: Ofranda lunară de vise, cerută tuturor cetăţenilor Gujaarehului.
Ehiru: Colector al Hananjei, trandafirul negru al oazei. Cândva, fiul al
Familiei Apusului.
Estici: Termen colectiv pentru popoarele din ţinuturile îndepărtate de la
estul Mării Gloriei.
Fiere: Una dintre cele patru umori de vise care formează baza magiei
gujaareene. Adunată din coşmaruri, este utilă pentru oprirea creşterilor
vătămătoare şi distrugerea ţesuturilor inutile ale trupului.
Fustanelă: Veşmânt purtat în special de bărbaţii din Gujaareh, constând
dintr-un şal până la genunchi, din hekeh sau ţesătură plisată de in.
Grădina Apei: Spaţiu de meditaţie în interiorul Hetawei.
Grădina de Piatră: Spaţiu de meditaţie în interiorul Hetawei.
Grădina Lemnului: Spaţiu de meditaţie în interiorul Hetawei.
Grădina Vântului: Spaţiu de meditaţie în interiorul Hetawei.
Gualoh: Cuvânt din Bromarte însemnând „demon“.
Gujaareh: Oraş-stat a cărui capitală (de asemenea numită Gujaareh sau
Oraşul Viselor sau Oraşul Hananjei) se află la gurile râului Sângele Zeiţei, la
Marea Gloriei.
Guler: Articol decorativ, purtat în Gujaareh şi, ocazional, în Kisua. Constă
într-o fâşie în jurul gâtului de care atârnă ornamente ce împodobesc pieptul
şi umerii.
Hananja: Unul dintre copiii divini ai Lunii Visătoare şi ai Soarelui. Zeiţa
viselor, asociată, de asemenea, cu moartea şi viaţa de apoi.
Hekeh: Plantă fibroasă din valea Râului Sângelui, cultivată în Gujaareh şi
de alte naţiuni riverane. Folositoare la confecţionarea de pânzeturi, funii şi
multe alte produse.
Hetawa: Templul central al credinţei în Hananja şi centrul fizic al vieţii
spirituale din Gujaareh. Hetawa controlează învăţământul, legile şi sănătatea
publică.
Hona-Karekh:Tărâmul stării de veghe.
Ichor: Una dintre cele patru umori de vise care formează baza magiei
gujaareene. Adunată din visele „aberante“ obişnuite, este utilă pentru
repararea vătămărilor trupului.
Ina-Karekh: Tărâmul viselor. Cei vii pot vizita acest tărâm pentru
perioade scurte de timp, în timpul somnului. Cei morţi locuiesc acolo
perpetuu.
Indethe: Cuvânt în sua pentru atenţie/onoare/dragoste.
 Inim-teh: Plantă maronie din valea Râului Sângelui. Seminţele sale sunt
recoltate şi măcinate pentru a se face o mirodenie iute, folosită pentru
murături şi arome.
Inundaţie: Eveniment anual în care râul Sângele Zeiţei se revarsă peste
albia sa şi umple valea Râului Sângelui, refăcând fertilitatea solului. De
asemenea, este şi jalonul după care se iau locuitorii văii pentru a marca
schimbările perene, cum ar fi vârsta.
Inunru: O măreaţă şi onorată personalitate din istoria credinţei în
Hananja.
Împărtăşitorii: Cei care urmează una din cele patru căi ale Slujirii
Hananjei, responsabili cu sănătatea oraşului. Ei se folosesc de narcomanţie
şi, ocazional, de chirurgie şi de tratamente cu ierburi.
Înalta castă: Familia regală gujaareeană, shunha şi zhinha. În Kisua, altele
caste includ sonha şi vânătorii.
Încercarea Adevărului: Proceduri necesare pentru a determina dacă şi
când este necesară intervenţia unui Colector. De obicei, este îndeplinită de
către Consiliul Credinţelor, cu toate că un Colector are permisiunea de a
proceda la o evaluare direct pe teren.
Înţelepciunea Hananjei: Culegere de proverbe, profeţii şi alte
înţelepciuni tradiţionale pe care credincioşii Hananjei trebuie să le înveţe.
Înţelepţii Fondatori: Fondatorii Gujaarehului, inclusiv Inunru.
Învăţăcei: Tineri care au depăşit vârsta adolescenţei şi au început
antrenamentul pentru vocaţia adultă.
Învăţători:Cei care urmează una din cele patru căi din Slujba Hananjei,
responsabili de educaţie şi de dobândirea cunoştinţelor.
Jellevy: Mică insulă-naţiune din Oceanul de Est, lângă Kisua.
Jungissa: Piatră rară, care rezonează ca răspuns la stimuli. Narcomanţii
antrenaţi o folosesc pentru a induce şi controla somnul. Toate pietrele
jungissa sunt fragmente din sămânţa Soarelui, căzută pe pământ din stele.
Ketuyae: Sat mic din sudul Teritoriilor Gujaareene.
Kisua: Oraş-stat din regiunea de est a continentului-patrie al
Gujaarehului.
Kite-iyan: Palatul de rezervă al Prinţului, locuinţa nevestelor sale şi a
copiilor.
Lacrima: Floare care creşte de-a lungul râului Sângele Zeiţei şi care
înfloreşte numai la lumina Lunii Visătoare. Este sacră în credinţa Hananjei.
Legea: Organismul legal care guvernează Gujaarehul. Principiul său de
bază este pacea.
Luna Deşteptată: Sora mai tânără a Lunii Visătoare. Vizibilă doar pentru
scurtă vreme înainte de răsărit.
 Luna Visătoare: Mama tuturor zeilor şi zeiţelor, în afară de Soare şi Luna
Deşteptată, şi stăpână a cerului. Mai este numită şi „Visătoarea“.
Magie: Puterea vindecării şi a viselor.
Mandat: Cerere oficială pentru serviciile unui Colector. Mandatele sunt,
de obicei, trimise de membrii familiei celui care trebuie să fie Colectat.
Manuflecţiune: Gest de respect oferit numai celor care sunt purtătorii
favorurilor zeilor. Petiţionarul se lasă într-un genunchi, încrucişându-şi
braţele (cu palmele în afară) înaintea lui. O versiune mai puţin complicată a
acestui gest (cu braţele întinse în faţă, cu palmele în jos, cu o plecăciune
depinzând de nivelul de respect arătat) este oferită ca un salut de rutină sau
ca gest de scuze în Gujaareh.
Merik: Unul dintre copiii divini ai Lunii Visătoare şi ai Soarelui. Macină
munţii şi umple văile.
Mnedza: Unul dintre copiii divini ai Lunii Visătoare şi Soarelui. Aduce
plăcere femeilor.
Narcomanţie: Priceperea gujaareenilor de a induce somnul, de a controla
visele şi de a folosi umorile viselor. În mod colocvial, numită magia viselor.
Nesfârşitul: Marele ocean dinspre vestul Mării Gloriei.
Nhefti: Copac cu trunchiul gros, robust, care creşte în apropierea
munţilor din valea Râului Sângelui. Lemnul său este alb-chihlimbariu şi are
o patină sidefie naturală când este şlefuit. Folosit doar pentru obiecte sfinte.
Nijiri: Învăţăcel al căii Colectorilor, lotusul albastru. Mentorul său este
Ehiru.
Noaptea: Cea mai scurtă noapte a anului, când visele devin atât de puţine
încât Zeiţa Hananja flămânzeşte. Socotită drept o sărbătoare a solstiţiului de
vară.
Nordicii: Termen colectiv pentru membrii diverselor triburi aflate la nord
de Marea Gloriei. Termen politicos pentru barbari.
Nume: Nume dat copiilor gujaareeni pentru protecţie în Ina-Karekh.
Numerografică: Simboluri grafice/descrieri folosite în matematică,
despre care se spune că au propria magie.
O Mie de Pustietăţi: Deşertul care se întinde de la capătul sudic al
Teritoriilor Gujaareene spre cele mai nordice limite ale Protectoratului Kisua.
Oraşul Hananjei: Numele alternativ pentru capitala Gujaarehului.
Oraşul Viselor: Numele popular pentru capitala Gujaarehului. Cunoscut
de asemenea şi drept Oraşul Hananjei. Oficial, numele oraşului este, simplu,
„Gujaareh“.
Patru: Numărul benzilor de pe faţa Lunii Visătoare. Un număr sfânt, aşa
cum sunt şi multiplii săi.
Pictograme: Forma scrisă hieroglifică/simbolică a limbii gujaareene,
bazată pe sua scrisă. Folosită pentru cererile oficiale, poezii, adnotările
istorice şi scrierile religioase.
Pranje: Ritualul efectuat de narcomanţi pentru a-şi testa autocontrolul.
Prinţul/Stăpânul Apusului/Avatarul Hananjei: Conducătorul
Gujaarehului pe tărâmul conştient. La moartea sa, este ridicat pe tronul Ina-
Karekh, unde domneşte lângă Hananja până când vine un nou Rege (fie ca el
să odihnească în pacea Ei pe vecie).
Protectorii: Consiliul înţelepţilor care conduce Kisua.
Purtătorul zeciuielii: Cineva desemnat de Hetawa să primească
binecuvântarea Hananjei, în schimbul unei zeciuieli de umori de vise.
Rabbaneh: Colector al Hananjei, macul roşu.
Rebel: Colector sau Împărtăşitor care nu a reuşit ritualul pranje şi a
refuzat Zeciuiala Finală. Decădere.
Rege: În Gujaareh, Prinţul decedat cel mai recent (fie el primit în pacea
Ei pentru totdeauna).
Santinele: Cei care urmează una din cele patru căi ale Serviciului
Hananjei. Ei păzesc Hetawa şi cu toţii lucrează pentru Zeiţă.
Sămânţa de vise: Una dintre cele patru umori de vise care formează baza
magiei gujaareene. Adunată din visele erotice, este folositoare pentru
stimularea creşterii care se petrece, de obicei, numai în pântec (adică, se cresc
membre noi).
Sânge de vise: Una dintre cele patru umori de vis care formează baza
magiei gujaareene. Adunată din visul final, din momentul morţii, este utilă
pentru aducerea păcii.
Sângele Zeiţei: Râu al cărui izvor se află în munţii din Kisua. Gurile sale
se află la Marea Gloriei, în nordul Gujaarehului.
Sclav: În Kisua, duşmanii căzuţi în captivitate, datornicii, săracii, străinii
indezirabili şi criminalii condamnaţi la sclavie pe o perioadă de câţiva ani.
Sclavia este ilegală în Gujaareh.
Secerătorul: Un mit. O grozăvenie.
Shadoun: Trib din deşert, cândva duşmanii Gujaarehului, acum vasali.
Aliaţi cu Kisua.
Shunha: Una dintre cele două ramuri ale nobilimii gujaareene, ai cărei
membri pretind că sunt descendenţii legăturilor dintre muritori şi copiii
Lunii Visătoare. Shunha menţin obiceiurile şi tradiţiile din patrie (Kisua).
Slujitor:În Gujaareh, membru al castei de jos. Slujitorilor nu li se permite
să acumuleze avere, dar îşi pot alege singuri stăpânii.
Slujitorii: Preoţi juraţi în serviciul Zeiţei.
Sonha: Nobilimea kisuatiană, care se pretinde descendentă din legăturile
dintre muritori şi copiii Lunii Visătoare.
 Sonta-i: Colector al Hananjei, beladona indigo.
Sunandi: Tânără din rândurile nobilimii sonha din Kisua, desemnată în
Gujaareh drept Voce a Protectoratului.
Superior: Conducătorul administrativ al Hetawei, ale cărui decizii sunt
luate împreună cu Consiliul Căilor şi cu Colectorii.
Surorile: Ordin (independent de Hetawa) constând, cu precădere, din
femei, care colectează sămânţa de vise din oraş.
Taffur: Mic canid ce trăieşte în Valea Sângelui şi în O Mie de Pustietăţi,
ţinut uneori drept animal de companie în Gujaareh şi în Kisua.
Tărâmul de sud: Numele colectiv dat diferitelor triburi aflate dincolo de
izvorul Sângelui Zeiţei, multe fiind vasale Kisua.
Tărâmul umbrelor: Locul din Ina-Karekh creat prin coşmarurile tuturor
celor care visează. Cei morţi în suferinţă sunt duşi acolo pentru a rămâne pe
vecie.
Teritoriile: Numele colectiv dat oraşelor şi triburilor care au jurat
credinţă Gujaarehului. Adesea, sunt numite, simplu, „Gujaareh“.
Tesa: Oază din O Mie de Pustietăţi, în care s-a dezvoltat un centru
negustoresc prosper.
Timbalin: Narcotic popular în Gujaareh. Permite visele necontrolate.
Umblikeh: Legătura care uneşte sufletul cu carnea şi permite călătorii
extracorporale spre alte tărâmuri. Când este tăiată, moartea se produce
instantaneu.
Umorile: Sânge, fiere, ichor (plasma) şi sperma.
Umorile: Energii magice, adunate din vise.
Una-une: Colector al Hananjei, decedat recent. Mentorul lui Ehiru.
Vârsta alegerii: În Gujaareh şi Kisua, vârsta de trei ori câte patru sau de
douăsprezece inundaţii. Este vârsta la care tinerii cetăţeni sunt consideraţi
destul de mari ca să urmeze o vocaţie aleasă, să curteze o soţie sau să ia multe
dintre celelalte decizii importante.
Vârsta bătrâneţii: În Gujaareh, de patru ori patru câte patru, sau vârsta
de şaizeci şi patru de inundaţii. Este vârsta la care cetăţenii sunt consideraţi
destul de bătrâni ca să deţină funcţii de conducere sau respectabile. În Kisua,
cetăţenii sunt consideraţi vârstnici la vârsta de cincizeci şi doi de ani.
Vârsta maturităţii: În Gujaareh şi Kisua, vârsta de patru ori câte patru,
sau cea de şaisprezece inundaţii. Vârsta la care tinerii cetăţeni primesc toate
drepturile legale şi ale majoratului şi pot fi confirmaţi în alegerea vocaţiei lor.
Vedere adevărată: Viziune despre viitor sau trecut.
Vedere falsă: Vis care pare să fie o viziune despre viitor sau trecut, însă
este prea distorsionată pentru o interpretare sau, pur şi simplu, imprecisă.
Veşminte de corp: Îmbrăcăminte purtată în jurul trupului sau al şoldului
de bărbaţii şi femeile din Kisua. Cel al femeilor este, de obicei, până la glezne,
cel al bărbaţilor poate fi până la genunchi sau mai scurt şi este dublat de
fustanela de şold.
Veşminte de şold: Îmbrăcăminte purtată în special de bărbaţii din
Gujaareh, constând din două fâşii lungi de pânză (lungi până la genunchi sau
glezne) unite la şold cu ajutorul unor curele din piele sau lanţuri metalice.
Vindecare: Oricare artă a tămăduirii fără magie, inclusiv terapia cu plante
sau chirurgia.
Vocea: Ambasador care îi reprezintă pe Protectorii din Kisua. Titlul corect
pentru o Voce este cel de „Vorbitor“.
Yanya-iyan: Principalul palat al Prinţului în capitală, sediul guvernului
din Gujaareh.
Zburător: Pasăre de pradă nocturnă care vânează în O Mie de Pustietăţi.
Este un semn rău să vezi zburătorii în timpul zilei, sau departe, în deşert, în
afara sezonului ploilor.
Zeciuiala: Ofranda obligatorie a fiecărui cetăţean al Gujaarehului către
Hananja.
Zeciuiala Finală: Ofranda unui Slujitor al Hananjei, constând din
întregul sânge de vise rămas, făcută Zeiţei la sfârşitul serviciului său.
Zeiţa: În Gujaareh, termen alternativ pentru Hananja. În Kisua, acesta se
poate referi la orice zeitate feminină.
Zhinha: Una dintre cele două ramuri ale nobilimii din Gujaareh, ai cărei
membri se pretind descendenţi ai legăturilor dintre muritori şi copiii Lunii
Visătoare. Zhinha cred că forţa Gujaarehului constă în abilitatea sa de a se
adapta şi a se schimba.
 Mulţumiri
Mulţumirile mele se îndreaptă, în mare parte, spre surse şi mai puţin spre
oameni, dar asta numai pentru că lista celor cărora ar trebui să le mulţumesc
ar ocupa o altă carte de sine stătătoare.
Lista surselor folositoare ar fi şi ea la fel, însă voi sublinia doar câteva,
pentru contribuţia lor deosebită. În primul rând Mythology: An Illustrated
Encyclopedia (Mitologia: O enciclopedie ilustrată) de Richard Cavendish, o
carte de format mare, care a încercat imposibilul: o cercetare a tuturor
sistemelor mitologice din lume. A întâmpinat probleme importante în ceea
ce priveşte echidistanţa culturală şi problemele obişnuite din orice cercetare
extinsă, însă a fost de ajutor într-un singur fel: când am citit-o pentru prima
dată, am început să văd structura comună de la baza majorităţii
cosmogoniilor omenirii. Am folosit această structură comună, aşa cum am
procedat în Inheritance Trilogy, pentru a crea zeităţile din Kisua şi Gujaareh.
De asemenea, am folosit On Dreams (Despre vise) de Sigmund Freud şi
The Red Book (Cartea Roşie) a lui Carl Gustav Jung. Pe aceasta din urmă am
putut s-o văd „cu ochii mei“, mulţumită unei minunate expoziţii la Rubin
Museum din New York. Primii psihanalişti au greşit într-o sumedenie de
locuri în studiile lor despre natura umană, însă datorită misiunii lor, parţial
spirituale, parţial intelectuale, de a-şi înţelege semenii, am avut o viziune
despre cum s-ar putea naşte o credinţă. Într-o oarecare măsură, fondatorul
Gujaarehului, Inunru – fără crimele în masă şi megalomanie – este inspirat
de-aici.
De asemenea, colecţia egipteană şi nubiană de la Brooklyn Museum.
Colecţia de la British Museum este mult mai amplă şi mai impresionantă,
însă nu trăiesc la Londra, iar acel muzeu era prea aglomerat şi păzit cu
încrâncenare pentru a permite orele de studiu atent de care aveam nevoie. O
vizită rapidă nu-ţi poate oferi impresia reală asupra vieţii de zi cu zi a vechilor
locuitori ai oraşelor antice: cum îşi pieptănau părul, cum se spălau pe dinţi,
cum se deplasau de-acasă la lucru, cum bârfeau despre tipul din josul străzii
care se uita chiorâş la ei şi „ai auzit că se închină la nu ştiu ce zeu?“ În
Brooklyn, nimănui nu-i pasă dacă stai într-un loc şi te holbezi la ceva ore în
şir, cât timp nu te ridici şi împuşti pe careva.
O, am să-mi permit şi câteva mulţumiri adresate unor oameni: primului
meu cenaclu, BRAWL-erii5, care făceau parte din Grupul de Autori din Zona
Boston, până când ne-am decis că aveam nevoie de o denumire mai

5
Brawler – „scandalagiu, bătăuş“ în lb. eng. (n. tr.).
sănătoasă. Oameni buni, aţi demontat cartea asta bucată cu bucată şi-aţi
remontat-o, aţi iubit-o şi-aţi aplaudat-o înaintea oricui altcuiva. (Nu,
Jennifer, n-au făcut sex cu ea.) Mulţumesc.
 Interviu
Aşadar, editorul meu mi-a cerut să-mi iau singură un interviu, spre
beneficiul cititorilor mei. Trebuie să recunosc, asta e ceva nou. Îmi place
ideea, în principiu, şi am ocazia de a-mi pune singură întrebările considerate
de mine interesante, evitându-le pe toate cele incredibil de agasante pe care
cei care iau interviuri par să le pună întotdeauna, cum ar fi: „De unde vă vin
ideile?“ Şi pot fi chiar şi grosolană cu mine însămi! Hei, asta-i mişto. Aşadar,
iată:

De unde-ţi vin…
PLEOSC. Vedeţi, deja este distractiv!
Au. Aşadar, tărâmul Gujaarehului. De ce l-ai modelat după Egiptul
antic?
În general, am fost întotdeauna fascinată de vechile imperii, dar în
particular de cele rămase misterioase pentru – sau ignorate de – istoricii şi
cercetătorii „occidentali“. Egiptul nu este chiar cel mai rău caz dintre acestea,
însă parţial de aceea l-am şi ales: pentru că există deja atâtea studii şi sunt
atâtea descoperiri arheologice minunate de explorat. Asta a făcut cercetarea
mai uşoară.
Însă, dincolo de asta, am fost fascinată de magia Egiptului antic, care pare
să fi fost un amestec fără cusur de discipline religioase şi medicale. Am fost
surprinsă să aflu, acum câţiva ani, că filosofia medicală a celor „patru umori“
a fost utilizată acolo, dat fiind că mi s-a spus mereu că asta provenea de la
greci. (Însă pe vremea aceea, Egiptul antic, Grecia antică şi Roma antică au
făcut cu toate multe încrucişări.) M-am întrebat ce alte surprize ar mai putea
apărea în studiul tradiţiilor Egiptului antic, aşa că am început să caut mai
departe. Şi cam pe atunci, am descoperit o nouă ramură a ştiinţei moderne
care părea să se armonizeze cu chestiunile egiptene: teoria psihodinamică.
O, deci asta te-a făcut să creezi un sistem magic bazat pe teoria
freudiană a visului şi pe medicina egipteană. Pentru că lucrurile astea
sunt nebuneşti.
Ei bine, nu. (Iar Freud ar zice că nu-i nimic „nebunesc“.) Medicina
modernă recunoaşte forţa subconştientului. Ai auzit de efectul placebo – ştiu
că ai auzit, pentru că tu eşti eu – în care oamenilor li se dă o pilulă de zahăr
(sau altceva lipsit de substanţe medicale) şi ei răspund adesea la tratament la
fel de bine ca şi cei care au primit medicamentul real. Uneori, refacerea lor
nu înseamnă nimic miraculos şi se fac bine pentru că ei cred că ar trebui să le
fie mai bine. Puterea minţii asupra corpului este ceva ce s-a înţeles şi
exploatat, încă din vremurile străvechi. Nu e deloc deplasată ideea că visul
dirijat, lucid, ar putea fi folosit pentru generarea efectului placebo. Acest
lucru este ceva la care Jung s-a gândit îndelung şi l-a explorat cu ajutorul unui
simbol religios, în special mandala hindusă… dar divaghez.
Aşadar, aceasta e conexiunea religioasă. În regulă, recunoaşte:
încerci, în mod secret, să faci prozelitism pentru hinduism.
Nu, asta-i o prostie. Nu ştiu nimic despre hinduism, în afară de ce-am citit
în câteva cărţi. Şi, oricum, nu sunt hinduistă.
Nu?
Nu.
Dar ai pomenit de influenţa hinduistă în trilogia Inheritance.
Mda, şi de zoroastrism, de mitologia greco-romană şi nordică, de
legendele amerindienilor, de spiritele loa din credinţele voodoo şi de Sfânta
Treime creştină. Întotdeauna găsesc interesant cum iau oamenii câte un
articol din lista cu influenţe pentru a-l pune sub lupă. Am oferit o listă pentru
că totul contează.
La naiba!
Asta nu-i o întrebare.
Bine, atunci faci prozelitism pentru ceva? Pentru că tot continui să
explorezi religia în scrierile tale, iar asta trebuie să însemne ceva.
Păi, eu mă consider agnostică, nu în sensul că mă îndoiesc de existenţa lui
Dumnezeu, ci pentru că mă îndoiesc de capacitatea oricărei religii omeneşti
de a cuprinde divinitatea. Mai precis, cred că religia singură nu este suficientă
pentru a cuprinde divinul. Religia este un ghid la-ndemână pentru viaţă,
presupunând că încă mai trăieşti într-o societate care exista în momentul
înfiinţării religiei respective. Este folositoare pentru unificarea şi motivarea
unei populaţii. Însă ca să ne descifrăm pe noi înşine şi universul, trebuie să
explorăm şi alte şcoli de gândire, complexitatea conştientului omenesc,
limitele ştiinţei şi altele. Cred că va trebui, în cele din urmă, să interacţionăm
cu alte entităţi inteligente şi să schimbăm idei. Şi va trebui să fim
circumspecţi în ceea ce priveşte metodele prin care le permitem altora să
gândească şi să înveţe despre noi, pentru că chestia asta se poate întoarce
împotriva noastră. Aşa că dacă există vreo temă religioasă în opera mea,
atunci asta-i.
Poftim?
Uite ce-i, tu doar notează.
OK, dar… Ina-Karekh, „tărâmul viselor“ gujaareean. Asta vrea să
reprezinte raiul creştin? Iar tărâmul umbrelor, iadul?
Nu. Ina-Karekh se bazează pe subconştientul colectiv al lui Jung. Iar
metoda de a pătrunde acolo îşi trage obârşia din credinţa egipteană –
separarea ka-ului, energia vie a sufletului, de ba, forma fizică a sufletului,
unde ka se află în diferite organe şi există de sine stătător şi poate avea
probleme călătorind în alte planuri ale existenţei…
Mda, mă rog, hai să ajungem la ceva mai apetisant. Colectorii sunt
cu toţii gay, nu? Sunt cu totul gay.
Nu există niciun „gay“ în Gujaareh. În societatea gujaareeană, oamenii
iubesc pe cine vor. Dar dacă folosim etichetele moderne americane pentru
oricare din ei, Nijiri ar fi gay.
Iar restul?
Sunt mai greu de categorisit. Majoritatea gujaareenilor sunt oportunişti:
s-ar da în bărci cu oricine le place, aşa că i-am putea considera bisexuali. Însă
eticheta nu li s-ar prea potrivi, pentru că a fi bisexual înseamnă ceva mai mult
decât sexul persoanei cu cine te culci. Oricum, Ehiru era heterosexual înainte
de a deveni Colector, asta îl schimbă în mai multe feluri, nu numai pe plan
spiritual. După cum stau lucrurile, Colectorii sunt mai degrabă asexuali.
Toţi cei din cărţile astea sunt africani?
Nu. Ăla nu e Pământul. Nu există Africa.
Ştii la ce mă refer. Sunt cu toţii negri?
Unii da. Alţii sunt roşietici sau galbeni-maronii, iar alţii sunt bronzaţi cu
pistrui, iar unii sunt prea albi ca să îndrăznească să vadă lumina Soarelui. Ştiu
ce vrei să spui, totuşi. Gujaarehul este modelat după Egiptul antic. (Iar Kisua
este modelată după Nubia antică.) Egiptul, în pofida celor incluse în
manualul meu de geografie de la gimnaziu, se găseşte în Africa, adică
populaţia sa este africană. Însă „africanii“ nu au un aspect standard, după
cum nici „asiaticii“ sau „europenii“ n-au. De asemenea, Egiptul în zilele sale
de glorie reprezenta inima comerţului în acea regiune. Negustori din locuri
ce aveau să se numească ulterior China, Imperiul Persan, Grecia, Imperiul
Roman, Imperiul Malian, vikingii, nubienii, cu toţii au trecut prin porturile
egiptene. Tot ceea ce ştim despre vechiul Egipt, de la studiile genetice
moderne ale mumiilor, la studiul artei, sugerează că era o societate
multiculturală, poliglotă, multirasială. Aşa că asta am încercat să descriu aici.
Ai fi putut plasa povestea într-un cadru al Europei medievale.
Aceasta nu-i o întrebare şi nu, n-aş fi putut-o face. Pentru că un lucru este
clar, sistemul magic îşi are originea în ştiinţa şi medicina Egiptului antic, iar
medicina din Europa medievală era o cu totul altă mâncare de peşte…
DE CE URĂŞTI EUROPA MEDIEVALĂ?
Of, poţi să te calmezi? Trebuie să ne menţinem tensiunea la un nivel
sănătos.
Urâcioaso.
(Oftat) Uite ce-i, n-am nicio problemă cu Europa medievală. Am o
problemă cu fetişizarea Europei medievale din fantasy-ul de azi, asta-i
altceva. Atât de mulţi autori şi fani de fantasy simplifică structura socială a
perioadei, diminuează interacţiunile culturale, tratează conflictele simplist
în comparaţie cu realitatea deosebit de complicată a acelor vremuri. Ei nu se
axează pe Europa medievală, ci compun un fel de Fantezie Simplistă a
Insulelor Britanice Plină de Tipi cu Spade Şi Cam Atât. Nu întreaga operă
fantasy europeană se reduce la asta, desigur, dar există destulă, ca s-o spunem
pe-a dreaptă, aşa că m-au îndepărtat de acest cadru. Aş putea să mă ocup şi
eu de o viziune nesimplificată a Europei medievale, într-o bună zi… dar
sinceră să fiu, mă cam îndoiesc. Mi-a plăcut provocarea adusă de scrierea
cărţilor din seria Dreamblood, însă am descoperit că prefer să-mi creez
propriile mele lumi în loc să emulez realitatea. Construirea de lumi de la
temelie este mai uşoară.
Dacă ţi-a plăcut să scrii cărţile din seria Dreamblood atât de mult,
de ce există numai două?
S-ar putea să fie mai multe. Am multe poveşti despre Luna Visătoare în
mintea mea. Dar am mai multe idei decât timp să le scriu, din păcate.
Asta pentru că eşti leneşă şi dezorganizată şi nu eşti disciplinată…
PLEOSC.
Eşti atât de rea.
Ai terminat acum?
În regulă, ultima întrebare. Ai vreun gigant gazos în buzunar sau
eşti doar bucuroasă să mă vezi? Nu mă lovi iarăşi!
…Da, Luna Visătoare este un gigant gazos. Lumea Lunii Visătoare este una
dintre lunile sale, Luna Deşteptată este alta. Gujaareenii sunt conştienţi de
asta, iar astronomia lor este la fel de dezvoltată precum cea a Egiptului antic,
însă obiceiul de a se referi la Visătoare ca la o lună este ceva ce a precedat
aceste descoperiri, după cât se pare. De fapt, am încercat să învăţ puţină
astrofizică, fapt pentru care le mulţumesc instructorilor mei şi colegilor de
curs de la atelierul NASA de astronomie pentru autorii de science-
fiction/fantasy şi alţi tipi creativi, la care am avut privilegiul de a participa în
2009. Nu prea multe lucruri de acolo se regăsesc în duologie – poate că într-
o bună zi se vor regăsi, dacă voi scrie o poveste despre Învăţători – însă a fost
distractiv să mă joc cu asta. Orice erori vor fi fost sunt ale mele.
Nu te-am întrebat nimic din astea. Ţie doar îţi place să te asculţi
vorbind, nu?
O… Asta-i tot. Am terminat.
Eşti un dezastru ca subiect de interviu, ştii asta, nu? Hei, asta-i o
întrebare!
Stai, chiar ai terminat? Hai, te rog. N-ai haz. Vino înapooooooi…
 Privind retrospectiv, nu cred că mi-a plăcut să fiu cea care-a făcut
interviul. Ah, în fine. Pace vouă, tuturor.