Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat
Tradiționalismul este un curent literar apărut la începutul secolului al XX-lea și dezvoltat de-a
lungul perioadei interbelice, care promovează tradiția și apără valorile arhaice de pericolul
degradării în contact cu tendințele și valorile moderne. Acesta susține convingerea că literatura
trebuie să exprime specificul național localizat în lumea rurală, dorința conservării factorului
autohton fiind specificată prin ideea că satul tradițional este un reflex al sufletului etnic producător
de cultură și civilizații proprii și refractar la imitația culturii occidentale. Poate fi privit așadar, în
perfectă opoziție cu modernismul, pe care îl vede decadent, ca pe un import cultural neasimilat.
Fără a fi o mișcare unitară, tradiționalismul s-a concretizat în perioada premergătoare Primului
Război Mondial prin trei grupări literare. Cea dintâi s-a format în jurul revistei bucureștene
„Sămănătorul” (1901-1910), de la care își ia și numele de „sămănătorism”. Cea de-a doua
grupare s-a realizat în jurul revistei „Viața românească”, mișcarea numindu-se „poporanism”.
Ultima grupare tradiționalistă se organizează în perioada interbelică în jurul revistei „Gândirea”
(1921-1944), de la care mișcarea ia numele de „gândirism”.
Poet prin excelență livresc, Ion Pillat este autorul unei opere ce poate fi împărțită în trei etape:
etapa parnasian-simbolistă, etapa tradiționalistă (marcată de apariția volumului „Pe Argeș în sus”)
și etapa clasicizantă.
Considerată de către critica literară o capodoperă a liricii românești, reprezentativă pentru creația
artistică a lui Ion Pillat și specifică etapei tradiționaliste, poezia „ Aci sosi pe vremuri” apare pentru
prima dată în volumul „Grădina dintre ziduri” pentru ca, ulterior, să fie inclusă înspre finalul
volumului „Pe Argeș în sus”, dându-i astfel o încadrare mai potrivită. Acesta cuprinde ciclurile
„Florica”, „Trecutul viu” și „Bătrânii”. Poemele aparțin în majoritate „pastelului psihologic” (Ion
Pop), redescoperirea sinelui bizuindu-se pe valorificarea estetică a amintirii. Într-o conferință
ținută la Facultatea de Litere din București, Ion Pillat mărturisea: „ în ce privește poezia și
structura mea sufletească, rolul amintirilor, experiențelor și influențelor din copilarie și chiar
adolescență, îmi pare capital.” Recuperarea trecutului nu se face, însă, doar în numele
paradisului pierdut al copilăriei, limitat și afectiv. Întoarcerile poetului tentează, deopotrivă, cu
întâlnirea unui timp mitic, al „rădăcinilor” și cu respectarea tradiției celei „vii”.
Poezia este străbătută de motivul tradiționalist al „amintirii”, memoria reconstituind reperele
pierdute ale trecutului, originile ființei. Prin amintire, sunt recuperate imaginea paradisiacă a
copilăriei și cea a casei părintești, pe fundalul mai larg al satului natal, mediu securizant,
protector. Elementul modern al textului este discursul mediativ, natura fiind nu doar un cadru, ci și
un pretext pentru a formula idei filozofice asupra trecerii timpului, eternitatea naturii și fragilitatea
naturii umane. Tematica poeziei reunește întreaga recuzită a tradiționalismului: relația trecut-
prezent, imaginea patriarhală a satului, „casa amintirii”. Textul este și un „poem al timpului și al
spațiului natal”. Poetul însuși le menționează în „Mărturisiri”: ”Toata poezia mea poate fi redusă,
în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne același și la presimțirea timpului care fuge
mereu.”. Mesajul poeziei este transpus în două dintre imaginile cu valoare emblematică: „casa
amintirii” și „turnul”. Prima reprezintă un motiv central în text și apare în incipitul format din
primele cinci versuri. Este răvășită de timp și ascunsă printre plopii îmbătrâniți. Deși desfigurată
de forța devastatoare a timpului, casa amintirii favorizează legătura dintre prezent și trecut, fiind
un reper statornic, chiar dacă mai există doar în amintire: „La casa amintirii cu-obloane şi
pridvor,/Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.” Folosirea perfectului simplu „Aci sosi pe vremuri”
se explică prin intenția evocării, a reînvierii unor imagini din trecut. Motivul clopotului apare în cel
de-al optsprezecelea vers al textului, care este un refren tragic, dual, al nunții și morții, ce
exprimă trecerea timpului, precum și legătura dintre generații.
Compozițional, cele optsprezece distihuri și trei monoversuri formează cinci secvențe inegale.
Prima secvență aduce în prezent reperele pierdute ale copilăriei și ale sufletului, imprimate în
„casa amintirii cu-obloane și pridvor”, iar a doua secventă (povestea din trecut a bunicilor) reia
titlul și îl completează. Titlul, în sens denotativ, este o propoziție cu subiect subînțeles. Verbul la
perfectul simplu „sosi” este încadrat de un adverb de loc „aci” și o locuțiune adverbial de timp „pe
vremuri”. În sens conotativ, titlul fixează coordonatele spațio-temporale ale „casei amintirii”; este
reluat și completat în cel de-al șaselea vers cu imaginea bunicii Calyopi. Secvența reconstituie
scena melancolică a întâlnirii bunicilor, în vremea tinereții lor, într-un cadru bucolic( lanuri de
secară, câmpia strălucind sub lună, berzele), și romantic, de visare. Priviți din prezent, par
personaje de basm, pe care nu îi sperie timpul: „Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână…”.
Povestea lor se exprima în versurile lui Lamartine ( poemul „Le lac”) și ale lui I. Heliade
Rădulescu (prelucrarea mitului erotic al Zburătorului), poeți romantici ai iubirii. Ultimul vers al
secvenței tulbură visul și frumoasa imagine a trecutului, fiind o revenire in prezent: „De mult e
mort bunicul, bunica e bătrână...”. A treia secvență cuprinde patru versuri și este un pasaj
intermediar, o meditație elegiacă. Deși recuperat parțial, timpul nu poate fi învins, efectul tragic al
trecerii acestuia fiind înstrăinarea de sine: „Te vezi aievea doar în ştersele portrete.”. Penultima
secvență prezintă paralela dintre doua veacuri, căci poveștii de dragoste dintre bunic și bunică i
se atribuie idila dintre eul liric și iubită: „ Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu”. Finalul, un distih și
un monovers cu rol de refren, întărește similitudinea dintre cele două generații. Versul-refren
închide universul textului, clopotul fiind o sugestie a destinelor paralele și repetabile, aflate sub
influența efemerității. Clopotul bate clipa fericită, prevestind și nefericirea viitoare și subliniind
faptul că iubirea, oricât de înălțătoare, nu poate să-i salveze pe oameni de povara timpului.
Astfel, poezia „ Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat ilustrează toate caracteristicile direcției
tradiționaliste interbelice, prezentând tema trecerii timpului într-o formă versificată clasică,
rafinată de alegere distihului și introducerea refrenului. Structura viziunii poetice intr-o formă
clasică reprezintă o modalitate de a elogia trecutul, pentru a evada din demonia timpului modern:
„Fuga timpului capătă un reper existential foarte propriu și cât se poate de concret; în egală
măsură este traită sub semnul tradiției, deci ca o dimensiune sufletească generală.”. (Ovid
Crohmălniceanu)