Sunteți pe pagina 1din 4

O nouă amenințare asupra dreptului la tăcere.

Neuroștiința în detectarea minciunii

De-a lungul istoriei ca o opoziţie a dreptului persoanei la tăcere şi de a nu se autoincrimina au stat


mecanismele de constrângere sau chiar tortura. Însă odată cu evoluţia societăţii, au evoluat şi mijloacele
de cercetare penală şi astfel, au apărut noi ameninţări asupra garantării dreptului la tăcere în materie
procesual penală.

Deşi în România discuţiile în ceea ce priveşte dreptul la tăcere sunt mult mai primitive, în alte zone din
lume dezbaterile în ceea ce priveşte noile ameninţări asupra dreptului la tăcere sunt mult mai evoluate.

O nouă ameninţare, în continuă dezvoltare se bazează pe folosirea neuroştiinței de către organele de


urmărire penală pentru a obţine informaţii de la persoană acuzată, în vederea aflării adevărului[1].

Deşi în România nu a fost dezbătută această metodă de cercetare penală, ea a fost folosită în India încă
din anul 2003. Trebuie menţionat şi faptul că India recunoaşte dreptul la tăcere. Art. 20 alin. (3) din
Constituţia Indiei prevede că „nicio persoană acuzată de orice infracţiune nu poate fi obligată să fie
martor împotriva ei”[2]. În două zone din India, Maharashtra şi Gujarat, au fost înfiinţate laboratoare de
neuroştiinţă pentru detectarea minciunii pentru a veni în sprijinul organelor de urmărire penală.

Aceste metode sunt mult mai avansate decât metodele clasice de detectare a minciunii, cum ar fi spre
exemplu poligraful, întrucât măsoară reacţiile interne ale persoanei, reacții ce nu pot fi controlate, astfel
posibilitatea de a comite erori fiind exclusă.

În prezent există trei tipuri de analiză neuroştiinţifică pentru detectarea minciunii, cum ar fi Brain
Fingerprinting (amprenta creierului), Funcţional Magnetic Resonance Imaging (fMRI) şi BEOS (Oscilaţia
electrică a creierului).

Prima, Brain Fingerprinting, a fost descoperită la finalul anilor 80 şi se bazează pe teoria conform căreia
valurile creierului se schimbă când oamenii recunosc lucruri familiare[3]. Astfel se examinează şi
înregistrează undele electrice emise de creier produse în urma unui eveniment exterior. Testul constă în
prezentarea subiectului, care este analizat cu un aparat specializat, unor imagini care au legătură cu
infracţiunea sau sunt probe ale infracţiunii. Acest test a rămas consacrat şi în jurisprudenţa instanţelor
din State Unite ale Americii, în cauzele Harrington vs Iowa[4] şi Slaughter vs Oklahoma[5]. În cauza
Harrington, inculpatul a făcut apel după ce a fost acuzat pentru crimă, aducând ca probă acest test, din
care reieşea că acesta nu cunoştea nimic despre crima comisă, proba având o însemnătate majoră
pentru eliberarea ulterioară a condamatului.

A doua metodă, fMRI, a fost dezvoltată în anul 2001 la Universitatea din Pennsylvania. Se bazează pe
măsurarea frecvenţelor radio emise de protonii din atomii creierului, când protonii sunt într-un câmp
magnetic puternic. Testul se referă la poziţionarea subiectului pe un pat în mijlocul maşinii fMRI şi la fel
îi sunt adresate întrebări în legătură cu crima, în timp ce creierul acestuia este scanat, după care se vor
trage concluziile asupra adevărului vinovăţiei sale (rata acestuia de succes este între 86% şi 93%). Un
dezavantaj îl reprezintă însă costul unei astfel de maşinării şi anume 3 milioane de dolari[6]. Acest test
este folosit în S.U.A. în procedurile civile, precum Entertainmnet Software Assosciation v. Blagojevich[7].

A treia metodă de testare este BEOS. Acest test seamănă cu primul, însă în timpul testului subiectul
poartă o cască specială prin care se măsoară undele creierului şi îi sunt puse întrebări. În tot acest timp
subiectul rămâne tăcut, acest test fiind considerat de către specialişti cel mai eficient test. Este folosit în
India în mod frecvent şi în trei cazuri de crimă a fost admis că probă principală a acuzării[8].
Ceea ce este periculos în protecţia dreptului la tăcere aşa cum este el recunoscut, este faptul că în multe
legislaţii, acuzatul are un drept la tăcere, însă nu are un drept de a refuza anumite probe biologice, cum
ar fi cazul acestei probe în analiza neuroinformatiilor acuzatului.

Privind dincolo de toate aceste aspecte, dreptul la tăcere este un drept fundamental pentru înfăptuirea
justiţiei în mod eficient. Aceste mijloace încalcă vădit dreptul la tăcere, deoarece nu se poate vorbi în
cazul acestor teste despre caracterul voluntar al declaraţiei şi al oferirii de informaţii. Datorită acestor
considerente ar trebui analizate pe larg implicaţiile acestor metode de obţinere de probe, în respectarea
garanţiilor procesuale şi a dreptului la un proces echitabil.

Opinii

Citiri: 4.720

1 comentariu |

Print Friendly, PDF & Email

O nouă amenințare asupra dreptului la tăcere. Neuroștiința în detectarea minciunii

12.01.2018 | Adrian ŞANDRU

LinkedInFacebookFacebook MessengerWhatsApp

Adrian Șandru

Adrian Șandru

De-a lungul istoriei ca o opoziţie a dreptului persoanei la tăcere şi de a nu se autoincrimina au stat


mecanismele de constrângere sau chiar tortura. Însă odată cu evoluţia societăţii, au evoluat şi mijloacele
de cercetare penală şi astfel, au apărut noi ameninţări asupra garantării dreptului la tăcere în materie
procesual penală.

Deşi în România discuţiile în ceea ce priveşte dreptul la tăcere sunt mult mai primitive, în alte zone din
lume dezbaterile în ceea ce priveşte noile ameninţări asupra dreptului la tăcere sunt mult mai evoluate.

O nouă ameninţare, în continuă dezvoltare se bazează pe folosirea neuroştiinței de către organele de


urmărire penală pentru a obţine informaţii de la persoană acuzată, în vederea aflării adevărului[1].

Deşi în România nu a fost dezbătută această metodă de cercetare penală, ea a fost folosită în India încă
din anul 2003. Trebuie menţionat şi faptul că India recunoaşte dreptul la tăcere. Art. 20 alin. (3) din
Constituţia Indiei prevede că „nicio persoană acuzată de orice infracţiune nu poate fi obligată să fie
martor împotriva ei”[2]. În două zone din India, Maharashtra şi Gujarat, au fost înfiinţate laboratoare de
neuroştiinţă pentru detectarea minciunii pentru a veni în sprijinul organelor de urmărire penală.
Aceste metode sunt mult mai avansate decât metodele clasice de detectare a minciunii, cum ar fi spre
exemplu poligraful, întrucât măsoară reacţiile interne ale persoanei, reacții ce nu pot fi controlate, astfel
posibilitatea de a comite erori fiind exclusă.

În prezent există trei tipuri de analiză neuroştiinţifică pentru detectarea minciunii, cum ar fi Brain
Fingerprinting (amprenta creierului), Funcţional Magnetic Resonance Imaging (fMRI) şi BEOS (Oscilaţia
electrică a creierului).

Prima, Brain Fingerprinting, a fost descoperită la finalul anilor 80 şi se bazează pe teoria conform căreia
valurile creierului se schimbă când oamenii recunosc lucruri familiare[3]. Astfel se examinează şi
înregistrează undele electrice emise de creier produse în urma unui eveniment exterior. Testul constă în
prezentarea subiectului, care este analizat cu un aparat specializat, unor imagini care au legătură cu
infracţiunea sau sunt probe ale infracţiunii. Acest test a rămas consacrat şi în jurisprudenţa instanţelor
din State Unite ale Americii, în cauzele Harrington vs Iowa[4] şi Slaughter vs Oklahoma[5]. În cauza
Harrington, inculpatul a făcut apel după ce a fost acuzat pentru crimă, aducând ca probă acest test, din
care reieşea că acesta nu cunoştea nimic despre crima comisă, proba având o însemnătate majoră
pentru eliberarea ulterioară a condamatului.

A doua metodă, fMRI, a fost dezvoltată în anul 2001 la Universitatea din Pennsylvania. Se bazează pe
măsurarea frecvenţelor radio emise de protonii din atomii creierului, când protonii sunt într-un câmp
magnetic puternic. Testul se referă la poziţionarea subiectului pe un pat în mijlocul maşinii fMRI şi la fel
îi sunt adresate întrebări în legătură cu crima, în timp ce creierul acestuia este scanat, după care se vor
trage concluziile asupra adevărului vinovăţiei sale (rata acestuia de succes este între 86% şi 93%). Un
dezavantaj îl reprezintă însă costul unei astfel de maşinării şi anume 3 milioane de dolari[6]. Acest test
este folosit în S.U.A. în procedurile civile, precum Entertainmnet Software Assosciation v. Blagojevich[7].

A treia metodă de testare este BEOS. Acest test seamănă cu primul, însă în timpul testului subiectul
poartă o cască specială prin care se măsoară undele creierului şi îi sunt puse întrebări. În tot acest timp
subiectul rămâne tăcut, acest test fiind considerat de către specialişti cel mai eficient test. Este folosit în
India în mod frecvent şi în trei cazuri de crimă a fost admis că probă principală a acuzării[8].

Ceea ce este periculos în protecţia dreptului la tăcere aşa cum este el recunoscut, este faptul că în multe
legislaţii, acuzatul are un drept la tăcere, însă nu are un drept de a refuza anumite probe biologice, cum
ar fi cazul acestei probe în analiza neuroinformatiilor acuzatului.

Privind dincolo de toate aceste aspecte, dreptul la tăcere este un drept fundamental pentru înfăptuirea
justiţiei în mod eficient. Aceste mijloace încalcă vădit dreptul la tăcere, deoarece nu se poate vorbi în
cazul acestor teste despre caracterul voluntar al declaraţiei şi al oferirii de informaţii. Datorită acestor
considerente ar trebui analizate pe larg implicaţiile acestor metode de obţinere de probe, în respectarea
garanţiilor procesuale şi a dreptului la un proces echitabil.

[1] Erin B. Pulice THE RIGHT TO SILENCE AT RISK: NEUROSCIENCE-BASED LIE DETECTION IN THE UNITED
KINGDOM, INDIA, AND THE UNITED STATES, 2010, George Washington International Law Review, pag.
867.

[2] Constituia Indiei art. 20.

[3] Jeffrey Rosen, The brain on the Stand, N.Y. Times Magazine, 11.03.2007.

[4] Harrington v State, Iowa 2003.

[5] Slaughter v State, Okla. Crim. App. 2005.

[6] Margaret Talbot , Duped: Can Brain Scans Undercover Lies ? THE NEW YORKER, 20.07.2007

[7] Entm’t Software Ass’n v. Blagojevch, 2005.

[8] Anad GiridHaradas, India’s Use of Brain Scans in Courts Dismay Critics, N.Y. Times, 15 Sept 2008.