Milca Ionica-Lidia, grupa 6

Camil Petrescu și romanul său

Dacă pentru romancierii tradiţionali modalitatea interogaţiei psihologice însemna exteriorizarea unei
dimensiuni umane obscure, modernii realizează o schimbare radicală de perspectivă, debarasându-se de
artificiile specifice secolului al XIX-lea. Scopul acestora nu mai este de a oferi „verosimilităţi”, ci de a reda
fapte trăite, surprinse în derulare. Romanul modern nu mai prezintă documente despre realitatea umană, ci se
vrea el însuşi un document.
În "Destinul lui Marcel Proust", suită de glose scrise în 1932, autorul "Patului lui Procust", îşi
mărturisea preferinţa pentru marele romancier francez, a cărui contribuţie era considerată la fel de importantă
ca cea realizată odinioară de un alt „deschizător de eră nouă” – Balzac, deoarece deschidea o nouă direcţie în
literatură. Admiraţia lui Camil Petrescu pentru romanul lui Proust vine şi din faptul că acesta a realizat o
corelaţie între ştiinţa şi filozofia epocii sale şi literatura pe care a practicat-o: „Cred, cu adâncă înţelegere a
faptului, scrie Camil Petrescu, că peste un veac, două, dintre toţi romancierii de până acum, cu menţiune, cu
simplă menţiune, pentru Balzac, Stendhal şi Tolstoi, poate încă Thomas Mann, nu va dăinui decât Marcel
Proust.” (Teze şi antiteze).
Romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" a lui Camil Petrescu se încadrează în
perioada interbelică, în tipul de roman de analiză cultivat în epocă de Hortensia Papadat Bengescu, Anton
Holban, Mircea Eliade, Mihail Sebastian; roman în care accentul cade pe tehnici ale analizei psihologice şi
pe o perspectivă narativă subiectivă, pe descrierea stărilor sufleteşti, a problemelor de conştiinţă sau chiar a
zonelor obscure ale subconştientului. Romanul modern de tip subiectiv ( proustian) promovat de Camil
Petrescu este un roman de analiză psihologică, redactat la persoana I, ce impune un nou univers epic şi un
nou tip de personaj, o conştiinţă lucidă, analitică, intelectualul, inadaptatul superior. Romanul se încadrează
în tipul de roman psihologic prin:
• Temă,
• Conflict ( interior),
• Protagonist (o conştiinţă problematizantă)
• Utilizarea unor tehnici moderne ale analizei psihologice
Ca sursă de inspirație la baza romanului a fost o sursă autobiografică, și anume: jurnalul de campanie
al autorului din timpul Primului Război Mondial.
Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamentează
principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană
(europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi principii estetice ca :
• autenticitatea,
• substanţialitatea,
• relativismul,
• şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideilesămănătoriste ale
vremii, care promovau "o duzină de eroi plângăreţi".
Scriitorul cere romanului substanțialitate și autenticitate. Substanțialitatea se realizează prin esențe
concrete, iar autenticitatea reprezintă realitatea filtrată prin propria conștiință. Narațiunea se face la persoana
I, "eu nu pot descrie decât propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I." Timpul este subiectiv (ca la Marcel Proust), iar romanul înseamnă o experiență interioară.
Timpul narațiunii este prezent, adecvat curgerii de gânduri, a memoriei involuntare, al cărei flux impune
digresiunea, abandonarea compoziției clasice și stilul liber, neconvențional. Tipologia umană propusă de
Camil Petrescu este și ea novatoare. Personajele lui Camil Petrescu sunt fie pline de prejudecăți, incapabile
de afectivitate, fie efervescente, cu o spontaneitate maximă a reacțiilor. El fixează intelectualul lucid, însetat
de adevăr și absolut, într-un cadru existențial obiectiv.
Pluriperspectivismul, un alt element care stă la baza concepției lui Camil Petrescu despre roman, reiese
din multitudinea punctelor de vedere în jurul aceluiași obiect, concept, norme morale. Scriitorul se declară
împotriva scrisului frumos de unde reiese anticalofilismul, preferând și susținând formula literară a
jurnalului, a confesiunii, ce se notează precis, exact, „ca într-un proces verbal”. Temele sunt, după cum arată
segmentarea din titlu, iubirea și războiul, cele două părți ale romanului fiind unite de o conștiință dilematică,
de tipul intelectualului însetat de adevăr.
Așa cum se vede după titlu și având în vedere critica în momentul apariției cărții; s-a spus că este vorba
despre două romane: un roman al geloziei și un roman al războiului. De fapt, este vorba de un singur roman,
în sensul că personajul principal, Ștefan Gheorghidiu, este cel care face legătură dintre cele două romane.
Mai există un artificiu de construcție și anume, discuția de la popota ofițerilor.
În volumul „Teze și antiteze”, în articolul intitulat „Noua structură și opera lui Marcel Proust”, Camil
Petrescu își exprimă părerea în legătură cu creația literară, dorind să aducă ceva nou în literatura română,
ceva care să îi confere un statut de autenticitate, de originalitate, preluând de la Marcel Proust mai multe
elemente.
În concepția lui Camil Petrescu, noul roman trebuie scris prin armonizarea desăvârșită a literaturii cu
filosofia și psihologia epocii, întrucat actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire și nu de
invenție: „nu putem cunoaște nimic absolut, decât răsfrângându-ne în noi înșine.” Personajele lui Camil
Petrescu au ca trăsătură dominantă luciditatea, acestea fiind, în special, intelectuali analitici și
autointrospectivi, hipersensibili, intransigenți și inflexibili moral. Luciditatea „nu omoară voluptatea reală, ci
o sporește”, „câtă luciditate, atâta conștiință și deci atâta dramă”.
Ideea literară este adoptată de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust, iar între personajele
lui Camil Petrescu și cele ale lui Stendhal se poate constata o apropiere, din punctul de vedere al înzestrării
acestora cu energie, forță interioară și loialitate: „A trăi, în sensul de a simți că trăiești, înseamnă a încerca
senzații puternice”.