Sunteți pe pagina 1din 136

George R.

Knight

În așteptarea
revenirii lui Isus
O scurtă istorie
a adventiștilor
de ziua a șaptea

Traducere Cristinel Sava


Anticipating the Advent. A Brief History of Seventh-day Adventists
George R. Knight

Traducere: Cristinel Sava


Coperta: Dragoș Drumaș
Tehnoredactare: Irina Toncu
Corectură: Florica Gheciulescu
Redactor: Alina Badea

© 2004, Editura „Viaţă și Sănătate”, București, pentru ediţia


în limba română

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale


George R. Knight
În așteptarea revenirii lui Isus / George R. Knight
București, 2004???????????????????????????-27-3
Cuprins
Cuvânt către cititor ..................................................................................... 5

Capitolul 1
Rădăcini millerite ........................................................................................ 7

Capitolul 2
Perioada stabilirii doctrinei (1844-1848) ............................................. 21

Capitolul 3
Perioada de organizare (1848-1863) ..................................................... 42

Capitolul 4
Perioada de dezvoltare în domeniul instituţiilor și al stilului de viaţă
(1863-1888) ............................................................................................... 58

Capitolul 5
Perioada de renaștere, reformă și extindere (1888-1900) .................. 76

Capitolul 6
Perioada de reorganizare și criză (1901-1910) .................................... 95

Capitolul 7
Perioada de extindere mondială (1910-1955) ..................................... 111

Capitolul 8
Provocările și posibilităţile maturităţii (1955- ) ................................ 124
Cuvânt către cititor
Adventiștii de ziua a șaptea nu s-au considerat niciodată doar o
altă denominaţiune. Dimpotrivă, încă de la început, ei au înţeles
mișcarea lor ca pe o împlinire a profeţiei.
Rolul lor, așa cum l-au văzut ei, a fost acela de a predica unei
lumi gata să moară unicul mesaj al întreitei solii îngerești din
Apocalipsa 14, ultima chemare a lui Dumnezeu, înainte ca Hristos
să Se întoarcă pentru a „secera” pământul (vers. 14-20). Adventiștii
de ziua a șaptea au înţeles, în cele din urmă, că mesajul lor special
trebuia să fie vestit „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi
și oricărui norod” (vers. 6). Această convingere, împreună cu
sentimentul că sfârșitul timpului s-a apropiat pentru pământ, i-a
îndemnat să se implice într-unul dintre cele mai energice programe
misionare din istorie.
Cartea de faţă prezintă modul în care adventiștii au ajuns la
convingerea că sunt un popor profetic, felul în care ei au
conștientizat din ce în ce mai mult responsabilitatea de a duce lumii
întregi mesajul lor unic; ea prezintă, de asemenea, dezvoltarea lor
din punct de vedere organizatoric și instituţional, în timp ce căutau
să-și îndeplinească misiunea profetică. Istoria lor, desigur, nu s-a
încheiat. Misiunea continuă chiar în timp ce citești aceste cuvinte.
Biserica și lumea încă așteaptă cu nerăbdare acel punct culminant
al istoriei omenirii: a doua venire a lui Isus. Astfel, istoria adventă
rămâne incompletă. Până la finalul acestei cărţi, tu, ca cititor, și eu,
ca autor, ne vom regăsi pe noi înșine în istoria adventă.
Această carte nu are pretenţia de a fi o lucrare știinţifică. În linii
mari, ea este, mai degrabă, un rezumat al celor mai importante mo-
mente din istoria adventiștilor de ziua a șaptea. Totuși, în alcătuirea
acestui rezumat, volumul de faţă prezintă materialul într-o formă
organizată, care să le fie de folos cititorilor în încercarea lor de a
înţelege dezvoltarea acestei denominaţiuni.
6 În așteptarea revenirii lui Isus

În așteptarea revenirii lui Isus: o scurtă istorie a adventiștilor de


ziua a șaptea a fost scrisă pentru cei care sunt interesaţi de o scurtă
trecere în revistă a dezvoltării adventismului. Ea se va dovedi
folositoare noilor convertiţi, grupelor de studiu din cadrul bisericii,
studenţilor și tuturor celor interesaţi de istoria denominaţiunii.
Cartea caută să prezinte punctele importante din istoria adventă,
accentuând dezvoltarea conceptului de misiune. Deși nu caută să
evite problemele semnificative din trecutul și prezentul adventis-
mului, această carte vrea să sugereze că ar trebui să ne concentrăm
mai degrabă asupra posibilităţilor decât asupra problemelor.
Ca istoric adventist, sunt îndatorat înaintașilor mei. Multe
subiecte tratate în acest volum sunt prezentate detaliat în alte scrieri.
Referirile la sursele utilizate nu au fost date din cauza lipsei de
spaţiu, dar au fost făcute sugestii pentru studiu suplimentar, pentru
cei care doresc să aprofundeze anumite aspecte.
Aș dori să le mulţumesc lui Jennifer Kharbteng și lui Joyce
Werner, care mi-au cules la computer manuscrisul, lui Bonnie Beres,
care a făcut corecturile finale, lui Robert W. Olson, lui Richard W.
Schwarz și lui Alberto R. Timm, care au citit manuscrisul și au oferit
sugestii pentru îmbunătăţirea lui, lui Marvin Moore, pentru că s-a
îngrijit de manuscris de-a lungul procesului de publicare, și admi-
nistraţiei Universităţii Andrews, pentru că mi-a oferit suport financiar
și timp pentru cercetări și scrierea cărţii.
Am încrederea că volumul În așteptarea revenirii lui Isus va fi o
binecuvântare pentru cititorii săi care caută să afle mai multe despre
adventiștii de ziua a șaptea și istoria lor.

George R. Knight
Berrien Springs, Michigan
Capitolul 1

Rădăcini millerite
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea de astăzi își găsește
rădăcinile imediate în mișcarea de așteptare a celei de-a doua veniri
a lui Hristos, de la începutul secolului al XIX-lea. Cu toate că
iminenta revenire a lui Hristos a fost proclamată în Europa și în
alte părţi ale lumii, America de Nord a fost totuși zona unde această
mișcare a avut cel mai puternic impact. Iniţiatorul mișcării adventiste
din America Centrală și de Nord a fost un laic baptist, numit
William Miller (1782-1849).

William Miller – profetul ezitant


Născut într-un cămin creștin, Miller și-a abandonat convingerile
religioase în primii ani ai secolului al XIX-lea, în favoarea deismului.
Deismul (un curent sceptic, care respinge creștinismul cu miracolele
și cu revelaţia lui supranaturală) susţine ideea unui Dumnezeu mai
distant, care nu se implică în mod activ în cele pământești.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ideile deiste se
răspândiseră atât în Europa, cât și în America de Nord, dar atro-
cităţile și abuzurile Revoluţiei Franceze din anii 1789-1799 i-au făcut
pe mulţi deiști să se întrebe dacă raţiunea omului este suficientă
pentru o convieţuire civilizată. Rezultatul a fost respingerea în masă
a deismului și întoarcerea multor oameni la creștinism în primele
două decenii ale secolului al XIX-lea.
În Statele Unite, mișcarea de renaștere care a urmat a devenit
cunoscută ca „A Doua Mare Trezire”. Miller a fost printre aceia
care s-au întors la credinţa în Biblie, în timpul acestei treziri.
Scepticismul lui Miller a ţinut pe toată perioada războiului din
1812. Dar, în faţa violenţei și a morţii, el a început să-și reevalueze
viaţa personală și să reflecteze la sensul vieţii în general.
8 În așteptarea revenirii lui Isus

Ca mulţi alţii din generaţia lui, Miller s-a simţit îndemnat să


studieze Biblia și s-a convertit, sau s-a reconvertit, la creștinism,
deoarece mișcarea de trezire revitalizase bisericile americane. Totuși,
spre deosebire de contemporanii săi, el a devenit un cercetător
extrem de zelos al Bibliei.
Metoda lui de studiere a Bibliei era aceea de a compara metodic,
pasaj cu pasaj. „Am început cu Geneza”, scria Miller, „și am citit
verset cu verset, netrecând mai departe până când înţelesul acelor
pasaje nu era suficient de clar, ca să mă elibereze de orice îndoială.
[…] Ori de câte ori găseam ceva neclar, obiceiul meu era să compar
cu toate pasajele colaterale și, cu ajutorul [concordanţei] lui Cruden,
am examinat toate textele din Scriptură care conţineau orice cuvânt
important aflat în vreunul dintre pasajele neclare. Apoi, lăsându-i
fiecărui cuvânt sensul potrivit contextului, dacă înţelegerea mea
asupra textului se armoniza cu toate pasajele colaterale din Biblie,
el înceta să mai fie obscur.”
Timp de doi ani (1816-1818), Miller a studiat intens Biblia în
acest fel. În cele din urmă, a ajuns la „solemna concluzie… că, în
aproximativ treizeci și cinci de ani de la acea dată [în 1843], toate
lucrurile care ţin de starea noastră prezentă vor fi încheiate”, iar
Hristos va veni.
Miller a ajuns la această concluzie studiind profeţiile din cartea
lui Daniel, în special Daniel 8,14: „Până vor trece două mii trei sute
de seri și dimineţi; apoi Sfântul Locaș va fi curăţit!” Aplicând
interpretarea unanim acceptată din Numeri 14,34 și Ezechiel 4,5.6,
că o zi profetică înseamnă un an, Miller a calculat că profeţia de
două mii trei sute de zile se va împlini în anul 1843. Și, interpretând
Sanctuarul din Daniel 8,14 ca fiind pământul, și curăţirea lui ca
fiind curăţirea pământului prin foc, la judecata de apoi, Miller a tras
concluzia că Hristos va reveni pe pământ la sfârșitul celor două mii
trei sute de zile – în jurul anului 1843. Inima lui s-a umplut de
bucurie.
Dar el era întru totul conștient că descoperirea sa cu privire la
revenirea lui Hristos la începutul mileniului (o mie de ani) din
Apocalipsa 20 era în opoziţie cu teologia aproape universal acceptată
în acel timp, care susţinea că Hristos Se va întoarce la sfârșitul
mileniului. „Prin urmare”, scria el, „mi-a fost teamă să o prezint
Rădăcini millerite 9

[concluzia aceasta], ca nu cumva eu să greșesc și să fiu astfel mijlocul


de a-i duce în rătăcire pe alţii”.
Din cauza temerilor sale, Miller a mai petrecut încă cinci ani
(1818-1823) studiind din nou Biblia și ridicând orice obiecţie posibilă
împotriva concluziilor sale. Rezultatul: Miller s-a convins mai mult
ca oricând că Hristos va reveni în jurul anului 1843. Astfel, după
șapte ani, a început să le vorbească liber vecinilor săi despre con-
vingerile sale. Totuși, a găsit „doar câţiva care au ascultat cu un
oarecare interes”.
Timp de nouă ani (1823-1832), Miller a continuat să studieze
Biblia și a ajuns din ce în ce mai convins că trebuie să le împărtășească
și altora descoperirea sa cu privire la iminentul sfârșit. „Mergi și
avertizează lumea asupra pericolului care o pândește”, era gândul
care pusese stăpânire pe el. „Am făcut tot ce am putut pentru a
scăpa de convingerea că mi se cerea ceva”, scria Miller. Dar nu a
putut scăpa de conștiinţa lui.
În cele din urmă, Miller a făcut un legământ solemn cu Dum-
nezeu: dacă Dumnezeu îi va deschide calea, el își va face datoria.
Simţind că trebuia să fie mai clar, Miller I-a promis lui Dumnezeu
că, dacă va primi invitaţia de a vorbi în public, indiferent în ce loc,
va merge și va predica despre a doua venire a Domnului.
„Dintr-o dată”, scria el, „toată povara mea a dispărut, iar eu
m-am bucurat că nu voi fi, probabil, chemat să fac acest lucru,
deoarece niciodată nu mai primisem o astfel de invitaţie”.
Totuși, spre disperarea lui, la numai o jumătate de oră de la
legământul lui cu Dumnezeu, Miller a primit prima invitaţie de a
predica despre a doua venire. „Deodată, m-am înfuriat pe mine
însumi, pentru că făcusem acel legământ”, mărturisea Miller.
„Imediat, m-am răzvrătit împotriva Domnului și m-am hotărât să
nu mă duc”. Apoi, a ieșit din casă pentru a se lupta cu Domnul în
rugăciune, dar, după o oră, I s-a supus.
Prima sa prezentare cu privire la cea de-a doua venire a dus la
câteva convertiri. După aceea, Miller a primit nenumărate invitaţii
de a predica în biserici ale diferitelor denominaţiuni. Până la sfârșitul
anilor 1830, profetul ezitant a câștigat și câţiva pastori de partea
ideii că Hristos va reveni în jurul anului 1843. Cea mai semnificativă
10 În așteptarea revenirii lui Isus

convertire a fost cea a lui Joshua V. Himes, pastor în cadrul


Confederaţiei Creștine.

Adventismul face un pas uriaș înainte


o dată cu convertirea lui Joshua V. Himes
În anul 1839, Himes era un pastor cu influenţă în biserica de pe
strada Chardon, din Boston. El nu era numai un pastor remarcabil,
ci și un lider recunoscut în mișcarea interconfesională de instaurare
a mileniului pe pământ, prin intermediul unei ample reforme
personale și sociale.
Însă în noiembrie 1839, Himes l-a invitat pe Miller să ţină o serie
de întâlniri în biserica sa. Mesajul lui Miller despre a doua venire
l-a făcut pe energicul Himes să susţină publicarea mesajului lui Miller,
că Hristos Se va întoarce în jurul anului 1843.
Înţelegând urgenţa mesajului, Himes a simţit povara de a face
cunoscută lumii doctrina adventă. L-a întrebat pe Miller de ce nu
predicase în marile orașe. Acesta i-a răspuns că mergea doar acolo
unde era invitat.
O astfel de pasivitate era prea mult pentru agresivul Himes, care
l-a întrebat pe Miller dacă ar merge „acolo unde ușile sunt deschise”.
Miller i-a răspuns afirmativ. „I-am spus atunci”, susţine Himes, că
„poate să se pregătească pentru campanie, pentru că ușile ar trebui
să fie deschise în orice oraș din cadrul Uniunii, iar avertizarea ar
trebui să ajungă până la capătul pământului! Începând din acest
moment, am început să-l ‘ajut’ pe părintele Miller”. Adventismul
nu a mai fost niciodată la fel după aceasta.
În următorii patru ani, activul Himes a făcut din „millerism” și
„adventism” niște cuvinte obișnuite în America de Nord. În sinceri-
tatea sa, Himes considera că, până în 1844, doctrina adventă avea
să fie auzită dincolo de graniţele Americii de Nord, în lumea întreagă.
Himes a folosit diverse mijloace pentru a-și îndeplini misiunea
de avertizare a lumii că Hristos urma să vină în jurul anului 1843 și
că „a venit ceasul judecăţii Lui” (Apocalipsa 14,7, sublinierea auto-
rului).
Poate că mijlocul cel mai important și cu cea mai mare influenţă
a fost activitatea de tipărire. Himes a dezlănţuit ceea ce istoricul
Rădăcini millerite 11

Nathan Hatch a numit „un atac media fără precedent”. Nefiind


omul care să lase lucrurile așa cum sunt, după trei luni de la prima
invitaţie pe care i-o făcuse lui Miller, Himes a început să publice
Signs of the Times [Semnele timpului], pentru a duce lumii mesajul
advent. În afară de Signs of the Times, în 1842, Himes a început să
publice Midnight Cry [Strigătul de la miezul nopţii], într-o încercare
de a-i înștiinţa pe locuitorii orașului New York de iminenţa revenirii
lui Hristos. Midnight Cry a început ca un cotidian, la preţul de doi
cenţi, legat de o campanie evanghelistică millerită, ţinută în
metropola naţiunii. Au fost tipărite zilnic, timp de câteva săptămâni,
câte zece mii de exemplare și au fost fie vândute pe stradă de vânză-
torii de ziare, fie distribuite gratuit. Fiecărui pastor din statul New
York i-a fost trimis cel puţin un exemplar. Numai în 1842, au fost
distribuite în cinci luni mai mult de șase sute de mii de exemplare
din ziarul Midnight Cry. Când campania din New York s-a încheiat,
ziarul a devenit săptămânal.
Realizările lui Himes în domeniul publicaţiilor periodice i-au
făcut pe mulţi să-i urmeze exemplul, astfel că literatura adventistă a
început să fie tipărită într-un ritm fără precedent.
Pe lângă periodice, Himes s-a îngrijit și de publicarea a numeroase
broșuri, pliante și cărţi. Multe dintre acestea erau strânse la un loc,
sub numele de „Second Advent Library” [Biblioteca celei de-a doua
veniri], colecţie care putea fi procurată cu mai puţin de zece dolari,
pentru comunităţile locale. Până în iulie 1841, lucrarea de publicare
a adventiștilor căpătase o asemenea amploare, încât a trebuit ca
Josiah Litch (un pastor metodist) să fie angajat ca reprezentant
general al Comitetului de Publicare. Acest aranjament i-a oferit lui
Himes libertatea să răspundă invitaţiilor de a călători și de a predica
în numele publicaţiilor millerite.
Între timp, Himes nu s-a mulţumit să răspândească mesajul ad-
vent doar prin intermediul publicaţiilor. Un organizator înnăscut,
dinamicul Himes a iniţiat prima Conferinţă Generală a Creștinilor
Așteptători ai Celei de-a Doua Veniri, în octombrie 1840. Această
„Conferinţă Generală” din Boston a fost urmată de cel puţin încă
cincisprezece astfel de conferinţe până în 1844, pe lângă alte câteva
zeci de conferinţe millerite locale.
12 În așteptarea revenirii lui Isus

Totuși, mai mult decât atât, Himes a fost și un susţinător puternic


al extinderii întâlnirilor de tabără adventiste. Începând cu vara lui
1842, milleriţii au ţinut mai mult de o sută treizeci de astfel de
întâlniri înainte de toamna lui 1844. Se estimează că participarea
totală la aceste întâlniri a depășit jumătate de milion de oameni
(aproximativ unul din treizeci și cinci de americani). Oricum, aceste
tabere au avut impact nu numai asupra celor care au participat, ci
asupra unui număr mult mai mare de oameni, din moment ce ele
erau însoţite de publicitate prin intermediul presei și aveau loc lângă
sau în marile orașe.
Pentru a adăposti mulţimile care luau parte la aceste tabere, în
locuri unde întâlnirile în aer liber erau inadecvate, iar clădirile
potrivite nu erau disponibile, Himes a fost cel care a introdus
folosirea cortului. Cu o capacitate de aproximativ patru mii de locuri,
cortul millerit era aparent cel mai mare de acest fel din Statele
Unite, până la acel moment. Noutatea „cortului mare” bineînţeles
că a atras și ea ascultători. Se spune că, în unele locuri, câteva mii
de oameni, care nu mai puteau intra în cort, stăteau să asculte afară.
Mesajul millerit a fost auzit și în multe părţi ale lumii care nu
făceau parte din America de Nord. În general, metoda millerită de
a răspândi mesajul în lumea întreagă nu era trimiterea de misionari,
ci plasarea publicaţiilor pe vapoare care aveau legătură cu multe
porturi. Astfel, la sfârșitul verii lui 1842, Himes putea să scrie că
publicaţiile millerite fuseseră „trimise tuturor punctelor misionare
de pe glob care ne sunt cunoscute”.
Sub călăuzirea lui Himes, mesajul advent a avut un impact
semnificativ în America de Nord și a fost cel puţin „auzit”, prin
intermediul cuvântului tipărit, în alte părţi ale lumii. Totuși, acest
„succes” a întâmpinat opoziţie din partea diferitelor biserici, deoarece
orice acţiune atrage după sine o reacţie inevitabilă.

Charles Fitch și „căderea Babilonului”


Ideea că Domnul Hristos va veni în jurul anului 1843, idee pe
care o predicau milleriţii, era în opoziţie clară cu învăţătura pro-
testantă, general acceptată, că Hristos va veni la sfârșitul mileniului.
Rădăcini millerite 13

Deși la începutul anilor 1840 predicatorii adventiști avuseseră


acces la amvoanele și bisericile mai multor denominaţiuni, în 1843
lucrurile au început să se schimbe. Milleriţii erau ridiculizaţi din ce
în ce mai mult și, adesea, erau forţaţi să aleagă între credinţa adventă
și cea a denominaţiunii lor. Aceia care alegeau să-și păstreze credinţa
în apropiata revenire a lui Hristos erau excluși în număr din ce în ce
mai mare din adunările lor. Cu alte cuvinte, pe măsură ce se apropia
„anul sfârșitului”, a izbucnit o confruntare între teologiile despre
cea de-a doua venire.
În acest context, Charles Fitch (un pastor millerit cunoscut, din
Biserica Congregaţionalistă) a ţinut, în vara anului 1843, o predică
din Apocalipsa 18: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare!” „Ieșiţi
din mijlocul ei, poporul Meu!” (Apocalipsa 18,2.4).
Această predică, publicată mai târziu atât sub formă de articol,
cât și sub formă de broșură, a semnalat o altă schimbare în dezvoltarea
mișcării millerite, pe măsură ce credincioșii așteptători se vedeau
din ce în ce mai mult ca un corp separat de credincioși.
Până în vara anului 1843, millleriţii, împreună cu majoritatea
protestanţilor, au identificat papalitatea ca fiind Babilonul din
Apocalipsa 18,1-5. Dar, susţinea Fitch, Babilonul este Antihrist și
oricine se opune domniei personale a lui Isus Hristos asupra acestei
lumi este Antihrist. Această definiţie a lui Fitch îi includea pe toţi
catolicii și protestanţii care respingeau învăţătura apropiatei veniri
a lui Hristos.
„A ieși din Babilon”, scria Fitch, „înseamnă a te converti la
adevărata doctrină, bazată pe Scriptură, a venirii și a Împărăţiei
personale a lui Hristos. […] Dacă ești creștin, ieși din Babilon! Dacă
vrei să fii găsit creștin atunci când Se va arăta Hristos, ieși din Babilon,
și ieși acum! […] Ieși din Babilon sau vei pieri!”
Astfel, Fitch le-a oferit multor adventiști milleriţi o bază teologică
pentru a se despărţi de ceilalţi, înainte de închiderea perioadei de
probă a pământului. Chemarea era să se despartă de bisericile care
respinseseră mesajul că ceasul judecăţii sosise.
Deși majoritatea liderilor milleriţi din partea de est au răspuns
cu răceală la apelul lui Fitch pentru separare, forţa agresivă a
evenimentelor din cadrul denominaţiunilor a făcut ca acest mesaj
să capete înţeles pentru mulţi credincioși așteptători, pe măsură ce
14 În așteptarea revenirii lui Isus

întâmpinau o opoziţie din ce în ce mai fermă, însoţită de pierderea


calităţii de membru în bisericile lor. Himes nu a devenit un susţinător
al despărţirii decât în toamna anului 1844, și atunci cu ezitări. Miller
nu s-a putut hotărî niciodată să îndemne la separare, chiar dacă, în
cele din urmă, a fost exclus din Biserica Baptistă din Low Hamp-
ton, unde era membru.
În cele din urmă, separarea nu a mai fost o alegere. Ea era cerută
de forţa evenimentelor, pe măsură ce lumea intra în prezisul „an al
sfârșitului”.

Trecerea timpului
Iniţial, Miller a evitat să fie prea explicit cu privire la data exactă
a revenirii lui Hristos. „În jurul anului 1843” era mesajul său. Dar,
în ianuarie 1843, pe baza profeţiei celor două mii trei sute de zile,
din Daniel 8,14, și a calendarului iudaic, el a ajuns la concluzia că
Hristos va reveni cândva între 21 martie 1843 și 21 martie 1844.
„PREGĂTEȘTE-TE SĂ ÎNTÂLNEȘTI PE DUMNEZEUL TĂU”,
titra Western Midnight Cry din data de 9 martie 1844, pe măsură ce
acel timp se apropia. Dar, nu mai este nevoie s-o spunem, „anul
sfârșitului lumii” al lui Miller a trecut fără ca Hristos să Se întoarcă.
Astfel, milleriţii au experimentat prima lor dezamăgire.
Pe 25 martie 1844, William Miller, frustrat, dar extrem de sincer,
îi scria lui Himes: „În momentul de faţă, stau la vechiul meu birou…
Având sprijin din partea lui Dumnezeu până acum, încă Îl aștept cu
nerăbdare pe iubitul nostru Mântuitor… Timpul, așa cum am
calculat eu, s-a scurs acum, iar eu aștept în orice moment să-L văd
pe Mântuitorul nostru coborând din cer… Nu știu dacă Dumnezeu
vrea sau nu să-i mai avertizez pe oamenii acestei lumi. Sper că
mi-am curăţit hainele de sângele sufletelor. Simt că, atât cât mi-a
stat în putere, m-am eliberat de orice vină în ce privește condamnarea
lor”.
Himes, la fel de frustrat și de sincer, scria într-un editorial din 24
aprilie 1844: „Trecând anul iudaic, prietenii și publicul nostru au
dreptul să aștepte din partea noastră o prezentare a poziţiei pe care
o luăm… Noi… admitem deschis că timpul pe care noi îl așteptam
și despre care am publicat… a trecut: anul iudaic… a expirat, și
Rădăcini millerite 15

Mântuitorul nostru nu S-a arătat; nu vom ascunde în nici un fel


faptul că am greșit în calculul timpului precis al încheierii perioadei
profetice”.
Totuși, Himes a adăugat semnificativ că „niciodată n-am reușit
să găsim un alt timp pentru terminarea perioadei profetice”.
Apoi, a mers mai departe pentru a le da speranţă cititorilor,
spunând că „noi ne aflăm într-o situaţie pe care Dumnezeu a
prevăzut-o pentru copiii Săi la sfârșitul viziunii, și pentru care El a
dat sfaturi, prin profetul Habacuc”. La urma urmei, nu scrie profetul:
„Căci este o proorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de
împlinire și nu va minţi; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va
împlini negreșit”? (Habacuc 2,3, sublinierea autorului). Himes a pus
acest text în legătură cu Matei 25,5, care subliniază faptul că mirele
întârzie să vină, iar în timpul acesta, fecioarele care-l așteaptă „au
aţipit toate, și au adormit”.
Pe baza acestor texte, Himes putea să spună că „suntem acum
pregătiţi să spunem lumii ce vom face… Intenţionăm să menţinem
neatinsă integritatea credinţei noastre, fără șovăieli… Vom con-
tinua să credem Cuvântul lui Dumnezeu, în accepţiunea sa literală,
pentru că nu va trece nici o iotă sau o frântură de slovă din ce este
scris în el”.
Astfel, milleriţii adventiști au intrat în „timpul de așteptare”.
Mișcarea a fost salvată de la dezintegrare de faptul că, într-o oarecare
măsură, fusese imprecisă cu privire la data exactă a împlinirii profeţiei
și la aplicarea profeţiei lui Habacuc și a altor texte la situaţia ei.
Adventiștii au fost dezamăgiţi, dar mișcarea a mers mai departe,
chiar dacă aveau mai puţin entuziasm decât înainte ca timpul să
treacă – în primăvara anului 1844.

Mișcarea lunii a șaptea și


„adevăratul strigăt de la miezul nopţii”
Millerismul a găsit o nouă speranţă în timpul taberei de la Exeter,
New Hampshire, la mijlocul lunii august 1844. La acea convocare,
pastorul millerit S. S. Snow a făcut o demonstraţie convingătoare,
printr-o mulţime de calcule matematice, arătând că profeţia de două
16 În așteptarea revenirii lui Isus

mii trei sute de zile, din Daniel 8,14, se va împlini în toamna anului
1844. De fapt, în urma unui studiu amplu asupra ceremoniilor anului
iudaic, Snow a prezis că profeţia lui Daniel despre curăţirea
Sanctuarului se va împlini în Ziua de Ispășire iudaică – a zecea zi a
lunii a șaptea a anului iudaic (vezi Levitic 23,27).
Snow susţinea că el a calculat ziua exactă a curăţirii Sanctuarului,
pe care milleriţii, cu toţii, încă o interpretau ca fiind a doua venire
a lui Hristos. Acea zi din anul 1844, conform cronologiei evreiești
Karaite, era 22 octombrie. Astfel, Hristos urma să revină, spunea
Snow, pe data de 22 octombrie 1844 – în aproximativ două luni.
Audienţa a fost pusă pe jar. Oamenii au plecat de la întâlnirea
de la Exeter pentru a răspândi mesajul acesta important cât mai
repede și în cât mai multe locuri cu putinţă. „Iată”, proclamau ei,
„Mirele vine! Hristos vine în a zecea zi a lunii a șaptea! Timpul este
scurt, pregătiţi-vă! Pregătiţi-vă!!”
Deși Miller, Himes și alţi lideri adventiști ezitau să-și pună
speranţele într-o zi stabilită, entuziasmul lunii a șaptea s-a întins
printre credincioși ca focul în miriște.
Cuvintele lui George Storrs ne dau o imagine a acelui entuziasm
molipsitor. În septembrie, el scria: „Iau în mână pana de scris cu
sentimente pe care nu le-am mai trăit niciodată înainte. Fără nici o
îndoială, după mintea mea, a zecea zi a lunii a șaptea va fi martora
arătării Domnului nostru Isus Hristos pe norii cerului. Deci mai
sunt câteva zile până la acel eveniment. Moment îngrozitor pentru
cei care nu sunt pregătiţi, dar glorios pentru cei care sunt gata. Simt
că acesta este ultimul apel pe care îl voi mai face prin intermediul
presei. Inima îmi este plină. …Vai! toţi am aţipit și am adormit –
atât cei înţelepţi, cât și cei neînţelepţi; dar Mântuitorul nostru ne-a
spus că așa va fi; și astfel, ’se împlinesc’ Scripturile, iar aceasta este
ultima profeţie care face referire la evenimentele ce preced revenirea
personală a Domnului nostru; acum vine ADEVĂRATUL strigăt de
la miezul nopţii. Cel dinainte nu a fost decât o alarmă. ACUM
RĂSUNĂ CEL ADEVĂRAT și o! cât de solemn este ceasul!”
Miller, Himes și alţi lideri adventiști au capitulat în cele din urmă
în faţa tăriei argumentelor lui Snow. Pe data de 6 octombrie, Miller
scria despre entuziasmul și speranţa sa: „Dragul meu frate Himes,
văd, cu privire la luna a șaptea, o slavă pe care n-am mai văzut-o
Rădăcini millerite 17

până acum… Mulţumește-I lui Dumnezeu, suflete al meu! Fie


binecuvântaţi fratele Snow, fratele Storrs și alţii, pentru că au fost
uneltele lui Dumnezeu pentru a-mi deschide ochii. Sunt aproape
acasă. Glorie! Glorie!! Glorie!!! Înţeleg că timpul este corect socotit…
Sufletul meu este atât de plin, încât nu pot să scriu. Te îndemn pe
tine și pe toţi cei care iubesc revenirea Lui, să-I mulţumiţi pentru
gloriosul Său adevăr. Îndoielile, temerile și întunericul meu, toate
s-au dus. Văd că încă avem dreptate. Cuvântul lui Dumnezeu este ade-
vărat, și sufletul meu e plin de bucurie. … O, cât de mult mi-aș dori să
pot striga! Dar voi striga atunci când ‘Regele regilor’ va veni.
Mi se pare că te aud spunând: ‘Fratele Miller este acum un fa-
natic’. Foarte bine, spune-mi cum vrei, nu-mi pasă. Hristos va veni
în luna a șaptea și ne va binecuvânta pe toţi. O, ce speranţă glo-
rioasă!” (sublinierile autorului)
Pe 16 octombrie, Himes anunţa încetarea publicării revistei The
Advent Herald (intitulată iniţial Signs of the Times). „Deoarece data
prezentului număr al revistei este ultima zi de publicare, înainte de
a zecea zi a lunii a șaptea, nu vom lua nici o măsură pentru a asigura
publicarea unui alt număr al revistei săptămâna viitoare… Rămânem
la această credinţă – … Iată, Mirele vine; ieșiţi-I în întâmpinare!”
Astăzi, ne putem doar imagina agitaţia și emoţia care erau în
rândurile milleriţilor, dar putem înţelege o mică parte din ele,
întrebându-ne: Cum m-aș simţi, dacă aș ști că Hristos vine peste
câteva zile? Cum m-aș comporta? Cum mi-aș ordona priorităţile?
În convingerea și înflăcărarea lor, credincioșii au pus tot ce aveau
în efortul final de avertizare a lumii cu privire la iminentul ei sfârșit.
Nu și-au făcut nici o provizie pentru viitor – nu aveau de ce să facă
acest lucru. Recoltele au fost lăsate neculese, magazinele au fost
închise, iar oamenii au demisionat din posturile lor. Domnul Isus
trebuia să vină. Cât de plăcut era acest gând! Era dulce ca mierea în
gură, dar, ceea ce ei nu știau era că urma să fie amar ca fierea în
pântece (vezi Apocalipsa 10,8-10).

„Marea dezamăgire”
Pe 22 octombrie, între cincizeci de mii și o sută de mii de
credincioși așteptau plini de speranţă venirea Domnului Isus pe norii
18 În așteptarea revenirii lui Isus

cerului, în timp ce nenumăraţi alţii așteptau cu îndoială, de teamă


ca nu cumva milleriţii să aibă dreptate.
Dar ziua a venit și a trecut, încurajându-i astfel pe batjocoritori
și pe cei temători, dar lăsându-i pe milleriţi în confuzie și descurajare
totală. Ceea ce ei susţinuseră cu privire la timp și la încrederea lor
nemărginită, în data de 22 octombrie, a servit la sporirea dezamăgirii
lor. Pe 24 octombrie, Josiah Litch îi scria lui Miller: „Aici este o zi
noroasă și întunecată, oile sunt risipite și Domnul încă n-a venit”.
Hiram Edson scria mai târziu: „Cele mai mângâietoare speranţe
și așteptări ale noastre au fost spulberate, iar noi am intrat într-o
stare de plâns cum nu mai trăiserăm niciodată înainte. Cred că
pierderea tuturor prietenilor pământești nu poate fi o comparaţie
destul de bună. Am plâns, am plâns, până s-a luminat de ziuă”.
Și Washington Morse medita astfel: „Ziua a venit și a trecut, și
întunericul unei alte nopţi a cuprins lumea. Însă, o dată cu acel
întuneric, peste credincioșii adventiști a venit un sentiment chinuitor
de dezamăgire, care își poate găsi o paralelă doar în suferinţa apostolilor
după crucificarea Domnului lor. Trecerea timpului a fost o amară
dezamăgire. Adevăraţii credincioși renunţaseră la tot pentru Hristos
și Îi simţiseră prezenţa ca niciodată mai înainte. Dragostea lui Isus
umplea fiecare suflet și, cu o dorinţă inexprimabilă, toţi se rugau:
‘Vino, Doamne Isuse, vino repede’; dar El nu a venit. Și acum,
întoarcerea din nou la grijile, încurcăturile și pericolele vieţii, expunerea
la batjocurile și insultele necredincioșilor, care își băteau joc de ei ca
niciodată mai înainte, a fost o teribilă încercare a răbdării. Când fratele
Himes a vizitat Waterbury, Vt., la scurtă vreme după trecerea
timpului, și a spus că fraţii ar trebui să se pregătească pentru încă o
iarnă friguroasă, simţămintele mele au devenit aproape de necon-
trolat. Am părăsit locul întâlnirii și am plâns ca un copil” (sublinierile
autorului).
Ne-am fi așteptat ca Miller, în calitate de întemeietor și con-
ducător oficial al mișcării, să fie foarte zguduit de această experienţă.
Totuși, faţă de ceilalţi, păstra o aparenţă de calm. „Deși am fost de
două ori dezamăgit”, scria el pe data de 10 noiembrie 1844, „nu
sunt încă distrus sau descurajat. Dumnezeu a fost cu mine prin Duhul
Său și m-a înviorat… Cu toate că sunt înconjurat de inamici și de
batjocoritori, mintea mea este foarte liniștită, iar speranţa mea în
Rădăcini millerite 19

venirea lui Isus este mai puternică decât a fost vreodată până acum.
Eu am făcut doar ceea ce, după ani de studiu serios, am considerat
că este de datoria mea solemnă să fac…
Fraţilor, rămâneţi tari în credinţă! Nu lăsaţi pe nimeni să vă ia
coroana! Eu mi-am îndreptat mintea spre un alt timp și aici
intenţionez să rămân până când Dumnezeu îmi va da mai multă
lumină – iar acel timp este astăzi, ASTĂZI și iar ASTĂZI, până
când va veni El și Îl voi vedea pe Acela după care sufletul meu
tânjește”.
În ciuda acestor cuvinte încurajatoare, grupul de milleriţi a
renunţat probabil la credinţa în a doua venire. Între timp, cei care
au continuat să spere în apropiata venire a lui Hristos au văzut
mișcarea lor, cândva extrem de armonioasă, înaintând cu greu printre
stâncile haosului, pe măsură ce diferiţi lideri și autointitulaţi „lideri”
au susţinut păreri contradictorii cu privire la înţelesul experienţei
lor și la „adevărul” despre a doua venire.
Din acel cazan clocotind și din acea masă diformă de descurajare
și de confuzie, avea să iasă Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.
Dar, desigur, în 1844 nimeni nu putea să prevadă dezvoltarea ei.
Această istorie va fi subiectul următoarelor două capitole.

Pentru cei ce vor să citească mai mult


1. Froom, LeRoy Edwin – The Prophetic Faith of Our Fathers.
Washington, D.C.: Review and Herald, 1954, 4, p. 443-851.
2. Gordon, Paul A. – Herald of the Midnight Cry. Boise, Idaho:
Pacific Press, 1990.
3. Land, Gary, ed. – Adventism in America: A History. Grand Rapids,
Mich.: Eerdmans, 1986, p. 1-35.
4. Maxwell, C. Mervyn – Tell It to the World: The Story of Seventh-
day Adventists. ed. a doua, Mountain View, Calif.: Pacific Press,
1977, p. 9-33.
5. Moore, Marvin – The Refiner’s Fire. Boise, Idaho: Pacific Press,
1990, p. 41-89.
6. Neufeld, Don F., ed. – The Seventh-day Adventist Encyclopedia,
ed. revizuită Washington, D.C.: Review and Herald, 1976, p. 889-
20 În așteptarea revenirii lui Isus

898.
7. Nichol, Francis D. – The Midnight Cry. Washington, D.C.: Re-
view and Herald, 1944.
8. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant: Denomina-
tional History Textbook for Seventh-day Adventist College Classes.
Mountain View, Calif.: Pacific Press, 1979, p. 13-52.
Capitolul 2

Perioada stabilirii doctrinei


(1844-1848)
După marea dezamăgire din 22 octombrie 1844, adventismul
millerit era într-o stare de confuzie totală. Pe cât de înaltă fusese
speranţa, pe atât de adâncă era disperarea. Certitudinea matematică
a credinţei lor le-a produs milleriţilor un șoc atunci când evenimentul
așteptat nu a avut loc.
Este imposibil să avem o imagine extrem de precisă a milleriţilor
dezamăgiţi, dar probabil că cei mai mulţi dintre ei au renunţat la
credinţa în a doua venire și fie s-au întors la vechile lor biserici, fie
au adoptat necredinţa seculară.
Cei care și-au menţinut speranţa în apropiata revenire a lui Hristos
pot fi împărţiţi în trei grupe, în funcţie de felul în care au interpretat
ceea ce s-a întâmplat pe 22 octombrie 1844. Grupa cea mai ușor de
identificat, în frunte cu Joshua V. Himes, a ajuns repede la convin-
gerea că, la acea dată, nu s-a întâmplat nimic.
Menţinându-și poziţia, adică susţinând că au avut dreptate în
privinţa evenimentului așteptat (a doua venire a lui Hristos), ei au
ajuns să creadă că greșiseră în calcularea timpului. Pe 5 noiembrie
1844, Himes scria: „suntem acum convinși că, pentru stabilirea unui
timp precis, nu ne putem baza pe consideraţiile de la care au pornit
calculele noastre”. Deși „suntem aproape de sfârșit, … nu avem
cunoștinţă despre o dată fixată sau un timp precis, dar credem cu
tărie că trebuie să veghem și să așteptăm venirea lui Hristos ca pe un
eveniment care poate avea loc în orice moment” (sublinierile
autorului).
Sub conducerea lui Himes, acest grup de credincioși a făcut
demersuri pentru a se organiza într-un corp separat al adventiștilor,
în Albany, New York, în aprilie 1845. Bătrânul William Miller,
22 În așteptarea revenirii lui Isus

influenţat de Himes, a conferit autoritatea lui mișcării din Albany.


Un motiv pentru mișcarea de organizare a fost acela că fanatismul
se răspândea cu repeziciune în rândurile adventiștilor. Astfel, Confe-
rinţa Albany ar trebui să fie văzută ca o încercare de stabilizare.
Ajungem astfel la o a doua grupă de adventiști de după dezamă-
gire – „spiritualizatorii”. Acest sector al adventismului și-a căpătat
numele de la faptul că a dat o interpretare spirituală evenimentului
de pe 22 octombrie. Spiritualizatorii susţineau că atât timpul, cât și
evenimentul fuseseră corecte. Cu alte cuvinte, Hristos venise pe 22
octombrie, numai că fusese o venire spirituală.
Fanatismul a apărut repede printre cei din grupa aceasta. Unii
pretindeau că sunt fără păcat, în timp ce alţii refuzau să muncească,
deoarece erau în Sabatul milenial. Alţii, urmând îndemnul biblic,
care spune că trebuie să devenim ca niște copilași, chiar au renunţat
la folosirea furculiţelor și a cuţitelor și au început să meargă de-a
bușilea. Nu mai este nevoie să spun că au apărut în mijlocul lor
izbucniri de entuziasm harismatic.
În a treia ramură a adventiștilor de după dezamăgire intră cei
care susţineau că timpul era corect calculat, dar se greșise cu privire
la evenimentul așteptat. Cu alte cuvinte, ceva s-a întâmplat pe 22
octombrie, dar nu a doua venire. Din această grupă făceau parte
viitorii lideri a ceea ce, în cele din urmă, avea să se transforme în
adventismul de ziua a șaptea.
Membrii acestui grup credeau că partea majoritară, condusă de
Himes, a abandonat mesajul adventist, negându-și experienţa din
cadrul mișcării din anul 1844. Deși, iniţial, era cel mai mic dintre
grupuri, acest al treilea grup a ajuns să se considere ca fiind adevă-
ratul urmaș al mișcării millerite, atât de puternice cândva.
Dintre cele trei diviziuni ale millerismului discutate mai sus, cea
de-a treia era ultima despre care s-ar fi crezut că va câștiga teren.
Chiar înainte de a putea fi definită ca o formă distinctă a adventis-
mului, ea trebuia să explice două lucruri: (1) Ce s-a întâmplat pe
22 octombrie 1844? și (2) Ce reprezenta Sanctuarul care trebuia
curăţit?
Perioada stabilirii doctrinei (1844-1848) 23

Redefinirea Sanctuarului
Primul pas spre o înţelegere mai clară a întrebărilor de mai înainte
a fost făcut pe 23 octombrie 1844. În acea zi, în timpul unei întâlniri
de rugăciune cu fraţii săi de credinţă, Hiram Edson, un fermier
metodist din Port Gibson, New York, a ajuns la convingerea că „o
să ne fie dată lumină și dezamăgirea noastră va fi explicată”.
Curând după aceea, el și un camarad al său s-au hotărât să-i
încurajeze pe confraţii lor. Traversând un câmp, a povestit Edson,
„am fost oprit pe la jumătatea drumului” și „cerul părea să se fi
deschis privirii mele… Am văzut în mod lămurit că, în loc ca Marele
nostru Preot să iasă din Sfânta Sfintelor a Sanctuarului ceresc pentru
a veni pe acest pământ, în a zecea zi a lunii a șaptea, la sfârșitul
celor două mii trei sute de zile, în acea zi, El a intrat pentru prima
oară în cea de-a doua despărţitură a Sanctuarului; și [am mai văzut
că] El avea o lucrare de îndeplinit în Sfânta Sfintelor înainte de a
veni pe pământ”.
Mintea lui Edson a fost, de asemenea, „îndreptată” spre Apo-
calipsa 10, la relatarea despre cărticica dulce în gură, dar amară în
pântece. Identificând experienţa milleriţilor în predicarea profeţiilor
lui Daniel ca fiind experienţa dulce și apoi amară din Apocalipsa
10, Edson a mai remarcat că acel capitol se încheie cu porunca de a
proroci „din nou”.
Ajuns la acest punct, chemarea tovarășului său, care continuase
să meargă și era mult înaintea lui, l-a adus pe Edson înapoi la
realitate. Fiind întrebat dacă i s-a întâmplat ceva, Edson a replicat:
„Domnul a răspuns la rugăciunea noastră de azi dimineaţă, dând
lumină cu privire la dezamăgirea noastră”.
„Viziunea” aceasta l-a condus pe Edson, curând după aceea, la
un studiu extins al Bibliei, împreună cu O.R.L. Crosier și dr. F. B.
Hahn. Ei au ajuns, în acord cu viziunea lui Edson de pe 23 oc-
tombrie, la concluzia că Sanctuarul din Daniel 8,14, care trebuia
curăţit, nu este nici pământul, nici biserica, ci Sanctuarul din ceruri,
sanctuarul pământesc fiind doar un tip sau o copie a lui.
Hahn și Edson au hotărât că descoperirile lor erau „exact lucrul
de care avea nevoie rămășiţa împrăștiată” pentru a explica deza-
măgirea și pentru „a-i aduce pe fraţi pe calea cea dreaptă”. Așa că
24 În așteptarea revenirii lui Isus

au fost de acord să suporte ei costul publicării, dacă Crosier ar fi


„așternut pe hârtie subiectul Sanctuarului”. După cum a spus Edson,
Crosier a început să publice descoperirile studiului lor combinat în
Day Dawn [Zorii zilei], la începutul anului 1845.
Apoi, pe 7 februarie 1846, descoperirile lor au fost publicate de
către Enoch Jacobs în The Day-Star Extra, sub titlul „Legea lui
Moise”. În acel moment, poziţia lor se maturizase destul de mult.
Prin studiul Bibliei, Crosier și colegii săi au dat răspunsuri la
întrebările cu privire la ce s-a întâmplat pe 22 octombrie 1844 și la
ce reprezenta Sanctuarul care trebuia curăţit.
Cele mai importante concluzii ale lor, așa cum au fost ele publicate
în „Legea lui Moise”, pot fi rezumate în modul următor: (1) există
un Sanctuar literal în ceruri; (2) sistemul sanctuarului iudaic era o
reprezentare vizuală completă a Planului de Mântuire, fiind copiat
după Sanctuarul ceresc; (3) după cum, în sanctuarul din pustie, preoţii
pământești aveau o slujbă compusă din două faze, și Hristos are o
slujbă compusă din două faze în Sanctuarul ceresc. Prima fază a
început în Sfânta, la înălţarea Sa la cer; a doua a început pe 22 oc-
tombrie 1844, când Hristos a trecut din prima despărţitură a Sanctu-
arului ceresc în cea de-a doua și astfel, antitipul Zilei Ispășirii a în-
ceput la acea dată; (4) prima fază a slujbei lui Hristos avea de-a face
cu iertarea păcatelor, a doua are de-a face cu spălarea păcatelor și
curăţirea atât a Sanctuarului, cât și a credincioșilor, în mod indi-
vidual; (5) curăţirea din Daniel 8,14 era o curăţire de păcat și, prin
urmare, era făcută mai degrabă prin sânge decât prin foc; (6) Hristos
nu avea să Se întoarcă pe pământ până când slujba Lui din cea
de-a doua despărţitură nu era terminată.
Astfel, studiul combinat al lui Edson, Crosier și Hahn a confirmat
„viziunea” de pe 23 octombrie a lui Edson. Prin studiul intensiv al unor
cărţi, ca Evrei și Levitic, puse în legătură cu Daniel 7 – 9 și cu Apoca-
lipsa, ei au ajuns la explicarea atât a curăţirii, cât și a Sanctuarului
care trebuia curăţit. Ei începuseră să înţeleagă în mod vag și porunca
din Apocalipsa 10,11, care spune despre cei dezamăgiţi: „trebuie să
prorocești din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împă-
raţi”. Oricum, în a doua jumătate a anilor 1840, ei înţelegeau că a proroci
lumii însemna a predica noul lor adevăr acelora dintre milleriţi care
încă nu primiseră lumina cu privire la „curăţirea Sanctuarului”.
Perioada stabilirii doctrinei (1844-1848) 25

Noua înţelegere a curăţirii Sanctuarului a devenit o piatră de


temelie în ceea ce avea să devină teologia adventistă de ziua a șaptea.
Împreună cu credinţa în apropiata revenire a lui Hristos, moștenită
de la Miller, slujba lui Hristos din ceruri, în două faze, s-a constituit
într-o învăţătură de bază a ceea ce a devenit o denominaţiune în
următoarele două decenii.
Înainte să trecem mai departe, ar trebui afirmat că această
învăţătură a fost curând legată de învăţătura despre judecata de
cercetare, sau judecata preadventă.
Miller, desigur, legase scena judecăţii din Daniel 7, curăţirea
Sanctuarului din Daniel 8,14 și expresia „a venit ceasul judecăţii
Lui” din Apocalipsa 14,7 de judecata care trebuie să aibă loc la a
doua venire.
Totuși, încă din 1840, unul dintre conducătorii milleriţi predicase
despre necesitatea unei judecăţi preadvente. În luna februarie a
acelui an, pastorul metodist Josiah Litch arăta că judecata trebuie
să aibă loc înainte de înviere. Pe la 1842, Litch și-a cizelat punctul
de vedere și a subliniat faptul că hotărârea divină prin care, la a
doua venire, unii sunt înviaţi pentru viaţă, iar alţii pentru moarte,
constituie o „judecată executivă”, care trebuie în mod obligatoriu
să fie precedată de o judecată de cercetare.
Această temă avea să fie dezvoltată mai târziu de grupul celor
care au devenit „adventiștii de ziua a șaptea”. Deși nu a lămurit
judecata preadventă în articolul său din februarie 1846, Crosier a
subliniat faptul că marele preot purta pieptarul judecăţii în Ziua
Ispășirii și că acea curăţire a sanctuarului era o curăţire de păcat.
Nu a mai fost decât un mic pas, pentru Joseph Bates (un fost
căpitan de vas și laic millerit activ) în 1847 și pentru alţii încă din
1845, de la această poziţie la a echivala Ziua Ispășirii din ceruri cu
judecata preadventă, care, în chip necesar, trebuia terminată înainte
ca Hristos să Se întoarcă pentru a executa judecata adventă, la care
toţi își vor primi dreapta răsplată. Deși la început a fost respinsă de
unii (printre care se numără și James White – un tânăr predicator
din cadrul Confederaţiei Creștine, care a devenit un apărător energic
al soliei din 1844), această învăţătură s-a consolidat până la jumătatea
anilor 1850.
26 În așteptarea revenirii lui Isus

Astfel, în dezvoltarea teologiei adventiștilor de ziua a șaptea,


curăţirea Sanctuarului din Daniel 8,14 a ajuns să fie văzută ca fiind
judecata de cercetare, sau preadventă, pe care o face Domnul Hristos
în Locul Prea Sfânt al Sanctuarului din ceruri. Prin urmare, atunci
când au proclamat solia primului înger („a venit ceasul judecăţii
Lui” – Apocalipsa 14,7), cei care au devenit mai târziu adventiștii
de ziua a șaptea au ajuns până la urmă să vadă aceasta ca pe o pro-
clamare a începerii judecăţii preadvente, pe 22 octombrie 1844.
Până acum am examinat dezvoltarea a doi stâlpi caracteristici ai
viitoarei teologii adventiste de ziua a șaptea: (1) revenirea personală,
iminentă, premilenială a lui Isus – o credinţă moștenită de la milleriţi;
și (2) lucrarea preoţească a lui Hristos în cele două despărţituri ale
Sanctuarului, incluzând judecata preadventă – o poziţie doctrinară
care a ajuns să fie înţeleasă pe măsură ce credincioșii se străduiau să
prindă înţelesul curăţirii Sanctuarului din Daniel 8,14.
Astfel, în timp ce majoritatea adventiștilor milleriţi, sub condu-
cerea lui Himes, au privit înapoi la elementul temporal din inter-
pretarea profeţiei celor două mii trei sute de zile, din Daniel 8,14,
ca fiind o eroare, grupul care a evoluat în adventismul de ziua a
șaptea susţinea că milleriţii avuseseră dreptate în privinţa timpului,
dar greșiseră în privinţa evenimentului care trebuia să aibă loc pe
22 octombrie 1844. Până la urmă, observau ei, nimeni nu reușise să
combată calculele lui Miller. Dar, studiind în continuare, a devenit
evident pentru ei faptul că milleriţii interpretaseră greșit simbolistica
atât a „curăţirii”, cât și a „Sanctuarului”.
Credincioșii luptători din acest mic grup au refuzat să părăsească
platforma profetică ce făcuse din mișcarea millerită o forţă atât de
puternică. Construind pe ideile lui Miller și ale lui Snow, ei au
făcut mai degrabă corecţiile necesare. Ei și-au menţinut convin-
gerea absolută că Dumnezeu îl chemase pe Miller să lumineze lumea
cu mesajul despre iminenţa celei de-a doua veniri.

Darul profeţiei
Strâns legată de validitatea profetică a mesajului millerit și de
corectitudinea datei de 22 octombrie a fost chemarea la slujba de
Perioada stabilirii doctrinei (1844-1848) 27

profet a unei tinere de 17 ani, Ellen Harmon (Ellen White după


căsătorie, în 1846).
Ca majoritatea milleriţilor, în noiembrie 1844, Ellen Harmon a
renunţat la credinţa că s-a întâmplat ceva pe 22 octombrie. Dar,
spre surprinderea ei, își amintea ea mai târziu, „în timp ce mă rugam
la altarul familial [în decembrie 1844], Duhul Sfânt a venit peste
mine”. În viziune, atunci când s-a uitat după fraţii ei adventiști și
nu i-a văzut, i s-a spus să se uite puţin mai sus. „Atunci”, povestea
ea, „mi-am ridicat ochii și am văzut o cărare dreaptă și îngustă… Pe
această cărare, poporul advent mergea spre cetatea [cerească], care
se afla la celălalt capăt al drumului. Ei aveau o lumină strălucitoare
pusă în spatele lor, la începutul cărării, lumină despre care un înger
mi-a spus că era strigătul de la miezul nopţii”. Astfel Dumnezeu a
confirmat faptul că data de 22 octombrie era împlinirea profeţiei.
„Această lumină”, a continuat Ellen Harmon, „strălucea de-a
lungul cărării și le lumina pașii [sfinţilor], ca să nu se împiedice.
Dacă își ţineau privirile aţintite la Isus, care era înaintea lor, condu-
cându-i către cetate, erau în siguranţă”.
„Dar unii”, scria ea, „au tăgăduit în mod nechibzuit lumina din
spatele lor, afirmând că nu Dumnezeu era Cel care îi condusese
până în acel moment”. Pentru aceștia, „lumina din spatele lor s-a
stins, lăsându-le picioarele într-un întuneric desăvârșit”, iar ei „au
căzut de pe cărare în întunericul și lumea rea de dedesubt”.
Această primă viziune ne spune foarte mult despre lucrarea lui
Ellen Harmon. Mai întâi de toate, scoate în evidenţă pasiunea întregii
ei vieţi – apropiata revenire a lui Isus și grija lui Dumnezeu pentru
copiii Săi. Dincolo de aceasta, ea arată două lucruri pe care Ellen
Harmon a pus accentul de-a lungul slujirii sale, timp de șaptezeci
de ani.
Primul aspect asupra căruia a insistat este acela că ceva a avut
loc în ceruri, pe 22 octombrie 1844, și că adventiștii nu ar trebui să
uite niciodată care este locul lor în istoria profetică. Astfel, ea scria
mai târziu că „nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât de a
uita modul în care Dumnezeu ne-a condus și ne-a învăţat de-a lungul
istoriei noastre”. Adventiștii, susţinea ea, sunt un popor profetic.
Al doilea aspect asupra căruia a insistat a fost acela că oamenii
ar trebui să-și ţină privirile aţintite spre Isus, Mântuitorul lor. Astfel,
28 În așteptarea revenirii lui Isus

adventiștii nu sunt doar un popor în mod categoric profetic, ci și un


popor creștin. După cum vom vedea în capitolul 5, ea a pus un mare
accent pe acest al doilea aspect în perioada de după 1888, când
căuta să determine adventismul să acorde atenţia cuvenită acestor
două aspecte ale sistemului său de convingeri.
Timp de șaptezeci de ani (din 1844 până la moartea sa, în 1915),
Ellen White a predicat iubirea lui Dumnezeu, iminenţa venirii lui
Hristos și solia lui Dumnezeu cu privire la ceasul judecăţii. La
început, desigur, ea a avut puţină autoritate. A fost percepută de
majoritatea credincioșilor ca o voce între multe altele. Dar, treptat,
membrii denominaţiunii în dezvoltare au început să privească mesajul
ei profetic ca fiind trimis de Dumnezeu pentru a-Și călăuzi poporul
prin criza din timpul din urmă.
Dat fiind fanatismul harismatic evident în anumite grupuri ale
adventiștilor de după 1844, nu este surprinzător faptul că ea nu a
vrut să fie purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Cu siguranţă că
era conștientă și de faptul că millerismul, din cauza unor experienţe
triste, avea o prejudecată adânc înrădăcinată cu privire la viziuni și
revelaţii particulare. De fapt, în mai 1845, cei din grupul de la Al-
bany au ţinut să precizeze că nu mai au „încredere în noi mesaje,
viziuni, vise, limbi, daruri extraordinare, revelaţii” etc. Niciodată
nu a fost ușor să fii profetul lui Dumnezeu, iar acest lucru era cu
siguranţă adevărat în 1844 – anul în care Joseph Smith, „profetul”
mormon, și-a pierdut viaţa în mijlocul unei mulţimi, în Illinois. Dar
Dumnezeu i-a spus lui Ellen Harmon că o va întări. Cu trecerea
timpului, adventiștii au fost din ce în ce mai convinși de temeinicia
soliilor ei. Aplicând testele biblice pentru autenticitatea unui profet
la viaţa și la scrierile ei, tot mai mulţi oameni și-au confirmat credinţa
că ea a fost chemată de Dumnezeu.
Ajuns la acest punct, trebuie să subliniez faptul că Ellen Harmon
nu a fost prima și nici singura alegere a lui Dumnezeu pentru slujba
de profet, printre adventiști. La începutul anilor 1842, William Foy,
un sclav negru eliberat, aparţinând Bisericii Baptiste, a avut două
viziuni cu privire la a doua venire a lui Hristos și la răsplata celor
drepţi. Foy a predicat acest mesaj câtăva vreme.
La scurt timp, după marea dezamăgire, Dumnezeu a chemat un
al doilea bărbat la slujba de profet, pe Hazen Foss, dar el a refuzat
Perioada stabilirii doctrinei (1844-1848) 29

să coopereze și darul i-a fost luat. Mai târziu, Foss a încurajat-o pe


Ellen Harmon să nu facă aceeași greșeală.
Înainte de a trece mai departe de la această secţiune a darului
profeţiei, ar trebui arătat faptul că darul lui Ellen Harmon nu a
jucat un rol determinant în dezvoltarea doctrinei adventiste. În 1874,
într-un răspuns dat criticilor care susţineau că adventiștii de ziua a
șaptea au primit doctrina Sanctuarului prin intermediul viziunilor
lui Ellen White, redactorul-șef al publicaţiilor denominaţiunii a
replicat: „Au fost scrise sute de articole asupra acestui subiect. Dar
în nici unul dintre ele viziunile la care s-a făcut referire nu apar ca
o autoritate în privinţa acestui subiect sau ca sursă din care a derivat
oricare dintre vederile noastre… S-a recurs în mod invariabil la Biblie,
unde există îndeajuns de multe argumente cu privire la vederile
noastre asupra acestui subiect”.
Același lucru se poate spune despre fiecare dintre poziţiile
doctrinare importante ale adventismului. Metoda principală folosită
de pionieri în elaborarea doctrinelor a fost studiul Bibliei până
când ajungea la un consens general. Ajunși în acest punct, au fost
momente când lui Ellen White i se dădea o viziune cu privire la un
subiect deja studiat, în primul rând pentru a reafirma consensul la
care se ajunsese și pentru a-i ajuta, pe cei care încă nu erau de acord
cu majoritatea, să accepte corectitudinea concluziilor pe care grupul
le desprinsese din Biblie. Astfel, rolul lui Ellen White în dezvoltarea
doctrinară poate fi văzut mai degrabă ca fiind acela de confirmare,
și nu de iniţiere. Totuși, după cum vom vedea în capitolul 4, ea a
avut adeseori un rol mai important în dezvoltarea poziţiei în ceea
ce privește stilul de viaţă adventist, decât în elaborarea doctrinelor.
Unii lideri adventiști de la început erau foarte îngrijoraţi de o
posibilă folosire greșită a darului profeţiei. De exemplu, timp de
câţiva ani, adventiștii au avut păreri diferite cu privire la timpul
exact când începe și se termină Sabatul. După un studiu amănunţit
al Bibliei, în 1855, s-a căzut de acord că Sabatul începe și se termină
la apus. Totuși, Bates încă își mai menţinea poziţia că momentul
începerii Sabatului este ora 6. În acest context, Ellen White a avut
o viziune care confirma părerea „de la apus la apus”, ce fusese stabilită
mai înainte prin studiul Bibliei. A fost de-ajuns pentru a-i aduce pe
30 În așteptarea revenirii lui Isus

Bates și pe colegii săi în armonie cu ceilalţi. Foarte interesant, această


viziune a schimbat și părerea lui Ellen White cu privire la acest
subiect.
Întrebarea care s-a născut apoi a fost de ce Dumnezeu nu stabilește
de la bun început o anumită doctrină prin viziuni. Replica lui James
White ne oferă o înţelegere crucială asupra rolului darului soţiei
sale.
„Nu pare”, scria el, „să fie dorinţa Domnului aceea de a-l învăţa pe
poporul Său cu privire la întrebările Bibliei prin intermediul darurilor
Duhului Sfânt, până când slujitorii Săi nu au cercetat cu sârguinţă
Cuvântul Său… Să lăsăm ca darurile să-și aibă locul lor în biserică.
Dumnezeu nu le-a pus niciodată în faţă și nu ne-a poruncit să privim
la ele pentru a fi conduși pe calea adevărului și pe drumul spre
ceruri. El a proslăvit Cuvântul Său. Scripturile Vechiului și Noului
Testament sunt candela care să-i lumineze omului calea către Împă-
răţie. Să le urmăm pe acestea. Dar, dacă te îndepărtezi de adevărul
Bibliei și ești în pericol să fii pierdut, este posibil ca Dumnezeu să
vrea să te îndrepte atunci când alege El, să te aducă înapoi la Biblie
și să te salveze” (sublinierile autorului).
Adventismul de ziua a șaptea a fost, în forma lui cea mai bună, o
mișcare bazată pe Biblie, care a acceptat învăţătura Scripturii cu
privire la darul profeţiei. Totuși, unul dintre aspectele nefericite ale
istoriei advente este acela că membrii bisericii au abuzat prea adesea
de darul lui Ellen White, dându-i mai multă importanţă decât Bibliei.
Atât familia White, cât și alţi fondatori ai adventismului au respins
însă această poziţie nebiblică. Darul profeţiei este o binecuvântare
pentru biserica lui Dumnezeu, dar adevăratul adventism a înălţat
întotdeauna supremaţia Bibliei.

Sabatul
Concomitent cu dezvoltarea doctrinelor de mai sus, acei adventiști
care susţineau învăţătura cu privire la Sanctuarul ceresc și la validita-
tea datei de 22 octombrie au început să aibă o înţelegere mai bună
a Legii lui Dumnezeu și a Sabatului zilei a șaptea.
Primii adventiști care au acceptat Sabatul zilei a șaptea au auzit
despre el de la baptiștii de ziua a șaptea, care, la începutul anilor
Perioada stabilirii doctrinei (1844-1848) 31

1840, își reînnoiseră misiunea de a răspândi convingerea lor specială.


Unul dintre membrii lor, o femeie agresivă, numită Rachel Oakes,
i-a pretins unui predicator adventist, aparţinând Bisericii Metodiste,
să ţină toate poruncile lui Dumnezeu. Ca urmare, pastorul Frederick
Wheeler a început să ţină ziua a șaptea în primăvara anului 1844.
Cam în același timp, câţiva membri ai bisericii din Washington,
New Hampshire, unde predica Wheeler, au început și ei să ţină
Sabatul biblic. Astfel, prima comunitate adventistă care a păzit
Sabatul a luat fiinţă înainte de marea dezamăgire.
În vara anului 1844, T. M. Preble, un predicator din ramura „Free
Will” a Bisericii Baptiste, care devenise millerit, a acceptat și el
Sabatul în urma contactelor cu comunitatea din Washington. Dân-
du-și seama că timpul este scurt, nici Wheeler, nici Preble nu au
simţit povara să împărtășească mesajul lor despre nou-descoperitul
Sabat.
Totuși, după marea dezamăgire, Preble și-a publicat convingerile
cu privire la Sabat în paginile unui ziar intitulat Hope of Israel
[Speranţa lui Israel], pe 28 februarie 1845. Mai târziu, în același an,
el și-a publicat din nou vederile într-o broșură de douăsprezece
pagini, intitulată nu foarte subtil Tract, Showing that the Seventh
Day Should Be Observed as the Sabbath, Instead of the First Day;
„According to the Commandment” [Tratat arătând că ziua a șaptea
ar trebui să fie ţinută ca Sabat în locul zilei întâi „conform poruncii”].
În martie 1845, scrierile lui Preble au căzut în mâinile lui Joseph
Bates, unul dintre cei trei fondatori iniţiali ai Bisericii Adventiste
de Ziua a Șaptea. Bates a acceptat adevărul și în curând l-a împărtășit
la o întâlnire și lui Crosier, lui Hahn și lui Edson. Edson a acceptat
Sabatul biblic, în timp ce Crosier și Hahn s-au arătat doar favorabili
lui. Între timp, ei i-au împărtășit lui Bates gândurile lor cu privire la
Sanctuarul din ceruri, iar el le-a acceptat imediat ca fiind bazate pe
studiul serios al Bibliei. Astfel, pe la sfârșitul anului 1845 și începutul
anului 1846, a început să se formeze un mic grup de credincioși în
jurul doctrinelor unite despre lucrarea lui Hristos în Sanctuarul ceresc
și datoria de a păzi Sabatul zilei a șaptea.
Începând din acest moment, în discuţiile noastre, ne vom referi
la acest mic grup de credincioși ca fiind adventiștii sabatarieni.*
32 În așteptarea revenirii lui Isus

Ei au format nucleul a ceea ce, la începutul anilor 1860, a devenit


Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.
Între timp, fostul căpitan de marină Bates a publicat un tratat
intitulat The Seventh Day Sabbath, a Perpetual Sign [Sabatul zilei a
șaptea, un semn veșnic], în august 1846. Bates i-a ajutat, de aseme-
nea, pe James White și pe Ellen Harmon să afle despre Sabatul zilei
a șaptea. (Ei s-au căsătorit pe 30 august 1846). Câţiva ani mai târziu,
Ellen White scria: „în toamna anului 1846, am început să ţinem
Sabatul Bibliei, să-l predicăm și să-l apărăm”. Astfel, până la sfârșitul
anului 1846, cei trei fondatori ai adventismului de ziua a șaptea se
puseseră de acord cu privire la doctrina Sabatului.
Bates a dat Sabatului zilei a șaptea o bogăţie și un înţeles profetic
pe care nu le-ar fi putut avea niciodată printre baptiștii de ziua a
șaptea. Pentru baptiști, ziua a șaptea era doar ziua „corectă”. Dar o
dată cu Bates, care era înrădăcinat într-o credinţă profetică prin
studiul amplu al cărţilor Daniel și Apocalipsa, Sabatul zilei a șaptea
a căpătat o bogăţie escatologică, ce depășea sfera înţelegerii baptiste.
Printr-o serie de cărţi mici, Bates a interpretat Sabatul în cadrul
pasajului din Apocalipsa 11-14. Între 1846 și 1849, Bates a contribuit
în cel puţin trei moduri la o înţelegere profetică a Sabatului
În primul rând, el a început să vadă legături între Sabat și
Sanctuar. În timp ce studia cea de-a șaptea trâmbiţă din Apocalipsa
11,15-19 (un pasaj care se ocupă evident de ultimele zile), lui Bates
i-a atras atenţia în mod special versetul 19: „Și Templul lui Dumnezeu,
care este în cer, a fost deschis: și s-a văzut chivotul legământului
Său, în Templul Său”.
Bates a remarcat că în ultimul timp crescuse numărul scrierilor
despre Sabatul zilei a șaptea. De ce? Când îngerul al șaptelea a
început să sune, a pus el problema, în ceruri a fost deschisă cea
de-a doua despărţitură a Templului lui Dumnezeu și chivotul
legământului a fost descoperit, iar oamenii au început să cerceteze
Scripturile. În sanctuarul pământesc, desigur, chivotul legământului
conţinea Cele Zece Porunci. Astfel, prin comparaţie tipologică, s-a

* Referindu-se la mica grupă de credincioși care au primit adevărul


despre Sabat, sora White îi numește de obicei păzitori ai Sabatului (Sabbath
keepers), dar autorul lucrării de faţă folosește termenul „sabbatarian”.
Perioada stabilirii doctrinei (1844-1848) 33

ajuns la concluzia că Locul Preasfânt al Sanctuarului din ceruri are


un chivot care conţine Decalogul, la fel ca sanctuarul pământesc.
Legea lui Dumnezeu, firește, a ajuns să fie văzută, în cele din urmă,
ca bază a judecăţii preadvente, care începuse pe 22 octombrie 1844.
La acea dată, a doua despărţitură fusese deschisă în ceruri, descope-
rind chivotul legământului și indicând o accentuare reînnoită a Legii
lui Dumnezeu.
A doua contribuţie a lui Bates la dezvoltarea înţelegerii cu privire
la Sabat, în istoria profetică, a venit prin studiul soliilor celor trei
îngeri din Apocalipsa 14. El a prezentat aceste solii ca pe niște
etape. Primele două (ceasul judecăţii lui Dumnezeu și căderea
Babilonului), spunea el, au fost predicate de milleriţi. Dar el susţinea
că versetul 12, „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui
Dumnezeu”, a început să se împlinească pe 22 octombrie 1844. Astfel,
în 1847, el scria că un popor „s-a unit în grupuri în ultimii doi ani,
pe baza poruncilor lui Dumnezeu”.
Lui Bates, desigur, nu i-a scăpat tăria profetică a versetului din
Apocalipsa 12,17: „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă
război cu rămășiţa seminţei ei, care păzesc [toate] poruncile lui
Dumnezeu”.
Acest „război”, susţinea el, este descris în Apocalipsa 13 prin
puterea fiarei care caută să-l biruie pe poporul lui Dumnezeu care
păzește poruncile și, în cele din urmă, va da decretul de moarte din
versetul 15. Astfel, a treia contribuţie a lui Bates la teologia Sabatului
(în cadrul profeţiei) a fost aceea de a dezvolta conceptele „sigiliul
lui Dumnezeu” și „semnul fiarei”, raportându-le la loialitatea faţă
de Dumnezeu sau faţă de fiară. Credincioșia în păzirea Sabatului
biblic va fi punctul central vizibil în această bătălie.

Nemurirea condiţionată
Ultima doctrină adventistă distinctivă este aceea a nemuririi
condiţionate. De-a lungul istoriei, majoritatea creștinilor au crezut,
în conformitate cu filozofia greacă, că oamenii se nasc nemuritori.
Astfel, atunci când corpul moare, spiritul, sau sufletul, merge fie în
ceruri pentru a trăi cu Dumnezeu, fie în iad pentru a arde veșnic.
Cu alte cuvinte, oamenii au o nemurire înnăscută; este imposibil să
34 În așteptarea revenirii lui Isus

moară cu adevărat sau să înceteze să mai existe.


De-a lungul istoriei, mulţi erudiţi în domeniul Bibliei, privind
acest subiect mai degrabă prin prisma iudeilor decât prin prisma
grecilor, au negat învăţătura nemuririi înnăscute. Unul dintre aceștia
a fost George Storrs. După trei ani de studiu intens al Bibliei, în
1840, acest pastor metodist a ajuns la concluzia că omul nu are o
nemurire inerentă. Nemurirea, susţinea el, le aparţine acelora care
Îl acceptă pe Hristos, deci este condiţionată. Cei care Îl primesc pe
Hristos prin credinţă vor căpăta nemurirea, în timp ce aceia care nu
Îl acceptă rămân muritori și sunt supuși morţii.
Această învăţătură, desigur, are implicaţii directe și în ce privește
soarta celor răi. Pe scurt, dacă nu sunt nemuritori, cei răi nu pot
arde veșnic. Ei vor arde în flăcările iadului, iar rezultatul va fi veșnic.
Astfel, Storrs a început să predice „anihilaţionismul”. A crede
altceva, susţinea Storrs, înseamnă a pune la îndoială caracterul iubitor
al lui Dumnezeu.
În 1842, Storrs a devenit adventist millerit și, curând, unul dintre
membrii activi și scriitorii de frunte ai mișcării. În toamna lui 1844,
după cum am văzut mai devreme, el a devenit unul dintre apărătorii
principali ai mișcării lunii a șaptea.
Între timp, Charles Fitch a devenit unul dintre primii convertiţi
aduși de Storrs. „Dragul meu frate Storrs”, scria Fitch pe 25 ianuarie
1844, „deoarece timp îndelungat ai purtat singur bătăliile Domnului
pe tema stării omului în moarte și a distrugerii finale a celor răi,
scriu aceste rânduri pentru a-ţi spune că, după multă meditaţie și
rugăciune și în urma unei depline convingeri cu privire la datoria
mea faţă de Dumnezeu, sunt pregătit să mă alătur ţie”.
Toţi cei trei fondatori ai adventismului de ziua a șaptea – Jo-
seph Bates, James și Ellen White – au acceptat învăţătura despre
nemurirea condiţionată. Pentru ei aceasta nu avea sens doar din
punct de vedere biblic, ci părea să fie impusă de teologia lor. La
urma urmei, o credinţă în faptul că deja există suflete nemuritoare
în ceruri sau în iad ar fi înlăturat nevoia învierilor pre și postmileniale
descrise în Noul Testament. Pe de altă parte, dacă oamenii și-au
primit deja răsplata, ce nevoie ar mai fi de o judecată preadventă?
Astfel, nemurirea condiţionată a constituit o verigă esenţială într-o
teologie centrată pe slujba lui Hristos în Sanctuarul din ceruri.
Perioada stabilirii doctrinei (1844-1848) 35

„Stâlpii” doctrinei și întreita solie îngerească


Pe la începutul anului 1848, printr-un studiu amplu și intens al
Bibliei, liderii adventiștilor sabatarieni s-au pus de acord cu privire
la cel puţin cinci puncte de doctrină: (1) revenirea personală, vizibilă,
premilenială a lui Isus; (2) curăţirea Sanctuarului, lucrarea Domnului
Hristos în cea de-a doua despărţitură, începând cu 22 octombrie
1844 – începutul Zilei antitipice a Ispășirii; (3) validitatea darului
profeţiei, din ce în ce mai mulţi credincioși considerând slujba lui
Ellen White ca fiind o manifestare modernă a acestui dar; (4) obli-
gaţia de a ţine Sabatul zilei a șaptea și locul Sabatului în marea
bătălie finală profetizată în Apocalipsa 11–14; (5) nemurirea nu
este o calitate cu care omul se naște; oamenii o primesc doar prin
credinţa în Hristos.
Aceste cinci doctrine au ajuns să fie considerate „pietrele de
hotar” sau „stâlpii” doctrinei adventiștilor sabatarieni și, mai târziu,
ai doctrinei adventiștilor de ziua a șaptea. Aceste cinci convingeri
separă această ramură a adventismului nu numai de celelalte credinţe
millerite, ci și de celelalte credinţe creștine în general. Aceste cinci
particularităţi au constituit inima dezvoltării adventismului saba-
tarian și au făcut din adventiștii sabatarieni un popor deosebit. În
consecinţă, aceste doctrine au fost valorificate foarte mult și predi-
cate cu aviditate de poporul adventist de ziua a șaptea.
Sabatarienii, desigur, aveau multe puncte în comun cu alţi creștini,
cum ar fi mântuirea prin har, prin credinţa în jertfa lui Isus, și eficienţa
rugăciunii. Dar, în predicile și învăţăturile lor, ei puneau accentul
pe stâlpii doctrinei distinctive. Această accentuare se datora pe de
o parte faptului că trebuia ca aceste convingeri să poată fi apărate
în întâlnirile lor cu alţi creștini, iar pe de altă parte, dorinţei lor de
a le împărtăși aceste învăţături și acelora care nu le cunoșteau. După
cum vom vedea în capitolul 5, această accentuare unilaterală a dus
în cele din urmă la probleme în cadrul adventismului, probleme
care au trebuit să fie corectate.
Între timp, este important să ne dăm seama că cei cinci stâlpi ai
doctrinei nu au rezistat singuri. Ei au format un set doctrinar/profetic
unitar. În miezul acestui set se aflau două idei biblice – Sanctuarul
36 În așteptarea revenirii lui Isus

și întreita solie îngerească. Cu privire la poziţia centrală pe care o


ocupa Sanctuarul în credinţa sabatariană, Roswell F. Cottrell scria
în 1863: „Descoperim nu numai că Sanctuarul din ceruri este marele
centru al sistemului creștin, după cum cel pământesc a fost al celui
tipic, dar că acest subiect este centrul și citadela adevărului prezent.
Și, de vreme ce Templul nostru este în ceruri și în el se află ‘chivotul
legământului’, care conţine ‘poruncile lui Dumnezeu’, iar în mijlocul
acestor porunci, Sabatul Domnului, înconjurat de nouă precepte
morale care nu pot fi nimicite, nu este de mirare că dușmanii
Sabatului se vor strădui să desfiinţeze nu numai Cele Zece Porunci,
ci și adevăratul Sanctuar, în care ele sunt depozitate”.
Relaţia fiecărei pietre de hotar doctrinare cu Sanctuarul a fost
arătată în discuţia noastră anterioară. Ajunși la acest punct, este
important să subliniem atât poziţia centrală a Sanctuarului în
teologia adventistă, cât și faptul că această teologie este un set unitar
de credinţe. Astfel, a pune la îndoială o parte a sistemului înseamnă
a contesta tot sistemul.
A doua imagine biblică organizatoare și unificatoare pentru
teologia adventismului sabatarian a fost aceea a celor trei îngeri din
Apocalipsa 14. Aceste solii nu numai că au legat toată teologia
adventistă de serviciul din Sanctuar, cu mesajul său despre judecată
(și mântuire), dar le-au dat sabatarienilor posibilitatea și să-și găsească
locul în desfășurarea istorică a profeţiei. Mai mult, întreita solie
îngerească a devenit în cele din urmă forţa profetică ce a făcut ca
misiunile adventiste să se răspândească în întreaga lume, pe măsură
ce biserica a încercat să ducă mesajul său unic „oricărui neam, oricărei
seminţii, oricărei limbi și oricărui norod” (Apocalipsa 14,6). Dar
această viziune a misiunii era departe de minţile celor câtorva
adventiști sabatarieni luptători, de la sfârșitul anilor 1840.
Pe de altă parte, chiar și atunci, ei au început să vadă semnificaţia
profetică a celor trei îngeri pentru lucrarea lor. În 1850, James White
a publicat un articol important, care rezuma concluziile lor asupra
acestui subiect.
J. White a identificat solia primului înger (vezi Apocalipsa 14,6.7)
cu predicarea millerită a celei de-a doua veniri. Pentru el, elementul
temporal din fraza „a venit ceasul judecăţii Lui” era crucial. „Toată
Perioada stabilirii doctrinei (1844-1848) 37

mulţimea adventă”, scria el, „credea cândva” că ceva special avea să


se întâmple în jurul anului 1843. „Necredinţa celor care se îndoiesc
acum”, a continuat el, „nu demonstrează că am greșit întru totul
atunci. Trecerea timpului și continua apostazie și necredinţă a
adventiștilor nu a schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună,
ci el rămâne încă adevăr”.
Al doilea înger (vezi Apocalipsa 14,8), sublinia White, „i-a urmat”
primului înger. Când, ca o reacţie la predicarea iminentei reveniri a
lui Hristos, bisericile au început să-și închidă ușile pentru milleriţi și
să-i excludă, atunci – sub conducerea lui Charles Fitch – s-a făcut
auzită solia celui de-al doilea înger: „a căzut Babilonul… Ieșiţi din
el, poporul Meu!”
„Această profeţie”, scria White, „s-a împlinit exact, la timpul și
în locul potrivit… Am auzit-o cu urechile noastre, vocile noastre au
proclamat-o, întreaga noastră fiinţă i-a simţit puterea și, cu ochii
noștri, am văzut efectul ei, pe măsură ce poporul oprimat al lui
Dumnezeu a nimicit legăturile care îl ţineau legat de diferite secte
și a ieșit din Babilon…
Solia celui de-al doilea înger ne-a chemat afară din bisericile
apostate, și acum suntem liberi să gândim noi înșine și să lucrăm în
temere de Dumnezeu. Este un fapt extrem de interesant că problema
Sabatului a început să circule printre cei ce credeau în a doua ve-
nire imediat după ce ei au fost chemaţi afară din bisericile lor de
mesajul celui de-al doilea înger. Lucrarea lui Dumnezeu înaintează
în ordine. Adevărul despre Sabat a apărut exact la timpul potrivit
pentru a împlini profeţia”.
J. White a considerat solia îngerului al treilea (vezi Apocalipsa
14,9-12) ca fiind apogeul acestei mișcări profetice. Ea urma să fie
ultima solie de milă a lui Dumnezeu către lume, chiar înaintea marelui
seceriș de suflete de la a doua venire (vezi Apocalipsa 14,15-20).
El a arătat că în Apocalipsa 13 și 14 și în solia îngerului al treilea
sunt doar două categorii de oameni. Unii îi persecută pe sfinţi și
primesc semnul fiarei, pe când ceilalţi continuă să aștepte răbdători
revenirea lui Hristos (în ciuda dezamăgirii de pe 22 octombrie 1844)
și „PĂZESC PORUNCILE LUI DUMNEZEU”.
„Niciodată până acum”, scria James White, pe măsură ce se
apropia de punctul culminant al prezentării sale, „nu am mai avut
38 În așteptarea revenirii lui Isus

asemenea sentimente în timp ce ţin pana în mână. Și niciodată nu


am mai văzut și simţit importanţa Sabatului ca în acest moment. Cu
siguranţă că adevărul Sabatului, întocmai ca soarele dimineaţa, când
se ridică de la răsărit, a crescut în lumină, în tărie și în importanţă
până când a devenit marele adevăr sigilator…
Mulţi s-au oprit la solia primului înger, iar alţii la solia celui de-al
doilea, și mulţi o vor respinge pe a celui de-al treilea; dar câţiva Îl
‘urmează pe Miel oriunde merge El’ și vor merge sus și vor locui
ţara. Deși va trebui ca ei să treacă prin foc și sânge sau să fie martorii
unei ‘vremi de strâmtorare cum n-a mai fost niciodată’, ei nu vor
ceda și nu vor ‘primi semnul fiarei’, ci vor lupta și vor continua
bătălia lor cea sfântă până când, cu harpele lui Dumnezeu, vor cânta
cântecul biruinţei pe muntele Sion”.
Cu adevărat, adventiștii sabatarieni s-au considerat o mișcare
profetică. Datorită convingerilor lor, adesea, ei se refereau la
mișcarea lor ca la „Solia îngerului al treilea”.

„Ușa închisă” și abordarea misiunii


Deși întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 arăta în mod
evident către misiunea mondială, acest aspect al capitolului nu era
deloc evident pentru primii adventiști sabatarieni. Adevărul este
progresiv și, la fel cum se întâmplă adeseori și în viaţa noastră
personală, sabatarienii au înţeles planul lui Dumnezeu pentru ei
puţin câte puţin.
De fapt, primii adventiști sabatarieni ar putea fi caracterizaţi
mai degrabă în termenii antimisiunii decât ai misiunii. Teoria și
practica lor misionară pot fi descrise corect, ca o „ușă închisă” în
înaintarea misiunii.
Acest concept nu a fost inventat de credincioșii sabatarieni, ci
fusese dezvoltat de William Miller, care comparase mesajul său cu
„strigătul de la miezul nopţii” din parabola celor zece fecioare (vezi
Matei 25). Această parabolă menţionează că, după ce va veni mirele
(adică Hristos), ușa va fi închisă, iar unii vor fi lăsaţi afară.
„Fraza ‘ușa a fost închisă’”, învăţa Miller în anii 1830-1840,
„implică încheierea împărăţiei harului și a perioadei de propovă-
Perioada stabilirii doctrinei (1844-1848) 39

duire”. După 22 octombrie 1844, când Hristos nu a revenit, Miller –


încă așteptând apariţia lui Hristos pe norii cerului – a interpretat
ușa închisă ca fiind încheierea perioadei de probă pentru omenire.
Astfel, în decembrie 1844, Miller scria: „Noi ne-am făcut datoria
să-i avertizăm pe păcătoși și să încercăm să trezim o biserică formală.
Dumnezeu, în providenţa Sa, a închis ușa. Noi nu putem decât să
ne încurajăm unii pe alţii să fim răbdători și să depunem eforturi
pentru a face chemarea și alegerea noastră sigure. Trăim acum în
timpurile menţionate în Maleahi 3,18, Daniel 12,10 și Apocalipsa
22,10-12. În aceste pasaje, nu putem să nu vedem că puţin înainte
de venirea lui Hristos va fi o separare între cei drepţi și cei nedrepţi…
Niciodată, din zilele apostolilor și până acum, nu a mai fost trasă o
astfel de linie de despărţire”.
Cu siguranţă că, după marea dezamăgire, reacţiile neplăcute ale
necredincioșilor batjocoritori și ale foștilor milleriţi trebuie să fi făcut
să pară că ușa timpului de probă s-a închis. Mai mult, fluxul masiv
de nou-convertiţi se diminuase subit pe 22 octombrie.
Imediat după marea dezamăgire, aproape toţi milleriţii au
acceptat învăţătura ușii închise. Dar acest lucru s-a schimbat curând,
de vreme ce învăţătura ușii închise era legată de împlinirea profeţiei
pe data de 22 octombrie.
Prin urmare, când majoritatea milleriţilor, sub conducerea lui
Himes, au început să susţină că greșiseră în privinţa datei și că nimic
nu s-a întâmplat pe 22 octombrie, ei au renunţat și la credinţa că
ușa timpului de probă se închisese.
Pe de altă parte, adventiștii sabatarieni, inclusiv Bates și familia
White, au continuat să susţină atât împlinirea profeţiei pe data de
22 octombrie, cât și învăţătura ușii închise. Astfel, ei au ajuns să fie
cunoscuţi pentru ceilalţi milleriţi așteptători ca „oamenii Sabatului
și ai ușii închise” – termeni înjositori, care făceau aluzie la doctrinele
lor specifice.
Problema adepţilor ușii închise este că ei moșteniseră de la
mișcarea millerită niște erori în teoria lor despre ușa închisă, care
erau strâns legate de eroarea de interpretare a înţelesului curăţirii
Sanctuarului. La urma urmei, dacă prin curăţirea Sanctuarului ar fi
trebuit să se înţeleagă a doua venire a lui Hristos, atunci timpul de
probă pentru cei răi, în mod evident, s-ar fi închis pe 22 octombrie.
40 În așteptarea revenirii lui Isus

Studiul Bibliei, după cum am menţionat mai sus, i-a condus


curând pe adventiștii sabatarieni să vadă greșeala cu privire la
curăţirea Sanctuarului, dar le-au trebuit câţiva ani să clarifice și
greșeala cu privire la ușa închisă.
Totuși, uneori, chiar și greșelile duc la rezultate bune. Așa s-a
întâmplat și în cazul ușii închise. În perioada ușii închise din dez-
voltarea misiunii adventiste, se credea că ţinta evanghelistică a miș-
cării se limitează la cei care au acceptat mesajul millerit din anii
1830-1840. Ușa harului era închisă pentru toţi ceilalţi.
Astfel, „greșeala” ușii închise a furnizat micului grup de adventiști
sabatarieni timp din belșug pentru a-și construi propria temelie
teologică. Puţine dintre săracele lor resurse au fost cheltuite pe
evanghelizare înainte de a avea un mesaj. După ce și-au stabilit
propria identitate teologică, următorul pas a fost să încerce să-i
convingă pe alţi milleriţi de setul lor de doctrine și de interpretarea
profeţiei. Această misiune a fost adusă la îndeplinire între anii 1848
și 1850 (va fi tratată în următorul capitol).
Deci „utilitatea” perioadei ușii închise a fost aceea că ea le-a
oferit sabatarienilor timp pentru a-și stabili o temelie doctrinară și
un număr de membri de bază. Doar după ce au fost îndeplinite
aceste condiţii, au fost pregătiţi să facă următorul pas în misiunea
lor profetică.

Pentru cei ce vor să citească mai mult


1. Damsteegt, P. Gerard – Foundations of the Seventh-day Adventist
Message and Mission, Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1977. (Re-
printed by Andrews University Press, Berrien Springs, Mich.,
1988).
2. Gordon, Paul A. – The Sanctuary, 1844, and the Pioneers, Wash-
ington, D.C.: Review and Herald, 1983.
3. Holbrook, Frank B., ed. – Doctrine of the Sanctuary: A Historical
Survey (1845-1863), Silver Spring, Md.: General Conference of
Seventh-day Adventists, 1989.
4. Land, Gary, ed. – Adventism in America, p. 36-65.
5. Maxwell, C. Mervyn – Tell It to the World, p. 40-94.
6. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 53-71.
Perioada stabilirii doctrinei (1844-1848) 41

7. White, Arthur L. – Ellen G. White, Washington, D.C.: Review


and Herald, 1981-1986, 1, p. 45-138.
Capitolul 3

Perioada de organizare
(1848-1863)
Privind la sistemul actual de organizare mondială al Bisericii
Adventiste de Ziua a Șaptea, ne este greu să credem că majoritatea
primilor adventiști se opuneau oricărei organizări a bisericii dincolo
de nivelul comunităţilor, al bisericilor locale. George Storrs a rezumat
delicat poziţia lor atunci când avertiza că „nici o biserică nu poate
fi organizată de invenţia omului fără să devină Babilon în momentul
în care este organizată”.
Logica lui Storrs nu este greu de înţeles. La urma urmei, nu au
fost excomunicaţi milleriţii de către bisericile organizate, chiar acele
organizaţii pe care Fitch și urmașii săi le-au definit ca fiind Babilonul?
Concluzia logică: De ce ar trebui ca acești oameni liberi să creeze
un alt Babilon? Acest simţământ era larg răspândit printre toate
ramurile millerite adventiste, inclusiv printre sabatarieni.
Aceste idei anti-organizatorice au fost înlesnite în rândul
adventiștilor și prin puternica influenţă exercitată de Confederaţia
Creștină – grupare tradiţională care s-a opus organizării bisericii
mai sus de nivelul local. Doi dintre cei trei fondatori sabatarieni –
James White și Joseph Bates – au fost membri ai Confederaţiei.
Pe de altă parte, al treilea fondator – Ellen White – fusese crescut
în Biserica Episcopală Metodistă. Titlul cărţii lui Charles Ferguson
Organizing to Beat the Devil: Methodists and Early America [Organizaţi
pentru a-l învinge pe Diavol: metodiștii și începuturile Americii] ne
ajută să înţelegem că Ellen White, venind din cea mai organizată
denominaţiune protestantă din acele timpuri, a adus cu ea o perspec-
tivă diferită asupra subiectului. A fost nevoie de douăzeci de ani
pentru ca să se găsească o soluţie pentru tensiunea existentă cu
privire la organizare, printre adventiștii sabatarieni.
Perioada de organizare (1848-1863) 43

Între timp, până în anul 1848, după cum am văzut în capitolul 2,


micul grup de lideri sabatarieni se puseseră de acord asupra unui
set de doctrine fundamentale și credeau că au responsabilitatea de
a împărtăși convingerile lor cu acei adventiști care încă mai sufereau,
neînţelegând ce s-a întâmplat în octombrie 1844. Sabatarienii au
ales o abordare tipic millerită pentru a-și împărtăși convingerile. Ei
au organizat o serie de conferinţe pentru a discuta subiectul. Aceste
conferinţe, pe jumătate neoficiale, ar trebui considerate ca primii
pași organizatorici în dezvoltarea adventismului de ziua a șaptea.

Conferinţele despre Sabat


Prima „conferinţă despre Sabat” s-a ţinut în primăvara anului
1848, în Rocky Hill, Connecticut. În acel an, s-au mai ţinut cel puţin
încă cinci conferinţe, alte șase în 1849 și zece în 1850. Joseph Bates
și familia White au participat la majoritatea acestor conferinţe. Multe
se ţineau în week-end, dar unele dintre ele se întindeau de joi până
luni.
Scopul acestor conferinţe, după James White, era „unirea fraţilor
asupra marilor adevăruri legate de solia îngerului al treilea”. Până
în anul 1848, mulţi din New England și din partea de vest a New
York-ului se convinseseră de adevărul uneia sau al mai multor doc-
trine ale adventiștilor sabatarieni, dar nu exista un consens.
Raportul lui James White cu privire la prima conferinţă despre
Sabat ilustrează atât scopul acestor conferinţe, cât și unele dintre
forţele implicate. „Am avut o întâlnire în acea seară [joi, 20 aprilie
1848], la care au participat circa cincisprezece oameni în total”, scria
White. „Vineri dimineaţă, fraţii au venit până s-au făcut aproape
cincizeci. Nu toţi erau cu totul în adevăr. Programul din acea zi a fost
foarte interesant. Fratele Bates a prezentat poruncile într-o lumină
clară, iar importanţa lor a fost subliniată prin mărturii puternice.
Cuvântul a avut ca efect întărirea celor care erau deja în adevăr și
trezirea celor care nu erau pe deplin convinși” (sublinierile autorului).
Scopul și dinamica conferinţelor reies și mai clar din raportul lui
Ellen White asupra celei de-a doua, care a avut loc în „hambarul
fratelui Arnold”, în Volney, New York, în august 1848. „Erau pre-
44 În așteptarea revenirii lui Isus

zente aproximativ treizeci și cinci de persoane”, scria ea, „toţi cei ce


se puteau aduna în acea parte a statului. De-abia dacă erau doi de
acord între ei. Fiecare ţinea cu înverșunare la părerile sale, declarând
că erau în conformitate cu Biblia. Toţi erau dornici să găsească o
ocazie să-și expună părerile sau să ne predice. Li s-a spus că nu am
făcut un drum atât de lung pentru a-i asculta pe ei, ci pentru a-i învăţa
adevărul. Fratele Arnold susţinea că cei o mie de ani din Apocalipsa
20 erau în trecut; și că cei o sută patruzeci și patru de mii erau cei
înviaţi la învierea lui Hristos…
Aceste ciudate diferenţe de opinii așezau o povară mare asupra
mea, mai ales când îl auzeam pe fratele Arnold vorbind despre cei o
mie de ani ca fiind în trecut. Știam că greșește și o mare durere îmi
împovăra sufletul; căci mi se părea că Dumnezeu este dezonorat.
Am leșinat sub această povară. Fraţii Bates, Chamberlain, Gurney,
Edson și soţul meu s-au rugat pentru mine… Domnul a auzit
rugăciunile slujitorilor Săi și mi-am revenit. Lumina cerului se
odihnea asupra mea. Curând, am pierdut legătura cu lucrurile
pământești. Îngerul meu însoţitor a prezentat înaintea mea câteva
dintre greșelile celor prezenţi, precum și adevărul, în contrast cu
greșelile lor. [Mi-a spus] că aceste păreri discordante, care susţineau
ei că sunt în conformitate cu Biblia, erau doar în conformitate cu
părerea lor despre Biblie și că ei trebuie să renunţe la greșelile lor și
să se unească asupra mesajului îngerului al treilea. Întâlnirea noastră
s-a terminat triumfător. Adevărul a biruit” (sublinierile autorului).
Este de remarcat, în citatele de mai sus, că Bates și familia White
și-au asumat un puternic rol de conducere în aceste conferinţe. A
fost nevoie de o conducere puternică, orientată spre o ţintă, pentru
a forma un corp de credincioși în condiţiile haotice ale adventismului
de după dezamăgire. De asemenea, ar trebui remarcat faptul că
scopul principal al acestor întâlniri era acela de a uni un corp de
credincioși în jurul adevărului soliei îngerului al treilea – solie deja
studiată și asupra căreia liderii sabatarienilor ajunseseră la un acord.
Conform lui James White, până în noiembrie 1849, conferinţele
și-au îndeplinit scopul principal. „Prin proclamarea adevărului
Sabatului în… legătură cu mișcarea adventă”, îi scria el unui oarecare
frate Bowles, „Dumnezeu îi face cunoscuţi pe cei care sunt ai Lui.
În vestul New York-ului, numărul celor care ţin Sabatul crește rapid.
Perioada de organizare (1848-1863) 45

Faţă de acum șase luni, numărul lor este de peste două ori mai
mare. La fel stau lucrurile, mai mult sau mai puţin, [și] în Maine,
Mass.1, N. H.2, Vermont și Conn3…
A fost un timp în care am fost risipiţi [ca urmare a marii dezamăgiri];
este în trecut, iar acum a venit timpul ca sfinţii să fie adunaţi în unitatea
credinţei și să fie sigilaţi de un singur adevăr sfânt și unificator. Da,
frate, a venit timpul.
Este adevărat că lucrarea înaintează încet, dar sigur și prinde
putere la fiecare pas…
Experienţa noastră adventă din trecut, poziţia noastră actuală și
lucrarea noastră viitoare sunt descrise în Apocalipsa 14 atât de lămurit
cât a putut pana profetică să scrie. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu
că vedem acest lucru…
Cred că adevărul Sabatului trebuie încă să răsune pe pământ așa
cum nu s-a întâmplat cu cel al revenirii…
Sunt sătul de toate ziarele noastre despre a doua venire, de toţi
editorii care le publică, biete fiinţe. Li s-au stins lămpile, tot încer-
când să le lumineze fraţilor lor orbi, drumul spre Împărăţia lui Dum-
nezeu”. James a adăugat că nu dorea cu nici un chip să fie ca ei.
„Eu nu cer decât privilegiul preţios de a-i hrăni, dacă este posibil,
pe bieţii mei fraţi – ‘proscrișii’” (sublinierile autorului).
Astfel, aproape de la începutul lor, sabatarienii s-au considerat
un popor care are o misiune, un popor impulsionat de imperativul
celor trei îngeri din Apocalipsa 14. Primul lor pas în misiunea către
lume a fost acela de a ajunge la milleriţii confuzi, la sfârșitul anilor
1840. Conferinţele despre Sabat au fost calea iniţială de îndeplinire
a acestei ţinte.
Ar trebui remarcat faptul că, deși scopul lor principal era acela
de a-i uni pe credincioși în jurul unui set de doctrine deja studiate,
conferinţele despre Sabat au oferit și ocazia revizuirii acestor poziţii,
deoarece noi întrebări au dus la alte răspunsuri printr-un studiu
mai aprofundat al Bibliei.

1
Massachusetts (n.t.).
2
New Hampshire (n.t.).
3
Connecticut (n.t.).
46 În așteptarea revenirii lui Isus

Publicarea „Adevărului”
Al doilea pas în dezvoltarea structurii organizatorice a saba-
tarienilor a fost făcut în domeniul publicaţiilor. Ca și conferinţele
despre Sabat, publicaţiile iniţiale au avut ca scop chemarea unui
corp de credincioși din rândurile risipite ale confuzilor adventiști
milleriţi, informarea lor și unirea lor în jurul întreitei solii îngerești.
De asemenea, ca și conferinţele, publicaţiile au fost inima „orga-
nizării” millerite de dinainte de dezamăgire.
Primele publicaţii ale sabatarienilor au fost broșuri ocazionale,
care scoteau în evidenţă nou-descoperitele lor adevăruri în contextul
millerismului, ca mișcare profetică. Aceste tratate, sau cărticele,
includ scrierile lui Bates: The Opening Heavens [Cerurile deschise]
(1846), The Seventh-day Sabbath, a Perpetual Sign [Sabatul zilei a
șaptea, un semn veșnic] (1846, revizuită semnificativ în 1847),
Second Advent Way Marks and High Heaps [Semnele celei de-a doua
veniri] (1847) și A Seal of the Living God [Sigiliul viului Dumnezeu]
(1849).
Pe lângă broșurile lui Bates, a existat și o primă încercare comună
de publicare din partea conducerii sabatarienilor – A Word to the
“Little Flock” [Cuvânt către „mica turmă”] (1847). Principala ţintă a
acestei publicaţii de douăzeci și patru de pagini era aceea de a-i
încuraja pe credincioși ca, în căutarea lor după o lumină mai mare
pentru viitor, să nu nege experienţa avută în 1844.
O schimbare majoră în publicaţiile adventiste a fost determinată
de o viziune avută de Ellen White, în Dorchester, Massachusetts, în
noiembrie 1848. După ce s-a terminat viziunea, ea i-a spus lui James
că are un „mesaj” pentru el. „Trebuie să începi să publici un mic
ziar și să-l trimiţi oamenilor. Să fie mic la început, dar, pe măsură ce
oamenii vor citi, îţi vor trimite mijloacele cu care să-l publici și va fi
un succes de la început. Mi s-a arătat că de la acest mic început vor
porni râuri de lumină care vor înconjura lumea” (sublinierile autorului).
Profeţia pe care a făcut-o ea cu privire la o lucrare mondială de
publicare nu putea să se nască din nimic încurajator, care să existe
la acea vreme printre risipiţii credincioși sabatarieni. Omenește
vorbind, părea absurd. Ce puteau face câţiva predicatori săraci,
susţinuţi de aproximativ o sută de credincioși? Cu siguranţă că e
Perioada de organizare (1848-1863) 47

greu de închipuit un început mai modest pentru o acţiune de


publicare!
În ciuda acestor circumstanţe descurajatoare, James White, cu
resursele financiare la pământ și fără o casă în care să locuiască, a
început, prin credinţă, să scrie și să publice „micul ziar”. Privind
înapoi, la această experienţă, el scria mai târziu: „Am început să
pregătim materialul pentru acea mică foaie și am scris fiecare cuvânt
al ei, toată biblioteca noastră conţinând o Biblie de buzunar de trei
șilingi, Cruden’s Condensed Concordance [Concordanţa concisă a
lui Cruden] și vechiul dicţionar al lui Walker, căruia îi lipsea una
dintre coperte… Speranţa noastră de succes era în Dumnezeu”.
Lipsit de mijloace, White a căutat un tipograf neadventist care
să publice un ziar de opt pagini pentru o persoană cu totul străină
și care să aștepte plata până când urmau să vină contribuţiile de la
presupușii cititori. A găsit un astfel de tipograf în persoana lui
Charles Pelton, din Middletown, Connecticut.
Prima ediţie, de o mie de exemplare, din The Present Truth [Adevărul
prezent] a ieșit de sub tipar în iulie 1849. „Când a adus primul
număr de la tipografie”, își amintea Ellen White, „toţi ne-am strâns
în jurul lui [al ziarului], rugându-L pe Domnul, cu inimi umile și cu
multe lacrimi, să binecuvânteze neînsemnatele eforturi ale slujitorilor
Săi. Atunci, el [James] le-a trimis ziarele tuturor celor care credea
el că le vor citi, cărându-le până la oficiul poștal [la aproape treispre-
zece km distanţă] într-un sac de voiaj… Foarte curând, au sosit
scrisori, aducând mijloacele necesare pentru publicarea ziarului și
vești bune despre multe suflete care au îmbrăţișat adevărul”.
Subiectul tratat în The Present Truth era mesajul pentru acel
timp, în viziunea sabatarienilor – Sabatul, întreita solie îngerească
și alte puncte doctrinare legate de acestea. „Micul ziar” a avut rolul
lui la sfârșitul anilor 1840, ajutându-i pe credincioși să „câștige timp”.
Totuși, publicarea ziarului The Present Truth a fost doar primul
pas în dezvoltarea periodicelor adventiste. Vara anului 1850 l-a găsit
pe James White publicând primul număr din The Advent Review –
ziar care republica multe dintre cele mai importante articole miller-
ite de la începutul anului 1840. Scopul ziarului The Advent Review
era acela de a-i convinge pe milleriţii risipiţi, prin forţa și veridicitatea
argumentelor care susţineau mișcarea de la 1844.
48 În așteptarea revenirii lui Isus

În noiembrie 1850, The Present Truth și The Advent Review s-au


combinat, rezultând The Second Advent Review and the Sabbath
Herald. Acest ziar, cunoscut mai mult ca The Adventist Review, a
devenit într-adevăr un periodic mondial, care înconjoară lumea azi
„ca niște râuri de lumină”.
Timp de mulţi ani de zile, Review and Herald (cum i se spunea cu
dragoste) a fost efectiv „biserica” pentru majoritatea sabatarienilor.
La urma urmei, ei, în general, nu aveau nici o clădire care să
funcţioneze ca biserică, nici o denominaţiune căreia să-i aparţină
sau vreun pastor oficial. Apariţia periodică a ziarului Review le aducea
adventiștilor risipiţi vești despre biserică și fraţii lor credincioși, predici
și un sentiment al apartenenţei. Ca atare, influenţa și importanţa
lui în adventismul timpuriu sunt aproape imposibil de supraestimat.
La începutul anilor 1850, literaturii periodice sabatariene i s-a
mai alăturat un ziar. În 1852, James White a început să publice The
Youth’s Instructor (intitulat în mod curent Insight) pentru tinerii
din biserică. The Youth’s Instructor a fost prima încercare organizată
de a face ceva pentru tinerii sabatarieni.
Curând după apariţia lui, au fost înfiinţate Școlile de Sabat,
pentru care The Youth’s Instructor publica lecţii biblice. Prima dintre
aceste Școli de Sabat a fost înfiinţată în Buck’s Bridge, New York,
în 1853, sub conducerea lui John Byington – cel care a devenit primul
președinte al Conferinţei Generale, un deceniu mai târziu.
Până la sfârșitul anilor 1850, efortul publicistic sabatarian devenise
o afacere majoră, având propria editură, înfiinţată la Battle Creek,
Michigan, în 1855. Problema proprietăţii asupra companiei de publi-
caţii i-a împins în cele din urmă pe adventiștii sabatarieni la o structură
organizatorică mai oficială și mai legală.

Primii pași spre o organizare oficială


Datorită agresivei acţiuni de evanghelizare, prin conferinţe și
publicaţii, a unui mare număr de milleriţi căutători până în 1852,
adventiștii sabatarieni au experimentat o creștere rapidă. Conform
unei estimări, care pare a fi destul de exactă, adepţii lor au crescut
de la 200, în 1850, la cca 2000, în 1852. Însă, deși este o binecuvântare
Perioada de organizare (1848-1863) 49

pentru o mișcare religioasă, o astfel de creștere aduce cu sine și o


serie de probleme.
Astfel, nu ar trebui să ne surprindă faptul că, la începutul anilor
1850, liderii sabatarieni și câteva congregaţii (adunări) locale au
început să se preocupe de „rânduiala Evangheliei” (organizarea
bisericii). Ei au întâmpinat câteva probleme. În primul rând, nu
exista nici o modalitate de atestare a pastorilor. Adunările împrăș-
tiate erau la discreţia oricărui predicator care pretindea că este pas-
tor sabatarian. Strâns legat de această problemă era faptul că nu
existau căi de hirotonire. Prin urmare, în timp ce James White fusese
hirotonit ca pastor în Confederaţia Creștină, în 1843, probabil că
Joseph Bates nu a primit niciodată hirotonirea.
În al doilea rând, nu exista nici o modalitate de a se distribui
fonduri pentru pastori. De fapt, nici nu exista un mod sistematic de
a strânge fonduri. După cum vom vedea curând, criza slujbelor prost
plătite și dezorganizate a dus aproape la colapsul mișcării sabatariene
în 1856.
În al treilea rând, nu exista nici o organizaţie legală pentru
deţinerea de proprietăţi. Acest lucru nu era o problemă foarte mare
în 1850, dar, spre sfârșitul deceniului, a devenit un aspect care trebuia
îndreptat.
Poate că prima discuţie semnificativă dintre sabatarieni, cu privire
la rânduiala Evangheliei, a avut loc între 1850 și 1851. În acea vreme,
problema era retragerea calităţii de membru de la acei membri care
se apucaseră de spiritism și de alte activităţi necreștine.
Apoi, în 1853, găsim congregaţii care hirotonesc diaconi pentru
celebrarea „rânduielilor Casei Domnului”. În acel an a fost, de
asemenea, prima hirotonire oficială a bărbaţilor ca pastori ai Evan-
gheliei. Pe lângă aceasta, în 1853, „fraţii conducători” – în general
Bates și White – eliberau legitimaţii de identificare semnate „fraţii
care călătoreau”, și aceasta pentru a-i contracara pe impostori.
Tot în anul 1853, James și Ellen White au început „atacul” în
problema rânduielii Evangheliei. „Domnul”, scria Ellen, „mi-a arătat
că rânduiala Evangheliei a fost prea mult timp privită cu frică și
neglijată. Formalitatea ar trebui evitată; dar, făcând astfel, nu ar
trebui să neglijăm ordinea. În ceruri este ordine. Când Hristos a
fost pe pământ, în biserică a fost ordine… Iar acum, în aceste ultime
50 În așteptarea revenirii lui Isus

zile, când Dumnezeu îi aduce pe copiii Săi la unitatea credinţei,


este nevoie de ordine mult mai mult decât până acum.”
Ideea care stătea la baza argumentării pare a fi aceea că biserica
era în luptă cu forţele extrem de organizate ale răului. Prin urmare,
singura cale de a câștiga bătălia era ca biserica să se organizeze,
astfel încât să nu poată fi manevrată din afară. Din acest motiv,
Satana căuta să împiedice și să distrugă rânduiala logică a
Evangheliei în rândul sabatarienilor.
În decembrie 1853, James White a mai lansat în Review o „salvă”
de patru articole cu privire la organizarea bisericii. În primul dintre
ele, el a lovit puternic în acei membri din grupul sabatarienilor care
se opuneau organizării. Încercând să evite să ajungă „Babilon” prin
organizare, îi acuza el, erau ei înșiși într-o stare de „Babilon per-
fect”, sau de confuzie.
Deși James și Ellen White și-au lansat în 1853 atacul pentru
rânduiala, conformă Evangheliei, a fost nevoie de încă un deceniu
pentru îndeplinirea ţelului lor.

„Sister Betsy” și suportul financiar pentru pastori


În toamna anului 1856, o criză de mare amplitudine se dezvolta
în cadrul adventismului. Domnul nu venise, iar unii căzuseră în declin
spiritual.
Problema era în special evidentă printre câţiva dintre cei mai
promiţători tineri pastori sabatarieni. Acești oameni erau și supraso-
licitaţi și prost plătiţi – o combinaţie sigură pentru a doborî spiritul
cuiva.
Unul dintre cazuri era tânărul John Nevins Andrews, un bărbat
care, mai târziu, a slujit ca primul lider erudit al bisericii, primul ei
misionar extern „oficial” și președinte al Conferinţei Generale. Dar,
pe la mijlocul anului 1850, suprasolicitarea și lipsurile l-au forţat să
se retragă devreme (avea în jur de douăzeci și cinci de ani). După
cum spunea Andrews, „în mai puţin de cinci ani [de la începerea
slujbei sale publice], am fost doborât”.
În toamna anului 1856, Andrews s-a decis să iasă din lucrare
pentru a deveni vânzător în prăvălia unchiului său, în Waukon, Iowa.
Perioada de organizare (1848-1863) 51

Ar trebui remarcat faptul că Waukon urma să devină rapid o colonie


a adventiștilor sabatarieni apatici.
Alt pastor din conducere, care s-a retras la Waukon în 1856, a
fost John Loughborough. El devenise, după cum s-a exprimat el
însuși, „oarecum descurajat de finanţe”.
Criza pastorilor adventiști a fost temporar înlăturată de o călă-
torie plină de pericole, în toiul iernii, a familiei White la Waukon,
pentru a trezi comunitatea adormită a adventiștilor de acolo și pentru
a-i îndrepta pe pastorii apostaţi. Atât Andrews, cât și Loughborough
au văzut mâna lui Dumnezeu în această vizită și și-au dedicat din
nou vieţile predicării soliei îngerului al treilea.
Rededicarea lor, desigur, nu a schimbat situaţia financiară obiec-
tivă. De exemplu, pentru munca lui în primele trei luni de zile după
ce a părăsit Waukon-ul, Loughborough a primit locuinţă și masă, o
manta din piele de bivol, în valoare de zece dolari, și zece dolari
bani gheaţă, ca plată pentru munca lui de pastor. Problema era
departe de a fi rezolvată!
Anticipând problemele financiare, adunarea credincioșilor din
Battle Creek (congregaţia sabatariană cu cea mai mare influenţă) a
format, în primăvara anului 1858, o grupă de studiu pentru a cerceta
Scripturile în vederea găsirii unui plan pentru a-i susţine pe pastori.
Sub conducerea lui J. N. Andrews, grupul a făcut un raport la înce-
putul anului 1859. Ei au propus un plan care a ajuns să fie cunoscut
ca „dăruirea sistematică” [Systematic Benevolence] (sau „Sister
Betsy”, cum a fost curând poreclit).
În cadrul acestui plan, fraţii erau încurajaţi să contribuie cu cinci
până la douăzeci și cinci de cenţi pe săptămână, iar surorile cu doi
până la zece cenţi. În plus, ambelor grupuri le era fixată suma de
unu până la cinci cenţi pe săptămână pentru fiecare proprietate în
valoare de o sută de dolari.
James White a fost entuziasmat de acest plan, estimând că numai
cei o mie de potenţiali contribuabili din Michigan ar putea contribui
cu trei mii trei sute optzeci de dolari pe an, de ajuns pentru a trimite
cinci „misionari” în vest, pentru a „acoperi toate nevoile cauzei de
zece ori”, și asta fără „nici o privare [a celui ce dăruiește] de necesi-
tăţile vieţii”.
52 În așteptarea revenirii lui Isus

Deși nu s-a potrivit cu planul zecimilor, pe care, continuând să


studieze Biblia, adventiștii de ziua a șaptea l-au adoptat pe la sfârșitul
anilor 1870, „Sister Betsy” a fost un prim pas în sprijinirea financiară
sistematică a bisericii și pentru dezvoltarea în continuare a mișcării
sabatarienilor spre o organizaţie formală.

Asaltul final pentru organizarea bisericii


În vara anului 1859, James White era gata să demareze asaltul
final pentru organizarea oficială a denominaţiunii. În editorialul
din 21 iulie al ziarului Review, el scria: „Ne lipsește un sistem. Și nu
ar trebui să ne temem de acel sistem care nu este în opoziţie cu
Biblia și care este aprobat de bunul simţ. Lipsa unui sistem se simte
peste tot”. Apoi, a continuat, dând niște sugestii menite să facă
ordine în dezordine.
„Suntem conștienţi”, a continuat White, „că nu toţi vor fi de
acord cu aceste sugestii. Fratele Precauţie va fi înspăimântat și va fi
gata să-i avertizeze pe fraţi să fie atenţi și să nu se aventureze prea
mult; în timp ce fratele Confuzie va striga: ‘O, asta arată exact a
Babilon! Urmaţi o biserică decăzută!’ Fratele Nu-fă-nimic va spune:
‘Cauza este a Domnului, așa că mai bine am lăsa-o în mâinile Lui; o
să aibă El grijă de ea’. ‘Amin’, spun fraţii Iubesc-această-lume,
Lenevie, Egoism și Zgârcenie, ‘dacă Dumnezeu îi cheamă pe oameni
să predice, lăsaţi-i să meargă și să predice, El va avea grijă de ei și de
cei care cred mesajul lor’; iar Core, Datan și Abiram sunt gata să se
răscoale împotriva celor care simt povara cauzei și care veghează
asupra sufletelor ca unii care trebuie să dea socoteală și strigă: ‘Luaţi
prea mult asupra voastră înșivă’.”
Este evident faptul că timpul cuvântărilor blânde trecuse, dar
bătălia pentru organizare era departe de a se fi terminat. Acest
lucru a devenit evident pentru toţi cititorii ziarului Review de la
începutul anului 1860.
În februarie, James White a pus problema formării unei
organizaţii legale pentru a deţine proprietăţi și a adoptării unui
nume pentru denominaţiunea în dezvoltare. Aceste două probleme
erau strâns legate, deoarece era necesar să i se dea un nume
Perioada de organizare (1848-1863) 53

organizaţiei, dacă avea să fie înregistrată în statul Michigan și


împuternicită în mod legal să deţină Casa de Editură Adventistă și
clădirea bisericii din Battle Creek.
Sugestia lui White a dat naștere unui potop de ocări din partea
lui R. F. Cottrell – redactor colaborator la Review și liderul celor care
se opuneau organizării bisericii. Cottrell scria că el este încredinţat
că „ar fi greșit să ‘ne facem un nume’, întrucât acest lucru stă la baza
întemeierii Babilonului. Eu nu cred că Dumnezeu va aproba aceasta”.
Acest articol al unui lider adventist sabatarian cu experienţă și
influenţă a fost publicat în timpul absenţei lui White din biroul
editorial. El a pus bazele unui lung și interminabil conflict. În
următoarele șase luni, aproape fiecare număr al ziarului Review,
care conţinea materiale asupra problemei sau dădea soluţii, era
dezbătut în public.
O „conferinţă generală” a sabatarienilor a fost convocată de
pastorii din conducere în perioada 28 septembrie – 1 octombrie 1860.
La acea întâlnire, în ciuda înflăcăratei expuneri a argumentelor „Ba-
bilonului”, s-a decis să se înregistreze Casa de Editură. Pe lângă
aceasta, numele de „Adventiști de Ziua a Șaptea” a fost adoptat ca
reprezentând cel mai bine convingerile denominaţiunii aflate în
dezvoltare. Următorul pas a fost înregistrarea Asociaţiei de Publicaţii
a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, pe 3 mai 1861, în conformitate cu
legile statului Michigan.
Astfel, a fost câștigată o bătălie importantă pe frontul organi-
zatoric. În acel moment, victoria completă nu era departe, deși, în
august 1861, James White se plângea de „o nesiguranţă stupidă cu
privire la problema organizării”.
Totuși, în octombrie, se forma Conferinţa Michigan a
Adventiștilor de Ziua a Șaptea, avându-l ca președinte pe William
A. Higley (un laic).
După ce, în cele din urmă, a fost spartă gheaţa, în 1862 s-au mai
organizat încă șapte conferinţe locale: Iowa de Sud (16 martie),
Iowa de Nord (10 mai), Vermont (15 iunie), Illinois (28 septembrie),
Wisconsin (28 septembrie), Minnesota (4 octombrie) și New York
(25 octombrie). Curând, le-au urmat și altele.
Ultimul pas în dezvoltarea organizării bisericii a fost făcut la o
întâlnire a reprezentanţilor Conferinţelor locale la Battle Creek, în
54 În așteptarea revenirii lui Isus

mai 1863. În acel moment, Conferinţa Generală a Adventiștilor de


Ziua a Șaptea era formată, primul ei președinte fiind John Byington.
James White fusese ales în unanimitate ca președinte al denomi-
naţiunii, dar el a refuzat cu înţelepciune postul, din cauza rolului
său important în urgentarea organizării.
În 1863, nou-formata Biserică Adventistă de Ziua a Șaptea avea
circa 3.500 de membri și în jur de 30 de pastori. Astfel, președintele
Conferinţei Generale putea conduce personal activitatea detaliată
a bisericii. Această situaţie s-a schimbat în următoarele patru decenii,
deoarece numărul membrilor a crescut, pe măsură ce biserica și-a
dezvoltat instituţii importante și pe măsură ce misiunea ei s-a extins
la nivel mondial.
Ne vom întoarce la dezvoltarea organizării bisericii în capitolul 6.
Între timp, trebuie să vedem cum acest grup al ușii închise, al anti-
misiunii, a devenit, în cele din urmă, o mișcare a lucrării misionare
mondiale.

„Ușa închisă” se deschide puţin


Vă amintiţi din capitolul 2 că adventiștii sabatarieni, urmând
pilda lui Miller, credeau că ușa harului a fost închisă în octombrie
1844 pentru toţi oamenii, cu excepţia celor care acceptaseră, înainte
de marea dezamăgire, adevărul despre iminenta venire a lui Isus.
Astfel, singura deschidere misionară a sabatarienilor, în următorii
câţiva ani, a fost către milleriţi și foști milleriţi. Concepţia lor despre
misiune era extrem de îngustă.
Aparent, această mentalitate „antimisiune” era susţinută de toţi
liderii sabatarieni. În 1874, de exemplu, Ellen White scria: „În ’44,
după ce timpul a trecut, am crezut, împreună cu fraţii și surorile
mele, că nici un păcătos nu va mai fi convertit. Dar”, s-a grăbit ea să
adauge, „nu am avut niciodată o viziune în care să mi se arate că
nici un păcătos nu se va mai converti”.
Din contră, unele dintre primele ei viziuni indicau o viitoare
lucrare misionară de natură mondială. Acest lucru a fost în mod
special adevărat cu privire la viziunea ei din 1848, referitoare la
viitorul publicaţiilor adventiste, pe care le-a văzut „ca pe niște râuri
de lumină care înconjoară lumea”. Totuși, nici ea, nici alţi sabatarieni
Perioada de organizare (1848-1863) 55

nu au înţeles implicaţiile totale ale acestei instrucţiuni, la timpul


respectiv.
La începutul anului 1849, Ellen White începuse să lege
terminologia ușii închise de Sanctuarul ceresc, pe măsură ce
sabatarienii ajunseseră să înţeleagă atât mesajul, cât și misiunea lor
către lume. „Am văzut”, scria ea, „că Isus a închis ușa Locului Sfânt
și nici un om nu o poate deschide; și că El a deschis ușa Locului
Preasfânt și nici un om nu o poate închide”. Ea a crezut întotdeauna
că aceia care Îl respinseseră pe Duhul Sfânt, după ce fuseseră convinși
de adevărul mișcării de la 1844, căzuseră din harul lui Dumnezeu,
dar, împreună cu alţi sabatarieni, la începutul anilor 1850, ea și-a
corectat treptat opinia cu privire la ușa închisă.
O parte din motivul acestei schimbări au constituit-o neaștep-
tatele convertiri la adventismul sabatarian. De exemplu, în 1850,
James White raporta, evident surprins, adeziunea unui bărbat care
„nu profesase în mod public nici o religie” înainte de 1845.
Astfel de convertiri au sporit în următorii doi ani. Acest fapt a
adus la o corecţie a cursului teologiei adventiste. În februarie 1852,
James White s-a schimbat în favoarea unei politici evanghelistice a
ușii deschise. „Noi predicăm această UȘĂ DESCHISĂ și îi invităm
pe cei care au urechi de auzit să vină și să găsească mântuire prin
Isus Hristos. Este o slavă infinită în convingerea că Isus a DESCHIS
UȘA Sfintei Sfintelor… Dacă se va spune despre noi că susţinem
teoria UȘII DESCHISE și a Sabatului zilei a șaptea, nu am avea
obiecţii; pentru că aceasta este credinţa noastră”.
Astfel, poporul ușii închise a devenit poporul ușii deschise, pe
măsură ce credincioșii au ajuns să înţeleagă, puţin câte puţin, că
începutul fazei finale a slujirii lui Hristos în Locul Preasfânt al
Sanctuarului ceresc include începutul unui nou mesaj cu privire la
Sabat și la solia îngerului al treilea. Aceste înţelegeri au propulsat,
în cele din urmă, denominaţiunea în jurul lumii și au făcut din
misiune unul dintre semnele de căpetenie ale adventismului de ziua
a șaptea. Totuși, o astfel de viziune a avut nevoie de timp pentru a
se dezvolta.
Între timp, este important să notăm utilitatea erorii ușii închise.
Fusese moștenită de la William Miller împreună cu ideile lui greșite
cu privire la Sanctuar și la curăţirea lui (ideile erau toate legate
56 În așteptarea revenirii lui Isus

între ele). Treptat, pe măsură ce erorile au fost clarificate, tabloul a


ajuns în centrul atenţiei. Dar această schimbare trebuie considerată
mai degrabă o direcţie, un proces, decât un punct instantaneu în timp.
Până la jumătatea anului 1850, piesele importante erau așezate.
Eroarea cu privire la misiune a fost de folos, dându-le sabatarienilor
timp pentru a-și forma atât o bază doctrinară, cât și una numerică
pentru următorul pas în programul lor misionar. Spre sfârșitul anilor
1850, denominaţiunea crescândă își dezvolta, de asemenea, o bază
tipografică, financiară și organizatorică, bază de la care să pornească
în misiune. Dar membrii ei încă nu erau pregătiţi să acţioneze.
Deși, la începutul anilor 1850, sabatarienii susţineau că unicul
lor rol în istoria profetică era acela de a proclama întreita solie
îngerească din Apocalipsa 14 și, deși Apocalipsa 14,6 menţiona clar
că solia primului înger trebuia să fie vestită „oricărui neam, oricărei
seminţii, oricărei limbi și oricărui norod”, ei încă aveau reţineri în
ceea ce privește misiunea mondială.
În parte, acest fapt se datora, fără îndoială, numărului mic de
membri și posibilităţilor financiare limitate, dar mai erau și alte
motive. Unul dintre ele era acela că unii sabatarieni credeau că
milleriţii îndepliniseră misiunea de predicare a soliei primului înger
către întregul pământ prin trimiterea publicaţiilor lor în jurul lumii.
Alţi sabatarieni urmaseră exemplul lui Uriah Smith, redactor la
Review. În 1859, Smith a fost întrebat dacă „solia îngerului al treilea
[a fost] dată sau avea să fie dată doar în Statele Unite”. Smith a
răspuns că, deși analogia ne-ar putea duce la concluzia că pro-
clamarea soliei îngerului al treilea are loc în același timp cu predi-
carea îngerului întâi (care este mondială), „acest lucru poate că nu
e necesar pentru a împlini Apocalipsa 10,11, deoarece ţara noastră
este compusă din oameni din aproape orice naţiune”. Raţiona-
mentul lui Smith, împrumutat de la William Miller, era că Evanghelia
trebuia propovăduită unui reprezentant al fiecărei naţiuni. Din mo-
ment ce Statele Unite erau un conglomerat de indivizi reprezentând
multe naţiuni, misiunile externe s-ar putea să nu fie necesare.
Astfel, deși ușa închisă începuse să se deschidă, nu s-a deschis
prea mult. Adventiștii sabatarieni au fost, în cel mai bun caz, niște
misionari șovăitori. Dar acest lucru avea să se schimbe semnificativ
spre sfârșitul secolului.
Perioada de organizare (1848-1863) 57

Pentru cei ce vor să citească mai mult


1. Maxwell, C. Mervyn – Tell It to the World, p. 95-105, 125-146.
2. Mustard, Andrew G. – James White and SDA Organization:
Historical Development, 1844-1881. Berrien Springs, Mich.:
Andrews University Press, 1988.
3. Neufeld, Don F. – Seventh-day Adventist Encyclopedia, ed. 1976,
p. 1034-1037, 1042-1054.
4. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 72-98.
5. White, Arthur L. – Ellen G. White, 1, p. 139-151, 163-178, 256-
270, 380-393, 420-431, 445-461; 2, p. 23-33.
Capitolul 4

Perioada de dezvoltare în
domeniul instituţiilor și al
stilului de viaţă (1863-1888)
Până acum, am văzut în studiul nostru că dezvoltarea adventis-
mului a fost progresivă, fiecare etapă construind pe cele de dinaintea
ei. Astfel, baza profetică a fost pusă de mișcarea millerită în perioada
de până la octombrie 1844. Între 1844 și 1848, fondatorii adventis-
mului de ziua a șaptea și-au construit structura doctrinară specifică
pe platforma profetică stabilită de Miller. Când această misiune a
fost îndeplinită, sabatarienii au fost gata să se organizeze, pentru
a-și putea păstra mai bine convingerile și moștenirea și pentru a
face mai ușoară apropierea de ceilalţi. Evoluând în paralel cu
aceste etape de bază, s-a schimbat și s-a dezvoltat și conceptul de
misiune.
În anul 1863, s-a produs o schimbare majoră, pe măsură ce
adventiștii au început să-și îndrepte atenţia spre felul de viaţă pe
care un adventist ar trebui să o trăiască și spre crearea unor instituţii
care să sprijine acest stil de viaţă. Între anii 1863 și 1888, au avut loc
schimbări majore și în modul de gândire adventist în ceea ce privește
misiunea faţă de lume.

Vieţuirea sănătoasă și Western Health Reform Institute


Lupta pentru organizarea bisericii a adus roade prin înfiinţarea,
pe 21 mai 1863, a Conferinţei Generale a Adventiștilor de Ziua a
Șaptea. Acum sosise timpul pentru următorul pas în formarea
adventismului. Prima mișcare majoră în această direcţie a fost făcută
în domeniul vieţuirii sănătoase.
Dezvoltare în domeniul instituţiilor și al stilului de viaţă 59

La numai cincisprezece zile de la realizarea unei organizări


funcţionale, pe 5 iunie 1863, Ellen White a avut prima viziune
amănunţită cu privire la reforma sănătăţii. Această viziune a furnizat,
în cele din urmă, material pentru un mare număr de publicaţii în
domeniul vieţuirii sănătoase, dar, într-o scrisoare scrisă a doua zi,
autoarea expunea principiile esenţiale ale viziunii.
„Am văzut”, scria ea, „că este o datorie sacră să ne îngrijim de
sănătatea noastră și să-i trezim și pe alţii la datoria lor… Noi avem
datoria de a vorbi, de a ne ridica împotriva necumpătării de orice
fel – necumpătare în vorbire, în mâncare, în băutură, în luarea de
medicamente – și apoi de a le arăta oamenilor care sunt marile
remedii oferite de Dumnezeu: apă, apă curată pentru boli, pentru
sănătate, pentru curăţenie, pentru plăcere… Am văzut că nu ar
trebui să tăcem cu privire la subiectul sănătăţii, ci ar trebui ca mintea
noastră să ia seama la el… Lucrarea pe care Dumnezeu vrea s-o
facem nu ne scutește de a avea grijă de sănătatea noastră. Cu cât va
fi mai bună sănătatea noastră, cu atât mai bună va fi munca noastră”
(sublinierile autorului).
Totuși, viziunea din 1863 nu a fost prima activitate în domeniul
reformei sanitare printre adventiștii sabatarieni de la început. Mult
stimatul Joseph Bates, de exemplu, fusese de mai mulţi ani un
reformator absolut în ce privește sănătatea.
La începutul anilor 1820, când încă mai era căpitan în marină,
Bates a renunţat la băuturile spirtoase în momentul în care și-a dat
seama că aștepta paharul zilnic mult mai entuziasmat decât aștepta
mâncarea. Un an mai târziu, a renunţat la vin. Apoi, după botez, în
1827, a ajutat la înfiinţarea primei societăţi de temperanţă din
Statele Unite. În anii următori, căpitanul a renunţat la ceai, la cafea,
la mâncarea cu carne și la mâncarea foarte condimentată. În locul
lor, el a căutat o dietă simplă și sănătoasă. Astfel, atunci când a
devenit păzitor al Sabatului, Bates era deja de mai mulţi ani un
reformator în domeniul sănătăţii.
Totuși Bates nu a considerat reforma sănătăţii un subiect la fel
de important ca Sabatul zilei a șaptea, lucrarea lui Hristos în
Sanctuarul din ceruri sau întreita solie îngerească. Era un adevăr
important, dar nu „adevărul prezent”. Prin urmare, el a păstrat
60 În așteptarea revenirii lui Isus

tăcere asupra subiectului până în 1863. James White notează că,


atunci când a fost întrebat de ce nu folosea anumite alimente, Bates
ar fi răspuns: „Eu mi-am mâncat partea din ele”. Dar el nu a făcut
din reforma sănătăţii un punct de dezbatere „la acea vreme, nici în
public, nici în particular, decât dacă era întrebat cu privire la acest
subiect”.
Spre sfârșitul anilor ’40 și pe parcursul deceniului următor, au
mai existat câteva slabe activităţi printre alţi adventiști păzitori ai
Sabatului în privinţa vieţuirii sănătoase. În 1848, de exemplu,
doamna White vorbea despre efectele dăunătoare ale tutunului,
ceaiului și cafelei. Și în anii ’50 a existat o oarecare acţiune a bisericii
împotriva folosirii tutunului. Dar reforma sănătăţii era o problemă
marginală și minoră, întrucât biserica în dezvoltare se confrunta cu
altele mai mari.
Unul dintre cele mai interesante exemple ale calităţii dinamice,
în dezvoltare, a „adevărului prezent” printre adventiștii de la început
este subiectul alimentelor necurate. În noiembrie 1850, James White
demonstra, întemeindu-se pe Fapte 10 și pe alte texte, că, în
dispensaţiunea harului, carnea de porc este un aliment îngăduit. El
a republicat articolul în Review, în 1854, din cauză că unii adventiști
zeloși tot ridicau această problemă.
Dar subiectul alimentelor necurate nu a fost rezolvat. În cele din
urmă, în 1858, Ellen White l-a mustrat pe S. N. Haskell, pentru că
tot crea agitaţie cu această întrebare. Argumentul ei este destul de
interesant. În primul rând, a afirmat că, dacă Haskell și-ar păstra
pentru sine ideile cu privire la carnea de porc, acestea nu ar pro-
duce nici un rău. Dar, din cauză că nu a păstrat tăcerea asupra
acestui subiect, a produs dezbinare în biserică.
„Dacă este de datoria bisericii să se abţină de la consumul cărnii
de porc”, a continuat ea, „Dumnezeu va descoperi acest lucru la
mai mult de două sau trei persoane. El va învăţa biserica Sa care îi
este datoria.
Dumnezeu conduce un popor, nu câţiva indivizi izolaţi ici și colo,
unul crezând ceva, altul crezând altceva… Al treilea înger conduce
și curăţește un popor, iar credincioșii ar trebui să înainteze alături
de el în unire… Am văzut că îngerii lui Dumnezeu vor conduce pe
poporul Lui fără grabă, astfel încât credincioșii să poată să primească
Dezvoltare în domeniul instituţiilor și al stilului de viaţă 61

adevărurile importante care le sunt transmise și să lucreze în


conformitate cu ele”.
Această declaraţie este remarcabilă prin aceea că subliniază
(1) că Dumnezeu lucrează cu grupuri (biserici), și nu doar cu indivizi,
(2) că Dumnezeu este răbdător în călăuzirea Lui și (3) că adevărul
prezent este dinamic și progresiv – acele adevăruri care dezbină
într-o anumită perioadă din istoria bisericii pot deveni importante
pe măsură ce alte subiecte stârnesc interesul.
Așa au stat lucrurile și în cazul reformei sănătăţii. O dată ce au
fost făcuţi primii pași în domeniul doctrinei și al organizării, problema
stilului de viaţă (inclusiv cea a reformei sănătăţii) a fost următorul
pas în dezvoltarea adventismului și a adevărului prezent. Adevărul
este progresiv. Dumnezeu Își conduce poporul pas cu pas. Astfel, o
cotitură majoră în istoria adventistă a avut loc în 1863.
Ajunși la acest punct din prezentarea noastră, ar trebui să arătăm
că adventiștii de ziua a șaptea nu au fost singurii cu aceste idei și
practici ale reformei sănătăţii. Din contră, ei au făcut parte dintr-o
amplă mișcare de reformă sanitară din Statele Unite, de la acea
vreme. Această mișcare căuta să corecteze obiceiurile dăunătoare și
ignoranţa crasă cu privire la felul cum trebuie să trăim și cum trebuie
să avem grijă de corpul nostru. Multe dintre punctele aduse în
discuţie sunt considerate astăzi drept cunoștinţe generale – idei
precum îmbăierea frecventă, acţiunea microbilor, efectele dăună-
toare ale tutunului, pericolul anumitor tipuri de medicamente și
importanţa unei diete echilibrate. Dar, în America de la jumătatea
secolului al XIX-lea, ignoranţa cu privire la aceste subiecte era mare
și s-au ridicat mulţi reformatori zeloși pentru a o combate. Astfel,
adventiștii nu au fost singuri.
Sylvester Graham, de exemplu, la sfârșitul anilor 1830, promova
o mare parte din setul de reforme „adventiste” în domeniul sănătăţii.
Iar instituţii de reformă, cum ar fi „Our Home on the Hillside”4, a
doctorului James C. Jackson, din Dansville, New York, au fost niște
deschizătoare de drumuri, furnizându-le celor care locuiau temporar
în ele, ca pacienţi, îngrijire și instruire în domeniul reformei sănătăţii.
Aceste instituţii au fost precursoare ale sanatoriilor adventiste.

4
Casa Noastră de pe Deal (n.t.).
62 În așteptarea revenirii lui Isus

Viziunea lui Ellen White, de pe 5 iunie 1863, i-a încadrat pe


adventiști în mișcarea de reformă sanitară. Din nefericire, era mai
ușor să citești despre reforma sănătăţii decât s-o trăiești. Ca urmare,
un președinte surmenat și necumpătat al Conferinţei Generale, cu
numele de James White, a suferit un atac de paralizie pe 16 august
1865. Soţia lui a decis să-l ducă pe James la tratament, la institutul
doctorului Jackson, în Dansville. Familia White a fost însoţită de
alţi doi lideri adventiști bolnavi – J. N. Loughborough și Uriah Smith.
Dar în același timp, Bates, reformatorul în vârstă de șaptezeci și trei
de ani, continua să se menţină în formă.
Dacă lucrarea adventistă fusese aproape de prăbușire în 1856,
din cauza lipsei de organizare și a imposibilităţii de a-i plăti pe pastori,
în 1865, ea se afla pe marginea prăpastiei din cauza obiceiurilor
foarte puţin sănătoase ale conducătorilor ei. Reforma sănătăţii nu
era doar o ciudăţenie a adventiștilor. Era o necesitate stringentă.
Următorul pas în relaţia dintre adventism și reforma sănătăţii a
fost făcut în urma viziunii avute de Ellen White de pe 25 decembrie
1865. În acea viziune, li se cerea adventiștilor să-și înfiinţeze propriile
instituţii de reformă a sănătăţii. În plus, ea integra această reformă
în teologia adventistă. „Reforma sănătăţii”, scria Ellen White, „este
o parte a soliei îngerului al treilea și este la fel de strâns legată de
ea ca braţul și mâna, de corp”. O parte din rolul reformei sănătăţii,
remarca ea, era acela de a-i pregăti pe oameni pentru transformarea
care va avea loc la a doua venire a lui Isus. Astfel, după cum spunea
J. H. Waggoner în 1866, reforma sănătăţii este „o parte esenţială a
adevărului prezent”.
Din 1865, reforma sanitară și îngrijirea sănătăţii au devenit două
ramuri în curs de dezvoltare ale slujirii adventiste în biserică și în
lume. În 1866, a apărut The Health Reformer [Reformatorul sănătăţii],
un periodic lunar de 16 pagini, și în același an s-a înfiinţat „West-
ern Health Reform Institute”, în Battle Creek, Michigan. A fost
primul dintre sutele de instituţii de îngrijire medicală ale adventiștilor
de ziua a șaptea, care urmau să se înfiinţeze mai târziu.
În anul 1876, la „Western Health Reform Institute”, în postul
de administrator-șef, a fost numit tânărul de douăzeci și patru de
ani, John Harvey Kellogg. În decurs de câteva luni, Kellogg schimbase
deja numele institutului în „Battle Creek Sanitarium”. Cuvântul
Dezvoltare în domeniul instituţiilor și al stilului de viaţă 63

sanitarium, declara el, înseamnă „un loc unde oamenii învaţă cum
să se păstreze sănătoși”. În anii 1890, sub conducerea lui Kellogg,
„Battle Creek Sanitarium” a devenit cea mai mare instituţie de acest
fel din lume și a căpătat un renume mondial.

Lupta pentru necombatanţă


O a doua problemă cu privire la stilul de viaţă, cu care s-a
confruntat nou-organizata denominaţiune, a fost aceea a serviciului
militar. Cel mai sângeros război al Americii5 a început în 1861 și a
făcut ravagii timp de patru ani. S-au ivit două întrebări: Bărbaţii
adventiști ar trebui să intre în serviciul militar? Dacă răspunsul la
această întrebare este da, atunci ar trebui să pună mâna pe armă și
să omoare alţi oameni?
James White a deschis acest subiect exploziv în numărul din 12
august 1862 al ziarului Review. Problema, așa cum o vedea el, era că
„cerinţele războiului” nu erau în armonie cu „Cele Zece Porunci…
Al patrulea precept din Lege spune: ’Adu-ţi aminte de ziua de odihnă
ca s-o sfinţești’; al șaselea spune: ‘Să nu ucizi!’” După ce a expus
cazul, J. White a dat o sugestie extrem de controversată. „În cazul
recrutării”, opina el, „guvernul își asumă responsabilitatea pentru
violarea Legii lui Dumnezeu și ar fi o nebunie să te opui. Cel care se
opune până acolo, încât, prin aplicarea legii militare, este împușcat,
merge prea departe, credem, în asumarea responsabilităţii pentru
sinucidere”.
Editorialul lui White a marcat o blocare a corespondenţei. După
două săptămâni, el raporta că unii fraţi reacţionaseră „într-un stil
mai degrabă iritat”, acuzându-l în principal de călcarea Sabatului și
de crimă. El a adăugat că, dacă vreunul dintre adventiștii care se
opun recrutării aleg „mai degrabă să aibă probleme cu Unchiul Sam6
5
Este vorba de războiul civil, care a început pe 12 aprilie 1861 și s-a
încheiat pe 26 mai 1865 (n.t.).
6
Unchiul Sam (Uncle Sam) este o poreclă și un personaj caricatural,
folosit pentru a personifica guvernul Statelor Unite. Este derivat de la
iniţialele U.S. și a fost popularizat pentru prima dată pe cutiile cu alimente
în timpul războiului din 1812 (n.t.).
64 În așteptarea revenirii lui Isus

decât să se supună”, poate să încerce acest lucru. James White


pretindea că el nu are nimic de împărţit cu ei, „ca nu cumva vreunii
dintre voi, cei care nu vă opuneţi, să aveţi parte de puţin război
înainte de a fi chemaţi să luptaţi pentru ţara voastră”. El a adăugat
că „tuturor articolelor bine scrise, menite să răspândească lumină
asupra datoriei noastre ca popor, în legătură cu războiul actual, li
se va da imediat atenţie”.
Această invitaţie a dat naștere unui potop de articole. În urmă-
toarele patru luni, a avut loc o dezbatere publică, prin intermediul
paginilor celui mai important periodic al incipientei denominaţiuni.
Discuţia a acoperit aproape orice opţiune posibilă. Unii dintre cei
care au răspuns au văzut în imaginea lui Daniel în groapa cu lei și a
celor trei eroi evrei în cuptorul cu foc paralela biblică corectă pentru
recrutare. La extrema cealaltă, erau cei care susţineau că adevărata
paralelă biblică era aceea a sclavilor evrei neajutoraţi din Egipt.
Conform argumentului lor, din cauza robiei în care se aflau, era
imposibil ca acești sclavi să fi fost făcuţi responsabili pentru călcarea
Sabatului.
Cea mai radicală dintre păreri a fost cea a lui Joseph Clarke,
care dorea să vadă Sudul „primindu-și dreapta răsplată” pentru
„trădarea” lui. Visând la „oameni ca Ghedeon, Iefta și luptătorul
David”, Clarke a așezat războiul în perspectiva legământului,
imaginându-și „un regiment de păzitori ai Sabatului [care] vor da
acestei rebeliuni o lovitură ameţitoare, prin puterea Celui care
întotdeauna Și-a ajutat viteazul popor atunci când acesta a păzit
legile Sale”. La cealaltă extremă, Henry E. Carver ocupa poziţia
pacifistă, afirmând „că, în nici o împrejurare, un urmaș al Mielului
nu a avut justificare pentru uzul de arme de corp pentru a lua viaţa
semenilor săi”.
Până la sfârșitul războiului, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea
și Statele Unite ajunseseră la o soluţie mulţumitoare pentru membrii
tinerei denominaţiuni. În ceea ce privește guvernul, acesta a luat
măsuri ca recruţii cu anumite convingeri religioase să lucreze în spi-
tal sau să facă alte munci care să le ofere ocazia să-și servească ţara
fără a ucide. În schimb, biserica [trebuia] să-și sfătuiască membrii să
servească ţara în timp de criză. Astfel, până în 1864, guvernul crease
opţiuni pentru necombatanţi. Biserica se organizase exact la timp
Dezvoltare în domeniul instituţiilor și al stilului de viaţă 65

pentru a obţine recunoașterea oficială și pentru a face astfel posibilă


pentru membrii ei opţiunea de necombatant.
Adventismul și-a asumat poziţia istorică cu privire la serviciul
militar în 1864. Deși îi încuraja pe tineri să nu se ofere ca voluntari,
din anii ’60, biserica a susţinut, pentru membrii ei recrutaţi, ideea
de cooperare a necombatanţilor din motive de conștiinţă cu serviciul
militar. Pe de altă parte, reflectând tensiunea dezbaterilor de la
început, biserica a continuat să admită că responsabilitatea alegerii
între opţiunile militare îi revine conștiinţei fiecărui individ.

În căutarea educaţiei potrivite


O a treia preocupare în domeniul stilului de viaţă și al instituţiilor,
între 1863 și 1888, s-a concentrat asupra educaţiei creștine. Preocu-
parea pentru educaţie a apărut mai târziu decât celelalte, pentru că
grupurile religioase, concentrându-și atenţia asupra iminenţei
sfârșitului lumii, nu au simţit în general nevoia de educaţie pentru
copii. La urma urmei, întrebarea logică era: „De ce să trimitem copiii
la școală, dacă lumea trebuie să se sfârșească în curând, iar ei nu vor
ajunge niciodată adulţi, ca să folosească învăţătura pe care au
dobândit-o cu multă trudă?”
Această atitudine era larg răspândită printre adventiști. În 1862,
un membru al bisericii i-a scris lui James White, întrebându-l: „Este
drept și potrivit ca noi, care credem din toată inima în apropiata
venire a Domnului, să căutăm să le oferim copiilor noștri o educaţie?
Dacă da, ar trebui să-i trimitem la o școală de provincie sau la una
de oraș, unde să înveţe de două ori mai mult rău decât bine?”
White i-a răspuns: „Faptul că Hristos vine foarte curând nu
constituie un motiv pentru ca mintea să nu fie cultivată. O minte
bine disciplinată poate primi și păstra mai bine adevărurile sublime ale
celei de-a doua veniri” (sublinierea autorului).
Acest răspuns constituie un punct de interes, deoarece el
dezvăluie o parte a raţionamentului care mai târziu a devenit baza
pentru dezvoltarea unui sistem de școli adventist. În plus, întrebarea
demonstrează o neîncredere timpurie în școlile publice.
Pe la mijlocul anilor ’50, problema școlarizării îi neliniștea pe
câţiva adventiști până acolo, încât au hotărât să-și încerce norocul,
66 În așteptarea revenirii lui Isus

înfiinţând școli creștine independente. Prima încercare de acest fel


a fost făcută în Buck’s Bridge, New York, în 1853; a doua, în Battle
Creek, Michigan, în 1856. Însă aceste școli, care funcţionau într-o
singură cameră, n-au dat rezultate. Au funcţionat aproximativ trei
ani fiecare, apoi au fost închise.
În 1861, când era supus presiunii de a încerca înfiinţarea unei
alte școli în Battle Creek, James White scria: „Am făcut, cu toată
seriozitatea, o încercare de a înfiinţa o școală în Battle Creek, în
cele mai favorabile împrejurări și după planuri bine chibzuite, și am
renunţat, deoarece nu a reușit să răspundă așteptările celor inte-
resaţi”. Se pare că nu au mai existat alte încercări de înfiinţare a
unor școli adventiste până spre sfârșitul anilor ’60. Între timp, biserica
s-a îngrijit de educaţia religioasă a tinerilor săi prin intermediul
publicaţiei The Youth’s Instructor și prin intermediul lecţiilor săptă-
mânale ale Școlii de Sabat.
În 1867, adventiștii din Battle Creek erau pregătiţi pentru o altă
încercare de înfiinţare a unei școli, de data aceasta sub conducerea
lui Goodloe Harper Bell, un profesor cu experienţă, de la o școală
publică. Școala a existat sporadic până în 1870 sau 1871.
În 1872, denominaţiunea a început să ia mai serios în consideraţie
necesitatea unei școli de calitate – nu atât de mult pentru copiii de
școală generală, cât pentru elevii mai mari, care aveau nevoie de
educaţie pentru a răspândi solia adventistă. Conducerea bisericii a
hotărât să înfiinţeze o școală la Battle Creek, care urma să fie
susţinută financiar de Conferinţa Generală. Rolul său avea să fie
acela de a-i familiariza „în mod amănunţit” pe studenţi „cu învăţă-
turile Bibliei referitoare la marile adevăruri cu privire la acest timp”
și de a-i dota cu destule cunoștinţe generale pentru a-i face capabili
să răspândească mesajul adventist.
Școala de la Battle Creek, prima care urma să fie sponsorizată
de către denominaţiune, s-a deschis pe 12 iunie 1872, cu Bell predând
la doisprezece studenţi. În 1874, acest mic început a devenit Colegiul
Battle Creek, cu Sidney Brownsberger în funcţia de director. Colegiul
Battle Creek a fost o instituţie importantă în istoria educaţională a
adventiștilor, nu numai datorită „întâietăţii” lui, ci și datorită faptu-
lui că a primit multă atenţie în ce privește condiţiile pe care ar
trebui să le îndeplinească o școală adventistă.
Dezvoltare în domeniul instituţiilor și al stilului de viaţă 67

Președintele Conferinţei Generale, George I. Butler, și comitetul


de conducere al școlii accentuau faptul că scopul ei era acela de a
preda învăţăturile Bibliei. Accentul urma să fie pus atât pe perspec-
tiva adventistă doctrinar-profetică, cât și pe dezvoltarea capacităţilor
necesare pentru a face lucrarea de propovăduire a Evangheliei. Ei
doreau o școală care să fie centrată pe Cuvântul lui Dumnezeu,
spunea Butler, nu o școală concentrată pe învăţământul tradiţional,
ca altele care existau în ţară. „Noi vrem ca sute de oameni din
poporul nostru să urmeze învăţământul de trei, șase, douăsprezece,
optsprezece sau douăzeci și patru de luni, imediat ce pot face con-
stant acest lucru”.
Ellen White a scris un articol important, intitulat „Educaţia
potrivită”, pentru a ajuta la conceperea planurilor pentru noua
școală. Presupunând că școala ar pune accentul pe Biblie, Ellen
White sublinia că ea ar trebui să aibă ca scop dezvoltarea în elevii ei
a unui echilibru între puterile lor mintale, fizice și spirituale. Ea
sublinia în special nevoia de o educaţie practică, care să lege
activitatea fizică de cea de însușire a unor cunoștinţe teoretice.
Aceste idealuri erau sugerate și de mulţi alţi reformatori din
secolul al XIX-lea. Problema majoră în implementarea acestor
idealuri reformatoare în Biserica Adventistă era aceea că adven-
tismului îi lipseau educatori care să fie familiarizaţi cu ele. Ca urmare,
Colegiul Battle Creek a devenit o instituţie mai degrabă tradiţională
decât îndreptată spre reformă. Studenţii de la cel mai important
profil de studii al colegiului trebuiau să piardă 4-6 ani studiind clasicii
latini și greci („autorii păgâni”) pentru a obţine gradul B.A.7 Școala
nu avea nici un program pentru munca manuală, nici o oră de studiu
biblic pe care o pretinseseră și nici un program de reformă. Istoricul
Colegiului Battle Creek susţinea că programa școlii a fost o „trădare
filozofică”.
Din păcate, situaţia s-a înrăutăţit la începutul anului 1880. În
vara anului 1882, consiliul de conducere al colegiului a hotărât să
închidă școala pe termen nelimitat. Astfel, prima încercare oficială
de oferire a unei educaţii formale din partea bisericii a eșuat.

7
Licenţiat în arte (n.t.).
68 În așteptarea revenirii lui Isus

Colegiul Battle Creek s-a redeschis în toamna anului 1883, cu o


nouă hotărâre de a implementa principiile creștine de educaţie.
Totuși, în ciuda îmbunătăţirii semnificative, în cursul anilor ’80,
colegiul nu a înlăturat niciodată importanţa clasicilor „păgâni” și
nici nu a implementat pe deplin programul de reformă.
Din fericire, lecţiile dure învăţate la Colegiul Battle Creek în
anii ’70 nu au fost în van pentru mentalitatea educaţională în
dezvoltare a bisericii. În primăvara anului 1882, au fost înfiinţate
două școli secundare sponsorizate de biserică – Academia
Healdsburg, în California, și Academia South Lancaster, în Massa-
chusetts. Academia Healdsburg a devenit, în anul următor, Colegiul
Healdsburg, iar azi este Colegiul Pacific Union. Academia South
Lancaster a devenit, în cele din urmă, Colegiul Atlantic Union.
Aceste școli au fost întemeiate de Brownsberger și, respectiv, de
Bell, oamenii care au fost în conducerea Colegiului Battle Creek în
anii ’70. Învăţând din experienţele anterioare, ei au făcut progrese
mari în implementarea programului de reformă. Totuși, reforma
completă a avut de așteptat până în 1890. Și dezvoltarea unui sistem
de școli elementare a fost întârziată până atunci.

Progrese în administraţia financiară


Nu a durat mult până când biserica a descoperit slăbiciunea
sistemului dăruirii de bunăvoie. „Sister Betsy” era inadecvată,
incomodă și nu avea o bază biblică solidă.
Treptat, între anii 1860-1870, biserica și-a dezvoltat un sistem
mai bun de strângere a adevăratei zeciuieli. Sistemul a ajuns la
maturitate la începutul anului 1876, când Dudley M. Canright a
publicat o serie de articole în Review, care subliniau faptul că Maleahi
3,8-11 explică „planul biblic de susţinere a pastorilor”. „Dumnezeu
cere”, argumenta Canright, „ca a zecea parte, sau o zecime, din
toate veniturile poporului Său să fie dată pentru a-i susţine pe
slujitorii Săi în lucrarea lor”.
Canright și-a expus argumentele la sesiunea Conferinţei Generale
din luna noiembrie a acelui an, estimând că, dacă toţi adventiștii ar
plăti în mod credincios zecimea, trezoreria Conferinţei Generale ar
Dezvoltare în domeniul instituţiilor și al stilului de viaţă 69

primi o sută cincizeci de mii de dolari anual în loc de patruzeci de


mii de dolari. Ca urmare a prezentărilor sale, sesiunea a hotărât că
este de datoria tuturor fraţilor și surorilor ca, „în împrejurări obiș-
nuite, să dedice o zecime din toate veniturile lor, indiferent de sursa
din care provin, cauzei lui Dumnezeu”. Începând din acel moment,
zeciuiala biblică a început să fie practicată din ce în ce mai mult
printre adventiștii de ziua a șaptea.

Rolul lui Ellen White


în dezvoltarea stilului de viaţă adventist
Am subliniat, în capitolul 2, că Ellen White nu și-a asumat un
rol de conducere în dezvoltarea doctrinei adventiste în anii ’40.
Mai degrabă, procedeul aplicat a fost acela al studierii Bibliei până
se ajungea la un consens general. În acest punct, erau ocazii când
Ellen White primea o viziune care reafirma consensul și care îi ajuta
pe cei care încă mai aveau întrebări să accepte corectitudinea
concluziilor biblice desprinse de către grup. Astfel, rolul sorei White
în dezvoltarea doctrinei ar trebui considerat a fi mai degrabă acela
de a confirma decât de a iniţia.
Însă acest tablou nu se potrivește și în privinţa rolului lui Ellen
White în dezvoltarea stilului de viaţă adventist. Chiar dacă adventiștii
de ziua a șaptea din secolul al XX-lea tind să acorde aceeași
importanţă problemei doctrinare și celei a stilului de viaţă, nu aceasta
a fost poziţia fondatorilor denominaţiunii. Ei stabileau doctrinele
de bază prin studiul intensiv al Bibliei și ţineau conferinţe pentru a
realiza consensul, dar nu se poate spune același lucru, în general, și
despre dezvoltarea stilului de viaţă. Preocupările pentru formarea
unor poziţii în privinţa stilului de viaţă au fost mai degrabă sporadice.
Poate că deosebirea aceasta se învârte în jurul faptului că o deno-
minaţiune este definită de doctrinele sale. Deci formularea doctri-
nelor printre adventiștii sabatarieni de la început a fost o problemă
crucială căreia i-a fost acordată multă atenţie. Pe de altă parte,
lucrurile care ţin de stilul de viaţă tind să fie trecute pe planul al
doilea pentru o denominaţiune. Multe probleme ale stilului de viaţă
nu sunt atât de mult niște factori determinanţi pentru identitatea
70 În așteptarea revenirii lui Isus

unei denominaţiuni, cât moduri de viaţă, care îi facilitează misiunea


de răspândire a soliei sale doctrinare.
Din această perspectivă, reforma sănătăţii le dă oamenilor posibili-
tatea să devină misionari mai buni, iar celor sănătoși și însănătoșiţi
le dă posibilitatea să vină acolo unde pot înţelege mai bine
Evanghelia. În mod asemănător, educaţia creștină facilitează dez-
voltarea atât a membrilor bisericii, cât și a predicatorilor Evangheliei.
Pe de altă parte, atunci când sunt legate de mântuire și de relaţia
cu Dumnezeu, doctrinele sunt, în general, mai aproape de a sfârși
în ele însele decât sunt problemele stilului de viaţă. Acestea ar trebui
privite ca mijloace pentru atingerea scopului de a predica doctrina
cu privire la mântuire.
Deși aceste gânduri s-ar putea să nu le fi trecut conștient prin
minte fondatorilor adventismului, conducătorii de la început ai
mișcării se pare că au acţionat conform lor. Astfel, au depus un
mare efort pentru a-și stabili doctrinele cu exactitate, neglijând, în
esenţă, majoritatea problemelor stilului de viaţă, până când nevoia
și o situaţie de criză, i-a determinat să ia o poziţie în privinţa lor.
Golul care a rezultat în domeniul stilului de viaţă a fost umplut
în diferite moduri, în funcţie de problemă. Uneori, o poziţie era
dezvoltată prin studiul Bibliei și prin conferinţe, pe măsură ce se
ivea vreo criză, dar alteori, Ellen White prelua conducerea în
ridicarea problemei, arătând soluţia și cum se potrivea acea soluţie
în cadrul mai larg al întreitei solii îngerești.
Cel de-al doilea procedeu a fost evident în domeniul reformei
sănătăţii, în timp ce primul a predominat în domenii ca serviciul
militar și zecimea. Datorită faptului că Ellen White a aplicat adesea
principii biblice la viaţa de zi cu zi a bisericii și a credincioșilor în
mod individual, de-a lungul anilor, sfatul ei a ajuns treptat în centrul
discuţiilor cu privire la stilul de viaţă adventist.
În rezumat, găsim în dezvoltarea adventismului de la început un
dublu rol al lui Ellen White, cu mai puţină activitate pe tărâmul
formării doctrinelor și mai multă, în dezvoltarea unui stil de viaţă.

Misiunile – externe și nu atât de externe


Remarcam în capitolele 2 și 3 că, la început, adventiștii de ziua a
șaptea de erau orice altceva, numai misionari înfocaţi nu. Și acest
Dezvoltare în domeniul instituţiilor și al stilului de viaţă 71

lucru în ciuda faptului că punctul central al predicării lor erau cele


trei solii din Apocalipsa 14, cu imperativul evident de a fi destinate
misiunii mondiale. Adventiștii de la început au renunţat la ușa închisă
numai pentru că au fost obligaţi să facă acest lucru datorită prezenţei
convertiţilor. Chiar și după aceasta, ei au continuat să-și minimalizeze
responsabilitatea misionară.
Ca în multe alte ocazii, James White a fost în prima linie a celor
care au avut viziunea unei lucrări mai mari pentru biserică. Cu o
lună înaintea organizării Conferinţei Generale din 1863, J. White
susţinea în Review că „solia noastră este mondială”. Cu câteva luni
înainte, el subliniase nevoia de a trimite un misionar în Europa.
Apoi, în iunie 1863, Review raporta: „Comitetul Executiv al Confe-
rinţei Generale l-ar putea trimite [pe B. F. Snook] ca misionar în
Europa înainte de sfârșitul anului 1863”.
Deși nu avea pastori de rezervă, ca să-și poată permite să-l trimită
pe Snook peste ocean, nou-organizata Conferinţă Generală avea
un pastor care era mai mult decât nerăbdător să primească această
misiune. În 1858, Michael Belina Czechowski (un fost preot romano-
catolic polonez, care se convertise la adventism în America, în 1857)
scria: „Cât de mult mi-ar plăcea să merg în ţara mea natală, de
dincolo de ocean, și să le spun alor mei despre venirea lui Isus,
despre gloria Noului Pământ și despre cum trebuie să păzească
poruncile lui Dumnezeu și credinţa lui Isus!” Din cauza convertirii
sale recente, a nestatorniciei care se putea observa la el și a altor
motive, biserica a refuzat să-l trimită pe Czechowski ca misionar.
Fiindu-i spulberate planurile, creativul polonez a cerut și a primit
sponsorizare misionară din partea altei grupări, care se intitula
„Advent Christian” (principalul corp al milleriţilor care păzeau
duminica*). După ce a sosit în Europa, în 1864, Czechowski a
predicat solia adventă de ziua a șaptea, în ciuda sponsorizării sale
de către adventiștii de ziua întâi. El și-a promovat lucrarea prin
propovăduire publică, publicarea unui periodic și pregătirea și
punerea în circulaţie a unor broșuri. Acest predicator eficient, dar
ciudat, a plantat seminţele doctrinelor adventiste de ziua a șaptea

* cunoscuţi la noi și ca adventiști de ziua întâi


72 În așteptarea revenirii lui Isus

în Elveţia, Italia, Ungaria, România și în alte părţi ale Europei, iar


aceste seminţe, în cele din urmă, au adus roade.
Între timp, adventiștii de ziua a șaptea, încă misionari șovăitori
în cel mai bun caz, au făcut, în 1868, pasul „îndrăzneţ”, de a-i trimite
pe John N. Loughborough și pe D. T. Bordeau în îndepărtata
Californie. Imboldul primar pentru această însărcinare a fost o
cerere, primită din partea câtorva adventiști emigraţi în acel stat, de
a li se trimite un pastor.
La scurt timp de la sosirea lor în San Francisco, cei doi „misionari”
s-au întâlnit cu un bărbat dintr-un oraș vecin, care pretindea că un
prieten avusese un vis impresionant, în care îi văzuse pe cei doi
evangheliști și i se spusese să-i ajute.
De la acel început providenţial, lucrarea a crescut rapid în Cali-
fornia și în statele înconjurătoare. Este de oarecare interes să
remarcăm că lucrarea din California a fixat tiparul misiunilor
adventiste din toată lumea. După ce au stabilit un mic număr de
membri de bază, adventiștii au înfiinţat o casă de editură (Pacific
Press) și un periodic (The Signs of the Times [Semnele timpului]) în
1874, un sanatoriu în St. Helena, în 1878, și o academie/un colegiu
în Healdsburg în 1882. De fapt, această bază instituţională a fost
modelată de experienţa de la Battle Creek și rămâne în centrul
strategiei misionare adventiste până în ziua de azi.
Între timp, la un an după începerea misiunii din California,
convertiţii lui Czechowski au făcut o mutare care a forţat biserica
americană ezitantă să-și extindă practicile și concepţiile misionare.
Urmașii lui Czechowski din Elveţia au aflat din întâmplare de
existenţa Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Statele Unite.
Czechowski însuși a fost supărat de acest lucru, dar în cele din urmă,
schimbul de corespondenţă a determinat conducerea adventistă din
America să invite un reprezentant elveţian la sesiunea Conferinţei
Generale din 1869.
Reprezentantul a ajuns prea târziu pentru sesiune, dar a rămas
în Statele Unite mai bine de un an, pentru a se întări mai mult în
învăţăturile adventiste. El s-a întors în Europa, în 1870, ca pastor
adventist de ziua a șaptea hirotonit.
Un rod al contactului cu adventiștii europeni a fost dezvoltarea
unei Societăţi Misionare la sesiunea Conferinţei Generale din 1869.
Dezvoltare în domeniul instituţiilor și al stilului de viaţă 73

„Obiectivul acestei societăţi”, se arăta, va fi acela de a trimite


adevărurile soliei îngerului al treilea în ţări străine și în ţinuturile
îndepărtate ale ţării noastre, prin intermediul misionarilor, al
ziarelor, al cărţilor, al tratatelor etc.” În prezentarea acestei societăţi,
James White susţinea că biserica primește „aproape zilnic cereri de
a trimite publicaţii în alte ţinuturi”.
Până în 1869, nevoia de a trimite, în cele din urmă, misionari la
alte naţiuni devenise o realitate pentru mulţi adventiști de ziua a
șaptea. Imperativele misiunii din Apocalipsa 10,11 și 14,6 începeau
să fie din ce în ce mai clar înţelese.
Anul cel mare a fost 1874. În ianuarie, denominaţiunea a înfiinţat
True Missionary [Adevăratul misionar], primul ziar de misiune al
adventismului. În septembrie, John Nevins Andrews a plecat cu
vaporul spre Europa, ca primul misionar extern „oficial” al bisericii.
În același an, s-a înfiinţat Colegiul Battle Creek. Momentul ales
pentru înfiinţarea colegiului nu a fost întâmplător, deoarece
fondatorii, judecând foarte limpede, și-au dat seama că un scop
principal al colegiului va fi pregătirea unor misionari, atât pentru
câmpurile de acasă, cât și pentru cele externe.
Între 1874 și 1887, denominaţiunea și-a stabilit lucrarea în multe
state ale Europei, precum și în Australia și în Africa de Sud. Dar
viziunea despre misiune era încă mioapă. În acest stadiu, adventiștii
credeau că misiunea lor era aceea de a-i chema pe alţi creștini (în
general, protestanţi) să iasă din bisericile lor pentru a se alătura
soliei îngerului al treilea. Până acum, adventismul avea o viziune
îngustă sau nu avea nici o viziune a misiunii pentru câmpurile „pă-
gâne” sau cele romano-catolice din lumea nouă.
Dar până și această lipsă de viziune a fost utilă la ceva. Dacă
perioada ușii închise din istoria adventistă a oferit timp pentru
construirea unei baze doctrinare, perioada misiunii către naţiunile
protestante i-a oferit denominaţiunii timp pentru a-și construi o
bază financiară și pentru a ajunge să aibă un număr de membri de
bază în locuri strategice, care, mai târziu, au putut fi folosite pentru
a trimite misionari în toată lumea. Până în 1890, denominaţiunea
era echilibrată în privinţa „exploziei” misiunii și a extinderii ei la
„oricare neam, oricare seminţie, oricare limbă și oricare norod”
(Apocalipsa 14,6, sublinierea autorului).
74 În așteptarea revenirii lui Isus

Alte direcţii importante de dezvoltare între 1863 și 1888


Înainte de a trece peste perioada 1863-1888, ar trebui să analizăm
pe scurt alte trei evenimente. Primul dintre ele este începutul
eforturilor [misionare] adventiste printre populaţia albă din Sudul
american. La sfârșitul anului 1870, lucrarea adventistă a început să
se facă în mod organizat în Virginia, Texas și în alte state sudice,
însă, din cauza câtorva factori (între care se numără animozităţile
regionale și alte dificultăţi de după războiul civil), adventismul nu a
reușit să se bucure de recepţionarea promptă și de creșterea rapidă
pe care le-a avut în Vestul Îndepărtat.
O a doua piatră de hotar adventistă din perioada 1863-1888 a
fost moartea a doi dintre întemeietorii bisericii. Joseph Bates a murit
pe 19 martie 1872, în Western Health Reform Institute, din Battle
Creek, cu puţin timp înainte de a împlini optzeci de ani. „Bătrânul
reformator în domeniul sănătăţii” își impusese un program dur,
menţinându-se în formă până aproape de sfârșit. Cu un an înainte
de a muri, el a prezidat cel puţin o sută de întâlniri, în afară de cele
de la biserica sa locală și de conferinţele la care a participat.
Pe 6 august 1881, James White murea la vârsta de șaizeci de ani,
în Sanatoriul Battle Creek. Nu ar fi existat nici o Biserică Adventistă
de Ziua a Șaptea fără conducerea lui puternică. James White s-a
consumat literalmente în zidirea bisericii.
Un punct final care ar trebui notat în perioada de dinainte de
1888 este creșterea agitaţiei pentru o lege duminicală naţională și
pentru promulgarea multor legi duminicale statale. Pe la jumătatea
anilor ’80, în state precum California și Arkansas, adventiștii erau
arestaţi pentru infracţiunea de a fi lucrat duminica. Această criză a
dus la înfiinţarea și apariţia regulată a publicaţiei American Senti-
nel of Religious Liberty (Străjerul american al libertăţii religioase)
pentru a combate public nedreptatea. Pe lângă aceasta, a fost o
mare agitaţie profetică în rândurile adventiștilor. Lucrurile urmau
să devină și mai agitate în vara anului 1888.
Dezvoltare în domeniul instituţiilor și al stilului de viaţă 75

Pentru cei ce vor să citească mai mult


1. Knight, George R. ed. – Early Adventist Educators. Berrien
Springs, Mich.: Andrews University Press, 1983, p. 1-94.
2. Maxwell, C. Mervyn – Tell It to the World, p. 152-173, 205-230.
3. Robinson, Dores Eugene – The Story of Our Health Message.
Nashville, Tenn.: Southern Pub. Assn., 1955.
4. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 98-150.
5. Vande Vere, Emmett K. – The Wisdom Seekers. Nashville, Tenn.:
Southern Pub. Assn., 1972, p. 1-52.
6. White, Arthur L. – Ellen G. White, 2, p. 34-45, 73-127, 176-204,
297-311, 372-384.
Capitolul 5

Perioada de renaștere, reformă


și extindere (1888-1900)
Până în 1888, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea își stabilise
platforma doctrinară/profetică, se organizase pentru a face mai
ușoară proclamarea întreitei solii îngerești și își dezvoltase un stil
de viaţă distinct. Denominaţiunea devenise o organizaţie religioasă
bine definită, care se întindea treptat în toată lumea.
Este numai natural ca ea să-și trâmbiţeze unicitatea – în special
stâlpii doctrinari, care includ revenirea premilenială a lui Hristos,
lucrarea Sa în Sanctuarul ceresc, nemurirea condiţionată, darurile
spirituale și importanţa Sabatului zilei a șaptea. Biserica percepea
misiunea sa ca pe aceea de a converti alţi creștini la solia preţioasă
a adventismului. Având în vedere această ţintă, majoritatea adven-
tiștilor de ziua a șaptea au neglijat acele aspecte ale creștinismului
pe care le aveau în comun cu alţi creștini. Această problemă atinsese
proporţii îngrijorătoare până la sesiunea Conferinţei Generale din
1888, din Minneapolis, Minnesota.

Sesiunea Conferinţei Generale din 1888


Sesiunea Conferinţei Generale din Minneapolis a fost una dintre
cele mai explozive și mai semnificative întâlniri care au fost ţinute
vreodată de această biserică. Pentru a-i înţelege natura explozivă,
trebuie să analizăm contextul în care a avut loc.
Decada 1880-90 nu a fost un timp obișnuit pentru adventism.
Mai degrabă, a fost un deceniu în care Statele Unite se îndreptau
treptat spre criza unei legi duminicale naţionale. Această criză
începuse să se dezvolte încă de prin anii ’60, când au fost înfiinţate
organizaţii, cum ar fi Asociaţia pentru Reformă Naţională, cu scopul
de a păstra America creștină. Un punct important din programul
asociaţiei era dorinţa de a proteja caracterul sacru al duminicii.
Perioada de renaștere, reformă și extindere (1888-1900) 77

Pe la începutul anilor ’80, adventiștii de ziua a șaptea ajunseseră


să fie văzuţi ca niște „probleme” în campania de protejare a „zilei
Domnului”. Conflictul a început să ia proporţii în 1882, când W. C.
White, cel mai tânăr fiu al lui James și Ellen, a fost arestat în Cali-
fornia pentru că Pacific Press lucrase duminica. Până în 1885, mulţi
adventiști au fost arestaţi în Arkansas, iar până în 1888, problema
s-a extins în Tennessee și în alte state. În următorii câţiva ani, unii
pastori adventiști au fost puși în lanţuri laolaltă cu criminalii de
rând. Crima lor: pângărirea duminicii.
Culmea agitaţiei cu privire la problema duminicii a constituit-o
ziua de 21 mai 1888, când senatorul statului New Hampshire, H. W.
Blair, a înaintat Senatului Statelor Unite un proiect de lege, prin
care se instituia „ziua Domnului” „ca zi de închinare religioasă”.
Proiectul de lege al lui Blair a fost prima legislaţie de acest fel care
a ajuns înaintea Congresului, de la apariţia mișcării advente, în anii
1840.
Adventiștilor de ziua a șaptea nu le-a scăpat semnificaţia profetică
a legislaţiei duminicale propuse. Pentru ei, era evident că înălţarea
icoanei fiarei din Apocalipsa 13, primirea semnului fiarei și sfârșitul
lumii se iveau ameninţător la orizont.
Se părea că propovăduirea adventistă din ultimii patruzeci de
ani, cu privire la cărţile Daniel și Apocalipsa, era aproape de împli-
nire. Având aceste lucruri în minte, nu este greu să înţelegem de ce
unii conducători adventiști au reacţionat violent și pătimaș atunci
când alţii dintre ei au început să pună la îndoială validitatea
aspectelor interpretării pe care biserica o dăduse profeţiei și pe cea
a teologiei sale despre Lege. Punând aceste lucruri la îndoială,
raţionau ei, era ameninţată public chiar esenţa identităţii adventiste,
într-un timp de criză extremă.
Problema s-a ivit atunci când doi tineri redactori adventiști din
California au început să publice, în The Signs of the Times, între
1884 și 1886, articole care contraziceau „tradiţia” în dezvoltare a
Bisericii Adventiste. A. T. Jones, un cercetător al profeţiei, nechibzuit
și agresiv, a venit cu o nouă interpretare pentru unul dintre cele
zece coarne din Daniel 7. Aceasta nu se împăca cu viziunea lui Uriah
Smith, care era de mult timp redactor la Review and Herald și o
autoritate recunoscută printre adventiști în domeniul profeţiei.
78 În așteptarea revenirii lui Isus

Cam în același timp, E. J. Waggoner exprima în scris ideea că


legea din Galateni era mai degrabă Legea morală decât cea
ceremonială. George I. Butler, președintele Conferinţei Generale,
a văzut în acţiunea lui Waggoner seminţele nimicirii poziţiei
denominaţiunii cu privire la perpetuitatea Celor Zece Porunci.
Aceste două probleme au căpătat proporţii înfricoșătoare în
contextul crizei crescânde a legii duminicale. Nu prea părea să fie
un timp potrivit pentru dezbaterea interpretărilor profetice și a
teologiei despre Lege.
Criza a crescut între 1886 și 1888, atingând punctul culminant la
sesiunea Conferinţei Generale din octombrie și noiembrie 1888. Din
nefericire, date fiind atmosfera încărcată emoţional și personalităţile
puternice ale participanţilor, conferinţa s-a dovedit a fi oarecum
violentă și mai puţin creștină.
Ellen White a susţinut dreptul lui Jones și al lui Waggoner de a
fi ascultaţi, în ciuda obiecţiilor lui Smith, Butler și ale majorităţii
delegaţilor. Ea deplângea atitudinea dură, condamnatoare, de care
dădea dovadă facţiunea Smith-Butler, numind-o „spiritul fariseilor”
și „spiritul Minneapolis-ului”.
Pe măsură ce conferinţa continua, Ellen White a văzut și mai
clar faptul că tradiţionaliștii aveau nevoie de dragostea lui Isus în
inimile lor. Ei erau îmbibaţi în întregime cu doctrinele adventiste
distincte ale Legii, ale Sanctuarului ș.a.m.d., dar nu înţelegeau ce
înseamnă să fii mântuit prin neprihănirea lui Hristos și să fii sfinţit
prin dragostea Sa, care înmoaie inima. Ea și-a dat seama că Smith,
Butler și colegii lor aveau nevoie să ia seama mai mult la mesajul
centrat pe Isus, pe care îl predica Waggoner.
Ca urmare, în timpul Conferinţei de la Minneapolis, ea li s-a
alăturat lui Waggoner și lui Jones în înălţarea lui Isus. „Povara mea
în timpul întâlnirii”, scria ea câteva săptămâni mai târziu, „a fost
aceea de a prezenta înaintea fraţilor mei pe Isus și dragostea Sa, căci
am văzut dovezi clare că mulţi nu aveau spiritul lui Hristos”
(sublinierile autorului).
„Noi vrem”, le-a spus ea liderilor denominaţiunii în timpul sesiunii
din Minneapolis, „adevărul, așa cum este el în Isus… Am văzut că
suflete preţioase care ar fi îmbrăţișat adevărul [adventismului] au fost
îndepărtate de la el din cauza modului în care adevărul a fost prezentat,
Perioada de renaștere, reformă și extindere (1888-1900) 79

deoarece Isus nu era în el. Și pentru acest lucru am pledat înaintea


voastră tot timpul – noi Îl vrem pe Isus” (sublinierile autorului).
Anumiţi scriitori adventiști din secolul XX au pretins că solia de
la 1888, a lui Jones și Waggoner, a fost ceva unic adventist. Dar
această afirmaţie neconvingătoare nu este susţinută de fapte. Din
contră, doi dintre cei mai influenţi participanţi la Conferinţa
Generală din 1888 contrazic direct această afirmaţie.
E. J. Waggoner, de exemplu, scria: „Eu nu consider că această
părere pe care o susţin este o idee nouă… Nu este o nouă teorie a
doctrinei”. A accepta această poziţie, argumenta el, „ar fi pur și
simplu un pas mai aproape de credinţa marilor reformatori din zilele
lui Pavel până în zilele lui Luther și Wesley. Ar fi un pas mai aproape
de miezul soliei îngerului al treilea.”
Ellen White era de aceeași părere cu Waggoner în ceea ce privește
faptul că mesajul lui nu era unic. Pe 21 octombrie 1888, ea le-a spus
delegaţilor întruniţi: „Domnul dorește ca noi toţi să fim ucenici în
școala lui Hristos… Dumnezeu prezintă minţilor acestor oameni
aleși de El [Jones și Waggoner] giuvaere preţioase ale adevărului,
potrivite timpului nostru. Dumnezeu a salvat aceste adevăruri care
erau amestecate cu erori și le-a așezat în cadrul potrivit lor… Fraţilor,
Dumnezeu are cea mai preţioasă lumină pentru poporul Său. Nu o
consider o lumină nouă; dar o! este neobișnuit de nouă pentru
mulţi.”
La aproximativ o lună după întâlnirile de la Minneapolis, ea
medita din nou asupra acestui subiect. „Fratelui E. J. Waggoner”,
scria ea, „i s-a acordat privilegiul de a vorbi clar și de a-și prezenta
vederile cu privire la îndreptăţirea prin credinţă și la neprihănirea
lui Hristos în raport cu Legea. Aceasta nu a fost o lumină nouă, ci
o lumină veche, așezată acolo unde ar trebui să fie în cadrul soliei
îngerului al treilea.”
Adevărata semnificaţie a soliei de la Minneapolis, din 1888, după
cum au subliniat în citatele de mai sus atât Waggoner, cât și Ellen
White, este aceea că ea a legat credinţa în Isus de solia îngerului al
treilea. Până în 1888, adventiștii înţeleseseră două dintre cele trei
părţi ale textului din Apocalipsa 14,12 – textul de bază în înţelegerea
de sine a adventiștilor de ziua a șaptea și cel care a fost citat în
80 În așteptarea revenirii lui Isus

întregime sub titlul fiecărui număr al ziarului Review timp de aproape


un secol.
În termenii textului din Apocalipsa 14,12, adventiștii înţeleseseră
fraza „aici este răbdarea sfinţilor” ca reprezentând credincioșia
adventiștilor de ziua a șaptea în așteptarea în continuare a celei
de-a doua veniri, propovăduind în același timp solia ceasului jude-
căţii, în ciuda dezamăgirii de la 22 octombrie 1844. Ei înţeleseseră
fraza „care păzesc poruncile lui Dumnezeu” ca însemnând
proclamarea adevăratului Sabat.
Aceste două părţi ale textului din Apocalipsa 14,12 se refereau
la cele două contribuţii adventiste aduse teologiei. Din nefericire,
cei patruzeci de ani de predicare a doctrinelor lor unice au dus la o
neglijare a acelor convingeri pe care adventiștii le aveau în comun
cu alţi creștini, cum ar fi mântuirea prin har, prin credinţa în
Hristos. Semnificaţia propovăduirii lui Jones și lui Waggoner, de la
Minneapolis, a fost aceea că ea a reunit adevărurile incontestabil
adventiste cu solia de cea mai mare însemnătate, a mântuirii numai
prin Hristos.
Astfel, în 1888, unii adventiști au început să înţeleagă mai bine
cea de-a treia parte a textului din Apocalipsa 14,12 – „credinţa în
Isus”.
Această înţelegere, firește, i-a deranjat pe cei care își puseseră
încrederea în Lege. La o întâlnire a pastorilor, de la începutul anilor
’90, Ellen White a fost nevoită să se confrunte cu această problemă.
Ea a pledat înaintea pastorilor adunaţi acolo ca aceștia să plece de
la întrunire cu mesajul neprihănirii lui Hristos atât de întipărit în
fiinţa lor, încât să nu-și poată găsi liniștea.
Totuși, dacă urmau să facă așa, ea le-a spus că „oamenii vor zice:
‘Sunteţi prea agitaţi; faceţi prea mare caz de această chestiune și nu
vă gândiţi îndeajuns la Lege; or, trebuie să vă gândiţi mai mult la
Lege; nu căutaţi numai să atingeţi neprihănireya lui Hristos, ci întăriţi
Legea’.”
La astfel de sentimente adventiste „bune”, ea a răspuns: „Lăsaţi
Legea să aibă grijă de ea însăși. Am clădit pe Lege până am ajuns la fel
de uscaţi ca dealurile din Ghilboa… Haideţi să ne încredem în meritele
lui Isus… Dumnezeu să ne ajute ca ochii noștri să fie unși cu alifie
pentru ochi, ca să vedem” (sublinierile autorului).
Perioada de renaștere, reformă și extindere (1888-1900) 81

Semnificaţia întâlnirilor din 1888 este aceea că adventismul a


fost botezat iarăși în creștinism, stâlpii doctrinari distinctivi au fost
umpluţi cu Duhul Sfânt și adventiștii – cel puţin unii dintre ei – au
înţeles în cele din urmă întreaga solie a îngerului al treilea. Începând
din acest moment, ei au predicat o solie completă, care încadra
doctrinele specific adventiste în lucrarea de mântuire prin Hristos.
În sfârșit, adventiștii de ziua a șaptea aveau întreaga solie a
îngerului al treilea, care trebuia propovăduită „oricărui neam,
oricărei seminţii, oricărei limbi și oricărui norod” înainte de marele
seceriș de la cea de-a doua venire, descris în Apocalipsa 14. În
următoarea decadă, adventismul s-a extins pe plan mondial, pe
măsură ce denominaţiunea a înţeles, în sfârșit, dimensiunea datoriei
ei misionare.

Situaţia de după Minneapolis


Solia centrată pe Hristos, prezentată de Jones și de Waggoner, a
fost receptată diferit de către participanţii la conferinţă. Unii dintre
conducătorii adventiști au acceptat-o, dar cei mai mulţi au respins
atât persoanele, cât și mesajul lor. W. C. White remarca, la scurt
timp după conferinţă, că delegaţii s-au întors acasă cu „o mare
varietate de sentimente. Unii simţeau că fusese cea mai mare
binecuvântare din viaţa lor, iar alţii, că ea marca începutul unei
perioade întunecate”.
Imediat după întâlnirile de la Minneapolis, Jones, Waggoner și
Ellen White au iniţiat o campanie susţinută pentru a duce mesajul
lor poporului adventist. Până în toamna anului 1891, cei trei au
făcut înconjurul Statelor Unite, predicându-le neprihănirea prin
credinţă oamenilor și pastorilor. După ce sora White a plecat în
Australia, în 1891, și Waggoner în Anglia, Jones și W. W. Prescott
au continuat să apere cauza în America de Nord. De-a lungul acestei
perioade și după aceea, Ellen White a subliniat faptul că Dumnezeu
îi alesese pe Jones și pe Waggoner să ducă această solie Bisericii
Adventiste.
George I. Butler și-a dat demisia din funcţia de președinte al
Conferinţei Generale, în noiembrie 1888, ca formă de protest
împotriva sprijinului acordat lui Jones și Waggoner. Pe de altă parte,
82 În așteptarea revenirii lui Isus

urmașii lui Butler în funcţia de președinte – O. A. Olsen (1888-


1897) și George A. Irwin (1897-1901) – au reacţionat pozitiv faţă de
tinerii reformatori și le-au permis să-și expună ideile în cursul anilor
’90. Ei aveau acces la oameni prin intermediul bisericilor, al lecţiunilor
Școlii de Sabat, al colegiilor, al claselor de seral ţinute regulat pentru
pastori și al caselor de editură ale denominaţiunii.
Extrem de important a fost faptul că, în timpul fiecărei sesiuni a
Conferinţei Generale, din 1888 până în 1897, Jones și Waggoner au
primit rolul de predicatori principali, prezentându-și solia înaintea
delegaţilor în zeci de predici. În plus, prîn 1897, denominaţiunea îl
făcuse pe Jones redactorul ziarului Review and Herald. În calitate
de cel mai influent redactor al denominaţiunii, Jones a folosit ziarul
Review ca pe un canal pentru a-și răspândi învăţăturile. Ar fi greu
de conceput un program care să le fi oferit reformatorilor și mai
multă importanţă în anii ’90.
De asemenea, ar trebui remarcat faptul că îndreptarea atenţiei
spre Hristos, lucru care s-a făcut la Minneapolis, a dat naștere unei
schimbări clare în scrierile sorei White. Înţelegând mai bine decât
oricând rigiditatea și uscăciunea unei biserici care accentuează
excesiv o simplă doctrină, ea a început să sublinieze caracterul iubitor
al Domnului Isus și neprihănirea Sa. După 1888, de sub pana ei au
ieșit cărţi care Îl aveau în centru pe Isus, cum ar fi Steps to Christ
[Calea către Hristos] (1892), Thoughts From the Mount of Blessing
[Cugetări de pe Muntele Fericirilor] (1896), The Desire of Ages
[Hristos, Lumina lumii] (1898), Christ’s Object Lessons [Parabolele
Domnului Hristos] (1900) și capitolele de început din The Ministry
of Healing [Divina vindecare] (1905).
Unul dintre aspectele nefericite ale istoriei adventiste este acela
că unii credincioși din anii 1890 au interpretat sprijinul entuziast
acordat de Ellen White lui Jones și Waggoner ca pe un fel de cec
teologic în alb – mai ales în problemele care implicau neprihănirea
prin credinţă. Ca urmare, spre sfârșitul anului 1892, unii îl considerau
pe Jones ca pe un fel de anexă profetică a lui Ellen White.
De la Conferinţa din Minneapolis încolo, ea a trebuit să lupte
cu această mentalitate. În timpul întâlnirilor din 1888, ea a afirmat
categoric că sunt „unele interpretări ale Scripturii, date de dr.
Waggoner, pe care nu le consider corecte”. În 1890, din nou, ea a
Perioada de renaștere, reformă și extindere (1888-1900) 83

trebuit să spună unui grup de pastori că cei doi reformatori nu erau


„infailibili”.
Din nefericire, unora dintre cei prezenţi la acea întâlnire și altora,
un secol mai târziu, le-a luat mult timp pentru a asimila avertis-
mentele ei cu privire la reformatorii din 1888. Tendinţa umană este
întotdeauna aceea de a se bizui pe oameni, pe când solia lui Ellen
White, Jones și Waggoner, de la Minneapolis, era aceea de a reveni
la Biblie pentru autoritate religioasă și la Hristosul Bibliei, pentru
mântuire.
Agitaţia în domeniul legislaţiei duminicale statale și naţionale a
continuat și după 1888. La începutul anilor ’90, cazul lui R. M.
King, care fusese condamnat la închisoare sub acuzaţia că „a fi săpat
tarlaua de cartofi duminica”, era programat să meargă înaintea Curţii
Supreme a Statelor Unite. Dar King a murit în noiembrie 1891, iar
audierea a fost anulată.
Din cauza agitaţiei cu privire la duminică, decada 1890-1900 a
fost una de mare frământare profetică printre adventiștii de ziua a
șaptea. Pe lângă aceasta, a fost o vreme în care ei au continuat să-și
întărească lucrarea în domeniul libertăţii religioase.

Renașterea spirituală și extinderea sistemului educaţional


Una dintre cele mai remarcabile direcţii de dezvoltare stimulate
de îndreptarea atenţiei spre Hristos, în cadrul sesiunii Conferinţei
Generale din 1888, a fost reorientarea și extinderea sistemului
educaţional adventist. Până în 1890, biserica înfiinţase doar 16 școli,
incluzându-se aici școli elementare, licee și colegii. Totuși, la sfârșitul
deceniului, biserica avea 245 de instituţii de educaţie la toate nive-
lurile. Progresul a fost lent la început, dar, între 1895 și 1897, renaș-
terea și expansiunea în domeniul educaţiei au căpătat un avânt care
a continuat și în timpul marii crize din 1930.
Deși în 1891 s-a înfiinţat Colegiul Union, în Nebraska, iar în
1892 Colegiul Walla Walla, în Washington, adevăratul punct de
cotitură în educaţia adventistă a avut loc cu ocazia unei convenţii
din nordul Michigan-ului.
În perioada de după 1888, Conferinţa Generală deţinea un număr
de institute teologice sub conducerea lui W. W. Prescott, liderul
84 În așteptarea revenirii lui Isus

lucrării adventiste în domeniul educaţiei. Aceste institute aveau ca


scop iluminarea clerului denominaţiunii cu privire la locul central
al neprihănirii prin credinţă în teologia și misiunea adventis-
mului.
La începutul anului 1891, Prescott a hotărât să înfiinţeze un
institut similar pentru educatorii adventiști. Această întâlnire crucială
a avut loc în Harbor Springs, Michigan, în lunile iulie-august 1891.
Participanţii la întâlnire o descriu ca pe o sărbătoare spirituală, Jones
predicând din Epistola către Romani, iar Ellen White vorbind despre
subiecte ca necesitatea unei relaţii personale cu Hristos, nevoia unei
renașteri spirituale printre educatorii adventiști și locul central al
soliei creștine în educaţie.
La sesiunea Conferinţei Generale din 1893, Prescott a declarat
că Harbor Springs a marcat punctul de cotitură în educaţia adventistă.
Începând de la acea convenţie, remarca el, „elementul religios” a
ocupat un loc central în școlile adventiste. Pe câtă vreme, înainte
de Harbor Springs, Biblia avusese un rol marginal în curriculumul
colegiilor adventiste, începând cu acea convenţie, aceste instituţii
au făcut un progres semnificativ în implementarea programei biblice
de patru ani, recomandată la acel timp. Și mai important, „Biblia în
întregime” era studiată „ca fiind Evanghelia lui Hristos, de la prima
pagină până la ultima”, iar doctrina adventistă era predată în lu-
mina crucii.
Renașterea hristocentrică din teologia bisericii a dus la o renaștere
spirituală și în programele educaţionale, renaștere însoţită de o mai
clară viziune a scopului educaţiei. Urmarea directă, susţinea Prescott
în 1893, „în ultimii doi ani, a fost o creștere a lucrării în domeniul
educaţiei mai mare decât în cei șaptesprezece ani dinainte”.
La trei luni după încheierea întâlnirilor de la Harbor Springs,
Ellen White a plecat cu vaporul în Australia. Ea a dus cu sine o
conștientizare sporită a posibilităţilor educaţiei creștine și a implica-
ţiilor Evangheliei pentru educaţie.
În anii petrecuţi în Australia, Ellen White a avut ocazia fără
egal de a influenţa dezvoltarea Școlii Avondale pentru Lucrătorii
Creștini în direcţia principiilor enunţate la Harbor Springs. Școala
australiană, cu accentul pe care-l punea pe partea spirituală, cu
programul său de studiu combinat cu muncă fizică, cu așezarea sa în
Perioada de renaștere, reformă și extindere (1888-1900) 85

mediul rural și cu orientarea ei spre lucrare, a devenit o școală-


model sub conducerea fondatorilor ei reformatori.
La trecerea în noul secol, școlile adventiste din întreaga lume
erau modelate și remodelate după „tiparul” Avondale. Chiar și
colegiile Battle Creek și Healdsburg și-au vândut campusurile și
s-au mutat în zone rurale pentru a implementa idealurile Avondale.
Din experienţa Avondale, de sub pana lui Ellen White a izvorât
un flux constant de scrisori și articole cu privire la educaţia creștină.
Aceste scrieri nu numai că au călăuzit dezvoltarea creștină a școlilor
adventiste existente, dar au generat și o atmosferă de conștientizare
a importanţei educaţiei creștine, atmosferă care s-a răspândit printre
liderii și membrii adventiști.
Sfatul cu privire la educaţia elementară, dat de Ellen White pe
la jumătatea deceniului 1890, a fost foarte important pentru răs-
pândirea educaţiei adventiste. Mersul la școală era obligatoriu în
Australia. Ca urmare, ea a sugerat că adventiștii ar trebui să înfiinţeze
școli oriunde există „șase copii care să meargă la școală”.
Un asemenea sfat a fost citit de reformatori din America, printre
care Edward Sutherland și Percy Magan (președintele și, respectiv,
decanul Colegiului Battle Creek), care au început imediat să facă
presiuni pentru dezvoltarea rapidă a unui sistem de școli elementare
adventiste. Dacă în 1895, denominaţiunea avea 18 școli elementare
în toată lumea, numărul acestora a crescut la 220 în 1900, la 417 în
1905 și la 594 în 1910. Educaţia elementară poate că a fost o
preocupare mai târzie în adventism, dar, o dată începută, ea s-a
înrădăcinat în comunităţile adventiste de pretutindeni.
Minneapolis, cu accentul pe care-l punea pe neprihănirea lui
Hristos, Harbor Springs, Avondale și dezvoltarea școlilor elementare
nu au fost lucruri izolate unul de celălalt. Fiecare dintre ele a dus la
următorul, iar rezultatele au fost vigoarea și dezvoltarea întregului
sistem.
Strâns legată de renașterea și extinderea educaţiei adventiste a
fost explozia similară a numărului misiunilor adventiste în toate
părţile lumii. Școlile au furnizat lucrători pentru evanghelizare și
pentru instituţii, pentru aventura misionară în dezvoltare, dar nu
numai atât – noile misiuni și-au înfiinţat în curând propriile instituţii
de educaţie. Astfel, după cum în 1874 a existat o legătură directă
86 În așteptarea revenirii lui Isus

între trimiterea primilor misionari dincolo de ocean și înfiinţarea


primului colegiu adventist, tot așa a existat o legătură și între
renașterea educaţiei și cea a misiunilor adventiste din anii 1890.
Educaţia adventistă a fost întotdeauna mai sănătoasă atunci când a
fost strâns legată de misiune.

Explozia misiunii mondiale


După cum am văzut în capitolele anterioare, în anii de început
ai mișcării, adventiștii de ziua a șaptea au fost, în cel mai bun caz,
misionari șovăielnici, dar pe la 1889, biserica era deja destul de stabilă
pentru a face faţă unei adevărate explozii de misiuni pe cuprinsul
întregului pământ.
Terenul pentru această extindere rapidă fusese pregătit de o serie
de realizări durabile. În primul rând, perioada de „antimisiune”,
sau perioada ușii închise (1844-1850), din gândirea adventistă
permisese dezvoltarea unei baze doctrinare. În al doilea rând,
perioada ușii parţial deschise (1850-1874) oferise timp pentru
construirea unei baze de conducere în America de Nord, care să
sprijine misiunile din alte ţări protestante. Și, în al treilea rând,
perioada misiunii pentru naţiunile protestante (1874-1889) oferise
timp pentru o dezvoltare similară în Anglia, Europa, Australia și
Africa de Sud.
Chiar dacă fiecare dintre bazele-mamă ale misiunilor încă mai
trebuia să se dezvolte și după 1890, temeliile fuseseră puse, iar
adventismul era pregătit să devină o biserică cu adevărat mondială
începând cu 1890.
Angajarea crescândă a bisericii în misiuni externe devenea tot
mai evidentă la începutul și pe la jumătatea anilor ’80. O expresie a
acestei tendinţe a fost o serie de vizite pe care lideri adventiști
principali le-au făcut misiunii europene între 1882 și 1887. Primul
dintre ei a fost S. N. Haskell, care a fost trimis de Conferinţa Generală
în 1882. Haskell a recomandat publicarea de literatură în mai multe
limbi și i-a ajutat pe europeni să-și dezvolte o structură organizatorică
mai funcţională.
Totuși, mai importante au fost vizitele președintelui Conferinţei
Generale, George I. Butler, în 1884, și ale lui Ellen White împreună
cu fiul ei, W.C. White, din 1885 până în 1887. Astfel de vizite au
Perioada de renaștere, reformă și extindere (1888-1900) 87

întărit lucrarea în Europa și au demonstrat interesul denominaţiunii


pentru lucrarea misionară.
Pe la jumătatea deceniului 1880, a fost înfiinţat un Consiliu
European care să conducă lucrarea adventistă în „lumea veche”. În
plus, în decursul acelui deceniu, adventismul european a început să
publice literatură în alte câteva limbi și a făcut pași spre înfiinţarea
propriilor instituţii de educaţie pentru pregătirea lucrătorilor din
cadrul bisericii.
Între timp, adventiștii începuseră lucrarea printre protestanţii
europeni din Australia (1885) și din Africa de Sud (1887).
Poate că unul dintre cele mai puternice semnale că adventismul
începea să-și lărgească viziunea despre misiune a fost dat în 1886.
În acel an, biserica a publicat prima ei carte cu privire la misiunile
externe – Historical Sketches of the Foreign Missions of the Seventh-
day Adventists [Schiţe istorice ale misiunilor externe ale adventiștilor
de ziua a șaptea].
Apoi, la începutul anului 1889, biserica i-a trimis pe Haskell și
pe Percy T. Magan într-o călătorie de doi ani în jurul lumii pentru
a studia oportunităţile, problemele și posibilele amplasări ale mi-
siunilor adventiste în diferite părţi ale Africii, Indiei și Orientului.
Călătoria lor a fost raportată în întregime bisericii prin intermediul
publicaţiei The Youth’s Instructor. Astfel, misiunile și lucrarea
misionară au început să captiveze inima și mintea tineretului
adventist.
Este important de remarcat faptul că, între anii 1880 și 1890,
tinerii adventiști nu erau singurii atrași spre lucrarea misionară.
Tineretul protestant din Statele Unite și din alte părţi ale lumii era
impulsionat către lucrarea misionară ca niciodată mai înainte.
Un factor care a dus la creșterea interesului misionar a fost
Mișcarea Studenţilor Voluntari pentru Misiunile Externe, care a
luat naștere în urma unui apel al lui Dwight L. Moody, făcut stu-
denţilor din colegii în 1886, ca ei să-și dedice viaţa lucrării misionare.
O sută de studenţi au răspuns acestui apel. Numărul lor a crescut la
două mii două sute în 1887 și, în câţiva ani, mii de tineri și-au dedicat
viaţa misiunilor externe. Crezul mișcării era că „toţi trebuie să meargă
la toţi”, iar motoul lor era: „Evanghelizarea lumii în această
generaţie”.
88 În așteptarea revenirii lui Isus

Treziri similare au avut loc printre tinerii din Anglia, Scandinavia,


Germania, Franţa, Elveţia și Olanda. Anii ’90 au fost marea decadă
pentru misiunile protestante. Adventismul era pregătit să ia parte
la acel entuziasm și la acea implicare.
Adventismul nu era impulsionat numai de agitaţia misionară care
exista printre ceilalţi protestanţi la acea vreme, ci și de întâlnirile de
la Minneapolis, care i-au dat bisericii posibilitatea să înţeleagă mai
clar atât înţelesul soliei îngerului al treilea din Apocalipsa 14, cât și
imperativul misiunii inclus în ea. Pe lângă aceasta, criza legii dumi-
nicale, văzută în contextul soliei îngerului al treilea, cu contrastul
dintre cei care primesc semnul fiarei și cei care păzesc poruncile lui
Dumnezeu, le-a dat adventiștilor un simţământ al urgenţei răspân-
dirii soliei lor în lumea întreagă.
În noiembrie 1889, sesiunea Conferinţei Generale a făcut pasul
foarte important al creării Consiliului pentru Misiunile Externe
Adventiste de Ziua a Șaptea, „pentru coordonarea lucrării misionare
externe” a bisericii. În același an, Home Missionary [Misionarul de
acasă] a devenit un periodic care avea ca scop să promoveze diferitele
activităţi misionare ale adventismului.
Crearea Consiliului pentru Misiunile Externe a fost mai mult
decât simbolică. A fost o acţiune care proclama faptul că adventiștii
sunt în sfârșit pregătiţi să-și asume în mod serios mandatul misionar
din Apocalipsa 14,6; 10,11 și Matei 24,14. Ei urmau să predice
întreita solie îngerească – incluzând atât marile adevăruri ale
Evangheliei, stabilite în 1888, cât și doctrinele specific adventiste –
„oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi și oricărui norod”,
avertizând că sfârșitul se apropie.
Adventiștii de ziua a șaptea nu au mai rămas niciodată în urmă
în privinţa misiunilor externe. Din contră, ei au devenit cunoscuţi
pentru încercările lor de a-și duce solia în toată lumea. În această
acţiune, ei au înfiinţat instituţii editoriale, medicale și de educaţie
oriunde au mers.
Pe la sfârșitul anilor ’90, adventismul se stabilise în fiecare conti-
nent și în multe grupuri de insule. În această perioadă a misiunilor
adventiste, biserica a căutat să ajungă la „păgâni” și la romano-
catolici, ca și la protestanţii din lumea întreagă. Pe de altă parte,
misionarii adventiști încă își mai începeau, de obicei, lucrarea, chiar
Perioada de renaștere, reformă și extindere (1888-1900) 89

și în culturile necreștine, cu insulele de protestanţi aparţinând altor


naţiuni. Acești protestanţi convertiţi formau un grup la care se ajun-
gea ușor și care putea constitui o bază indigenă pentru implicarea
în continuare.

Misiunea pentru americanii de culoare


Un aspect unic al expansiunii misiunii adventiste în anii ’90 a
fost extinderea ei la americanii de culoare. Chiar dacă existau câţiva
negri în mișcarea millerită (inclusiv pastorul William Foy, care a
avut și rolul de profet din 1842 până în 1844), adventismul sabatarian
de la început a fost în mare parte o mișcare a albilor. De fapt, lucrarea
adventiștilor de ziua a șaptea printre negrii nord-americani a fost
începută de-abia după o jumătate de secol de la marea dezamăgire
și atunci a avut un real succes.
S-a estimat că, în 1894, existau aproape 50 de adventiști de ziua
a șaptea de culoare în Statele Unite, dar în 1909 acest număr urcase
la 900. Această creștere a numărului de membri de culoare se datora
în mare parte câtorva proiecte misionare de evanghelizare a negrilor,
realizate în anii ’90.
Anii 1870-1880 au fost martorii unei lucrări sporadice printre
negrii sudiști din Texas, Tennessee, Georgia și din alte state, prima
comunitate a negrilor fiind înfiinţată oficial la Edgefield Junction,
Tennessee, în 1886. Dar „yankeii” albi erau oarecum în încurcătură,
neștiind cum să înfrunte problemele rasiale speciale din Sud. Ei nu
numai că erau suspecţi printre sudiștii albi, că sunt nordiști, dar
erau în dificultate și cu privire la problema secesiunii.
Adesea, lucrarea lor a întâmpinat violenţă din partea localnicilor
albi, care se temeau că intrușii ar putea predica doctrina „periculoasă”
a egalităţii rasiale. Date fiind dificultăţile, în cele din urmă, s-a
ajuns la concluzia că ar fi mai bine să se ţină seama de convenţiile
sociale și să înfiinţeze comunităţi separate pentru cele două rase.
Charles M. Kinney, primul afro-american hirotonit ca pastor
adventist de ziua a șaptea, a fost de acord cu această părere. Deși
nu considera că bisericile separate erau ideale, Kinney credea că
această soluţie era de preferat trimiterii negrilor, pe rândurile din
spate ale bisericilor albilor.
90 În așteptarea revenirii lui Isus

Kinney însuși fusese botezat într-o biserică adventistă mixtă din


Reno, Nevada, în 1878. Întrezărind potenţialul care era în el,
conferinţa i-a sponsorizat studiile la Colegiul Healdsburg din 1883
până în 1885. Ulterior, el a lucrat în calitate de colportor în Kansas.
Mai târziu, a devenit pastorul bisericii Edgefield Junction, din Ten-
nessee, și a fost hirotonit ca pastor al Evangheliei în 1889.
Pe la 1891, Ellen White devenise îngrijorată de lipsa lucrării
adventiste printre americanii de culoare. Pe 21 martie, ea le-a pre-
zentat delegaţilor de la sesiunea Conferinţei Generale o „mărturie”
cu privire la acest subiect. A pledat în special pentru o mai mare
lucrare printre sudiștii de culoare. Apelul ei a fost în curând tipărit
sub forma unei broșuri de șaisprezece pagini, intitulată Our Duty to
the Colored People [Datoria noastră faţă de oamenii de culoare].
Însă atât broșura, cât și solia ei, au fost neglijate până în 1893,
când broșura a fost „descoperită” de James Edson White. Edson,
cel mai mare fiu în viaţă al lui Ellen, se convertise de curând, la
patruzeci și ceva de ani. În zelul său, s-a convins că ar trebui să le
ducă solia adventă negrilor din Deep South.
Foarte creativul Edson s-a asociat în curând cu Will Palmer (un
alt nou-convertit cu un trecut dubios) pentru a construi o „barcă
misionară” și pentru a intra într-unul dintre cele mai captivante
capitole ale misiunilor adventiste nord-americane. Cei doi misionari,
cu puţine șanse de reușită, au construit vasul Morning Star [Steaua
Dimineţii] în Allegan, Michigan, în 1894, cheltuind 3.700 $. Ambar-
caţiunea lor a servit, în cele din urmă, ca domiciliu pentru lucrătorii
adventiști. În plus, ea a oferit spaţiu pentru o capelă, o bibliotecă, o
tipografie, o bucătărie și un laborator fotografic.
White și Palmer au mers cu „staţia lor misionară” de-a lungul și
de-a latul Lacului Michigan și în josul fluviului Mississippi spre
Vicksburg, Mississippi, unde și-au stabilit sediul central. Cum liderii
Bisericii Adventiste nu aveau încredere în ei, White și colegii săi
s-au autofinanţat în mare parte în strădania lor misionară. Un proiect
folosit de ei pentru a strânge bani a fost publicarea cărţii The Gos-
pel Primer [Abecedarul Evangheliei]. Vânzarea acestui mic volum
plin de succes nu numai că i-a ajutat să finanţeze misiunea, dar
cartea era destul de simplă ca să poată fi folosită pentru a-i învăţa
Perioada de renaștere, reformă și extindere (1888-1900) 91

pe analfabeţi să citească. În acest proces de învăţare ea transmitea


adevărul Bibliei.
Din Vicksburg, lucrarea s-a răspândit în ţinuturile înconjurătoare,
adesea în ciuda rezistenţei și violenţei albilor. În anii de la începutul
secolului al XX-lea, misiunea avea aproape 50 de școli în funcţiune.
În 1895, misiunea autofinanţată a lui Edson White s-a organizat în
Societatea Misionară de Sud. În 1901, Societatea a devenit o parte
din nou-înfiinţata Conferinţă a Uniunii de Sud. În cele din urmă,
ramura editorială a întreprinderii a intrat și ea în proprietatea bisericii
cu numele Southern Publishing Association [Asociaţia de Sud pentru
Publicaţii], cu sediul la Nashville, Tennessee.
La jumătatea anilor ’90, s-a mai înfiinţat o școală de pregătire
pentru lucrătorii de culoare. Oakwood Industrial Academy [Aca-
demia Industrială Oakwood] a fost deschisă în 1896 de Conferinţa
Generală pe o plantaţie de 360 de acri, lângă Huntsville, Alabama.
Cuvântul „industrial” din titlu reflecta tendinţa bisericii de a face
educaţia mai practică și de a o pune astfel în rând cu idealurile re-
formei exprimate de Ellen White în „Educaţia potrivită”, din 1872.
În anii ’90, adventiștii au înfiinţat câteva licee care conţineau în nu-
mele lor cuvântul industrial, printre care se numără Keene Industrial
Academy, în Texas, și Woodland Industrial School, în Wisconsin.
În parte, aceste școli au fost întemeiate după modelul școlii adven-
tiste Avondale, care se dezvolta atunci în Australia. Școala înfiinţată
de Booker T. Washington pentru foștii sclavi în Tuskegee, Alabama,
a oferit un alt model de funcţionare.
Școala Oakwood a devenit curând centrul de pregătire al condu-
cătorilor de culoare. În 1917, ea a devenit Colegiul Oakwood Junior.
În 1943, Oakwood a fost înălţată la gradul de colegiu superior,
acordând primele diplome de licenţă în 1945.

Contribuţia femeilor-pastor în adventismul timpuriu


În timp ce marea majoritate a pastorilor adventiști erau bărbaţi,
contribuţia adusă bisericii de femeile care au slujit ca pastori și în
alte poziţii oficiale nu a fost larg recunoscută. Desigur, rolul lui
Ellen White a fost crucial în înfiinţarea și dezvoltarea adventismului.
Chiar dacă nu a fost niciodată hirotonită în mod oficial de către
92 În așteptarea revenirii lui Isus

biserică, începând cu 1872, ea a fost socotită ca pastor hirotonit,


aparent pentru a primi salariul complet al unui pastor. Crezând că
hirotonirea ei venea de la Dumnezeu, ea nu pare să se fi îngrijorat
de omeneasca punere a mâinilor. Lucrul de care nu ne putem îndoi
totuși este că ea a fost cel mai influent „pastor” care a slujit vreodată
Biserica Adventistă.
Multe alte femei au slujit ca pastori cu autorizaţie la sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Una dintre
primele se poate să fi fost Sarah Lindsay, care a primit autorizaţie
în 1872. Peste douăzeci de femei mai sunt menţionate în anuarele
bisericii ca fiind pastori cu autorizaţie între 1884 și 1904 – primii
douăzeci de ani de publicare a anuarului.
În ciuda faptului că aceste femei au avut de înfruntat uneori
discriminarea, adesea, ele au adus contribuţii majore bisericii. Minnie
Sypes, de exemplu, a înfiinţat cel puţin zece comunităţi. Pe lângă
lucrarea de evanghelizare, ea a îndeplinit și sarcini pastorale cum ar
fi oficierea de botezuri, căsătorii și servicii divine de înmormântare.
Lulu Wightman a fost una dintre evanghelistele cele mai pline
de succes și de putere ale adventismului. Atribuindu-i-se înfiinţarea
a cel puţin șaptesprezece comunităţi, ea i-a întrecut cu mult pe
majoritatea bărbaţilor contemporani cu ea.
Mai târziu, Jessie Weiss Curtis a prezentat optzeci de convertiţi
pentru botez la terminarea primei ei campanii evanghelistice.
Comunitatea Drums, din Pennsylvania, s-a născut în acel efort. Ea
și-a extins influenţa, pregătind lucrători interni pentru conferinţă.
Unul dintre aceștia a fost N. R. Dower, care, mai târziu, a devenit
directorul Departamentului Pastoral din cadrul Conferinţei Gene-
rale.
Deși au existat discuţii periodice de a le hirotoni pe aceste femei
și pe altele ca pastori, nu a fost întreprinsă nici o acţiune oficială în
această direcţie. Totuși, sesiunea Conferinţei Generale din 1881 a
hotărât că „femeile care au calificările necesare pentru a ocupa
această poziţie pot fi, lucru absolut corect, puse deoparte prin
hirotonire pentru slujba de pastor creștin”. Această hotărâre a fost
trimisă Comitetului Conferinţei Generale și nu a ajuns niciodată să
fie votată.
Perioada de renaștere, reformă și extindere (1888-1900) 93

Pe lângă acele femei, care aveau acreditări pentru pastoraţie,


multe altele au slujit biserica în diverse moduri. Majoritatea lor,
desigur, au ocupat posturile tradiţional feminine de învăţătoare și
infirmiere, însă altele au ocupat poziţii mai puţin tradiţionale. Printre
ele se numără L. Flora Plummer, care a devenit secretara Conferinţei
Iowa în 1897 și a slujit ca președinte provizoriu al Conferinţei o
parte din anul 1900. În 1901, ea a devenit secretară corespondentă
pentru nou-organizatul Departament al Școlii de Sabat din cadrul
Conferinţei Generale. În 1913, a devenit directorul departamentului,
poziţie pe care a ocupat-o în următorii douăzeci și trei de ani.
Anna Knight a ocupat, de asemenea, o poziţie unică în adventism.
Pe lângă lucrarea de pionierat în domeniul educaţiei printre negrii
din Sud, ea a avut particularitatea de a fi prima femeie misionară
afro-americană trimisă din America în India.
Contribuţiile femeilor la dezvoltarea adventismului au fost prea
adesea trecute cu vederea. Atât potenţialul lor, cât și problemele
pe care le-au întâmpinat au ieșit din nou la suprafaţă în anii 1970 și
1980. Ne vom întoarce la acest subiect în ultimul nostru capitol.
Trecerea în noul secol a găsit adventismul cu o lucrare în plină
dezvoltare atât în Statele Unite, cât și în jurul lumii. O dată cu
rapida extindere a misiunilor în anii ’90, denominaţiunea a înfiinţat
și instituţii medicale, tipografice și de educaţie oriunde a mers.
Începutul noului secol a găsit adolescenta biserică extinsă peste
măsură, atât din punct de vedere financiar, cât și organizatoric.
Astfel, secolul al XX-lea a început în criză.

Pentru cei ce vor să citească mai mult


1. Graybill, Ronald D. – Mission to Black America, Mountain View,
Calif.: Pacific Press, 1971.
2. Knight, George R. – Angry Saints: Tensions and Possibilities in
the Adventist Struggle Over Righteousness by Faith, Washington,
D.C.: Review and Herald, 1989.
3. Knight, George R. ed. – Early Adventist Educators, p. 32-44, 115-
183, 220-238.
4. Knight, George R. – From 1888 to Apostasy: The Case of A. T.
Jones, Washington, D.C.: Review and Herald, 1987.
94 În așteptarea revenirii lui Isus

5. Land, Gary ed. – Adventism in America, p. 95-119.


6. Olson, A.V. – Thirteen Crisis Years: 1888-1901, Washington, D.C.:
Review and Herald, 1981.
7. Reynolds, Louis B. – We Have Tomorrow: The Story of American
Seventh-day Adventists With an African Heritage, Washington,
D.C.: Review and Herald, 1984.
8. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 183-226.
9. Valentine, Gilbert M. – The Shaping of Adventism: The Story of
W. W. Prescott, Berrien Springs, Mich.: Andrews University Press,
1992, p. 23-112.
10.Vande Vere, Emmett K. – The Wisdom Seekers, p. 68-91.
11.White, Arthur L. – Ellen G. White, 3, p. 385-433, 448-462; 4,
p. 42-47, 146-161, 287-314.
Capitolul 6

Perioada de reorganizare
și criză (1901-1910)
La începutul secolului al XX-lea, schema adventismului fusese
fixată. Își avea doctrinele destul de bine cizelate, un stil de viaţă
distinctiv, un program de misiune mondială cu suport instituţional
extins, iar biserica trecuse chiar printr-o perioadă importantă: de
renaștere și reformă.
Dar nu era totul bine în adventism, acum, când trecea într-un
nou secol. Biserica își depășise organizarea din 1863. Dacă acea
structură organizatorică fusese adecvată pentru o mișcare nord-ame-
ricană mică, cu puţini angajaţi și puţine instituţii, pentru o denomi-
naţiune din ce în ce mai complexă nu mai era funcţională.
Astfel, anii reformei încă nu se sfârșiseră. De data aceasta totuși,
reformele nu erau doctrinare, ca în 1888, ci structurale. Din neferi-
cire, exista la fel de multă împotrivire faţă de reforma organizatorică
de la începutul secolului al XX-lea câtă fusese și faţă de revitalizarea
doctrinară de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Schimbarea nu este
pe placul celor care sunt mulţumiţi cu situaţia existentă, chiar dacă
această schimbare este absolut necesară. În mod special, liderii cu
interese întemeiate se opun schimbării.
Prin urmare, biserica nu numai că a fost martora unui alt ciclu de
reforme în noul secol, ci s-a confruntat și cu o criză a personalităţilor.
Oricum, în 1910, adventismul de ziua a șaptea era reorganizat și mai
pregătit decât oricând până atunci, în toată istoria lui, să-și
îndeplinească misiunea mondială.

Reorganizarea denominaţională
Anul 1901 a fost crucial în istoria adventistă. La sesiunile
Conferinţei Generale din 1901 și 1903, denominaţiunea s-a reorga-
nizat complet pentru a-și îndeplini mai eficient misiunea.
96 În așteptarea revenirii lui Isus

O dificultate majoră a organizării din 1863 era aceea că autoritatea


era prea centralizată în persoana președintelui Conferinţei Generale.
În deceniile ’60 și ’70, președintele putea să se ocupe cu atenţie de
lucrarea bisericii, într-o manieră destul de personală. Dar între 1863
și 1901, forţa de muncă evanghelistică a bisericii a crescut de la 30 la
aproximativ 1.500. Între timp, numărul conferinţelor locale crescuse
de la 6 la aproape 100 (57 de conferinţe și 42 de misiuni). În aceeași
perioadă, numărul de membri adventiști a crescut de la 3.500 la
peste 78.000, reprezentând în jur de 2.000 de biserici locale.
O a doua problemă a structurii organizatorice din 1863 era lipsa
de unitate din cadrul ei. De exemplu, Școala de Sabat, lucrarea de
publicaţii, lucrarea medicală și alte ramuri de implicare denomina-
ţională funcţionau independent de Conferinţa Generală. Această
situaţie a creat adevărate probleme. O ilustrare a acestor dificultăţi
este faptul că, la un moment dat, Conferinţa Generală, Consiliul
pentru Misiunile Externe și Asociaţia Misionară și Voluntară
Medicală au trimis, fiecare dintre ele, misionari fără a le consulta
pe celelalte.
Pe lângă aceasta, lipsa unităţii a permis o creștere neechilibrată
a anumitor programe ale denominaţiunii. Organizaţia medicală, de
exemplu, a angajat mai mulţi lucrători decât toate celelalte ramuri
ale denominaţiunii la un loc – 2.000 în lucrarea medicală, faţă de
aproximativ 1.500 în celelalte domenii.
Conferinţa Generală avea un control financiar neadecvat asupra
altor entităţi denominaţionale și asta constituia o altă problemă.
Ca urmare, datoriile ameninţau la fiecare pas în ramurile medicală,
de publicaţii și educaţională. Biserica avea necazuri și era nevoie de
mai mult decât de o reglare fină pentru a rezolva problema.
Pe scurt, sarcina care trebuia îndeplinită în privinţa reorganizării
era aceea de descentralizare și de centralizare în același timp. Pe de
o parte, autoritatea administrativă prezidenţială trebuia să fie împăr-
ţită. Pe de altă parte, Conferinţa Generală trebuia să câștige mai
multă autoritate directă asupra ramurilor lucrării sale.
De ceva timp, se simţea nevoia unei schimbări organizatorice.
De fapt, în anii 1880-90, se făcuseră câteva expe-rimente pline de
succes. De fapt, un prim pas în împărţirea autorităţii administrative
fusese făcut în 1882, când a fost înfiinţat Consiliul European al
Perioada de reorganizare și criză (1901-1910) 97

Misiunilor Adventiste de Ziua a Șaptea, pentru a coordona lucrarea


din Marea Britanie și din Europa. O a doua acţiune, sau mai degrabă
o tentativă, a fost întreprinsă între anii 1888 și 1893, când lucrarea
mondială a bisericii a fost împărţită în opt districte. Totuși, acestor
districte le lipsea autoritatea de conducere și cea administrativă.
Inovaţii mai substanţiale și mai durabile au fost făcute în Africa
de Sud și în Australia. La începutul anilor 1890, A. T. Robinson a
organizat lucrarea adventistă din Africa de Sud în ramuri de-
partamentale. În loc ca Școala de Sabat și programele de publicaţii
să fie constituite în asociaţii autonome, ele au devenit parte
integrantă a Conferinţei. Astfel, Conferinţa avea un secretar al Școlii
de Sabat, un secretar al publicaţiilor și tot așa pentru fiecare
departament. Fiecare secretar de departament lucra sub conducerea
președintelui conferinţei. Acest mod de organizare a îndreptat
biserica spre o rezolvare a problemei ridicate de descentralizare,
una dintre dificultăţile sale organizatorice.
„Soluţia sud-africană” a fost adoptată de câmpul australian în
1897, sub conducerea lui W. C. White și a unui administrator din
America, cu numele de Arthur G. Daniells.
Între timp, lucrarea din Australia își aducea propria contribuţie
la rezolvarea celuilalt aspect al problemei organizatorice a adven-
tismului – supracentralizarea autorităţii. Această contribuţie a con-
stat în crearea, în 1894, a unui nivel intermediar în administraţia Con-
ferinţei, între Conferinţa locală și Conferinţa Generală – Uniunea
de Conferinţe. Spre deosebire de sistemul districtelor, noua Uniune de
Conferinţe avea autoritate administrativă și funcţionari administrativi.
Începând cu 1897, și Uniunea de Conferinţe Australasia a avut
un set complet de secretari de departamente. Acest sistem a fost în
curând copiat în fiecare dintre conferinţele locale ale uniunii.
Astfel, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, biserica australiană,
sub conducerea lui Daniells, avea un model care rezolva dubla
problemă a centralizării și a descentralizării, care prejudiciase efi-
cienţa adventismului. Acest model a jucat un rol important la se-
siunea Conferinţei Generale din 1901.
În 1900, Ellen White, înaintând în vârstă, s-a întors în Statele
Unite, după aproape un deceniu petrecut în Australia. Ea s-a întors
98 În așteptarea revenirii lui Isus

la o biserică ce se confrunta atât cu rătăciri teologice, cât și cu


supraîncărcarea organizatorică.
Au existat două abateri teologice importante. Prima se concentra
în jurul tendinţelor spre panteism ale câtorva teologi de seamă ai
bisericii și ale influentului John Harvey Kellogg. A doua era o
concepţie perfecţionistă exagerată, exprimată în cadrul unor mișcări
cum ar fi „Holy Flesh” [Trupul Sfânt], care a luat naștere în Indi-
ana, în 1900. Mișcarea Holy Flesh a fost redusă la tăcere destul de
repede, chiar dacă forme mai subtile de perfecţionism au continuat
să existe. Dar criza panteistică s-a întrepătruns cu acţiunea de reorga-
nizare. Rezultatul a fost cea mai semnificativă schismă (divizare)
din istoria adventismului de ziua a șaptea. Ne vom întoarce la pro-
blema schismei după ce terminăm examinarea reorganizării.
În 1900, Ellen White era un veteran cu experienţă în lucrarea
bisericii. Pe lângă acestea, ea încă era capabilă să fie un conducător
plin de putere cum se dovedise a fi alături de soţul ei și de Bates, în
întemeierea și organizarea adventismului. Sesiunea Conferinţei
Generale din 1901 a găsit-o tot atât de activă în reorganizare pe cât
fusese și în cursa pentru organizarea iniţială, cu treizeci și opt de
ani mai înainte. În ziua de dinaintea deschiderii sesiunii, sora White
s-a întâlnit cu un grup de conducători în biblioteca Colegiului Battle
Creek. În termeni clari, ea a cerut „o vigoare nouă” și „o organizare
cu totul nouă”.
În prima zi a sesiunii, ea a pledat din nou pentru reorganizare,
vorbind în special împotriva celor care doreau să deţină „putere
regească”. Pledoaria ei l-a făcut pe A. G. Daniells să propună ca
treburile obișnuite ale Conferinţei să fie lăsate deoparte, iar reorga-
nizarea să devină punctul principal din agendă.
Propunerea lui Daniells a fost acceptată. Pe lângă acestea,
insistentul tânăr administrator (Daniells avea patruzeci și doi de
ani la acea vreme) a fost numit să conducă discuţiile pe tema
reorganizării. Nici el, nici W. C. White (care lucrase îndeaproape
cu Daniells în Australia) nu au uitat lecţiile pe care le învăţaseră
din crearea sistemului de uniuni de conferinţe și de departamente
în anii ’90.
Dat fiind rolul important al lui Daniells și cel al lui W. C. White
în procesul de reorganizare, nu este surprinzător faptul că atât
Perioada de reorganizare și criză (1901-1910) 99

Uniunea de Conferinţe, cât și departamentele au fost adoptate de


sesiunea Conferinţei Generale din 1901. Rezultatul a fost că „soluţia
australiană” a devenit tiparul pentru organizarea Bisericii Adven-
tiste. Cu o modificare majoră, această structură mai există încă și în
anii 19908. Modificarea a constat în adăugarea, între 1913 și 1918, a
unui al patrulea nivel administrativ – Diviziuni ale Conferinţei Gene-
rale. Președintele fiecărei diviziuni era și vicepreședinte al Confe-
rinţei Generale. În 1918, structura administrativă a Bisericii Adven-
tiste putea fi reprezentată astfel:

Conferinţa Generală

Diviziuni ale Conferinţei Generale

Uniuni de Conferinţe și Uniuni de Misiuni


ale fiecărei Diviziuni

Conferinţe locale și Misiuni ale fiecărei


Uniuni de Conferinţe

Rezumând, sesiunea Conferinţei Generale din 1901 a contribuit


mult la rezolvarea tensiunilor cauzate de supracentralizarea și des-
centralizarea din structura organizatorică adventistă. Nu numai că
se înfiinţase un nivel intermediar de administraţie pentru a supra-
veghea funcţionarea Conferinţelor locale din diferite părţi ale lumii,
dar fusese adoptat sistemul departamental pentru a uni și a coordona
eforturile bisericii. Structura departamentală a fost copiată la fiecare
nivel al organizării bisericii, inclusiv la cel al bisericii locale. Astfel,
de exemplu, lucrarea pentru libertatea religioasă avea câte un
responsabil la nivelul Conferinţei Generale și în fiecare dintre
8
Originalul în limba engleză a fost publicat în anul 1993 (n.t.).
100 În așteptarea revenirii lui Isus

Diviziunile sale, în fiecare Uniune și Conferinţă locală și în fiecare


biserică locală.

Tensiune în structura puterii


Din nefericire, a existat și o excepţie majoră în schema organizării
departamentale adoptate în 1901. Un segment principal al adven-
tismului era încă independent: Asociaţia Misionară și Voluntară
Medicală, condusă de influentul și încăpăţânatul John Harvey
Kellogg.
Pe lângă faptul că era încântat de independenţa sa neîntreruptă,
agresivul dr. Kellogg aprecia, de asemenea, că Conferinţa Generală
fusese foarte slăbită prin faptul că nu mai avea un președinte. Datorită
argumentării insistente a lui A. T. Jones, W. W. Prescott și a altora,
sesiunea din 1901 a votat ca din acel moment Conferinţa Generală
să fie condusă de un Comitet Executiv.
Doctorul trebuie să fi fost și mai fericit chiar atunci când a fost
luată hotărârea de a i se da organizaţiei sale medicale aproape un
sfert din voturile Comitetului Executiv. Aceste voturi, împreună cu
cele ale prietenilor săi, lăsau să se înţeleagă nu numai că J.H. Kellogg
putea rămâne independent, dar și că putea controla în mare măsură
deciziile Conferinţei Generale.
Totuși toate planurile pe care și le făcuse Kellogg în aceste direcţii
au fost înăbușite la fel de puternicul președinte al Comitetului
Executiv al Conferinţei Generale – A. G. Daniells. În persoana lui
Daniells, Kellogg și-a găsit perechea. Pentru un timp, se părea că
doctorul l-ar putea domina pe tânăr, dar, pe la jumătatea anului
1902, acea iluzie a fost spulberată.
Iniţial, mărul discordiei dintre Daniells și Kellogg fusese aspectul
financiar. Doctorul fusese obișnuit să facă lucrurile în felul său,
fără prea multă opoziţie. Acest lucru s-a schimbat în 1902.
Un aspect al adâncirii crizei denominaţionale poate fi socotit
evenimentul din data de 18 februarie 1902, când masivul Sanatoriu
Battle Creek a ars din temelii. Reconstruirea sanatoriului a devenit
în curând problematică. Liderii Conferinţei Generale, susţinuţi de
Ellen White, doreau un program de reconstrucţie modest, în timp
ce Kellogg a plănuit de la început să construiască o instituţie mai
Perioada de reorganizare și criză (1901-1910) 101

mare decât cea de dinainte. Într-o biserică deja împovărată de


datorii, problema a devenit un motiv de continuă iritare.
Totuși chiar mai exploziv a fost conflictul imediat dintre Kellogg
și Daniells cu privire la construirea unui sanatoriu în Marea Britanie.
Amândoi voiau să vadă instituţia construită, dar Daniells a insistat
să nu existe nici un deficit la cheltuieli. Toate noile întreprinderi,
susţinea el, trebuie să fie plătite pe măsură ce lucrările înaintează.
Această confruntare l-a înfuriat pe Kellogg, care fusese obișnuit să
facă așa cum voia el cu cei doi conducători anteriori ai Conferinţei
Generale.
Soluţia, și-a dat repede seama Kellogg, era să-l înlocuiască pe
Daniells cu un președinte al Comitetului Executiv al Conferinţei
Generale care să fie mai în armonie cu planurile sale. Acest lucru
putea fi realizat cu ușurinţă, din moment ce nu era specificată durata
mandatului pentru președinte, iar Kellogg avea un grup de vot pu-
ternic și se bucura de simpatie printre ceilalţi membri ai comitetului.
În noiembrie 1902, forţele lui Kellogg au întreprins acţiunea de
a-l alege pe A. T. Jones ca să-l înlocuiască pe Daniells în funcţia de
președinte al Comitetului Executiv. Daniells s-a ridicat în acea ocazie,
declarând: „Eu nu sunt o minge de fotbal: să fiu aruncat în teren și
apoi afară din nou”.
După o luptă dificilă, lovitura de stat a doctorului a eșuat, dar
semnificaţia ei nu i-a scăpat lui Jones. El a datat acea lună ca fiind
momentul exact când a luat decizia de a se uni cu Kellogg.
Între timp, Daniells, din pricina problemelor cotidiene, și-a
asumat titlul de „președinte” în conducerea Comitetului Executiv.
În primăvara anului 1902, W. W. Prescott, „convertindu-se” de
partea lui Daniells în luptă, a fost ales vicepreședinte.
Astfel, până la sesiunea Conferinţei Generale din 1903, taberele
în lupta pentru putere se consolidaseră, Daniells și Prescott aflân-
du-se în opoziţie cu Kellogg și Jones. Ambele tabere au abordat
întâlnirile făcând pronosticuri. Prescott afirma că urma să fie „o
combinaţie de… interese ca să-l facă pe fratele A. T. Jones președinte
al Conferinţei Generale”. Iar Kellogg raporta: „Nu există nici o
speranţă pentru viitorul acestei lucrări, decât dacă se destramă cercul
Daniells-Evans-Prescott”. Toate partidele au abordat întâlnirile din
1903 într-un spirit de război.
102 În așteptarea revenirii lui Isus

După dezbateri îndelungate, sesiunea din 1903 a votat modifi-


carea structurii organizatorice a bisericii în două moduri care, în
cele din urmă, au determinat scindarea liderilor facţiunii Kellogg.
Prima schimbare a fost reinstaurarea funcţiei de președinte. Acest
lucru era destul de rău din perspectiva lui Kellogg și a lui Jones, dar
insultei i s-a adăugat nedreptatea atunci când Daniells a fost ales în
această funcţie.
A doua schimbare a fost și mai devastatoare pentru doctor. Toate
instituţiile care funcţionau în regim denominaţional urmau să fie
puse sub conducere denominaţională directă. Kellogg a jurat sfidător
în faţa delegaţilor că el nu va fi niciodată încătușat de aceste regle-
mentări.
Lupta lui Kellogg cu noua conducere a bisericii a fost complicată
și intensificată de rătăcirile sale teologice. Timp de câţiva ani, el
fusese fascinat de idei panteiste, care făceau din Dumnezeu o forţă
mai degrabă interioară decât exterioară naturii. Astfel, el scria: „În
copac se află o putere care îl creează și îl menţine, un creator de
copaci în orice copac, un creator de flori în orice floare”.
Kellogg nu era singurul aflat în această situaţie. Unul dintre
teologii de seamă ai bisericii, E. J. Waggoner, care se remarcase în
1888, spunea la sesiunea Conferinţei Generale din 1897 că „Dum-
nezeu a vorbit și iată! Acel Cuvânt [Hristos] a apărut ca un copac
sau ca iarbă”. La sesiunea din 1899, Waggoner susţinea că „un om
poate căpăta neprihănirea spălându-se, atunci când știe de unde
vine apa”.
Criza panteismului a atins punctul culminant în cadrul luptei
pentru putere dintre Kellogg și biserică, între 1901 și 1903. Ea a fost
stimulată în special de publicarea de către Kellogg a cărţii The
Living Temple [Templul viu], în 1903.
În scrierea cărţii, doctorul a urmat exemplul lui Ellen White,
care donase bisericii profiturile obţinute în urma nou-publicatei sale
cărţi Christ’s Object Lessons [Parabolele Domnului Hristos].
Scopul donaţiei a fost acela de a plăti datoria imensă generată
de expansiunea rapidă a sistemului educaţional al bisericii. În mod
asemănător, Kellogg intenţiona să doneze profiturile obţinute în
urma cărţii sale pentru reconstruirea Sanatoriului Battle Creek. Din
Perioada de reorganizare și criză (1901-1910) 103

nefericire pentru doctor, sentimentele panteiste din The Living


Temple au fost condamnate de Daniells, Prescott și alţii ca fiind un
semn în plus că dr. Kellogg nu era demn de încredere.
Lupta dintre Kellogg și colegii săi, de o parte, și facţiunea Daniells
de cealaltă parte, a durat câţiva ani. Ellen White a încercat câtva
timp să instaureze pacea, dar, pe la 1903, ea i-a luat din ce în ce mai
mult partea, în public și în scrierile ei, lui Daniells.
Kellogg a părăsit în cele din urmă Biserica Adventistă. A fost
exclus din biserica Battle Creek în noiembrie 1907. A. T. Jones și E.
J. Waggoner – cei doi oameni care au îndreptat biserica înapoi la o
înţelegere mai completă a neprihănirii mântuitoare, la Minneapo-
lis, în 1888 – au fost de partea doctorului, părăsind și ei biserica.
Jones a luptat împotriva adventismului, a organizaţiei bisericii și
împotriva lui Ellen White tot restul vieţii. În privinţa atitudinii faţă
de Ellen White în special, i s-au alăturat Kellogg și câţiva dintre
asociaţii lui, între 1906 și 1910.
Schisma lui Kellogg a îndepărtat din biserică câţiva lideri ad-
ventiști, teologi și medici. De asemenea, doctorul a reușit să obţină
controlul asupra reconstruitului Sanatoriu Battle Creek și asupra
școlii medicale a bisericii – Colegiul Misionar Medical American.
Pe lângă criza schismatică, adventismul s-a confruntat și cu alte
dezastre la centrul său din Battle Creek. Anul 1902 a fost, în mod
special, un an greu. Sanatoriul a ars până în temelii pe 18 februarie,
iar acest incendiu a fost urmat de un al doilea pe 30 decembrie. În
acea seară, Casa de Editură a Adventiștilor de Ziua a Șaptea a luat
foc. În decurs de o oră, era o ruină care ardea mocnit, în ciuda
tuturor eforturilor pompierilor.
Primii ani ai noului secol au fost dintre cei mai grei pentru biserică.
Multe dintre lucrurile pe care trudise să le poată avea fuseseră
distruse. Dar nu era totul pierdut. Sub conducerea dinamică a lui
Daniells și Prescott și sub călăuzirea permanentă a lui Ellen White,
chiar acei ani, care au adus dezastrul, au fost martorii re-construirii
adventismului pe o temelie mai solidă decât cea anterioară.
În această secţiune am examinat întărirea structurii organizatorice
a bisericii. În următoarea secţiune vom examina renașterea institu-
ţională a adventismului.
104 În așteptarea revenirii lui Isus

Exodul din Battle Creek și noile începuturi


La începutul secolului al XX-lea, continua migraţie a adven-
tiștilor spre Battle Creek devenise o problemă clară. În loc să se
stabilească în diverse locuri, unde să poată da mărturie despre
credinţa lor, o mare parte dintre membrii adventiști erau comasaţi
la Battle Creek, unde erau tentaţi să se bârfească între ei și să
împiedice îndeplinirea misiunii adventiste în alte moduri.
Pe lângă procentul mare de membri ai bisericii în oraș, Battle
Creek se transformase, în mod exagerat, în centrul de comandă al
adventismului mondial. Aici se aflau nu numai cele mai mari și mai
influente instituţii ale bisericii, dar și sediul central mondial. O mână
de oameni, constituiţi în comitete care se încurcau unele pe altele,
„conduceau” adventismul de pretutindeni. De fapt, în anii 1890,
Colegiul Battle Creek, Sanatoriul Battle Creek și Asociaţia pentru
Publicaţii „Review and Herald” au luat măsuri clare pentru a aduce
toate celelalte instituţii adventiste – educaţionale, medicale și de
publicaţii din toată lumea, sub controlul lor direct.
Pe scurt, în 1900, Battle Creek ajunsese să însemne pentru
adventism ceea ce însemna Ierusalimul pentru iudei și ce înseamnă
Salt Lake City pentru mormoni. Totuși, noul secol a fost martorul
dezintegrării „cetăţii sfinte” a adventismului.
Ellen White îndemna la o astfel de dispersare încă de la începutul
anilor ’90. Totuși, nu mulţi răspunseseră. Primii conducători de
instituţii care au sprijinit ideea unei plecări din oraș au fost E. A.
Sutherland și Percy T. Magan, președintele și, respectiv, decanul
Colegiului Battle Creek începând cu anul 1897.
Acești doi oameni transformaseră școala dintr-o instituţie cu
orientare clasică într-una de reformă, având în centru programele
biblice, de lucrare misionară și de studiu combinat cu muncă fizică.
În zelul lor, au vrut și să mute școala din Battle Creek încă din 1898.
Dar Ellen White i-a îndemnat să fie precauţi. Totuși, în 1901, sora
White și alţii au recunoscut că sosise timpul. Ca urmare, s-a luat
decizia ca școala să fie mutată în cătunul lipsit de activitate Berrien
Springs, din sud-vestul statului Michigan. Acolo, având mult pământ
bun pentru agricultură și pentru diferite industrii, Sutherland și
Magan au înfiinţat Colegiul Misionar Emmanuel.
Perioada de reorganizare și criză (1901-1910) 105

Deși nu era chiar un colegiu, noua școală a dus ideile de reformă


chiar mai departe decât fuseseră ele duse la Battle Creek. Dorinţa
lui Sutherland era aceea de a crea în Berrien Springs o „Avondale
a Americii”. Cuvântul misionar din numele instituţiei indica scopul
rebotezatei școli. Acest cuvânt a devenit repede foarte obișnuit în
numele colegiilor adventiste. În afară de adventism, mișcarea
colegiilor misionare a fost, printre protestanţii americani conser-
vatori, o ramură importantă a acţiunii de a trimite misionari în toată
lumea, din anii ’90. Astfel, atât pentru adventiști, cât și pentru
fundamentaliștii în dezvoltare, conceptul de colegii înfiinţate în
scopuri atât practice, cât și biblice, era legat direct de povara pe
care o simţeau pentru misiunile externe.
Colegiul nu a fost singura instituţie care a plecat din Battle Creek
la începutul anilor 1900. Incendiul din 1902, care a distrus Asociaţia
„Review and Herald”, a dat imboldul necesar pentru a muta afară
din oraș atât sediul lucrării de publicaţii, cât și pe cel al Conferinţei
Generale. Unde să le mute a devenit problema majoră a multora.
La început, se părea că New York City ar fi locul potrivit, dar în
1903, Washington, D.C., devenise locul favorit.
În următorii câţiva ani, s-a înfiinţat un nou sediu central în
Takoma Park, Maryland, chiar lângă Washington, D.C. Liderii de
atunci ai bisericii au stabilit în Takoma Park nu numai sediul central
al Conferinţei Generale și pe cel al Editurii „Review and Herald”,
ci au construit și Sanatoriul Washington și Colegiul de Pregătire
Washington la numai câteva mile mai jos. În 1907, cea de-a doua
instituţie a fost redenumită Seminarul pentru Misiunile Externe
Washington. Astfel, noul sediu central a dezvoltat o mulţime de
instituţii adventiste „tipice” – un model care ajunsese să marcheze
prezenţa misionară adventistă pretutindeni unde se afla în lume.
Takoma Park a rămas sediul central al adventismului timp de
aproape nouă decenii. În cele din urmă, Review and Herald
Publishing Association s-a mutat în Hagerstown, Maryland, în 1982/
83, iar birourile Conferinţei Generale s-au mutat în Silver Spring,
Maryland, în 1989. Sanatoriul și colegiul au rămas în locul lor de la
început. Primul este cunoscut astăzi ca Spitalul Adventist Washington,
iar cel de-al doilea sub numele de Colegiul Columbia Union.
106 În așteptarea revenirii lui Isus

Plecarea din Battle Creek a adus cu sine o schimbare importantă


în lucrarea medicală adventistă, iar de data aceasta, influentul Kellogg
nu a mai putut să o controleze.
Primul aspect al „noii” lucrări medicale adventiste a fost o nouă
generaţie de sanatorii adventiste. Sediul central al lucrării medicale
s-a mutat din Michigan în sudul Californiei. Ellen White începuse
să indice California în 1902, chiar înainte ca problema Kellogg să
atingă punctul critic. „Dumnezeu”, scria ea, „pregătește calea ca
poporul nostru să obţină la un preţ mic proprietatea asupra unor
terenuri pe care se află clădiri ce pot fi folosite în lucrarea noastră”.
Decât o „instituţie mamut”, Ellen White sfătuia ca, mai degrabă, să
se înfiinţeze multe sanatorii mai mici în diverse locuri.
Era timpul propice pentru o asemenea mutare. În ultimele două
decenii fuseseră construite multe instituţii medicale în climatul
vindecător din sudul Californiei. Dar au venit vremuri grele pentru
aceste instituţii și multe dintre ele au fost închise și vândute la preţuri
mici.
Ellen White, văzând că este timpul potrivit, le-a cerut doctoru-
lui T. S. Whitelock și pastorului John A. Burden să urmărească
proprietăţi care să corespundă. Lucrul acesta a adus în curând
rezultate.
În 1904, un grup de adventiști, sub conducerea sorei White, a
cumpărat clădirea care a devenit Sanatoriul Paradise Valley plătind
mai puţin de o șesime din cât costase construirea ei cu vreo cincispre-
zece ani în urmă. Timp de opt ani, instituţia din Paradise Valley a
funcţionat ca o afacere particulară a unui grup de pastori și laici
adventiști. Dar a fost donată conferinţei locale în momentul în care
aceasta s-a oferit să accepte responsabilitatea pentru ea în 1912.
În 1905, s-a înfiinţat o a doua instituţie medicală adventistă în
sudul Californiei – Sanatoriul Glendale, lângă Los Angeles. Și din
nou adventiștii, sub conducerea lui Burden și a lui Ellen White, au
achiziţionat proprietatea la un preţ mult mai mic decât costul iniţial.
Între timp, lângă Chicago, dr. David Paulson deschidea Sana-
toriul Hinsdale în 1905. Deși la acea vreme era încă sub influenţa
lui Kellogg, Paulson a rămas loial bisericii atât în timpul, cât și după
criza de la Battle Creek.
Perioada de reorganizare și criză (1901-1910) 107

Totuși cea mai importantă achiziţie pentru noua lucrare medicală


adventistă a fost Sanatoriul Loma Linda, în sudul Californiei. Ca și
celelalte instituţii din California, el a fost cumpărat la un preţ modic
și a început să primească pacienţi în 1905, ca și Hinsdale și Glen-
dale.
Dar cel mai important lucru în legătură cu Loma Linda nu este
sanatoriul, ci faptul că a devenit curând centrul pentru pregătirea
cadrelor medicale adventiste. Încă din 1905, Ellen White scrisese că
doctorii ar trebui să fie pregătiţi la Loma Linda. Dar multora dintre
liderii Uniunii de Conferinţe Pacific li se părea că pentru acest lucru
aveau nevoie de mai mulţi bani decât puteau strânge. Pe deasupra,
nu era timpul potrivit pentru deschiderea unei noi școli medicale.
Chiar pe parcursul acelui deceniu, Asociaţia Medicală Americană a
întreprins acţiuni și a creat niște standarde care au forţat mai mult
de jumătate dintre școlile medicale de pe teritoriul Statelor Unite
să-și închidă porţile definitiv. Poate că, sugerau unii, doamna White
a vrut să spună o școală biblică unde lucrătorii să fie învăţaţi trata-
mente simple. Alţii susţineau că, prin „școală medicală”, ea înţelegea
o școală medicală complet echipată, care preda și adevărurile Bibliei.
Ceea ce complica lucrurile era faptul că singura școală adventistă
de la acea vreme se afla sub controlul lui John Harvey Kellogg, care
înfiinţase Colegiul Misionar Medical American din Battle Creek în
1895. Dar, un deceniu mai târziu, conducerea adventistă se întreba
dacă era înţelept să pună studenţii sub influenţa lui Kellogg.
Pentru a lămuri controversa cu privire la ce a vrut Ellen White să
spună prin educaţie medicală la Loma Linda, mai mulţi lideri
adventiști i-au pus această întrebare în scris.
Ea a răspuns că „școala medicală din Loma Linda trebuie să fie
de cea mai bună calitate”. Tinerii bisericii, spunea ea, ar trebui să
aibă acces la „o educaţie medicală care să le permită să treacă de
examinarea cerută de lege de la toţi cei care practică profesia de
doctor în urma unei calificări legale; noi trebuie să asigurăm tot ce
este necesar, astfel încât acești tineri să nu fie siliţi să meargă la
școli medicale care nu sunt conduse de oameni de aceeași credinţă
ca noi.”
Conducătorii au răspuns pozitiv la acest sfat, chiar dacă nu
vedeau cum ar putea fi îndeplinit. Colegiul Evangheliștilor Medicali
108 În așteptarea revenirii lui Isus

a fost autorizat pe 9 decembrie 1909. Astăzi este cunoscut ca


Universitatea Loma Linda.
În 1910, Colegiul Misionar Medical American al lui Kellogg și-a
închis porţile. Falimentul școlii s-a datorat, în parte, numărului din
ce în ce mai mic de studenţi, pe măsură ce distanţa dintre doctor și
biserică s-a tot mărit, și, în parte, standardelor crescânde pentru
școlile medicale.
Lucrarea medicală adventistă nu a fost singurul sector al
instituţiilor adventismului care trebuia să fie revitalizat în primii ani
ai secolului al XX-lea. În capitolul 5, am arătat începutul reformei
și extinderii în domeniul educaţiei adventiste. Aceste procese au
continuat neabătut pe parcursul primului deceniu al noului secol.
Deși nu avem spaţiu în acest capitol pentru a examina toate aceste
schimbări, este important să aruncăm o scurtă privire asupra unei
noi realizări în domeniul educaţiei – Colegiul Madison.
Colegiul Madison a fost fondat de Sutherland și de Magan în
1904, în Madison, Tennessee. La acea vreme, se numea Institutul
Normal și Agricol Nashville. Cei doi reformatori și-au părăsit
posturile din Berrien Springs pentru a înfiinţa o școală în care elevii
să poată fi pregătiţi ca învăţători misionari care să se întreţină singuri.
Dorinţa lor era aceea de a pregăti studenţi care nu numai să predice
Evanghelia, ci să-i și înveţe pe oameni principiile sănătăţii și metode
mai bune de cultivare a pământului.
Încă de la începutul ei, această nouă școală a fost unică în două
privinţe. În primul rând, ea își propusese să se autofinanţeze în
operaţiile sale (adică nu primea sprijin de la conferinţă în mod
curent) și, în al doilea rând, ea a devenit un centru pentru trimiterea
de lucrători autonomi suplimentari în locuri noi. Sfera de influenţă
a Colegiului Madison a fost în special sudul Statelor Unite, unde
lucrarea adventistă era încă în urma celei din aproape toate celelalte
părţi ale ţării. Școala a adăugat în curând un sanatoriu la realizările
sale.
Unul dintre aspectele cele mai de succes ale programului
Colegiului Madison a fost „multiplicarea” sa pe tot cuprinsul
Sudului, prin înfiinţarea de „unităţi” în diverse localităţi. În forma
lor ideală, unităţile copiau instituţia de la Madison în noi zone.
Multe dintre unităţile Madison au devenit, mai târziu, școli și
Perioada de reorganizare și criză (1901-1910) 109

sanatorii ale conferinţei, pe măsură ce lucrarea conferinţei în sud


s-a consolidat. Alte unităţi au rămas ca instituţii autonome până în
ziua de azi.

O accentuare reînnoită a misiunii


Înainte de a încheia acest capitol, ar trebui să remarcăm un alt
aspect al lucrării adventiste din perioada 1901-1910: extinderea și
întărirea continuă a misiunii adventiste către lume, sub conducerea
lui Daniells și a lui William A. Spicer. Faptul că biserica a pus un
mare accent pe misiune a dus, în final, la reorganizarea și crearea
unei noi generaţii de instituţii și la reformarea altora.
Misiunea adventistă a căpătat și o nouă direcţie între 1901 și
1910: evanghelizarea marilor orașe. Adventiștii erau, în esenţă, un
popor cu rădăcini rurale. Astfel, nu a fost ușor pentru ei să se adapteze
la cerinţele lucrării în marile orașe. Dar acest imperativ a devenit
din ce în ce mai stringent în faţa urbanizării crescânde. A vesti întreita
solie îngerească „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi și
oricărui norod” însemna, de asemenea, a evangheliza orașele, indife-
rent cât de grea sau chiar cât de neplăcută era această îndato-
rire. Încă o dată, ca și în cazul atâtor iniţiative, Ellen White s-a
dovedit a fi o forţă motrice în îndrumarea bisericii în această nouă
direcţie.
Misiunea ocupa un loc central în gândirea adventistă din primii
ani ai noului secol. La sfârșitul primului deceniu, adventismul era
pregătit pentru a evangheliza lumea mult mai eficient și echilibrat
decât oricând în trecut.

Pentru cei ce vor să citească mai mult


1. Land, Gary ed. – Adventism in America, p. 125-138.
2. Neufeld, Don F. ed. – Seventh-day Adventist Encyclopedia, ed.
1976, p. 135-140, 722-723, 1050-1054.
3. Oliver, Barry David – SDA Organizational Structure: Past, Present
and Future. Berrien Springs, Mich.: Andrews University Press, 1989.
4. Schwarz, Richard W. – John Harvey Kellogg, M.D. Nashville,
Tenn.: Southern Pub. Assn., 1970.
110 În așteptarea revenirii lui Isus

5. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 267-332.


6. Valentine, Gilbert M. – The Shaping of Adventism, p. 113-184.
7. White, Arthur L. – Ellen G. White, 5, p. 70-110, 198-222, 243-258,
271-306, 359-380; 6, p. 11-32, 270-290.
Capitolul 7

Perioada de extindere
mondială (1910-1955)
Cele șase decenii, din 1840 până în 1900, au fost martorele
statornicirii adventismului ca biserică mondială. Deceniul 1900-1910
a fost martorul reorganizării structurilor și instituţiilor bisericii pentru
o îndeplinire mai funcţională a misiunii sale. Iar creșterea care ar fi
fost de neimaginat pentru pionieri a avut loc începând cu 1910. De
la o grupă adventistă mică și dispreţuită, formată din aproximativ
100 de persoane în 1848, biserica a crescut la aproximativ 78.000 de
membri în 1900. Pragul de 7.000.000 a fost trecut în 1992 și se esti-
mează că, în anul 2000, biserica va avea un număr de 12.000.000 de
membri sau chiar mai mult9.
De asemenea, pe când în 1900 denominaţiunea era predomi-
nant nord-americană, pe la mijlocul anilor 1920 mai mult de jumătate
dintre membrii ei trăiau pe alte continente.
Biserica Adventistă de la începutul secolului al XX-lea poate fi
cel mai bine considerată ca un popor cu misiunea mistuitoare de a
duce întreita solie îngerească întregii lumi. Între 1910 și 1955, biserica
și-a întărit și extins atât de mult programul misionar din ultima
decadă a secolului XIX, încât adventismul de la mijlocul anilor 1950
ar fi fost aproape de nerecunoscut pentru fondatorii lui.

Moartea lui Ellen White


După cum remarcam în primele noastre capitole, Ellen White,
James White și Joseph Bates au fost întemeietorii adventismului de
ziua a șaptea. Bates s-a stins din viaţă în 1872 și James White în
1881, dar Ellen White a continuat să călăuzească Biserica Adventistă

9
Cum am mai spus, cartea a apărut în 1993 (n.t.).
112 În așteptarea revenirii lui Isus

până în 1915. Deși n-a ocupat niciodată o poziţie administrativă


oficială în cadrul bisericii, ea a avut o imensă autoritate harismatică.
Scrierile și sfaturile ei au avut o semnificaţie specială atât pentru
indivizi, cât și pentru adventism ca întreg.
Pe 16 iulie 1915, „bătrânica cu păr alb, care vorbea întotdeauna
cu atâta iubire despre Isus” (în cuvintele unora dintre vecinii ei
neadventiști), a murit, la vârsta de optzeci și șapte de ani. Ultimele
cuvinte pe care le-au auzit prietenii și familia ei au fost: „Știu în
cine am crezut”.
Au fost ţinute trei servicii divine de înmormântare – unul la
Elmshaven, California, unde se afla casa ei; al doilea la tabăra din
Richmond, California; și al treilea la Tabernaculul Battle Creek.
Serviciul divin de la Battle Creek a fost condus de președintele
Conferinţei Generale, A. G. Daniells. Peste 3.500 de persoane au
umplut Tabernaculul, în timp ce alte 1.000 au fost invitate să plece,
din lipsă de spaţiu.
Viaţa lui Ellen White s-a sfârșit, dar nu și influenţa ei. Când a
murit, producţia ei literară consta în peste 100.000 de pagini de
cărţi, broșuri, articole pentru periodice și scrisori și manuscrise
nepublicate. Moștenirea scrisă pe care a lăsat-o adventismului a
continuat să ofere sfaturi preţioase bisericii căreia și-a dedicat viaţa.
Dându-și seama că probabil va muri înainte de venirea lui Isus,
la începutul anului 1912, Ellen White a luat măsuri pentru a-și asigura
scrierile, prin ultima sa dorinţă și prin testamentul său. Ea a desemnat
cinci oameni care, la moartea sa, urmau să se constituie într-o comisie
de administratori care să se perpetueze singură și care să-i admi-
nistreze proprietăţile, „conducând afacerea de la acest punct încolo”,
„asigurând tipărirea de noi traduceri” și „tipărirea de compilaţii”
din manuscrisele ei.
Din 1915 până în prezent, administratorii patrimoniului Ellen
G. White (E. G. White Estate) au îndeplinit aceste funcţii. În plus,
ei au răspândit informaţii cu scopul de a-i familiariza atât pe
adventiști, cât și pe alţii cu Ellen White și lucrarea ei.
Ellen G. White Estate își are în prezent sediul central în clădirea
Conferinţei Generale din Silver Spring, Maryland. Filiale și centre
de cercetare aflate în legătură cu White Estate se găsesc în câteva
locuri în diferite părţi ale lumii. Conectate cu instituţii educaţionale
adventiste importante, aceste extensiuni ale biroului central White
Perioada de extindere mondială (1910-1955) 113

Estate oferă noi oportunităţi de cercetare a scrierilor lui Ellen White


și a problemelor legate de ele.

O perioadă de criză și de speranţă


În ciuda crizelor mondiale fără precedent, în rândul cărora se
includ o criză mondială zdrobitoare, două războaie mondiale și un
război rece, între 1910 și 1955, Biserica Adventistă a fost martora
celei mai mari creșteri și expansiuni din istoria ei de până la acel
moment. Deși pe de o parte aceste crize au împiedicat proclamarea
întreitei solii îngerești, pe de altă parte, amploarea dezastrului a
sporit interesul pentru a doua venire.
„Războaiele și veștile de războaie” i-au făcut pe oameni să ia
„semnele timpului” în serios. Perioadele de criză au stimulat, în
general, lucrarea adventistă de evanghelizare, chiar dacă lucrarea
era împiedicată în ţările sfâșiate de războaie, iar comunicarea dincolo
de barierele internaţionale antagoniste era zădărnicită.
Prima jumătate a secolului al XX-lea a adus nu numai cele două
crize gemene – economică și de război –, ci și o importantă schimbare
culturală înspre secularizare. Această schimbare culturală a atins
punctul culminant între primul război mondial și marea criză din
anii ’30. Acest lucru s-a întâmplat în mod special în Statele Unite, o
naţiune care la vremea aceea încă mai era punctul de sprijin al
adventismului mondial. Ceea ce se întâmpla în America de Nord
prin 1920tindea să aibă o influenţă mai puternică asupra bisericii de
pretutindeni decât urmau să aibă evenimente similare în ultimul
sfert al secolului al XX-lea.
De o importanţă specială în adventism a fost lămurirea lucrurilor
între liberalismul și fundamentalismul protestant. În centrul luptei
dintre liberali și fundamentaliști se afla natura inspiraţiei și a reve-
laţiei. Adventismul a încercat cât a putut mai bine să urmeze exem-
plul lui Ellen White, care susţinea că inspiraţia a fost mai degrabă
mintală decât verbală, ferind astfel adventismul de idei ca infailibi-
litatea sau ineranţa. Biblia, susţinea ea, este infailibilă în ceea ce
privește mântuirea, dar nu este infailibilă, sau fără greșeală, în sensul
radical că este dincolo de orice posibilitate de a conţine încurcături
sau erori de ordin faptic.
114 În așteptarea revenirii lui Isus

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-


lea, lideri adventiști cum ar fi A. T. Jones și S. N. Haskell au cauzat
probleme serioase în cadrul adventismului prin învăţăturile despre
inspiraţia verbală, lipsa greșelii și infailibilitatea atât a Bibliei, cât și
a scrierilor lui Ellen White. Ellen White, totuși, era încă în viaţă și
putea vorbi despre acest subiect. Aliaţi cu ea erau lideri adventiști
ca A. G. Daniells și W. C. White, care au făcut continuu presiuni
pentru adoptarea unei viziuni rezonabile, și nu extrem de rigide, cu
privire la Biblie și la scrierile lui Ellen White. Jones a respins-o, în
cele din urmă, pe Ellen White, din cauza flexibilităţii sale înţelepte
în privinţa inspiraţiei – poziţie care venea în conflict cu rigiditatea
sa doctrinară.
Echilibrul atent pe care-l promovau familia White și Daniells a
fost distrus de forţa și de amploarea luptelor din cadrul protestan-
tismului american, din anii 1920. Acest deceniu a fost martorul
împărţirii în tabere – fundamentaliști și liberali – în privinţa subiec-
telor ca inspiraţia verbală, infailibilitatea și ineranţa. În timp ce
liberalii au înlăturat divinitatea Scripturii, fundamentaliștii au făcut
definiţiile lor atât de rigide, încât se mai ceartă asupra lor și astăzi,
după aproape trei sferturi de veac.
Adventismul a fost prins la mijloc de criză cu privire la inspiraţie
și, în mersul lucrurilor, din nefericire, și-a pierdut poziţia echilibrată.
Daniells, Prescott, W. C. White și alţi moderaţi în privinţa subiectului
inspiraţiei au fost daţi la o parte în 1920, când biserica, într-un mod
temător și reacţionar, a mers până acolo, încât a publicat un manual
pentru colegiile adventiste, sponsorizat de Conferinţa Generală,
care nega în mod explicit poziţia moderată a lui Ellen White cu
privire la inspiraţia mintală și susţinea infailibilitatea și inspiraţia
verbală pentru fiecare cuvânt.
Pierderea poziţiei moderate adoptate de Ellen White și de
adventism cu privire la inspiraţie, în cursul anilor ’20, i-a cauzat
bisericii decenii de dificultăţi în interpretarea Bibliei și a scrierilor
lui Ellen White. Problemele care au rezultat au dus la extremism,
neînţelegeri și certuri în rândurile adventiștilor, care există, din
păcate, până în ziua de azi.
Dintr-o perspectivă pozitivă, anii 1920-30 au fost martorii unei
renașteri a interesului pentru neprihănirea lui Hristos și pentru mân-
Perioada de extindere mondială (1910-1955) 115

tuirea prin El. O influenţă extraordinară au avut cărţi ca Christ Our


Righteousness [Hristos, Neprihănirea noastră] (1926) a lui Daniells,
Doctrine of Christ [Doctrina lui Hristos] (1920) și Saviour of the World
[Mântuitorul lumii] (1929) ale lui Prescott, His Cross and Mine
[Crucea Domnului Hristos și crucea mea] (1927) și Life of Victory
[Viaţa de biruinţă] (1924) ale lui Meade MacGuire și Coming of the
Comforter [Venirea Mângâietorului] (1928) a lui LeRoy Froom.

O creștere fără egal a misiunilor adventiste


În primele trei decenii ale secolului al XX-lea, doi dintre liderii
bisericii cei mai preocupaţi de misiune, au ocupat cele două poziţii
de vârf ale ei. A.G. Daniells a slujit ca președinte al Conferinţei
Generale din 1901 până în 1922 și apoi ca secretar al Conferinţei
Generale pentru următorii patru ani. Între timp, William A. Spicer
a fost secretar între anii 1903 și 1922 și președinte din 1922 până în
1930. Funcţia de președinte, în orice organizaţie, este evident
importantă în trasarea de sarcini, dar, în cadrul adventismului,
secretariatul este la fel de important în ceea ce privește misiunile
270
280
260
240
220
Numărul misiunilor AZŞ

200
180 153
160
140
120
87
100
80
60 42
40
8 8
20
0
anul 1880 anul 1890 anul 1900 anul 1910 anul 1920 anul 1930

FIGURA 1
Expansiunea misiunilor adventiste de ziua a șaptea
116 În așteptarea revenirii lui Isus

externe, din moment ce, în 1903, acest birou a preluat funcţia


Consiliului pentru Misiunile Externe. Spicer și Daniells nu erau
doar lideri capabili, ci erau și dedicaţi misiunii și proclamării soliei
îngerului al treilea „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi
și oricărui norod”.
Este dificil de înţeles amploarea schimbărilor din cadrul implicării
misionare adventiste, dar un grafic care să indice numărul în creștere
al misiunilor adventiste ar trebui să ne ajute să înţelegem o acţiune
de extindere care începea să transforme denominaţiunea dintr-o
biserică nord-americană într-o mișcare mondială.
La o scurtă privire peste figura 1 se observă câteva lucruri. Unul
dintre ele este lipsa unei dezvoltări misionare înainte de anii 1890.
Al doilea, după cum remarcam în capitolul 5, este importanţa crucială
a anilor 1890, ca fiind deceniul în care adventismul a ajuns să
înţeleagă misiunea lui mondială și a luat hotărârea să ducă la bun
sfârșit această misiune.
Al treilea lucru de remarcat este acela că această înţelegere și
această hotărâre nu s-au mistuit în acei ani. Din contră, expansiunea
din anii ’90 a continuat neabătută atât pe parcursul administraţiei
lui Daniells, cât și pe parcursul administraţiei lui Spicer. Iar această

Anul Lucrători Lucrători Biserici Biserici Numărul Numărul


în America în afara în America în afara de membri de membri
de Nord Americii de Nord Americii în America în afara
de Nord de Nord de Nord Americii
de Nord

1863 30 ––––– 125 ––––– 3.500 –––––


1870 72 ––––– 179 ––––– 5.440 40
1880 255 5 615 25 14.984 586
1890 355 56 930 86 27.031 2.680
1900 1.019 481 1.554 338 63.335 12.432
1910 2.326 2.020 1.917 852 66.294 38.232
1920 2.619 4.336 2.217 2.324 95.877 89.573
1930 2.509 8.479 2.227 4.514 120.560 193.693
1940 3.001 10.578 2.624 6.300 185.788 318.964
1950 5.588 12.371 2.878 7.359 250.939 505.773

TABELUL 1
Creșterea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea pe decenii
Perioada de extindere mondială (1910-1955) 117

expansiune care continuă în toată lumea nu a schimbat numai


graniţele geografice ale bisericii, ci a schimbat din ce în ce mai mult
și natura adventismului însuși. Tabelul 1 ne ajută să înţelegem unele
aspecte importante ale acestei transformări.
O examinare atentă a tabelului 1 nu indică numai o creștere
continuă, dar și faptul că anii 1890 și 1920 sunt de un interes spe-
cial. Anii 1890, 1900, după cum remarcam mai sus, au constituit
deceniul în care biserica a început să predice solia ei cu privire la
vremea judecăţii ca „o mărturie pentru toate popoarele”. Pe la
mijlocul anilor ’20, denominaţiunea a ajuns la punctul în care erau
mai mulţi membri în afara Americii de Nord decât în interiorul ei.
Astfel, biserica nu numai că predica în întreaga lume, ci începea să
devină internaţională. Acest proces încă mai continuă și astăzi, în
anii 1990. Implicaţiile totale ale internaţionalizării adventismului,
după cum vom vedea în ultimul nostru capitol, rămân încă de văzut
la o denominaţiune care continuă să fie una dintre cele mai rapid
dezvoltate organizaţii religioase din lume.
Unele dintre implicaţiile internaţionalizării începeau deja să
devină clare la trecerea în noul secol. Una dintre ele era expansiunea
centrelor de trimitere a misionarilor externi. Deși acest concept era
pus în practică în secolul al XIX-lea, Daniells căuta, în deplină
cunoștinţă de cauză, să dezvolte în continuare adventismul în state
ca Germania, Anglia și Australia, cu scopul de a le face centre întărite
pentru continua extindere.
Primele decenii ale secolului al XX-lea au fost martorele lucrării
de pionierat a bisericii germane, sub conducerea lui Louis R.
Conradi, în Orientul Mijlociu și în Africa de Est. Între timp,
misionarii australieni au răspândit rapid solia în mare parte din zona
Pacificului de Sud. Adventismul britanic, cu imperiul global al
naţiunii sale și cu o tradiţie misionară puternic dezvoltată, a întreprins
rapid acţiuni pentru a planta adventismul în multe părţi ale lumii.
Înaintând în secol, din ce în ce mai multe misiuni, atât în ţări
dezvoltate, cât și în ţări nedezvoltate, au devenit conferinţe autono-
me, care au funcţionat ca centre pentru implicare misionară supli-
mentară.
Programul ambiţios de extindere a bisericii a fost finanţat de
zeciuieli generoase și de diferite daruri pentru misiune, precum și
118 În așteptarea revenirii lui Isus

prin intermediul campaniei anuale Seceriș. „Secerișul recoltei” a


fost iniţiat la începutul anilor 1900 pentru a le oferi neadventiștilor
ocazia de a se acomoda cu proiectele adventiste.
Desigur, adventismul a dus cu sine și lucrarea medicală, educa-
ţională și de publicaţii aproape oriunde a ajuns. Baza instituţională
a denominaţiunii s-a extins proporţional cu răspândirea bisericii înseși.
În multe ţări, persoana care vindea cărţi adventiste din ușă în
ușă – colportorul – a devenit calea de pătrundere pentru întreita
solie îngerească. Răspândirea adventismului a fost înlesnită și de
adoptarea unor tehnologii inovatoare în domeniul comunicaţiilor
și transportului.
În tradiţia publicităţii în rândul maselor, promovată de Joshua
V. Himes, H. M. S. Richards a întrevăzut posibilităţile inerente ale
folosirii radioului pentru răspândirea soliei adventiste. În 1930, el a
deschis „The Tabernacle of the Air” [Tabernaculul Aerului] pe staţia
KGER, în Long Beach, California. Programul lui Richards,
redenumit „The Voice of Prophecy” [Vocea Profeţiei], a devenit
mai târziu unul dintre primele programe religioase care au intrat în
câmpul de radiodifuziune naţional.
Într-o lume în care televizorul era încă un mijloc de comunicare
nou și, în general, neîncercat, programul „Faith for Today” [Credinţă
pentru astăzi] al lui William Fagal a fost pentru prima oară transmis
pe calea undelor pe 21 mai 1950. Anii 1950 au fost, de asemenea,
martorii începerii programului televizat „It Is Written” [Stă scris] al
lui George Vandeman. Succesele lui Richards, Fagal și Vandeman
i-au încurajat curând pe adventiști să folosească radioul și
televiziunea și în alte ţări. În plus, în anii ’90, biserica și-a dezvoltat
staţii radio puternice în diferite părţi ale lumii, în ideea de a
înconjura planeta cu întreita solie îngerească. Posibilităţile totale și
rezultatele reţelei Adventist World Radio rămân încă de văzut.
De asemenea, misionarii adventiști erau nerăbdători să folosească
progresele în materie de transport. De un interes special este
folosirea de către ei a vaselor misionare. Am remarcat deja utilizarea
inovatoare de către J. E. White a vasului The Morning Star în Sudul
Statelor Unite, la mijlocul anilor ’890, dar White a fost precedat de
o aventură și mai romantică. În 1890, biserica a lansat vasul Pitcairn
pentru a răspândi lucrarea printre insulele Pacificului de Sud.
Perioada de extindere mondială (1910-1955) 119

Totuși, cea mai extinsă utilizare a vaselor misionare adventiste a


fost, fără îndoială, în domeniul șalupelor medicale. În 1930, sub
inspiraţia președintelui Misiunii Amazonul de Jos, L. B. Halliwell,
a fost construită prima șalupă. În curând, Luzeiro, lansată în 1931,
acorda îngrijire medicală și ducea solia adventistă oamenilor care
locuiau pe malurile Amazonului și ale afluenţilor săi. Luzeiro a
devenit prima dintre multele astfel de șalupe care au fost folosite în
Brazilia și în alte ţări. În timpul anilor 1950, adventiștii au început
să folosească avioane în scopuri similare.
Pe la mijlocul anilor ’50, adventismul era într-adevăr o organi-
zaţie religioasă mondială. Programul lui misionar a avut un succes
peste așteptări. În această perioadă, adventismul s-a mai extins și în
Statele Unite, atât printre populaţiile majoritare ale ţării, cât și
printre cele minoritare. Acum ne vom concentra asupra creșterii
semnificative în rândul celei mai mari minorităţi rasiale din America.

Maturizarea adventismului printre afro-americani


O „misiune” nord-americană importantă, care a fost inclusă din
ce în ce mai mult în lucrarea obișnuită a adventismului din secolul
XX, a fost lucrarea printre americanii cu o moștenire africană. Totuși,
acest proces nu a fost rapid, nici rezultatele nu au fost evidente de
la început.
Din nefericire, ca și alte păcate, prejudecata rasială nu este
complet eradicată din mintea celor mai mulţi creștini, la convertire.
Și nici tensiunile rasiale întipărite într-o cultură nu sunt ușor de
învins de către bisericile existente în acea cultură. Astfel, este
nefericit, dar nu surprinzător, faptul că adventiștii au avut partea
lor de pierderi în privinţa problemelor rasiale, pe măsură ce creștea
numărul de negri din cadrul bisericii. Una dintre primele astfel de
pierderi printre lucrătorii adventiști a fost L. C. Sheafe. Sheafe
ajunsese o persoană marcantă în cercurile adventiste de la sfârșitul
anilor ’890, fiind frecvent auzit la sesiunile Conferinţei Generale o
mare parte din deceniul următor.
În 1907 totuși, Sheafe, care era pastorul Comunităţii A.Z.Ș.
People’s din Washington, D.C., era pe cale să retragă comunitatea
sa din biserică. Unele dintre motive erau problemele discriminării
120 În așteptarea revenirii lui Isus

rasiale. Profitând de această situaţie, A. T. Jones a venit din Battle


Creek pentru a aţâţa flăcările nemulţumirii. Ulterior, Sheafe, în
alianţă cu Jones, a încercat să despartă de biserică comunităţile de
culoare din alte părţi ale ţării.
Doi ani mai târziu, poate ca răspuns la dezertarea lui Sheafe,
Conferinţa Generală înfiinţa North American Negro Department
pentru a se ocupa de problemele adventiștilor de culoare. Primii
trei secretari ai departamentului, după cum era de așteptat, au fost
albi. Totuși această situaţie s-a schimbat în 1918, când un avocat de
culoare talentat, cu numele de William H. Green, a devenit secretar,
ocupând acest post până la moartea sa, în 1928. Sub conducerea lui
Green, lucrarea printre afro-americani a propășit, în ciuda continuei
discriminări.
Totuși, discriminarea a dus din nou la retragerea unui pastor de
culoare din conducere. În 1929, J. K. Humphrey a retras din Biserica
Adventistă de Ziua a Șaptea comunitatea First Harlem, din New
York, formată din 600 de membri.
În același an, cei mai importanţi pastori de culoare cereau să se
înfiinţeze conferinţe ale negrilor. Organizarea separată, susţineau
ei, va face să înflorească lucrarea printre afro-americani. Majoritatea
liderilor albi nu au considerat această sugestie o idee prea bună și a
mai trecut un deceniu și jumătate până când conferinţele negrilor
au devenit realitate. Între timp, George E. Peters și Frank L. Peterson
au condus North American Negro Department.
Asaltul final pentru conferinţele negrilor a avut loc la începutul
anilor ’940. În frunte se aflau membrii extrem de educaţi ai
comunităţii Ephesus din Washington, D.C. Aflându-se în imediata
apropiere a sediului central mondial al denominaţiunii, membrilor
din Washington le-a fost greu să ignore statutul lor de persoane
discriminate rasial în biserică. Nu aveau voie să-și înscrie copiii la
Colegiul Misionar Washington, nici nu puteau mânca la bufetul cu
autoservire din vecinătatea Conferinţei Generale.
Criza a atins punctul culminant în toamna anului 1943, când
Lucy Byard, o negresă adventistă cu pielea de culoare deschisă, a
fost mutată din Sanatoriul Washington după ce identitatea ei rasială
a devenit cunoscută. După o serie de tergiversări în mutarea ei la
Perioada de extindere mondială (1910-1955) 121

Spitalul Freedman, a murit de pneumonie. O comunitate de negri


adventiști furioși a considerat moartea lui Byard ca un martiriu cauzat
de o politică de exclusivism rasial.
Evenimentele ulterioare au dus la discuţii pătimașe printre liderii
adventiști, cu privire la cum să fie mai bine întâmpinate problemele
adventiștilor de culoare, din ce în ce mai mulţi lideri convingându-se
că dorinţa adventiștilor de culoare de a avea propriile conferinţe
era răspunsul la această problemă. În aprilie 1944, actul care permitea
înfiinţarea conferinţelor negrilor a fost emis la întâlnirea din pri-
măvară a Conferinţei Generale. Conferinţa Lake Region a devenit
prima conferinţă a negrilor din America de Nord pe 1 ianuarie 1945.
Într-o succesiune rapidă, au fost organizate și alte conferinţe „re-
gionale”.
S-a susţinut de către negri că lucrarea adventistă printre minorităţi
va avea mai mult succes dacă va fi realizată de oameni de aceeași
rasă. Acest argument se pare că a fost demonstrat clar de creșterea
adventismului de culoare, de la înfiinţarea conferinţelor negrilor.
În 1944, numărul membrilor de culoare era de 17.000, însemnând
8% din numărul total de membri ai Diviziunii America de Nord.
Până în 1990, numărul membrilor de culoare crescuse la 193.000,
adică 25% din numărul total de membri. Cu alte cuvinte, de când
lucrarea printre nord-americanii de culoare a fost pusă sub controlul
lor, sectorul afro-american al bisericii a crescut de peste trei ori mai
repede decât restul diviziunii.
Între anii 1950 și 1960, nord-americanii de culoare deţineau din
ce în ce mai multe poziţii de conducere în cadrul Conferinţei
Generale. Acest proces a fost grăbit, fără îndoială, de mișcarea
pentru drepturile civile de la începutul anilor 1960, care a constituit
un cadru cultural mai larg. În 1962, Frank L. Peterson a fost ales ca
primul vicepreședinte afro-american al Conferinţei Generale. În anii
1960, de asemenea, denominaţiunea s-a remarcat în lupta împotriva
discriminării rasiale din cadrul instituţiilor sale.
Spre sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, a existat o mișcare
de creare a unei uniuni de conferinţe a negrilor în America de Nord.
Totuși, în locul uniunilor negrilor, s-a luat hotărârea, în cele din
urmă, de a li se da liderilor de culoare mai multă influenţă în cadrul
122 În așteptarea revenirii lui Isus

bisericii, prin alegerea unor administratori de culoare în câteva dintre


posturile din uniunile de conferinţe existente. Reprezentanţilor de
culoare li s-au acordat și poziţii în comitete. Aceleași aranjamente
au fost făcute și în cazul populaţiei hispanice în creștere în America
de Nord, pentru a asigura o reprezentare hispano-americană la toate
nivelurile.
În anii 1980, biserica din America de Nord avea negri în poziţii
de conducere la care aceștia nici nu visau prîn 1950 sau chiar 1960.
Astfel, de exemplu, Charles E. Bradford a fost președintele
Diviziunii America de Nord, Robert H. Carter a slujit ca președinte
al Uniunii de Conferinţe Lake, iar Calvin Rock a fost vicepreședinte
general al bisericii mondiale.
În minţile unora rămâne întrebarea dacă ar trebui să existe
conferinţe separate, în funcţie de rasă. Calvin Rock subliniază că
nu toate uniunile au conferinţe separate, iar în cele care au, conferin-
ţele nu sunt despărţite. De fapt, există conferinţe regionale cu
pastori albi și conferinţe de albi cu pastori și administratori de cu-
loare. Argumentul general al lui Rock este că aceste conferinţe
regionale trebuie să rămână o opţiune, dacă ele înlesnesc misiunea
bisericii către lume. Pe de altă parte, după cum am remarcat mai
sus, în multe domenii, „linia de demarcaţie în funcţie de culoare”
devine mai ștearsă, atât în ceea ce privește apartenenţa la o anumită
biserică, cât și în ceea ce privește conducerea. Aceasta, desigur, nu
înseamnă că s-a ajuns la ideal sau că toate tensiunile au dispărut.
O dată cu internaţionalizarea continuă a bisericii în perioada de
după 1955, tendinţele de creștere ale adventismului mondial între
1910 și 1955 au continuat și ele. Rezultatele creșterii bisericii în
general și ale creșterii bisericii în rândul nord-americanilor de
culoare, au fost copiate în toată lumea și în cadrul altor grupuri
minoritare de pe teritoriul Statelor Unite, pe măsură ce albii din
America de Nord, Europa și din alte părţi ale lumii le-au încredinţat
din ce în ce mai mult poziţii de conducere lucrătorilor indigeni.
Dacă în prima jumătate a secolului XX, adventismul s-a răspândit
în toată lumea, în a doua jumătate, el a făcut pași uriași spre adevărata
transformare într-o organizaţie religioasă mondială, alcătuită din
mai multe părţi.
Perioada de extindere mondială (1910-1955) 123

Pentru cei ce vor să citească mai mult


1. Land, Gary ed. – Adventism in America, p. 139-207.
2. Reynolds, Louis B. – We Have Tomorrow, p. 292-357.
3. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 333-629.
4. Weeks, Howard B. – Adventist Evangelism in the Twentieth Cen-
tury. Washington, D.C.: Review and Herald, 1969, p. 11-245.
5. White, Arthur L. – Ellen G. White, 6, p. 302-448.
Capitolul 8

Provocările și posibilităţile
maturităţii (1955- )
Este un fapt binecunoscut că orice om trece printr-un ciclu de
viaţă care începe în copilărie, continuă în adolescenţa care se dezvoltă
rapid, în energica maturitate tinerească și intră în încetinirea de la
vârsta mijlocie. Dacă trăiește suficient de mult, omul se va confrunta
în cele din urmă cu șubrezirea mintală și/sau fizică de la bătrâneţe.
Este mai puţin cunoscut faptul că organizaţiile, inclusiv bisericile,
trec printr-un proces de îmbătrânire similar. Adventismul nu a scăpat
nici el acestei forţe dinamice. A trecut printr-o copilărie între 1844
și 1863 și printr-o adolescenţă între 1863 și 1901. În 1901 a ajuns,
sociologic vorbind, la etapa de eficienţă maximă. Din nefericire,
etapele care urmează celei de eficienţă maximă sunt la fel de
neplăcute atât bisericilor, cât și indivizilor. Ele sunt marcate de
instituţionalism ca final în el însuși, birocraţie și, în cele din urmă,
disfuncţionalitate.
Oricum, vestea bună este că, spre deosebire de indivizi, al căror
ciclu de viaţă este determinat biologic, organizaţiile sociale nu trebuie
neapărat să treacă prin stadiile de degenerare ale ciclului. Alternativa
este continua renaștere și reformă. Pentru o biserică, aceasta însemnă
două lucruri: (1) să aibă întotdeauna în vedere misiunea ei și (2) să
menţină o atitudine favorabilă faţă de restructurarea și reformarea
organizaţiilor și instituţiilor sale, păstrând astfel aceste entităţi
funcţionale în îndeplinirea misiunii bisericii.
În capitolul 6 am văzut că restructurarea și reforma au avut loc la
începutul anilor 1900, pe măsură ce denominaţiunea se confrunta
cu problemele create de faptul că era o biserică mondială, cu aproape
optzeci de mii de membri. Organizarea sa anterioară și unele dintre
Provocările și posibilităţile maturităţii (1955- ) 125

instituţiile sale deveniseră nefuncţionale în atingerea obiectivelor


primare ale bisericii în cel mai eficient mod.
Adventismul de la începutul anilor 1990 se află la o răscruce
asemănătoare. Acest capitol demonstrează faptul că adventismul,
ca biserică, a ajuns la maturitate pe la mijlocul anilor 1950. În 1992,
este o biserică internaţională, cu șapte milioane de membri. După
mai bine de un sfert de veac, în anii săi de maturitate, denomi-
naţiunea trebuie, în mod deliberat, să se reformeze și să se reechipeze
pentru o vigoare înnoită. În caz contrar, ea se va confrunta cu institu-
ţionalismul, cu secularizarea și cu disfuncţionalitatea. Aceasta este
soarta acelor organizaţii care refuză să rezolve problemele ce survin
în urma unui succes neobișnuit în timpul etapelor de dezvoltare
anterioare.
Prosperitatea și realizările adventismului în anii de la începutul
secolului al XX-lea au fost remarcabile. Acel succes a continuat
până în prezent, dar chiar succesul acesta a adus biserica la un punct
în care trebuie să aleagă conștient și să acţioneze curajos, așa cum a
făcut-o în anii 1860 și în primul deceniu al secolului al XX-lea, să se
reechipeze pentru victorie continuă în condiţii diferite. Adventismul,
vom vedea, a dezvoltat noi strategii de misiune agresive, dar biserica
se confruntă, în același timp cu cerinţe și probleme majore. Din
fericire, nu se confruntă numai cu probleme, ci și cu posibilităţi
nelimitate, dacă liderii și membrii ei sunt dispuși să lucreze cu aceeași
consacrare și cu unitatea de viziune care i-au caracterizat pe pionierii
mișcării.

O biserică ajunsă la maturitate


Pe la mijlocul anilor 1950, erau câteva semne că adventismul de
ziua a șaptea a ajuns la maturitate ca denominaţiune. Unul dintre
semne era recunoașterea de către anumiţi lideri protestanţi influenţi
a faptului că biserica era într-adevăr o organizaţie creștină protes-
tantă.
De la aparentul eșec al millerismului de prin 1840, majoritatea
protestanţilor au avut suspiciuni cu privire la adventiști. Faptul că
ei pretindeau că Ellen White este un profet modern și că predicau
în mod agresiv perpetuitatea Celor Zece Porunci, inclusiv a Sabatului
126 În așteptarea revenirii lui Isus

zilei a șaptea, a agravat problema. În primii ani ai secolului XX,


majoritatea protestanţilor priveau adventismul ca pe o sectă ce
trebuie evitată din cauza punctelor ei de vedere eretice. În general,
adventiștii erau socotiţi, împreună cu martorii lui Iehova, cu mor-
monii și cu savanţii creștini, ca fiind subcreștini.
Această percepţie s-a schimbat prin 1950, ca urmare a unei serii
de conferinţe teologice și discuţii deschise între anumiţi lideri
adventiști și doi protestanţi de seamă. Unul dintre aceștia era Donald
Grey Barnhouse, editorul revistei Eternity [Eternitate]. Celălalt era
Walter Martin, specialist în cultele necreștine, care fusese însărcinat
de Zondervan Publishing House să scrie o carte despre adventiști.
Spre surprinderea lor, Barnhouse și Martin au ajuns la concluzia
că adventiștii nu credeau în câteva erezii, inclusiv în mântuirea prin
fapte, care le erau imputate. Deși nu au fost de acord cu fiecare as-
pect al teologiei adventiste, erudiţii protestanţi au ajuns la concluzia
că adventiștii nu sunt sectanţi. Mai degrabă, ei sunt creștini pro-
testanţi care merită să fie recunoscuţi ca atare în mod public.
Ca urmare, Barnhouse i-a întins adventismului „mâna dreaptă a
prieteniei” în Eternity, iar Martin a scris o carte favorabilă, intitulată
The Truth About Seventh-day Adventism [Adevărul despre adven-
tismul de ziua a șaptea] (1960). Între timp, denominaţiunea a publicat
Questions on Doctrine [Întrebări cu privire la doctrină] (1957) ca un
răspuns la întrebările protestanţilor.
Începând din acel moment, adventiștii au avut o relaţie mult
mai bună cu mai larga comunitate creștină. Totuși, o urmare nefe-
ricită a acestei recunoașteri a fost o împărţire a opiniilor adventiste
în privinţa recunoașterii acesteia: a fost ea un pas înainte în misiunea
distinctă a bisericii sau un pas înapoi?
Un al doilea semn al maturităţii adventiste crescânde a fost
dezvoltarea universităţilor denominaţionale în perioada 1950-60.
De fapt, această acţiune a început de prin 1930, când biserica a
acceptat în cele din urmă faptul că profesorii de colegiu vor trebui
să obţină diplome de studii avansate, dacă se dorea ca absolvenţii
colegiilor adventiste să fie acceptaţi în lumea modernă.
Această înţelegere a dus la înfiinţarea Școlii Biblice Avansate în
1934. Spre sfârșitul deceniului, instituţia și-a schimbat numele în
Provocările și posibilităţile maturităţii (1955- ) 127

Seminarul Teologic Adventist de Ziua a Șaptea și s-a stabilit la


sediul Conferinţei Generale din Takoma Park, Maryland. Un pas
important a fost făcut la întrunirea Comitetului Executiv al Confe-
rinţei Generale din toamna anului 1956, când s-a hotărât înfiinţarea
unei instituţii de tip universitar. Anul următor a fost martorul
deschiderii Universităţii Potomac (alintată „PU”), constând într-un
seminar teologic și într-o nou-organizată secţie de studii postuniver-
sitare. În 1958, Conferinţa Generală a votat să mute instituţia în
Berrien Springs, Michigan, unde, în afiliere cu Colegiul Misionar
Emmanuel, a devenit Universitatea Andrews.
Între timp, pe 1 iulie 1961, în California, Colegiul Evangheliștilor
Medicali a devenit Universitatea Loma Linda. Andrews și Loma
Linda atinseseră, în anii 1970, nivelul la care puteau oferi grade de
doctorat academic complet acreditate. Desigur, Loma Linda, acorda
titlul universitar de medic din 1914.
Între anii 1980-1990, au fost create universităţi adventiste în multe
părţi ale lumii. Astfel, multe dintre instituţiile de învăţământ supe-
rior ale denominaţiunii fac demersuri pentru a oferi grade de
doctorat și de masterat în locuri care, cu numai câteva decenii în
urmă, când adventismul a pătruns pentru prima dată, erau consi-
derate câmpuri misionare „primitive”.
Un al treilea semn al maturităţii adventiste este o mai largă
internaţionalizare a bisericii decât în trecut. În parte, această inter-
naţionalizare a însemnat că „misionarii externi” din Statele Unite,
Europa, Marea Britanie, Australia și Africa de Sud nu mai monopo-
lizează lucrarea din câmpurile de lucru adventiste mai noi. Mai
degrabă, biserica și-a pregătit lideri indigeni în aproape fiecare zonă
a întinsului său program misionar.
Schimbarea de la „misionari” la o conducere indigenă a fost
stimulată într-o oarecare măsură de dislocările produse de al doilea
război mondial. Dar procesul a fost grăbit extrem de mult de spiritul
naţionalist, care s-a răspândit în toată lumea între 1945 și sfârșitul
anilor ’60. Ca urmare, administratorii districtelor geografice ale
bisericii până la diviziunile Conferinţei Generale sunt, în general,
din regiunile pe care le administrează. Aceasta înseamnă că lucrarea
din India este condusă de indieni, lucrarea din Africa de africani și
128 În așteptarea revenirii lui Isus

lucrarea din America de Sud și Centrală de latino-americani. Liderul


fiecărei diviziuni mondiale este, de asemenea, vicepreședinte al Con-
ferinţei Generale. Pe lângă aceasta, unele dintre cele mai importante
poziţii din cadrul administraţiei centrale a Conferinţei Generale
sunt ocupate de lideri din părţi ale lumii care, cu numai câţiva ani
în urmă, erau încă dependente de conducerea nord-americană și
europeană.
Acest tip de internaţionalizare este o îndepărtare considerabilă
de la mentalitatea „misionară” predominantă în mare măsură în
anii 1950 și 1960. Naţionalizarea conducerii a fost însoţită de o
creștere fără precedent în aproape fiecare zonă a adventismului
mondial. Astfel, un al doilea aspect al internaţionalizării denomi-
naţiunii l-a constituit creșterea rapidă în termenii simpli ai numărului
de adepţi. Tabelul 2 ne arată numărul de membri pentru fiecare
diviziune mondială, la data de 30 iunie 1992.
Alt aspect al internaţionalizării crescânde a bisericii este schimbul
reciproc de „misionari” între diviziuni. În timp ce, acum câţiva ani,

Africa-Oceanul Indian 915.119 America de Sud 1.124.757


China 115.077 Pacificul de Sud 252.337
Africa de Est 1.065.021 Asia de Sud 184.397
Euro-Africa 365.083 Trans-Europa 69.458
Euro-Asia* 58.999 Alte câmpuri 71.571
Orientul Îndepărtat 900.442 Total: 7.274.181
Inter-America 1.368.476
America de Nord 783.444
*Pe teritoriul fostei U.R.S.S.

TABELUL 2
Numărul de adventiști în fiecare diviziune mondială
la data de 30 iunie 1992

a fi misionar însemna a merge, în calitate de european sau de nord-


american, în niște ţinuturi „păgâne”, necreștine sau neprotestante,
care puteau fi destul de primitive, de prin 1990 a fi misionar înseamnă
a sluji într-alt loc decât cel natal. Astfel, Africa, Asia și America
Latină trimit „misionari” în Europa și în Statele Unite și chiar una
Provocările și posibilităţile maturităţii (1955- ) 129

alteia. Desigur, europenii, australienii, britanicii și americanii încă


mai slujesc în alte ţări, dar este tot mai mult un drum cu două sensuri.
„Oameni de pretutindeni trimiși pretutindeni” a devenit o frază
familiară în terminologia misionară adventistă din anii 1990. Din
moment ce misiunea bisericii este privită acum în termeni globali și
din moment ce oameni de pretutindeni slujesc în alte ţări, termenul
lucrător inter-divizional îi descrie mult mai bine decât cuvântul
misionar pe oamenii care lucrează în alte zone decât cele ale ţării
lor de origine.
Poate că cel mai sugestiv mijloc de a demonstra interna-
ţionalizarea adventismului este cel grafic. Figura 2 demonstrează că
ceea ce a fost odată o religie nord-americană a devenit o mișcare
mondială, având doar o mică parte din membri în Diviziunea
America de Nord.

100

90

80

70

60
Procente

50 În afara Americii de Nord


America de Nord
40

30

20

10

0
anul anul anul anul anul anul anul anul anul anul anul anul anul anul
1863 1870 1880 1890 1900 1910 1920 1930 1940 1950 1960 1970 1980 1990

FIGURA 2
Distribuţia membrilor AZȘ în raport cu America de Nord

Un al patrulea indiciu al maturităţii bisericii este mărimea.


Biserica a trecut de pragul de 7 milioane de membri în primăvara
anului 1992. La 31 decembrie 1990, biserica avea 124.900 de lucrători
angajaţi în evanghelizare și în instituţii. În 1990, lucrarea bisericii
era susţinută de zecimi și daruri de peste 1.000.000.000 de dolari
130 În așteptarea revenirii lui Isus

(USA). Această sumă nu include fondurile provenite de la instituţiile


denominaţiunii.
După cum am arătat mai înainte, adventiștii de ziua a șaptea au
dus instituţiile lor oriunde au ajuns, pe tot cuprinsul lumii. La sfârșitul
anului 1990, biserica dispunea de 154 de spitale și sanatorii, 71 de
aziluri de bătrâni și orfelinate și 336 de clinici, dispensare și șalupe
medicale. În plus, ea avea 76 de colegii și universităţi, 919 școli
secundare și 4.267 de școli elementare. Numărul total de elevi și
studenţi înscriși la toate nivelurile era de 736.662. Biserica mai avea
în proprietate și dispunea și de 58 de case de editură.
Biserica Adventistă nu numai că a crescut dincolo de cele mai
îndrăzneţe visuri ale fondatorilor ei de la sfârșitul anilor 1840, dar
continuă să fie una dintre organizaţiile creștine cel mai rapid
răspândite. Figura 3 arată curba creșterii denominaţionale între 1863
și 1990. Pe baza acestor cifre, adventismul ar putea avea mai mult
de 12.000.000 de membri în anul 2000.*

7000000

6000000

5000000

4000000

3000000

2000000

1000000

0
anul 1863

anul 1870

anul 1880

anul 1890

anul 1900

anul 1910

anul 1920

anul 1930

anul 1940

anul 1950

anul 1960

anul 1970

anul 1980

anul 1990

FIGURA 3
Curba creșterii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea între 1863 și 1990

*
În 2004, a ajuns la aproape 14.000.000.
Provocările și posibilităţile maturităţii (1955- ) 131

Conștientizarea scopului misiuniii


În capitolele anterioare, am remarcat că primii adventiști erau
orice altceva numai misionari entuziaști nu. Începând cu o filozofie
antimisionară, ei au permis, mai târziu, ca dezvoltarea lor misionară
să fie condusă de cererea de lucrători a oamenilor din alte ţinuturi,
care citeau literatură adventistă. Cu alte cuvinte, nu exista nici un
plan de acţiune deliberat, pentru a evangheliza lumea în mod
sistematic.
Această situaţie a început să se schimbe de prin 1890 și apoi în
prima jumătate a secolului XX, dar o schimbare majoră spre un
scop conștient a avut loc atunci când Departamentul Misiunii
Mondiale și Institutul Adventist de Ziua a Șaptea pentru Misiunea
Mondială au fost adăugate Seminarului Teologic de la Universitatea
Andrews, în 1966. Noul departament predă cursuri despre misiune,
în timp ce institutul pregătește bărbaţi și femei pentru lucrarea
interculturală prin sesiuni speciale, ţinute periodic, pentru noii
angajaţi în misiune. Alte funcţii ale institutului includ cercetarea și
publicarea de mate-riale despre diferite aspecte ale misiunii și ale
creșterii bisericii, servicii de consultanţă cu privire la implicarea
misionară și planificarea și susţinerea unor seminare și ateliere despre
misiune și despre dezvol-tarea inter-culturală.
Una dintre cele mai remarcabile dezvoltări ale conștienţei sporite
a necesităţii de a planifica sistematic misiunea mondială a fost iniţiată
la sesiunea Conferinţei Generale din 1990, sub numele de Misiunea
Globală.
Misiunea Globală marchează o schimbare conștientă în misiunea
adventistă, pe măsură ce biserica încearcă să își îndeplinească inte-
gral misiunea de a propovădui întreita solie îngerească „oricărui
neam, oricărei seminţii, oricărei limbi și oricărui norod”. În mod
tradiţional, adventismul și-a măsurat implicarea misionară în funcţie
de cuvintele „neam” și „limbi” din text. Astfel, raportul statistic
pentru anul 1990 indica faptul că Biserica Adventistă își stabilise
lucrarea în 182 din cele 210 naţiuni recunoscute de Naţiunile Unite.
Acest lucru sună bine, deoarece populaţia naţiunilor mici, neînre-
gistrate, ajunge abia la 94.000.000.
132 În așteptarea revenirii lui Isus

Numărul de limbi care servesc ca mijloc pentru evanghelizarea


adventistă este, de asemenea, impresionant. În 1990, acest număr
era de 190 pentru materialele scrise și de 754 pentru comunicarea
atât scrisă, cât și orală.
Totuși, Misiunea Globală a îndreptat privirea bisericii de la aceste
statistici confortabile spre un nou mod de a privi răspunderea
misionară a pe care o are. În loc să se concentreze pe naţiuni,
Misiunea Globală își concentrează atenţia asupra faptului că solia
adventistă trebuie dusă „oricărei seminţii, oricărei limbi și oricărui
norod”. Această abordare este mult mai puţin confortabilă.
Cercetările spun că pe planetă există aproximativ 5.000 de grupări
etno-lingvistice, sau populaţii, de 1.000.000 de persoane fiecare.
Adventiștii au cel puţin o biserică în 3.200 din aceste grupări. Aceasta
înseamnă că au mai rămas cca. 1.800 de grupări în care biserica noastră
nu este deloc prezentă. Aceste 1.800 de grupări reprezintă mai mult
de 2.000.000.000 de oameni.
În faţa acestor fapte, adventismul este îndemnat să fie conștient
de amploarea misiunii care îi stă înainte. El este forţat să se gân-
dească la lucrarea bisericii în funcţie de zonele cel mai dificil de
atins, nu doar de cele care au fost receptive.
Ţinta programului Misiunea Globală, care a fost instituit în 1990,
este aceea de „a duce prezenţa adventistă în fiecare dintre cele
1.800 de grupări de 1.000.000 de oameni neatinse, înainte de anul
2000. Aceasta înseamnă plantarea cel puţin a unei biserici noi în fiecare
zi în aceste zone neatinse, în următorii 10 ani!”
Desigur, chiar și această ţintă este doar un punct de început, din
moment ce oamenii sunt aduși la Hristos individual, și nu în grup.
Pe de altă parte, este un punct de plecare. În mod normal, nimeni
nu poate ști care vor fi rezultatele programului Misiunea Globală,
dar de un lucru putem fi siguri: adventismul anilor ’90 își abordează
misiunea către lume cu un scop mai bine conștientizat decât înainte.
Biserica nu se ocupă doar de evanghelizare, ci și de porunca lui
Hristos de a-i hrăni pe cei înfometaţi și de a-i ajuta pe bolnavi.
Astfel, ea sponsorizează programe umanitare cum ar fi cele ale
Agenţiei de Dezvoltare și Reabilitare Adventistă (ADRA), care
operează în toată lumea, ajutând indivizii și comunităţile să își câștige
cele necesare vieţii și făcându-i capabili să devină mai autonomi. Pe
Provocările și posibilităţile maturităţii (1955- ) 133

la începutul anului 1960, biserica a dezvoltat un program numit


Planul de Renunţare la Fumat în Cinci Zile (mai recent intitulat și
Respiră Liber) pentru a-i ajuta pe oameni să renunţe la fumat.
Aceste proiecte umanitare nu sunt separate de predicarea
Evangheliei, în sensul restrâns al cuvântului. De fapt, activităţile
umanitare sunt adesea poarta de intrare pentru evanghelizarea ad-
ventistă, deoarece oamenii care au fost ajutaţi sunt deseori receptivi
faţă de cei care au îngrijit de ei.
Misiunea Globală folosește multe mijloace, atât directe, cât și
indirecte, pentru a-și atinge ţintele. Unul dintre acestea este con-
tinua expansiune a reţelei Adventist World Radio, într-un efort de
a înconjura lumea cu întreita solie îngerească.
Căderea Cortinei de Fier, de asemenea, a deschis drumuri noi
adventismului. Preluând iniţiativa, Biserica Adventistă de Ziua a
Șaptea a făcut rapid demersuri pentru a înfiinţa un Seminar Teologic
și o Casă de Editură pe teritoriul Uniunii Sovietice. Iar, începînd
cu 1990, sute de pastori și de laici adventiști de ziua a șaptea au
condus zeci de campanii evanghelistice în diverse părţi ale fostei
Uniuni Sovietice și în alte ţări est-europene.
Una peste alta, este un timp extraordinar pentru a fi adventist
de ziua a șaptea. Înaintea bisericii sunt ocazii dintre cele mai mari.
Însă, după cum este de așteptat, ea se confruntă și cu unele tensiuni
interne.

Tensiuni interne
Un anumit procent de lipsă de armonie este de așteptat în orice
biserică ce a atins pragul de șapte milioane de membri răspândiţi în
toată lumea. Acest lucru s-a întâmplat în adventism, atât în trecut,
cât și în prezent. Două domenii în care biserica suferă din cauza
tensiunilor interne, la începutul anilor 1990, sunt cel doctrinar și
cel cultural.
Deși, în principiu, adventiștii de pretutindeni sunt în armonie în
privinţa celor 27 de principii fundamentale de doctrină, continuă
să existe discuţii și chiar diferende tăioase uneori, în privinţa unor
subiecte ca desăvârșirea creștină, natura omenească a lui Hristos în
timpul întrupării, formele corecte de închinare, rolul lui Ellen White
134 În așteptarea revenirii lui Isus
și în privinţa unor probleme legate de interpretarea materialelor
inspirate. Deși ar fi frumos să existe o totală unitate în toate proble-
mele teologice, acest ideal nu a fost niciodată atins nici în istoria
adventismului, nici în cea a vreunei biserici creștine mai mari.
Privind latura pozitivă a lucrurilor, ar trebui remarcat faptul că
punctele asupra cărora adventiștii sunt de acord le depășesc, atât
numeric, cât și ca importanţă, pe cele asupra cărora nu sunt de
acord. Pe lângă aceasta, dacă deosebirile care există pot fi discutate
în spiritul iubitor al lui Isus, diversele facţiuni se pot aștepta să
obţină, progresiv, înţelegeri teologice mai bune pe viitor.
Problema culturală care dezbină cel mai mult adventismul contem-
poran este naţionalismul. Una dintre marile probleme pentru adven-
tismul mondial din anii ’90 va fi aceea de a se adapta într-o manieră
satisfăcătoare la reducerea dominaţiei europene și nord-americane
în faţa creșterii rapide a câtorva diviziuni ale bisericii din părţile
subdezvoltate ale lumii.
O altă problemă culturală care produce dezbinare în anii 1990
este rolul femeii în pastoraţie. Am remarcat în capitolul 5 că femeile
au avut dintotdeauna rolul lor în pastoraţia adventistă. În secolul
XIX, câteva au fost autorizate ca pastori, dar aparent nici una nu a
fost vreodată hirotonită în mod oficial, deși sesiunea Conferinţei
Generale din 1881 se pare că a privit favorabil această posibili-
tate.
Problema hirotonirii a fost oarecum uitată până prin 1970-1980,
când un număr din ce în ce mai mare de femei au început să slujească
în calitate de pastori ai comunităţilor locale. Începând de atunci,
au fost tot mai multe discuţii pe marginea acestui subiect, cu
simţăminte vii, exprimate de ambele părţi. Începând cu 1980, a fost
făcut un pas important în momentul în care mai multe comunităţi
din Statele Unite și din alte locuri au început să hirotonească femei
ca prezbiteri în biserica locală. Acel deceniu a fost, de asemenea,
martorul botezării unor noi membri de către femei-pastor.
Pe de altă parte, problema hirotonirii femeilor ca pastori ai
Evangheliei cu drepturi depline a fost doar „studiată”, deși foarte
atent, în anii ’80. Totuși, la sesiunea Conferinţei Generale din 1990,
hirotonirea femeilor a devenit o acţiune oficială. Votul majorităţii
a fost împotriva ideii, tinzând să se formeze tabere în funcţie de
direcţiile culturale. Majoritatea delegaţilor din Statele Unite și din
Provocările și posibilităţile maturităţii (1955- ) 135

Europa Occidentală erau în favoarea hirotonirii, dar puternicul bloc


reprezentând diviziunile America Latină și Africa s-a opus zdrobitor
unei asemenea acţiuni.
Totuși, sesiunea din 1990 a aprobat dreptul femeilor-pastor
„alese” de a oficia ceremonia de căsătorie. Astfel, în 1990, femeile-
pastor adventiste își câștigaseră, teoretic, dreptul de a îndeplini toate
funcţiile esenţiale ale unui slujbaș hirotonit, însă fără hirotonirea
ca pastor al Evangheliei.
În ciuda votului din 1990, problema hirotonirii pare departe de
a se fi lămurit în minţile multora. Această problemă se poate dovedi
a fi o piatră de încercare, dat fiind că biserica, în care sunt repre-
zentate culturi extrem de diferite, se luptă pentru a-și internaţiona-
liza cu adevărat mentalitatea și căile de a lucra.
Pe lângă tensiunile doctrinare și culturale, adventismul anilor
’90 se confruntă și cu problema unei structuri organizatorice care
trebuie să fie revizuită pentru a întâmpina nevoile, posibilităţile și
problemele de neimaginat la reorganizarea din 1901. În plus, în
orice mișcare religioasă există tentaţia, atât pentru membri, cât și
pentru instituţii, de a se seculariza. Reînnoirea și reforma sunt
subiecte importante în agenda adventistă actuală. Totuși, ca și în
cazul acţiunilor de reînnoire și de reformă din perioadele 1861-
1863 și 1901-1903, acestea trebuie făcute întotdeauna cu scopul de
a-i permite bisericii să devină mai funcţională în misiunea ei de a
duce întreita solie îngerească întregii lumi.

Posibilităţi infinite
În adventismul actual, noi, ca membri, putem alege să ne
concentrăm fie asupra problemelor, fie asupra posibilităţilor bisericii.
Astfel stând lucrurile, nu suntem întru nimic diferiţi de predecesorii
noștri din anii 1840, 1880, 1950 sau din timpurile biblice.
Desigur, dacă James White, Joseph Bates, A. G. Daniells și alţii
s-ar fi concentrat doar pe probleme, astăzi nu ar mai fi existat Biserica
Adventistă de Ziua a Șaptea. Deși este important să înfruntăm
problemele cu responsabilitate, este la fel de important să facem
acest lucru într-un mod pozitiv și constructiv – care să exprime o
credinţă și o speranţă cum au avut Moise, Pavel, Luther și
întemeietorii bisericii noastre.
136 În așteptarea revenirii lui Isus

Aș dori să afirm, deoarece ne apropiem de sfârșitul acestei scurte


istorii, că fiecare din noi s-a integrat acum în cursul ei. Istoria este
mult mai mult decât ceva ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă; ea
este deci o realitate actuală și fiecare dintre noi este un actor în
mersul ei neîntrerupt. Zilnic, fiecare dintre noi face alegeri într-o
piesă de teatru continuă.
Viziunea creștină asupra istoriei nu este circulară, ci liniară. Istoria
pământului a avut un început la creaţiune și va avea un sfârșit la a
doua venire a lui Isus. Întreaga Biblie arată spre acel sfârșit.
Adventiștii au crezut în mod consecvent că ei au de jucat un rol
special în acel eveniment, deoarece membrii bisericii propovăduiesc
întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 „oricărui neam, oricărei
seminţii, oricărei limbi și oricărui norod”. Imediat după propovă-
duirea acestei solii din Apocalipsa vine marele „seceriș” care a moti-
vat adventismul de ziua a șaptea timp de aproape o sută cincizeci
de ani. Astfel, adventismul a fost din totdeauna o mișcare a credinţei
și a speranţei, cu o viziune a posibilităţilor infinite.
Această viziune este cea care continuă să ducă solia adventă până
în colţurile cele mai îndepărtate ale lumii. Ca membri luaţi separat,
fiecare dintre noi are de jucat un rol emoţionant în „încheierea lu-
crării”, „așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu” (2 Petru 3,12).
Pe măsură ce continuăm să îndeplinim misiunea neîntreruptă a
Bisericii Adventiste, ne este de folos să ne amintim adesea cuvintele
lui Ellen White, care scria: „Revăzând istoria noastră, …pot să spun:
Lăudat fie Domnul! Când văd cum a lucrat Domnul, mă umplu de
uimire și de încredere în Hristos, Conducătorul nostru. Nu avem a ne
teme de nimic pentru viitor, decât de a uita modul în care Dumnezeu
ne-a condus și ne-a învăţat de-a lungul istoriei noastre” (sublinierile
autorului).

Pentru cei ce vor să citească mai mult


1. Land, Gary ed. – Adventism in America, p. 177, 178, 185-188, 208-
230.
2. Schwarz, Richard W. – Light Bearers to the Remnant, p. 333-629.
3. Weeks, Howard B. – Adventist Evangelism in the Twentieth Cen-
tury, p. 246-309.