Sunteți pe pagina 1din 6

UNIVERSITATEA ”EFTIMIE MURGU” DIN REȘIȚA

FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE


SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Dăscăleanu Roxana 1

CARACTERISTICILE STRUCTURII DE PERSONALITATE A


ADULTULUI

REZUMAT
Personalitatea umană este cercetată de mai multe ştiinţe, deoarece simpla lor evoluţie atinge un moment în
care extinderea spre uman este obligatorie. Personalitatea adultului poate fi analizată prin cinci factori care
captează aproape tot ce se înțelege prin personalitate – trăsături care sunt menționate ca Big Five: extraversia,
agreabilitate, conștiinciozitatea, stabilitatea emoțională, intelectul. Teoria lui K. Horney pune în central structurii
personalității tendința spre securitate și spre satisfacție, parțial înnăscute, parțial dobândite. Putem caracteriza
personalitatea adultului prin tendințele comportamentului interpersonal, Adler consideră că la baza dezvoltării
personalității se află tendința omului de a obține superioritatea, scop aflat în opoziție cu sentimentul de comuniune
socială.

CUVINTE CHEIE: personalitate, adult, trăsături, structură, tendințe.

Introducere
În viața de zi cu zi de multe ori sunt folosiți termenii de persoana si personalitate, sensul
comun al acestuia din urmă fiind o însușire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar
utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalității.
Se pune întrebarea „Ce este personalitatea?”. În opinia lui P. Fraisse istoria psihologiei,
între anumite limite, se confunda cu istoria răspunsurilor la aceasta întrebare fundamentală.
Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.
Persoana înseamnă individul uman concret, în cazul nostru, adultul. Personalitatea însă,
este o construcție teoretică elaborată de psihologie, în scopul înțelegerii și explicării
modalităților de ființare și funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl
numim persoană umană. Orice comportament și orice gândire sunt caracteristice persoanei și
sunt unice pentru aceasta.
Psihologia studiază omul, iar omul nu poate fi studiat distinct de personalitate, ca și
concept personalitatea este cel mai complex obiect de studiu al psihologiei. Conceptul de
personalitate a fost descoperit și utilizat încă din antichitate, însă nimeni nu s-a ocupat de
definirea sa, cel puțin nu de definirea și importanța pe care o are în zilele noastre.
Personalitatea apare încă din momentul nașterii evoluând pe tot parcursul vieții, și așa
cum afirma Fromm, personalitate se poate modela datorită calităților psihologice pe care
indivizii le posedă dar și datorită societății, iar ca aceștia să fie adulți sănătoși și să își atingă
potențialul maxim, personalitatea lor trebuie să fie modelată încă din copilărie, cu alte cuvinte
copilăria sau primii ani din viață sunt temelia unei personalități armonioase și fericite a viitorului
adult. Prin urmare, ansamblul experiențelor sociale dar și interacțiunile cu familia determină
natura personalității adultului.

Cuprins
Personalitatea a cunoscut numeroase definiții de-a lungul timpului. Conform Marelui
Dicționar al Psihologiei, personalitatea este „un ansamblu de caracteristici afective, emoționale,

1
Dăscăleanu Roxana, Facultatea de Științe Sociale, Universitatea „Eftimie Murgu” din Reșița, AS-I
(roxy_rox48@yahoo.com)
1
UNIVERSITATEA ”EFTIMIE MURGU” DIN REȘIȚA
FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

dinamice, relativ stabile și generale, ale felului de a fi ale unei persoane în modul în care
reacționează la anumite situații în care se găsește.” (Larousse, 2006, p.892).
„Personalitatea este o construcție elaborată de psihologie în scopul înțelegerii și explicării
- la nivelul teoriei științifice – a modalității de ființare și funcționare ce caracterizează
organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană.” (I. Dafinoiu, 2002, p.32).
„Reprezintă modul specific de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi psihosociale
ale persoanei. Este o sinteză (unitate) bio-psiho-socio-istorică şi culturală, care asigură adaptarea
originală a individului la condiţiile mediului natural şi mai ales, social. Are caracterul unei
structuri vectorizată axiologic şi teleologic, trinomul valori – atitudini – idealuri fiind principalul
nucleu funcţional care mediază elaborarea conduitelor sociale.” (M. C. Țuțu, 2007, p.23).
Tinereţea sau perioada adultă timpurie (20–30 ani): este stadiul în care cei mai mulţi
adulţi se angajează într-o relaţie stabilă, bazată pe dragoste şi intimitate, în timp ce alte persoane
dezvoltă mai degrabă sentimente de izolare.
Vârsta adultă mijlocie (30–60 ani): este stadiul în care majoritatea adulţilor se angajează
într-o activitate productivă, valorizată şi utilă din punct de vedere social (incluzând aici grija
pentru proprii copii şi preocuparea pentru alţi membri ai societăţii); în cazul unei rezolvării
negative ale acestei crize, persoana stagnează şi devine centrată pe sine. Erikson descrie aceste
două extreme ca generativitate şi stagnare, unde generativitatea se referă la “interesul pentru a
crea şi a păstori următoarea generaţie” (Erikson, 1959, p.97).
În faza maturizării de peste 20 de ani valoarea de sine, demnitatea sinelui îi face pe tineri
capabili de a juca roluri multiple. Se dezvoltă un ego şi un sine puternice. Adultul este capabil
acum de o dragoste matură, deplină, adevărată, până la capăt. Dragostea este un proces în care
fiinţa umană angajată se prinde cu întreaga viaţă. Starea matură a acestei perioade este numită de
Erikson capacitate de a genera. Individul care atinge această maturitate poate genera: muncă,
experienţa dragostei, trăind satisfacţia eforturilor împlinite. Munca îi dă încredere în sine,
sentimentul importanţei şi al priceperii.
Heath (1983) defineşte maturitatea prin cinci caracteristici. Ea se câştigă prin:
 creşterea capacităţii de simbolizare şi a abilităţii de a-ţi înregistra comportamentul
propriu;
 cunoaştere de sine clară;
 conştientizarea şi utilizarea valorilor culturale ;
 capacitatea de a stabili relaţii personale bazate pe deplina conştientizare a celorlalţi;
 perspectivă multilaterală asupra lumii care e integrată într-un sistem de sine autonom şi
stabil.
Maturitatea presupune ca persoana să fi trecut cu bine prin toate stările afective anterioare
(ataşament, detaşare, afiliere, dragoste în grupul de vârstă şi dragoste pentru alte persoane).
Dacă adultul a făcut faţă cu bine stadiilor de dezvoltare emoţională, atunci ajunge să
trăiască o viaţă minunată, sub semnul măreţiei lumii, dăruindu-se şi asumându-si responsabilităţi
faţă de lume şi faţă de sine. Capacitatea de a iubi este o condiţie şi o garanţie pentru capacitatea
de a munci.
Structura personalitãtii include:
 Subsistemul de orientare al personalității (motive, interese, aspirații, înclinații,
convingeri, idealul de viață);
 Subsistemul bioenergetic al personalității - Temperamentul;
 Subsistemul instrumental al personalității - Deprinderi, priceperi, obișnuințe, aptitudini și
capacități, creativitatea și potențialul creativ;
 Subsistemul relațional valoric și de autoreglare – Caracterul.
Conform teoriei lui Freud, personalitatea este împărțită în trei structuri majore:

2
UNIVERSITATEA ”EFTIMIE MURGU” DIN REȘIȚA
FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

• Id-ul (sinele) constituie impusurile noastre biologice, universale care cer satisfacere
imediată. Sinele reprezintă nivelul inconștientului, sediul impulsurilor instinctive, dominate de
principiul plăcerii, al reducerii tensiunii situat în afara raționalului.
• Ego (eul) este partea persoanei care este în contact cu realitatea. Eul este forța
conștientă, organizatoare ce acționează după principiul realității și implică gândire, rațiune. Este
echivalentul preconștientului și se dezvoltă pentru a satisface nevoile sinelui într-un mod
acceptabil social și la fel, acționează pe principiul realității.
• Superego (supraeul) este conştiinţa, id-ul reprezentat în personalitate. Supraeul
reprezintă sistemul normelor social-morale însușite de individ, interiorizate pe bază de
deprinderimorale. Este depozitarul valorilor socio-morale. El indica persoanei ce "ar trebui sau
nu ar trebui" sa faca.
Din numeroasele definiții ale personalității se desprind câteva caracteristici ale acestuia,
care evidențiază faptul că personalitatea este o structură: „Globalitatea - personalitatea unei
persoane este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea și identificarea
ei printre celelalte. Însă nu trebuie să uitam că omul este unic prin fiecare persoană. Coerența -
majoritatea teoriilor admit ideea existenței unei anume organizări și interdependente a
elementelor componente ale personalității. Dar când în comportamentul unei persoane apar acte
neobișnuite ele contravin acestor teorii. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente
juxtapuse, ci un sistem funcțional format din elemente interdependente. Permanența (stabilitatea)
temporal – deși o persoană se transformă, se dezvoltă, ea își pastrează identitatea sa psihică.
Omul are conștiința existenței sale, sentimentul continuității și a identității personale de-a lungul
întregii sale vieți.” (Perron, R.,1985).
Teoria lui Eysenck este că personalitatea poate fi descrisă în trăsături reprezentate ca
factori statistici și definite ca și constructe teoretice bazate pe intercorelații observate la un
număr de răspunsuri habituale diferite. „Axa Introversie-Extraversie arată în ce măsură este
orientată o persoană spre interior și spre sine sau spre exterior și spre lumea externă.” (E. Smith,
B. L. Fredrickson, G. R. Loftus, S. Nolen-Hoeksema, 2005, p.653). În punctul capătului de
introversie al scalei se află indivizi timizi, aceștia tind să se retragă în ei înșiși, iar la capătul
extraversiei se află indivizii sociabili, aceștia preferă să lucreze cu alți oameni și să fie
acompaniați. „Nevrotismul (instabilitate-stabilitate) este dimensiunea emotivității, cu indivizi
capricioși, anxioși, temperamentali, neadaptați, la capătul nevrotic sau instabil, și indivizi calmi,
bine adaptați, la celălalt capăt.” (E. Smith, B. L. Fredrickson, G. R. Loftus, S. Nolen-Hoeksema,
2005, p.653)
Personalitatea adultului poate fi analizată prin cinci factori esențiali, ceea ce reprezintă
modelul de descripție și analiză "Big-five":
 Extraversia - capacitatea de orientare a personalității către exterior, modul de implicare în
acțiune, sociabilitatea persoanei;
 Agreabilitatea - denotă diferențele individuale relevate de interacțiunea socială (prietenie,
plăcere) și se referă îndeosebi la calitățile emoționale ale persoanei și la comportamentele ei
prosociale;
 Conștiinciozitatea - vizează modul concret, caracteristic al individului de a trata sarcinile,
activitățile, problemele care apar în viața lui - cuprinde trăsături cum ar fi ordinea, disciplina,
responsabilitatea socială;
 Stabilitatea emoțională - reprezintă diferențele individuale referitoare la caracteristicile
emoționale ale unei persoane - calm, mulțumit, emotiv, etc - dar și la diferitele dificultăți
emoționale - anxietate, depresie, iritabilitate, etc.;
 Intelectul - cuprinde aspectele funcțiilor intelectuale - creativitate, inventivitate, experiență,
etc.
„În cazul personalității umane identificăm cinci direcții de dezvoltare:

3
UNIVERSITATEA ”EFTIMIE MURGU” DIN REȘIȚA
FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

 Stabilizarea identității eului - sentimentul despre propria persoană este puternic, clar și ferm.
Angajarea intensă în rolurile sociale ajută adultul să-și definească și să-și mențină un simț
stabil al eului.
 Independența relațiilor personale - odată cu stabilizarea eului adultul manifestă interes sporit
pentru alte persoane, devenind capabil să dezvolte prietenii puternice;
 Creșterea intereselor - angajarea constantă în anumite domenii determină satisfacții în
realizarea intereselor (hobby-urile);
 Umanizarea valorilor – conștientizarea aspectelor și consecințelor umane ale valorilor,
precum și al modului în care acestea se aplică în societate;
 Extinderea ocrotirii - se dezvoltă interesul pentru binele celorlalți indivizi, nu numai pentru
cei cunoscuți dar și pentru alți indivizi aflați în suferință.” (G. Albu, 2002, p.98)
La vârsta adultă, principale crize de dezvoltare se definesc în jurul următoarelor diade:
intimitate vs izolare (individul se centrează pe realizările din viaţa sa, pe siguranţă şi pe
dezvoltare interumană); generativitate vs stagnare şi absorbţie de sine (intervine grija faţa de sine
şi faţă de ceilalţi); înţelepciune vs disperare, conflictul care defineşte stadiul terminal, al
batrâneţii. Fiecare dintre aceste stadii este caracterizat printr-o criză specifică a dezvoltării, iar
progresul este determinat de succesul sau insuccesul cu care persoana a reuşit să rezolve criza
caracteristică stadiilor anterioare. Rezolvarea crizei caracteristice fiecărui stadiu de dezvoltare
poate lua o direcţie pozitivă sau negativă.
Teoria lui K. Horney „pune în central structurii personalității tendința spre securitate și
spre satisfacție, parțial înnăscute, parțial dobândite. Presoanele care au întâmpinat dificultăți de
realizare a acestor tendințe experimentează anxietatea fundamental, sentimental de ființa izolată
și neajutorată într-o lume potențial ostilă.” (E.Avram, 2009, p.57). Putem caracteriza
personalitatea adultului prin tendințele comportamentului interpersonal:
 Tendințe spre dominare: stăpânirea și subordonarea celorlalți, impunerea propriilor
puncte de vedere, ignorarea celorlalte puncte de vedere, manifestarea unor
comportamente dure, interacțiuni multiple cu ceilalți membrii;
 Tendințe spre supunere: acceptă, ascultă, suportă și se conformează influenței celorlalți,
se subapreciază, interiorizat, inhibat;
 Tendințe spre sociabilitate: stabilirea rapidă a contactelor umane, afectuos, prietenos,
comunicativ, adaptabil, simpatizat și admirat de ceilalți, creează atmosfera plăcută și
interacțiuni pozitive
 Tendințe spre izolare: se retrage din viața grupului, singuratic, relații puține, tăcut, liniștit,
necomunicativ;
 Tendințe spre conformism: se interiorizează, acceptă și aplică cu strictețe normele
grupului, respectă obiceiurile și tradițiile chiar dacă nu corespund convingerilor sale;
 Tendințe spre nonconformism: nu este de acord cu normele grupului, nu le acceptă și
militează pentru schimbarea lor;
 Tendințe spre activism: se implică cu ușurință în acțiunile societății, participă direct la
realizarea lor dinamic, energic, impulsionează ceilalți membrii;
 Tendințe spre pasivitate: lipsă de inițiativă și interes, este spectator nu actor, renunță ușor;
 Tendințe spre altruism: generos, prietenos cu alții, acționează în favoarea altora;
 Tendințe spre egoism: centrat pe sine, tratează ceilalti membrii prin prisma propriilor
interese și obiective, se supraapreciază;
 Tendințe spre creativitate: promovează noutatea, originalitatea, aduce informații, opinii
noi în grup;
 Tendințe spre noncreativitate: manifestă comportamente obițnuite, nu are contribuții
importante;
 tendinte spre obiectivitate: principial, imparțial, detașat de impresiile deformatoare;
4
UNIVERSITATEA ”EFTIMIE MURGU” DIN REȘIȚA
FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

 Tendințe spre subiectivism: este influențat de propriile convingeri, idei, tentat spre
deformarea realității, are păreri absolutizante:
 Tendințe spre cooperare: colaborează la realizarea sarcinilor, participarea sa potențează
participarea celorlalți, este element de unificare.
 Tendințe spre individualism: acționează singur, cu propriile sale fortț, interesele
personale sunt primordiale, centrat pe realizarea individuală a propriilor sale interese, fără
ajutorul celorlalți.
Teoria lui A.Adler abordează trăsături de personalitate ca forme de manifestare psihică a
omului în încercarea sa de adaptare la sarcinile vieții. „Structura personalității consistă în
principalele tendințe: interesul social, instinctual de putere, tendința către superioritate,
sentimental de inferioritate etc. Procesele personalității sunt organizate în jurul înlocuirii la nivel
inconștienta complexului de inferioritate cu complexul de superioritate.” (E.Avram, 2009, p.51).
Interesul social este o tendință fundamentală a personalității și se referă la gradul de
cooperare pe care îl pot avea oamenii și se manifestă prin plăcerea de a avea relații cu alte
personae. „Nici un om nu se poate dezvolta pe deplin fără a-și cultiva și pune în valoare interesul
social.” (A.Adler, 1996, p.64). Instinctul de putere se referă la modul în care individual încearcă
să obțină superioritatea, țintește spre supremația personală, spre subjugarea celorlalți,
transformarea lor in instrumente pentru satisfacerea propriilor nevoi. Nevoia de putere se poate
asocial și cu nevoia de a obține perfecțiunea. Sentimentul de inferioritate apare atunci când
individual a avut un mediu de viață insuficient dezvoltării instinctului social și satisfacerii
nevoilor sale. Compensarea reprezintă dorința de a depășii problemele, dificultățile, în vederea
depășirii complexului de inferioritate.
„Așadar, în concepția sa, Adler consideră că la baza dezvoltării personalității se află
tendința omului de a obține superioritatea, scop aflat în opoziție cu sentimentul de comuniune
socială. Abordarea alderiană a personalității nu ia în calcul judecățile morale, ci reprezintă o
cunoaștere socială a amodului în care individual uman acționează asupra mediului său și se
raportează la acesta.” (E.Avram, 2009, p.57).
În teoria lui E. Fromm asupra personalității și caracterului moral se îmbină atât
comentariul social și politic, cât și explicarea psihologică și filosofică. El oferă răspunsuri la
problematica evoluției și involuției personalității prin referiri și reflecții la problemele de clasă
socială, educație, vocație, fundal religios și filosofic. „Structura personalității consistă într-o serie
de nevoi și tendințe. Nevoile umane converg în dorința omului de a afla răspunsul la scopul
existenței sale. Nevoile psihologice, diferă de cele biologice, sunt: relaționarea, creativitatea,
înrădăcinarea, sensul identității, orientarea, a înțelege lumea și rolul nostru în ea.” (E. Avram,
2009, p.61).

ÎNCHEIERE
Diversitatea teoriilor asupra personalităţii ne obligă la o clasificare a lor, pentru a le putea
sintetiza, înţelege şi evalua mai uşor. Având în vedere impactul anumitor teorii ale personalităţii,
atât în plan teoretic, cât şi practic, am considerat necesară abordarea unor teorii elaborate de
Freud, Adler, Horney, Fromm şi Eysenck. Mulţimea teoriilor personalităţii nu trebuie să ne mire,
personalitatea umană fiind un fenomen foarte complex. În practică, cercetătorul acceptă una
dintre teorii, combină teoriile între ele sau creează o teorie nouă. În funcţie de gradul lor de
apropiere şi asemănare, teoriile personalităţii au fost integrate în diverse perspective mai
generale de abordare a personalităţii. Considerăm că cea mai adecvată este perspectiva
structural-sistemică, aceasta permiţând surprinderea specificului calitativ al integralităţii şi
emergenţei globale, supraordonate a personalităţii.

5
UNIVERSITATEA ”EFTIMIE MURGU” DIN REȘIȚA
FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

BIBLIOGRAFIE
Adler, A., (1996), Cunoașterea omului, Editura Iri, București
Avram, E., (2009), Psihologia personalității, Editura Universală, București
Dafinoiu, I., (2002), Personalitatea, Editura Polirom, Iași
Larousse, (2006), Marele Dicționar al Psihologiei, Editura Trei, București
Țuțu, M. C., (2007), Psihologia personalității, Edditura Fundației România de Mâine, București
Smith, E., Fredrickson, B. L., Loftus, G. R., Nolen-Hoeksema, S., (2005), Introducere în
psihologie, Editura Tehnică, București