Sunteți pe pagina 1din 4

Lostriţa, de Vasile Voiculescu

Povestirea Lostriţa, de Vasile Voiculescu, face parte din volumul Iubire magică, apărut postum (1970),
aşadar se încadrează în proza contemporană. Este o povestire fantastică, deoarece îmbină planul real
cu cel fabulos şi este o povestire în ramă, întrucât întreaga acţiune se subordonează legendei despre
tânărul Aliman şi lostriţa fermecată, pe care pescarii de pe malul Bistriţei o povestesc de generaţii,
îmbogăţind-o an de an cu noi „adausuri şi scornituri”, după închipuirile oamenilor ce erau mereu avizi
de „întâmplări de dincolo de fire”.

Naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativă a povestirii.


Timpul narativ este cronologic, situându-se într-un plan al trecutului, iar spaţiul narativ îmbină realul
cu imaginarul. Modalitatea narativă (situaţia diegetică) se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor
formale ale naratorului şi focalizarea „din spate” sau focalizare zero, de unde reiese distanţarea
acestuia de evenimente.

Construcţia subiectului şi a discursului narativ

Incipitul povestirii îl constituie superstiţia populară (eres) că diavolul ia diverse înfăţişări pentru a
atrage oamenii ca să-i distrugă. Acţiunea, caracterizată prin înlănţuirea întâmplărilor, debutează în
plin fabulos, cu povestirea legendei populare despre „dracul din baltă”, întruchipat de o lostriţă uriaşă
care „a ademenit multă lume”, de la pescari iscusiţi la copii neştiutori şi care, furaţi de strălucirea ei, s-
au înecat în apele Bistriţei, întrucât ea era mai ales „nesătulă de carne de om”. Această legendă poate
fi considerată prologul naraţiunii. Îmbinat cu planul fabulos, se manifestă încă de la început şi planul
real, reprezentat de satul de pescari de pe malul Bistriţei, ambele construind fantasticul acestei
povestiri.

Tânărul Aliman, fascinat de lostriţă, nădăjduia că la un moment dat „o să-i cază-n mâini” şi reuşeşte s-
o prindă o dată în undiţă „numai o clipă”. Altă dată, Aliman a încolţit-o şi a reuşit să o prindă în braţe,
dar sălbăticiunea „i-a scăpat din mâini ca o săgeată licăritoare”. Flăcăul a rămas acolo „buimac, cu
gura căscată şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare [...] îi simţea mereu povara
şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat”.
Realul se împleteşte cu fabulosul, ambiţia pescarului fiind dublată de curajul şi vitejia flăcăului. Ca un
Făt-Frumos din basme, Aliman, care „era frumos şi voinic” şi „nu ştia de frica nimănui”, s-a jurat să
prindă lostriţa vie şi nu şi-a mai găsit odihnă, „zi noapte cerceta scorburile ca un nebun, alerga, mânca,
trăia numai pe prunduri şi în apă”. Din când în când, lostriţa se arăta şi flăcăului îi mergea bine, „apele
se supuneau ascultătoare”. Dispariţia mai îndelungată a lostriţei îl chinuia şi „de atâta zbucium şi
alergătură se topea”.

În plan real, primăvara Bistriţa şi-a revărsat apele, numai lostriţa nu se arăta. La un moment dat, ea se
iveşte „mai mândră, mai vicleană” ca oricând, iar tânărul îşi recapătă forţa şi încrederea. Aliman
recurge la stratageme diferite pentru a prinde lostriţa, împleteşte din nuiele „coteţe”, dar totul e în
zadar şi el se încredinţează că „nu e lucru curat”.

Flăcăul pleacă într-un sat „sălbatec de pe Neagra”, la un vraci bătrân, „mare descântător de peşti, un
fel de stăpân al apelor”, care îi confecţionează o lostriţă din lemn „aidoma de şuie şi de frumoasă ca
cea din Bistriţa”. La ora întâlnirii duhurilor, în miez de noapte, „cu luna în pătrar”, Aliman intră în râu
cu lostriţa vrăjită, spune descântecul învăţat de la vrăjitor, prin care se leapădă de lumea lui
Dumnezeu şi dă drumul „păpuşii cu chip de lostriţă” în Bistriţa.

Pactul dintre flăcău şi diavol trimite la Faust şi Mefisto (mitul faustian al lui Goethe), având aceeaşi
aspiraţie a împlinirii idealului în iubire şi, în acelaşi timp, setea de a ieşi din limitele condiţiei umane.
Odată vraja făcută, flăcăul adoarme adânc şi liniştit pentru prima oară după multă vreme, până când l-
au trezit oamenii, întrucât Bistriţa „venise sodom din mal în mal, cărând sfărâmături de sate la vale cu
case, oameni şi vite”.

Fabulosul se sugerează cu subtilitate în firul epic al povestirii. Aliman se pregăteşte să se arunce în


valuri ca să salveze o făptură omenească ce „abia se mai ţinea cu amândouă mâinile de o rămăşiţă de
cârmă”. Era o fată leşinată, dar care îşi venise numaidecât în fire şi nu înghiţise deloc apă. Oamenii
priveau cu uimire cum hainele i se zvântară cu repeziciune, părul era ca nişte „şuvoaie plăviţe
resfirate”, ochii ei „erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă”, iar dinţii „ascuţiţi ca la fiare”.

Aliman a luat fata cu el acasă, între ei născându-se, ca în basmele populare, „o dragoste cum nu se mai
pomenise pe meleagurile acelea”. Ei au petrecut câteva săptămâni împreună „pierduţi de fericire”,
stârnind alte zvonuri, că „fata ar suge sângele flăcăului ca o strigoaică”, dar Aliman era „mai sănătos, mai
voinic, mai frumos şi mai bun ca niciodată „şi nu le păsa de nimic”. Lostriţa apăruse din nori şi plutea „în
văzul tuturor”, dar Aliman nu se sinchisea, îi ieşise din minte şi era bucuros ca „o Bistriţă umflată de
fericiri”.
Fantasticul este realizat din elemente reale şi fabuloase, care compun întâmplările ce devin decisive
pentru firul naraţiunii. Flăcăul vrea să se însoare cu fata, căreia el îi pusese numele de Ileana, ca-n
basmele populare, dar, când îi spuse de nuntă, ea „hohoti nebuneşte” pentru că „nu-i ardea nici de
popă, nici de biserică”, spunând ironic că „nu pentru asta venise ea pe lume”. Într-o zi, mama fetei, „o
femeie voinică, iute şi şturlubatică” a venit să-şi ia fata acasă, „la izvoarele Bistriţei aurii, unde spunea
că-şi are rosturile” şi, până ce Aliman să se dezmeticească, femeia „cu prada era departe”.

Aliman a căutat-o multă vreme, dar în zadar; nici vraciul nu mai era de găsit, numai un moşneag, trecut
de suta de ani, îşi amintea că, atunci când el era copil, satul le alungase cu pietre „pentru multele
blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul Satanei”. Supărat peste măsură, flăcăul „s-a închis în el şi
în casă”, devenind neputincios şi „moale ca o cârpă”.

În plan real, o fată mai îndrăzneaţă din sat „l-a îmbrobodit uşor”, s-a logodit cu el, fixându-se şi nunta. În
noaptea de dinaintea nunţii plouase, iar Aliman visează că „se însura cu lostriţa” şi că îl cununa „bătrânul
vrăjitor”. A doua zi, în timpul ospăţului, pe Aliman îl anunţă un copil că a apărut din nou lostriţa
miraculoasă, care e „mai mare şi mai frumoasă ca până acum”. Buimac de băutură, Aliman se trezeşte
brusc, ca dintr-un somn adânc şi fuge spre Bistriţa „ca scos din minţi”, strigând: „Azi nu mai scapă! O
mănânc de nunta mea!”.

Văzând lostriţa, chipul lui Aliman s-a luminat „de o bucurie nefirească”. Râul era învolburat, dar flăcăul
striga ca să înăbuşe vuietul apelor: „iată, vin!”, întâlnirea fiind ancorată în plin fabulos. Intrând în apele
vijelioase, Aliman prinse lostriţa în braţe şi „se căznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele”,
apoi se cufundă cu ea în valuri, care „s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna”.

Finalul ilustrează rama care încadrează povestirea. Întâmplarea este o poveste populară, o legendă care
a rămas „vie şi mereu mlădioasă”, îmbogăţită an de an cu noi „adausuri şi scornituri”, după închipuirile
oamenilor ce erau mereu avizi de „întâmplări de dincolo de fire”. Finalul este tragic şi deschis
interpretării cititorului, care poate percepe gestul flăcăului în sens totemic, ca pe întoarcerea omului la
origini, ori să considere că omul este devorat de propriul său ideal, spre, care aspiră necontenit.
Semnificaţii ale fantasticului

Lostriţa este o povestire fantastică, pe care Vasile Voiculescu o construieşte din elemente reale şi
elemente fabuloase populare.

În plan real, se situează satul de pescari, aflat pe malul Bistriţei, care, atunci când primăvara zăpezile se
topesc brusc, poate provoca inundaţii şi nenorociri oamenilor. Tragediile de înec ale sătenilor se înscriu
în realitate, precum şi faptul că locuitorii de pe malul Bistriţei sunt pricepuţi în meşteşugul pescuitului,
care le asigură traiul zilnic. Nunta din finalul povestirii, în care ritualul ospăţului, năşii, mireasa şi nuntaşii
fac parte tot din realul vieţii.

În plan fabulos, de la începutul povestirii, lostriţa sugerează ştima, duhul rău al apelor, „Necuratul”,
„dracul de baltă”, care vrăjise pe mulţi bărbaţi cu superstiţia populară (eres) spune că dracul ia diverse
înfăţişări ca să atragă oamenii şi să-i determine să păcătuiască, pentru a le lua sufletul şi pentru a-i
distruge. În această povestire, se sugerează ideea că dracul luase - de data asta - înfăţişarea unui peşte,
sub forma lostriţei, care simbolizează ştima apelor.

Aliman, îndrăgostit nebuneşte de lostriţa, trebuie să-şi urmeze calea aspiraţiei sale spre un ideal, face
pact cu Diavolul în numele iubirii, întocmai ca Faust al lui Goethe, este capabil de sacrificiul suprem
pentru atingerea absolutului. Totul în povestire stă sub semnul fabulosului, apropierea de basm
constând atât în „povestea în poveste”, cât şi în conturarea personajelor: Aliman este asemenea unui
Făt-Frumos, iar ştima, strigoaica, nagodele sunt specifice mitologiei româneşti.

Deznodământul povestirii trimite către mitul totemic, acela că strămoşul tuturor vieţuitoarelor lumii
este peştele, ca motiv mitic, arhetipal în mitologia populară autohtonă. Aliman prinde lostriţa cu bucurie
şi cu dragoste nestăvilită şi încearcă s-o ocrotească, contopindu-se cu ea în adâncurile misterioase ale
apelor, într-o lume necunoscută, tainică a valurilor care „s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna”,
sugerând întoarcerea omului la origini, prin refacerea legăturii totale cu elementele, cosmosului. Pe de
altă parte, sfârşitul tragic al tânărului Aliman poate semnifica ideea că omul este devorat de propriul
său: ideal, spre care aspiră necontenit şi cu care doreşte să se contopească.

Voiculescu foloseşte o naraţiune în maniera poveştilor vânătoreşti, în spiritul basmelor populare: „În
planul artei, autorul se comportă ca solomonarii, ca vrăjitoarele şi ca zânele sale [...]. Autorul atribuie
personajelor facultăţi, forţe înrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vrăjitorul adevărat, rămâne de fapt
el însuşi” (Nicolae Manolescu).