Sunteți pe pagina 1din 44

2018

PROGRAMUL
ANTI-BULLYING

STRATEGII DE GESTIONARE A SITUAȚIILOR DE HĂRȚUIRE SAU AGRESIUNE ÎNTRE ELEVI.


CELE 5 REGULI DE AUTOAPĂRARE PENTRU COPII. PROGRAMUL BIIA.
COORDONATOR: RADU NITA
ACADEMIA AIKI SEISHIN RYU | București, Romania
PROGRAMUL
ANTI-BULLYING

ASR
BULLY STOP

- 2018 -

VERSIUNEA: martie 2018

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 2 din 44


COPYRIGHT
DREPTURI DE AUTOR

Lucrarea este destinată membrilor Academiei Aiki Seishin Ryu,


și este oferită gratuit, spre a fi folosită în scop educațional.
Membrii ASR care au primit lucrarea au dreptul să o dețină
și să o folosească în scop personal, non-comercial.

Reproducerea, copierea, crearea unor derivate,


publicarea sau exploatarea lucrării în scop comercial
sunt strict interzise!

© 2018

Asociația Clubul Sportiv


Academia Aiki Seishin Ryu
București, România

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 3 din 44


EXONERARE DE RĂSPUNDERE. DENEGARE DE RESPONSABILITATE.

Asociația Clubul Sportiv Academia Aiki Seishin Ryu (denumită mai departe ACADEMIA sau
CLUBUL) nu oferă nici un fel de garanții, exprese sau implicite, incluzând, fără limitare, garanții de
potrivire pentru un anume scop, de vandabilitate sau (ne)atingere a drepturilor unor terțe părți, care
rezultă din utilizarea unui produs, serviciu sau practici sportive sau comerciale.

Toate informațiile, strategiile, tehnicile (verbale sau fizice), prezentate în acest document sunt strict în
scop informațional. Nu ne asumăm răspunderea pentru persoanele care încearcă pe cont propriu,
nesupravegheate, oricare din elementele prezentate aici.

Utilizarea acestui document sau a oricărei informații prezentate aici reprezintă o acceptare din partea ta
a acestor termeni de utilizare. ACADEMIA nu va fi răspunzătoare pentru nicio daună directă,
indirectă, specială, consecvențială sau incidentală inclusiv, dar fără limitare la, pierderi de profituri,
costuri de înlocuire a bunurilor, pierdere sau deteriorare a datelor, a sănătății utilizatorului, a integrității
sale corporale sau a unor terți, ce rezultă din utilizarea sau imposibilitatea de utilizare a acestui
document sau a oricăror informații oferite de acesta, daune ce rezultă din utilizarea sau bazarea pe
informațiile prezente în această lucrare, pe website-ul www.aikiseishin.ro sau ale altor trimiteri/link-
uri/URL-uri către resurse online, chiar dacă Asociația Clubul Sportiv Academia Aiki Seishin Ryu a
fost notificată despre posibilitatea unor asemenea daune.

Această exonerare de răspundere se aplică de asemenea oricăror daune sau pagube produse de orice
eroare, greșeală, omisiune, sau utilizare a datelor sau informațiilor prezentate, precum şi orice alte cauze.

Înainte de a întreprinde studiul oricărei arte marțiale, este obligatoriu să se consulte un medic specialist
și să se obțină o adeverință prin care să se ateste faptul că persoana este aptă pentru sport și efort.

Orice persoană trebuie să cunoască faptul că începerea oricărui curs de arte marțiale sau antrenament
fizic, o va face pe propria răspundere și în totalitate pe propriul risc (aici includem orice durere fizică
sau psihologică, orice prejudiciu sau pierdere de orice natură care s-ar putea suporta).

Academia Aiki Seishin Ryu și reprezentanții acesteia nu își pot asuma nici o responsabilitate sau
răspundere pentru daune, leziuni sau pierderi pe care cineva le-ar putea suporta ca urmare a preluării și
punerii în practică a oricărei informații furnizate aici sau pe orice trimitere/link/URL către site-uri
online.

Academia Aiki Seishin Ryu nu își asumă responsabilitatea față de niciun terț ce ar putea fi prejudiciat
de persoana care a întreprins orice acțiuni ca urmare a citirii/învățării/însușirii/repetării/aplicării
informațiilor din prezenta lucrare sau a derulării vreunui antrenament sau curs în baza prezentului
document.

RECLAMAȚII, SUGESTII, COMENTARII

Prețuim opinia ta și sperăm să facem interacțiunea ta cu noi (CLUBUL) una excelentă! Astfel,
încurajăm comentariile, sugestiile și detaliile despre satisfacția sau insatisfacția ta legată de unul din
cursurile, serviciile sau produsele noastre, atunci când ne-ai contactat sau ai folosit unul dintre ele.

Am vrea, de asemenea, să auzim dacă un anumit membru al echipei noastre ți-a oferit un serviciu
excepțional sau merită lăudat pentru anumite fapte/acțiuni. Ne poți trimite astfel de detalii pe adresa de
email feedback@aikiseishin.ro.

Pentru orice întrebări, solicitări sau informații, ne poți contacta pe adresa contact@aikiseishin.ro.
Îți mulțumim! Osu!!
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 4 din 44
CUPRINS

INTRODUCERE .................................................................................................................................6

CONTEXT ........................................................................................................................................ 13

BULLYING ÎN CIFRE ...................................................................................................................... 15

SEMNELE BULLYING-ULUI. DIFERENȚA DINTRE TACHINARE ȘI AGRESIUNE. ................ 15

PRIMII PAȘI PENTRU PĂRINȚI ..................................................................................................... 16

MITURI ȘI ADEVĂRURI DESPRE AGRESIUNI ............................................................................ 17

DEZECHILIBRUL DE FORȚE. DESPRE ATITUDINE ȘI AUTOAPĂRARE. ................................ 18

DESPRE AGRESORI ȘI VICTIME. PSIHOLOGIA CELOR DOUĂ EXTREME. ............................ 21

DOUĂ GREȘELI FRECVENTE ȘI SFATURI UTILE ...................................................................... 25

SOLUȚIA .......................................................................................................................................... 27

CELE 5 REGULI DE AUTOAPĂRARE ........................................................................................... 28

MARTORII / SPECTATORII ............................................................................................................ 35

PROGRAMUL BIIA ......................................................................................................................... 36

EXTRA: JOCURI ȘI ACTIVITĂȚI ................................................................................................... 41

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 5 din 44


INTRODUCERE

Există multe păreri pe tema agresiunilor din școli cauzate de ”bullies”. Acestea se manifestă sub forma
de intimidări, hărțuiri, umiliri sau agresiuni (verbale și/sau fizice) îndreptate asupra altor elevi.
Similar, există multe păreri și despre strategiile de combatere a lor. Însă multe dintre informațiile
disponibile copiilor și părinților prezintă soluții ineficiente în rezolvarea problemelor (și uneori chiar
contra-productive sau dăunătoare victimelor).

Vom porni de la definiția de „bullying”. Și asta pentru că diferiți experți aduc interpretări diferite acestui
fenomen. Unii interpretează termenul de bullying strict ca agresiuni verbale sau care aduc atingere
sentimentelor victimelor.

Alții (categorie în care ne aflăm și noi) spun că bullying-ul este de fapt un fenomen mai complex, care
poate debuta cu agresiuni verbale (porecle, jigniri, intimidări, umiliri), însă foarte ușor se poate
agrava/transforma ulterior și în agresiuni fizice (fie indirecte – adică asupra lucrurilor/obiectelor din
posesia victimei, fie directe – adică asupra victimei în sine).

CE ÎNSEAMNĂ DE FAPT BULLY?


ISTORIE, ETIMOLOGIE, DEFINIȚII

Cuvântul bully s-a răspândit în întreaga lume din limba engleză, unde înseamnă – ca verb – a intimida,
a teroriza, a brutaliza, a nu lăsa în pace. Are aceeași formă și ca substantiv sau adverb (ori adjectiv),
păstrând sensurile de bază ale verbului adecvat acestor forme gramaticale. De-a lungul timpului, însă,
cuvântul bully a avut o multitudine de înțelesuri.

Experții susțin că ar fi ajuns în limba engleză aproximativ în secolul 16, fie ca derivat al termenului
„billy” (respectiv hillbilly) care în nordul Angliei și în Scoția însemna „bun prieten” (conform Oxford
English Dictionary), fie din termenul olandez „boel” – popular în acea vreme – care însemna frate,
prieten, camarad, iubit.

Pe parcursul secolelor 16-18, bully a fost folosit predominant ca termen de alint, inițial pentru ambele
sexe, însă după jumătatea secolului 17 destinat numai bărbaților. Pe scurt însemna „prieten”,
reprezentând oameni apropiați cu care îți petreceai timpul. Când erai într-un astfel de grup și făceai
prezentările unei alte persoane, ai fi spus „Let me introduce you to my bullies...” – în sensul de
„Permite-mi să-ți fac cunoștință cu prietenii mei...”

În secolul 19 și începutul secolului 20, bully era deja folosit și ca adverb (sau adjectiv), însemnând
ceva foarte pozitiv – bine/bun, remarcabil, excelent, super, cool, sau ca substantiv – victorie, reușită.

Bully! – Bravo! sau Am reușit! / Victorie!


Bully for you! – Bravo ție! / Grozav! / Mă bucur pentru tine!
That is bully! – Grozav! / Asta este excelent! / Asta e super!
You look bully! – Arăți remarcabil!

Theodor Roosevelt – președintele SUA între 1901-1909 – este faimos pentru folosirea termenului bully
în mai multe ocazii oficiale (discursuri sau scrisori), în sens pozitiv.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 6 din 44


Chiar și Casa Albă (the White House) a fost denumită de Roosevelt drept „the bully pulpit” – adică o
platformă grozavă pentru susținerea unui program. Ca definiție, termenul era cunoscut drept „o poziție
care îți oferă oportunitatea să vorbești pe o anumită temă și să te faci auzit”.

Cum s-a ajuns însă de la o extremă la alta? Când și cum a făcut termenul „bully” tranziția de la pozitiv la
negativ, ajungând să fie perceput și înțeles ca opusul său din vechime (agresor/hărțuitor vs. bun
prieten)?

„Revoluția” definiției a venit abia după anul 1970, după ce Dan Olweus – un sociolog norvegian – a
făcut un amplu studiu referitor la problemele de relaționare dintre elevii din școli și agresiunile (în
special verbale) care aveau loc extrem de frecvent între ei, fenomen pe care acesta l-a denumit și l-a
promovat sub forma de „bullying”. După mai multe preluări în diverse știri, studii de caz și articole din
mass-media, termenul bully s-a transformat într-un final în ceea ce știm cu toții azi.

Conform primelor studii popularizate de Olweus, termenului de bullying îi erau atribuite 3 elemente
obligatorii. Astfel, pentru a fi bullying, un comportament trebuia să aibă următoarele caracteristici:

1. Să reprezinte un dezechilibru de putere – situație în care o persoană o domină pe cealaltă


2. Să se repete frecvent (regulat/constant)
3. Să provoace neplăcere victimei, iar această neplăcere să îi genereze satisfacție agresorului.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 7 din 44


Susan Limber – directorul programului Olweus in SUA – a completat și detaliat ulterior definiția,
segmentând comportamentele de bullying, astfel:
 agresiuni verbale – directe: jigniri, etichetări, umiliri publice, etc.
 agresiuni verbale – indirecte (răspândirea de zvonuri, când auzi lucruri despre tine de la alții)
 farse / glume proaste – verbale sau fizice („pranks” cum sunt cunoscute în America)
 cyber-bullying: agresiuni online (scrise sau sub formă de multimedia/audio-video)
 excluderi/includeri sociale selective (ex. eliminare dintr-un grup sau includere pe baza unor
criterii stricte și subiective sau contextuale), inclusiv condiționarea socială sau alegerea
selectivă a prietenilor (ex. daca vrei sa fii prieten cu mine, nu poți fi prieten și cu X...)
 agresiuni fizice – directe (te împinge, te bate, te lovește)
 agresiuni fizice – indirecte (îți ia un lucru de-al tău și ți-l aruncă / murdărește / strică / distruge)
 intimidarea directă (ex. prin amenințări) și generarea fricii

FENOMENUL „BULLYING” ÎN SECOLUL 21


Bullying este în zilele noastre un fenomen extins în toate domeniile și afectează persoane indiferent de
vârstă, categorie socială, sex, zonă geografică, etc. Exceptând violența fizică, bullying-ul verbal (ce îl
include pe cel emoțional și comportamental) este deja o parte nelipsită din societatea noastră, o parte
din felul nostru de a relaționa și socializa. „Supraviețuirea celui puternic” este un principiu ce se
răsfrânge și relațional/social prin comportamente de dominare, intimidare, discuții contradictorii, lupte
ideologice, competiție etc, fiind lucruri acceptate și considerate deja de societate ca fiind „normale”:
- La locul de muncă, prin competiție, sunt generate uneori conflicte și confruntări (directe sau
indirecte), unele de intimidare, altele de dominare, excluderi sau includeri sociale selective
(bazate pe anumite criterii, multe din ele subiective), etc.
- Politicienii încearcă mereu să se intimideze și să se domine reciproc, răspândesc zvonuri, atacă
direct sau indirect alte persoane – și nu doar că le este permis, dar lumea chiar se așteptă de la
ei să facă asta.
- Excluderea selectivă din grupuri este la ordinea zilei în cadrul organizațiilor sau a cluburilor
care acceptă doar membrii lor, exclud restul persoanelor; inclusiv la nivel global se aplică astfel
de excluderi – țările având cetățenii lor, excluzând astfel restul persoanelor (chiar și pe cele din
imediata vecinătate, geografic vorbind), punându-le condiții stricte de relaționare, vizitare,
acces sau aderare oficială la statutul de „cetățean al țării X”...

Lista cu exemple sau forme de bullying așa-zis „normal”, acceptat în cadrul societății umane poate
continua la nesfârșit. Astfel, exceptând violența fizică, bullying-ul relațional nu poate fi stopat, ci doar
gestionat și limitat prin educație și cultură. El reprezintă, în fapt, o formă sau metodă de socializare
competitivă folosită peste tot în lume și care ar trebui cunoscută de fiecare om, împreună cu strategiile
de apărare împotriva lui.

Din acest motiv, nu-i poți spune copilului că ceilalți nu ar avea voie să facă glume pe seama lui, să
genereze zvonuri, să-l intimideze sau să-l excludă dintr-un grup de prieteni de joacă... pentru că „voie”
au (în sensul că nu este ilegal). Putem spune că nu este poate prea frumos sau că nu este elegant – dar
asta e cu totul altceva. Copiii pot face asta, chiar dacă în esență sunt lucruri „rele” (urâte, nepoliticoase,
rău intenționate) și care îi fac antipatici – cel puțin în ochii victimelor.

Exact asta i se va putea întâmpla și în „lumea reală”, în afara școlii, precum și în viața lui de adult,
după ce termină școala. Din acest motiv, copilul ar trebui să cunoască și să știe cum să gestioneze acest
tip de interacțiune socială sau relaționare. Poate că forma (sau modul) în care este folosit bullying-ul
de adulți este diferit de cel întâlnit la copii, însă fundamental comportamentele sunt similare și au
același scop: dominarea, controlul sau puterea exercitate asupra altor persoane, pentru a câștiga
un statut social mai bun, o imagine mai bună, beneficii materiale sau satisfacții emoționale.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 8 din 44


Bullying-ul începe de fapt încă de la vârste de 1-2 ani, când copiii învață deja primele forme de
manipulare, exasperând părinții (sau frații) prin comportamentele lor (ex. plâng pentru a obține niște
beneficii, repetă zgomote atunci când observă că acestea sunt deranjante pentru ceilalți, aruncă
„accidental” dar cu bună știință și repetat mâncare sau alte obiecte pe jos, etc.).

În acest fel, observăm cum toate caracteristicile fenomenului descrise de Dan Olweus (detaliate mai
sus) sunt satisfăcute. Remarcăm aici în special a treia caracteristică a fenomenului – respectiv faptul că
sentimentele negative (de supărare, frustrare, exasperare) ale părinților sunt percepute în mod pozitiv
de copil (care se distrează și se simte foarte bine văzând efectul negativ generat și faptul că are puterea
de a genera acel efect). Acest lucru este motorul sau motivația care îl determină pe copil să continue
comportamentul de bullying pe o perioadă mai lungă de timp.
Cât timp? Există două variante:
1. Atâta timp cât obține satisfacție (respectiv atâta timp cât obține rezultatul dorit), sau
2. Atâta timp cât îi este permis (pentru că în cazul copiilor, acest comportament poate fi stopat
ușor de părinți, care pot asuma foarte ușor statut de autoritate în fața acestuia prin pârghii
specifice sau acțiuni dominante, directe).

Comportamente similare de bullying, care pornesc de la aceeași motivație, se întâmplă și între frați,
între colegi de școală, între colegi de muncă, între parteneri de viață (inclusiv soț-soție). Pentru copil,
însă, este primul mod de a-și exercita și antrena spiritul de dominare și competiție care provine din
instinctul animalic de supraviețuire cu care orice om se naște. La început este varianta necizelată,
necenzurată, needucată și nedisciplinată a acestui instinct, însă ulterior devine mai „rafinat” și mai
eficient, pe măsură ce acumulează experiență. Neghidat, acest tip de comportament o poate lua însă și
razna, copilul (și ulterior adultul) putând exagera și depăși orice limită de bun simț pe care o persoană
ar trebui să o aibă în cadrul unei societăți moderne, ajungând practic să abuzeze de aceste „abilități”.

Reversul medaliei – extrema opusă – este la fel de greșită. Spre exemplu, dacă un copil este învățat de
părinți că ori de cate ori un alt elev îl jignește, face mișto de el, face glume sau îi spune/face niște
lucruri urâte, singura lui soluție este să meargă să îl spună profesorului (sau unui alt factor autoritar din
viața lui) și apoi acela îl va pedepsi pe „bully"/agresor pentru el (preluând astfel problema și întreaga
responsabilitate a rezolvării acesteia în locul lui), atunci copilului îi va spori neîncrederea în propriile
forțe și, neajustat corespunzător, un astfel de comportament (sau obișnuință) va risca, în decursul
anilor, să îl lase pe acel copil total nepregătit din punct de vedere social, putându-i crea mari probleme
de relaționare și socializare ca adult – rămânând în permanență o victimă și o țintă ușoară pentru alții.

Copilul trebuie să știe că nu toți oamenii vor fi drăguți cu el (sau cel puțin nu tot timpul). Viața poate fi
uneori o luptă de supraviețuire, alteori o competiție acerbă pentru un statut social mai bun, mai multă
putere, mai mult control, mai mulți bani, mai multă recunoaștere (în cadrul unui grup)... Și de aceea,
copiii trebuie învățați cum să gestioneze aceste situații conflictuale și SINGURI, pe măsură ce se
confruntă cu ele. La început va fi vorba de lucruri simple (ex. cuvinte urâte sau glume proaste din partea
colegilor), dar pe măsură ce cresc, se vor adăuga altele, până la finalul școlii putând avea practic
experiență cu întreaga paletă comportamentală de tip „bully” – ceea ce este un lucru util, cu condiția să
învețe cum să combată efectele negative ale fenomenului și cum să prevină sau să gestioneze eficient
situațiile întâmpinate.

Veți spune probabil - „E doar un copil... cum să treacă prin atâtea încă din copilărie? E rolul meu ca
părinte să îl apăr, iar la școală e rolul profesorului (și al școlii) să aibă grijă de el…” Da și nu... Există
anumite responsabilități pe care atât părinții, cât și profesorii (sau școala) trebuie să și le asume (ex.
educarea și ghidarea acestora – existând metode și pârghii specifice prin care aceștia pot ajuta la
crearea și încurajarea unui mediu propice pentru copii și socializarea acestora, prin reguli și proceduri
care să îi ghideze – de la beneficii până la sancțiuni disciplinare). Dar nu trebuie să avem așteptări și
nu trebuie să tindem către o protecție de tip „bulă”, în care copilul să fie ținut departe de orice „rău”,
pentru a fi în afara oricăror pericole. Pentru că „protejându-l” în acest fel de ceea ce va fi oricum
inevitabil, problemele lui de relaționare se pot doar agrava pe măsură ce acesta crește.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 9 din 44


Nu putem ține copiii (și ulterior adolescenții) într-o astfel de „bulă” impenetrabilă, fără a-i lăsa să intre
în contact cu nimic neplăcut, rău sau incomod. Doar prin învățarea copiilor despre existența acestui
fenomen și metodele de contracarare a lui, îi pregătim gradual, progresiv, pentru viață – de la situații
simple în clasele primare, până la situații mai complexe (sau mai grave/dure) ulterior. Trebuie doar să
îi ghidăm și să îi lăsăm să își formeze propriile experiențe, ajutându-i activ să își creeze propriul lor
sistem de gestionare a acestor situații.

Cu toate acestea, din punct de vedere al găsirii unei rezolvări, practica de combatere a fenomenului
bullying se concentrează, de obicei, pe implementarea de soluții care ajută doar indirect victimele, prin
schimbarea sau influențarea mediului înconjurător acestora. Mișcările anti-bullying se rezumă în mare
parte la cadre organizatorice în care comportamentele negative ale agresorilor sunt pedepsite, fără a se
pune accent pe ajutarea directă a victimelor (prin oferirea de unelte sau tehnici concrete cu care acestea
să prevină sau să gestioneze situațiile întâmpinate, rezolvându-și astfel pe cont propriu problemele de
socializare) și nici pe ghidarea, educarea sau reabilitarea agresorilor.

Se pornește de la premisa că victima nu are nicio putere pentru a gestiona sau a rezolva problema
socială cu care se confruntă (sau că nu este responsabilitatea ei să o facă) și de aceea singura soluție
rămasă ar fi ca altcineva, din afară, să schimbe lumea din jurul victimei pentru a acomoda lipsurile,
vulnerabilitățile sau sensibilitățile acesteia... Este o abordare similară celei din povestea omului care
locuia lângă un râu, dar murea de foame, căruia vecinul pescar i-a dat de mâncare pește pentru a-l salva.
Vecinul nu și-a dat seama că așa îl salvează pentru o perioadă scurtă de timp și că ar fi fost mai bine să-i
ofere o undiță și să-l învețe să pescuiască pentru a-și putea procura singur de mâncare – și astfel să-l
salveze pentru întreaga viață.

Diferența între cele două abordări este fundamentală și se referă la cât de dependente sau independente
de un „sistem” vor fi acele persoane. Dacă ajutorul constă în „oferirea de hrană”, atunci trebuie „să-i dai
de mâncare” victimei de fiecare dată când îi e foame, făcând-o dependentă de tine (sau de „sistemul”
pus la punct de tine). Dacă îl înveți pe acel om „să pescuiască” (să-și obțină singur hrana), îl faci
independent sau auto-suficient, oferindu-i libertatea de a-și lua viața în propriile mâini.

Paralelă cu societatea contemporană:

În practică, nimeni nu se va situa la vreuna dintre aceste extreme – 100% independent (auto-suficient) sau 100%
dependent. Omul, fiind o ființă socială, va încerca să găsească un echilibru undeva la mijloc. Cu toate astea, de cele mai
multe ori, el se va situa mai aproape de starea de dependență decât de cea de independență/auto-suficiență. Iar asta se
întâmplă pentru că, de regulă, cei care asigură conducerea unui sistem, tind să încurajeze dependența de acest sistem,
fiindu-le astfel mai ușor să controleze și să conducă.

În mod uzual, se menține un oarecare echilibru, însă raportul de putere dintre cele două părți (individ vs. autoritate)
poate fluctua. Din principiu, conducerea – în sensul cel mai larg al cuvântului – nu va dori să ofere celor conduși mult
prea multe pârghii de influențare a celor care iau deciziile, justificând mereu limitările diverselor libertăți sau drepturi
ca fiind necesare, „pentru binele” sau „pentru siguranța” și în folosul oamenilor, pentru securitatea și liniștea lor.
Astfel, conducerea ar rămâne de fapt singura responsabilă să-i protejeze pe cei conduși, și asta pentru că o mai mare
responsabilizare a acestora din urmă, i-ar face mai puternici, prea puțin dependenți de sistem și deci mai greu de
controlat. Nu vom dezvolta acum acest subiect, fiind o discuție separată, de altă factură, ce ține pe de o parte de modul
de organizare a societății, și pe alta de educația și capacitățile individuale ale oamenilor de a prelua responsabilitatea
propriilor vieți. Principiul însă este important de înțeles: de la cel mai mic, la cel mai înalt nivel, lupta se dă pentru cine
deține puterea sau controlul asupra celeilalte părți implicate în ecuație.

Revenind strict la fenomenul de „bullying”, ideea de a schimba mediul înconjurător pentru a-l
determina să accepte o persoană (sau tipologie de persoane) este un lucru greu de realizat și de
menținut, mai ales în contextul în care nu faci și eforturi pentru a da posibilitatea victimei de a se
schimba pe sine (prin educarea acesteia pentru a o face să se adapteze mai ușor sau ajutând-o să devină
mai puternică și, în acest fel, să poată înfrunta problema, fără a mai aștepta de fiecare dată ajutor din
exterior).

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 10 din 44


Este similar cu cele două tipologii de gândire: gândirea de avocat și gândirea de psiholog (a se
înțelege „strategia de abordare” a unui avocat vs. a unui psiholog).

Dacă gândești ca un avocat, vezi doar cadrul legal și încerci să schimbi totul cu excepția victimei: vei
pleda pentru legi mai stricte care să protejeze victima (în special indirect pentru că acestea au efect după
ce victima este agresată), vei dori să dai mai multă putere poliției sau altor factori de control din mediul
social în care trăiește victima, vei încerca să induci schimbări în comportamentul celorlalți, considerați
„agresori” – nu în cel al victimelor (de ex. prin descurajarea anumitor comportamente considerate
„agresive” sub sancțiunea unor pedepse mai aspre). Practic, vei avea în vedere orice, cu excepția unor
măsuri care să vizeze direct victima și schimbarea/adaptarea acesteia.

Caz fictiv, pentru a exemplifica principiul de gândire și acțiune a tipologiei „avocat” (abordare juridică):

Când o victimă (a unei „agresiuni”) vine la un avocat, iar acesta o întreabă „Care este problema?” –
victima va răspunde în esență că „se simte ca o victimă” din cauza acțiunilor altor persoane. Atunci
avocatul va face exact ceea ce știe mai bine – va spune:
„Nu te îngrijora, mă voi ocupa EU de problema ta pentru tine... Este rolul meu să te protejez și să mă
asigur că agresorul va fi pedepsit conform rigorilor legii, la capacitatea maximă permisă de lege. Voi
avea grijă să prezint problema din punctul tău de vedere, îți voi crea imaginea perfectă de victimă, de
„sfânt”, de cetățean model și mă voi asigura ca agresorul să fie prezentat în fața judecătorului în cel mai
nefast mod posibil, îl voi face să arate ca un infractor ticălos și vinovat de fapte sale... îl voi demoniza și
dezumaniza în fața tuturor pentru a mă asigura că primește pedeapsa maximă, iar tu beneficiile sau
despăgubirile cele mai mari. Practic, ca soluție la problema ta, mă voi asigura că întreaga lume/societate
de lângă tine va face ajustările necesare și se va schimba pentru a putea acomoda vulnerabilitățile tale.”
Prezentarea de mai sus este în mod vădit și intenționat exagerată și nu reprezintă efectiv cuvintele pe care
le-ar folosi un avocat, însă ele scot în evidență esența strategiei (sau a gândirii) unui avocat pentru
rezolvarea problemelor unui client-victimă (ex. victimă a unui abuz, unei calomnii, agresiuni, etc.).

Astfel, inițial, când mișcarea anti-bullying a început să fie legiferată în diverse state din lume, s-a
pornit de la premisa că victimele trebuie protejate, pentru că ele nu pot face nimic pentru rezolvarea
problemelor cu care se confruntă (sau că pur și simplu nu este rolul/responsabilitatea lor să o facă), și
de aceea ar trebui să schimbăm lumea de lângă aceste victime pentru a fi acceptate și a li se permite
necondiționat socializarea „normală” cu ceilalți, acoperind cât mai eficient vulnerabilitățile chiar și
celor mai sensibili reprezentanți ai societății...

Un studiu efectuat în anul 2013, de Universitatea din Arlington (Texas, SUA), a scos în evidență, însă,
faptul că elevii sau studenții din școli, campusuri sau universități cu reglementări foarte stricte împotriva
fenomenului de bullying erau de fapt mai predispuși la agresiuni din partea acestora decât cei care nu
aveau astfel de reglementări în școlile lor. Concluzia este surprinzătoare și contra-intuitivă, dar totodată
relevantă, având în vedere că studiul a fost făcut pe mai mult de 50.000 de copii și adolescenți din
majoritatea statelor din SUA. Întrebarea care se pune atunci este următoarea: „Devine oare ineficientă
combaterea fenomenului de bullying prin reglementări legale?” Dacă aceasta este singura abordare,
răspunsul este categoric DA. Și nu doar ineficientă, ci uneori chiar contraproductivă – pentru că
încurajează victima „să rămână o victimă”, total dependentă de sistem, fără a o stimula să facă eforturi de
a se adapta, de a-și îmbunătăți propriile abilități sau de a-și schimba în vreun fel propriul comportament.

În urma mai multor studii similare, s-a ajuns la concluzia că nu este suficient doar să impui reguli sub
amenințarea unor sancțiuni/pedepse pentru a combate agresiunile, ci ar trebui căutate și alte soluții,
complementare, care să includă în mod concret abilitarea victimelor de a face față acestui fenomen.

Acest lucru necesită însă o abordare psihologică. Un psiholog este învățat nu să schimbe lumea de
lângă victimă, ci să schimbe victima, să o ajute în mod direct să se integreze în lumea care o
înconjoară. Concret, îi va arăta victimei în primul rând în ce fel încurajează chiar ea problema, apoi o
va ajuta să scape de aceste vulnerabilități, pentru a deveni mai puternică/mai puțin vulnerabilă.
Psihologul va face victima să înțeleagă că trebuie să își asume responsabilitatea pentru propriile
sentimente și propriile acțiuni.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 11 din 44


În concluzie, psihologul va sprijini victima în mod DIRECT, ajutând-o să se schimbe pe sine (să se
adapteze și să evite consecințele traumatizante pe plan psihic și emoțional), în timp ce avocatul va
ajuta victima INDIRECT încercând să schimbe lumea (cadrul legal și organizatoric) din jurul victimei,
descurajându-i pe ceilalți să afișeze/folosească un anumit gen de comportament și ajutând victima,
eventual, la obținerea unor despăgubiri materiale (după ce agresiunea a avut deja loc).

Firește că „adevărul” este undeva la mijloc, iar ambele abordări/strategii sunt necesare într-o
societate: atât cea legislativă, cât și cea psihologică și educațională. Pentru a influența însă o
schimbare concretă, directă și pozitivă, în acest document vom pune accent pe cea de-a doua abordare:
partea psihologică și educațională.

O vorbă înțeleaptă, din bătrâni, care se regăsește și în artele marțiale, spune că nu trebuie să pierzi
timpul și energia încercând să schimbi lumea de lângă tine – schimbă-te pe tine și atunci lumea
va începe să se schimbe și ea. Schimbarea poate fi uneori concretă (adică se schimbă efectiv modul în
care cineva se comportă cu tine), sau subtilă (adică se schimbă modul în care PERCEPI tu
comportamentul cuiva).

Pe scurt, deși un cadrul legal poate ajuta, el are un impact limitat și trebuie completat de educație și
abordare proactivă, de abilități de gestionare a comportamentului individului și al potențialilor agresori.
Oamenii trebuie să fie capabili să se ajute/descurce singuri, să fie pe propriile picioare și să aibă nevoie de
cât mai puțină intervenție din exterior. Soluțiile propuse de noi aici sunt exact în acest spirit: de a face
victimele mai puternice, mai capabile să evite și la nevoie să rezolve problemele agresiunilor sau a
situațiilor generate de bullying.

Drept urmare, vom prezenta mai jos o soluție pragmatică, de succes, cu un mare procent de reușită, fiind
testată „pe teren” în mai multe țări din lume, începând cu școlile din Statele Unite ale Americii unde
agresiunile sunt foarte frecvente și deseori foarte violente, și unde a avut rezultate fenomenale – fiind în
prezent dezvoltată pe 3 direcții distincte:
1. salvarea victimelor,
2. reabilitarea agresorilor și
3. securizarea școlilor/campusurilor/comunităților.

Soluția are la bază programul american ”Gracie Bullyproof”, dezvoltat suplimentar și completat de
Academia Aiki Seishin Ryu cu elemente specifice, care să o facă mai eficientă și mai relevantă pe plan
local. De asemenea, elemente din cadrul programului dezvoltat de sociologul Brooks Gibbs – consilier
și expert bullying – au fost adăugate ca alternative în cadrul strategiei de gestionare a conflictelor
verbale.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 12 din 44


CONTEXT

În prezent, din cauza agresiunilor cauzate de „elevi-problemă” (agresori sau hărțuitori)


denumiți generic „bullies”, foarte multe școli au implementat regulamente și politici cu
zero-toleranță în ceea ce privește agresiunile fizice – respectiv „bătăile” între elevi.

Asta înseamnă că oricine este prins că se bate, va avea probleme, fiind sancționat disciplinar:
pornind de la sancțiuni verbale, până la scăderea notei la purtare sau, în cazuri grave, chiar și
exmatriculare.

Este o regulă cu intenții bune, dar care trebuie implementată cu multă grijă și interpretată în
sensul opririi (sau descurajării) agresorilor, nu și a victimelor care se apără! Din păcate însă,
ideea de „zero-toleranță” este deseori dusă la extrem, aplicarea ei având consecințe negative
în ceea ce privește capacitatea victimelor de a se apăra în fața agresorilor (sau de a interveni
atunci când un alt copil este agresat). Și asta pentru că, în spiritul acestei reguli, deseori ambii
copii – agresor și victimă – sunt sancționați disciplinar, chiar și când numai unul dintre ei este
vinovat pentru agresiune. Aici trebuie avută grijă, pentru a nu se încălca elevului (victimei)
dreptul fundamental la autoapărare în cazul în care este totuși atacat (agersat fizic)!

În plus, regula menționată nu va putea opri niciodată problema hărțuirilor verbale pe care
agresorii (bullies) le folosesc în cele mai multe cazuri asupra victimelor lor. Acestea pornesc
de la glume proaste, rău intenționate, până la jigniri sau umiliri publice, permanente,
răspândirea de zvonuri despre victimă sau excluderea acesteia din grupuri și activități.

Comportamentele de acest tip pot continua deseori și cu o amplificare a agresiunilor pe alte


planuri, adăugând la hărțuirile verbale și agresiuni asupra bunurilor/lucrurilor pe care victima
le deține (haine, mâncare sau rechizite școlare). În aceste cazuri, copilul se va plânge de ex. că
alt elev îi ia penarul/ghiozdanul, jacheta/căciula etc. și o aruncă pe jos… sau că îi ia caietul și
i-l rupe, că îi aruncă mâncarea pe jos, etc.

Astfel, agresiunile îndreptate asupra lucrurilor pot varia de la deposedarea, înstrăinarea sau
confiscarea lor de către agresori, până la distrugerea și vandalizarea lor, toate sub auspiciile
unui comportament dominant al agresorului asupra victimei și a umilirii publice a acesteia din
urmă.
Când elevul nu știe cum să gestioneze o astfel de situație, acest gen de hărțuire poate continua
pe o perioadă de timp îndelungată, devenind practic un abuz psihologic asupra respectivului
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 13 din 44
copil. Negestionate corespunzător, agresiunile verbale repetate îl fac pe acesta să sufere mult
mai mult și mai intens decât ar face-o o agresiune fizică întâmplătoare (sau de scurtă durată).

De altfel, în cazul agresiunilor fizice, șansele de a exista intervenția promptă a unui profesor
sunt mai mari decât în cazul unor hărțuiri verbale (chiar dacă acestea sunt repetate frecvent) și
de aceea ele pot afecta psihicul elevului pe termen lung, putând transforma mai târziu acel
copil într-un adult cu niște frustrări sau complexe grave.

În momentul în care aceste probleme persistă, iar adulții (profesorii) și procedurile interne ale
instituției de învățământ nu reușesc să rezolve problema (și în foarte multe cazuri nu o pot
rezolva), singura persoană care poate opri definitiv abuzurile asupra sa este chiar victima.

Gravitatea agresiunilor și metodele de contracarare se schimba în timp, pe măsură ce copilul


crește în vârstă, însă principiile de bază rămân aceleași. La copiii din clasele primare se pune
accent și pe implicarea profesorilor, însă din gimnaziu deja responsabilitatea se mută
semnificativ mai mult către copil și acțiunile acestuia de prevenire, gestionare sau rezolvare a
problemelor cauzate de bullying.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 14 din 44


BULLYING ÎN CIFRE

Față de anul 2015, sesizările legate de fenomenul bullying în România au crescut în 2016 cu 25% faţă
de anul precedent, iar în 2017 cu 47% mai mult decât în 2015 (conform Asociaţiei Telefonul Copilului).

Formele în care s-a manifestat fenomenul bullying au fost:


- insulte, jigniri, porecle, sarcasm (42,98%),
- loviri, îmbrânciri (38,58%)
- intimidare, denigrare, insulte cu privire la statutul social (18,44%).

Cei reclamaţi ca fiind bullies / agresori au fost, în proporţie de peste 97%, tot copii.

SEMNELE BULLYING-ULUI.
DIFERENȚA DINTRE TACHINARE ȘI AGRESIUNE.

Copilul este agresat. Cum îți dai seama? Suntem cu toții conștienți de faptul că a fi hărțuit nu este un
lucru banal. Agresiunea, atât cea emoțională, cât și cea fizică, nu numai că provoacă suferințe acute, ci
a fost legată, conform studiilor citate de childmind.org, de probleme emoționale pe termen lung. Și mai
grav este că acei copii care nu au sprijin parental puternic întâmpină cele mai serioase probleme.

Controversele apărute în grupurile de copii pot fi, uneori, simple tachinări, care fac parte din
dezvoltarea socială sănătoasă a copilului și care îl ajută să crească și să-și dezvolte abilități importante
de socializare și comunicare. Dar când devine tachinarea agresiune? Care sunt elementele care fac
diferența?

Când există o diferență de putere: Agresiunea este făcută de cineva aflat într-o poziție de putere –
aceasta putând fi sub formă de putere fizică, influență, popularitate, putere financiară, statut social – și
este îndreptată spre cineva care este perceput ca fiind mai puțin puternic.

Când se repetă: Comportamentul de agresiune este un model continuu de acțiuni ostile sau abuzive
îndreptate asupra copilului țintă.

Când este intenționată: Agresiunea poate avea forma unui atac fizic sau verbal, amenințări, umiliri,
răspândirea de zvonuri sau excluderea unei persoane din grup.

Când provoacă un rău vizibil: Comportamentul devine agresiv atunci când afectează copilul vizat
(chiar dacă efectele sunt vizibile doar pe plan psihic/emoțional).

Semnele de alarmă ale agresiunilor repetate și manifestarea lor în comportamentul victimei:


 Marginalizare, singurătate, retragere de lângă prieteni sau activități
 Plângeri fizice repetate
 Teama de a merge la școală
 Îngrijorare, supărare sau fluctuații emoționale/toane frecvente (ex. enervare ușoară)
 Tristețe cronică
 Scăderea performanței la școală
 Coșmaruri

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 15 din 44


PRIMII PAȘI PENTRU PĂRINȚI

Este de la sine înțeles că noi recomandăm și promovăm intens educația și antrenamentul specializat,
specific în domeniul autoapărării, prin cursurile de arte marțiale pentru copii. În afară de acestea,
părintele ar trebui să țină cont, după descoperirea semnelor de bullying, și de următoarele:

Monitorizează incidentele!
Un episod de tachinare nu este în mod necesar hărțuire, însă este obligatoriu să urmăriți situația pentru
a nu deveni un obicei. Vorbiți cu cel mic despre incident și încurajați-l să vă informeze dacă se
întâmplă din nou, pentru a putea lua noi măsuri, în timp util.

Încurajează-l să reacționeze.
Prin jocuri de rol, exemplificând diferite situații, copilul trebuie să înțeleagă că este nevoie să
reacționeze la situațiile de agresiune. În acest document veți găsi mai multe strategii pe această temă.

Găsește aliați.
Sugerează-i copilului să le vorbească prietenilor săi despre conflict, aceștia, la rândul lor, să-și
povestească problemele de același tip și rezolvările pe care ei le-au găsit. În plus, încurajarea tuturor
prietenilor și colegilor de a INTERVENI atunci când unul dintre ei este agresat, va face o diferență
enormă în aplanarea conflictelor.

Implică-l în activități care îi fac plăcere și la care se descurcă foarte bine.


Activitățile la care copilul tău este bun, care îl bucură și care îl provoacă sunt foarte importante în
dezvoltarea lui emoțională. Încrederea pe care o are capătă atunci când se află în elementul său, se va
activa și în mediile în care este mai puțin sigur.

Implică adulții din comunitate.


Dacă un copil poate profita/beneficia și de intervenția unui alt adult în gestionarea situației, vă
recomandăm să o faceți (ex. implicarea unui profesor de la școală). Încercați să primiți și
„permisiunea” sau acceptul copilului, spunându-i: „Chiar vreau să-l sun pe profesor și să-l rog să-l
supravegheze un pic pe celălalt copil”.

În 2017, Cătălina Surcel (directorul executiv al Asociației Telefonul Copiilor) declara:


„Bullying-ul nu este un fenomen nou în România. Nou este faptul că din ce în ce mai mulți părinți și
copii înțeleg să nu accepte comportamente asociate fenomenului bullying și, astfel, cer ajutor și
consiliere la Telefonul Copilului, linia telefonică dedicată 116 111. Campania desfășurată în ultimii
doi ani a evidențiat și un fenomen șocant: copiii se confrunta cu bullying-ul încă de la grădiniță. Prin
urmare, acțiunea de educare în privința acestui fenomen este vitală și necesară în mod urgent”.

Conform analizelor făcute de Asociația Telefonul Copilului, cele mai frecvente cauze ale abuzului de
tip bullying fizic au fost statutul de inferioritate al unui copil față de celălalt (din punct de vedere al
dezvoltării fizice sau al vârstei) și violența resimțită în familie de către copilul agresor. Cauzele
agresiunii de tip bullying verbal au fost statutul social/nivelul financiar al familiei, incapacitatea
copilului victimă de a se exprima inteligibil (aceștia fiind etichetați sau umiliți), particularități fizice
(ex. supraponderabilitate), nereușita integrării copiilor noi în grupele existente, centrarea educației pe
sancționarea comportamentelor neadecvate, precum și incapacitatea integrării copiilor emotivi.

În ciuda agravării situației, pe lângă câteva campanii răzlețe la TV, fenomenul nu a fost foarte
mediatizat. Din fericire, de ceva timp au apărut și campanii online care educă atât adulții, cât și copiii
despre acest fenomen.
Un exemplu ar fi site-ul Cartoon Network: http://clubulprieteniei.cartoonnetwork.ro/

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 16 din 44


MITURI ȘI ADEVĂRURI
DESPRE AGRESIUNI

MIT: Agresiune este doar atunci când copilul este lovit fizic. Cuvintele nu îl pot afecta.
REALITATE: Poreclele și insultele pot lăsa urme dureroase, uneori pentru tot restul vieții. Au existat
chiar și cazuri extreme în care copiii s-au omorât între ei sau au comis suicid, după ce au fost implicați
în agresiuni verbale sau relaționale repetate. Cuvintele dor și ele pot avea un efect devastator asupra
stării generale emoționale ale unui copil sau adolescent. Aceștia trebuie să învețe cum să le gestioneze.

MIT: Copilul meu nu va fi niciodată un agresor.


REALITATE: Toți copiii pot face greșeli; aceasta este o parte din dezvoltarea lor. Părinții care neagă
această posibilitate, că fiul sau fiica lor ar putea fi capabil(ă) să rănească pe cineva, îngreunează ajutorul
pe care un agresor îl poate primi.

MIT: Agresorii sunt, pur si simplu, persoane rele care ar trebui să fie pedepsite/exmatriculate din școală.
REALITATE: Sunt multe motive pentru care copiii devin agresori. Unii dintre ei au fost, de asemenea,
agresați, acasă sau în altă parte, în timp ce alții agresează atunci când se simt foarte stresați sau copleșiți.
În majoritatea situațiilor (cu excepția bolilor psihice), agresorii sunt doar niște persoane care fac niște
ALEGERI greșite în anumite momente. Dar ele nu sunt, în sine, niște persoane rele! Cel mai important
lucru este că aceste persoane pot (re)învăța normele de relaționare și să-și schimbe comportamentul.

MIT: Copiii pot fi fie agresori, fie victime, dar nu amândouă odată.
REALITATE: Copiii pot, adeseori, sa schimbe rolurile, în funcție de contextul sau situația cu care se
confruntă, schimbându-și rolul de la victimă la agresor și viceversa. Doar ca exemplu, un elev de clasa a
5-a poate fi agresor pentru unii copii din clasa a 4-a, dar și victima unor alți agresori mai mari decât el.

MIT: Elevii au mereu nevoie de intervenția adulților în fiecare conflict pe care îl au.
REALITATE: Elevii au nevoie să învețe să rezolve singuri conflictele pe care le au într-un mod
corect. Însă, pentru a face acest lucru, au nevoie în prealabil și de îndrumarea părinților și a
profesorilor privind modul în care pot rezolva în mod corect conflictele.
Atenție! Sunt situații în care integritatea fizică și emoțională ale elevului sunt puse grav în pericol, iar
acestea necesită intervenția imediată din partea adulților.

MIT: Elevii trebuie să se răzbune pe cei care i-au agresat.


REALITATE: Răzbunarea cauzează răni serioase. Persoanele care agresează, de cele mai multe ori,
sunt mai mari și mai puternice în comparație cu victimele lor. De asemenea, răzbunarea transmite
ideea că violența este un mod normal de a rezolva conflictele. De multe ori, copiii învață să agreseze
pentru că văd comportamentul agresiv al adulților sau provin dintr-o familie unde violența este
prezentă în relaționarea dintre membrii acesteia (sau cu oamenii din afara familiei). De asemenea,
televizorul (mass-media în general) și expunerea vizuală necorespunzătoare a copilului la violență și
agresivitate dăunează enorm.

MIT: Fenomenul bullying și consecințele sale dezvoltă caracterul copilului.


REALITATE: Copiii care sunt agresați în mod repetat au o stimă de sine scăzută și nu au încredere
nici în sine, nici în ceilalți. În cazuri grave, ei pot rămâne marcați pentru o perioadă foarte lungă de
timp! În plus, fenomenul bullying nu dezvoltă nici caracterul agresorului, acesta învățând că orice se
poate obține prin abuzarea puterii și supunerea celorlalți.
Atenție! Ceea ce dezvoltă cu adevărat caracterul și mărește stima de sine este educarea copiilor pentru
ca aceștia să poată gestiona eficient și cu succes pe cont propriu majoritatea situațiilor de bullying
întâmpinate. Succesul resimțit de un copil care se convinge că prin propriile forțe poate evita sau
gestiona o agresiune venită din partea altor copii este fenomenal în ceea ce privește încrederea în sine.
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 17 din 44
DEZECHILIBRUL DE FORȚE.
DESPRE ATITUDINE ȘI AUTOAPĂRARE.

Toți experții în domeniul „bullying” (de la psihologi, până la experți care au studiat comportamentul
copiilor în situații conflictuale) sunt unanim de acord cu următorul principiu fundamental: Pentru ca o
agresiune să poată avea loc, trebuie să existe un dezechilibru de forțe.

Concret, agresorul trebuie să aibă un avantaj în ceea ce privește puterea lui, reală sau percepută,
față de victimă și să abuzeze de acel avantaj.

Drept urmare, rezolvarea acestei probleme, exprimată în cel mai simplu mod posibil, ar fi echilibrarea
raportului de forțe dintre agresor și victimă, moment în care agresiunile nu ar mai putea avea loc.
Această reechilibrare se face pe de o parte prin educarea agresorului și pe de altă parte prin abilitarea
victimei (oferirea de „putere” suplimentară victimei – atât sub formă de informații/educație, precum și
sub formă de unelte fizice de autoapărare). În cele ce urmează, vom detalia cea de-a doua parte,
respectiv abilitarea victimei.

Exemplu: Orice părinte va fi încercat/confruntat la un moment dat cu situația în care copilul vine la el
spunând
„Mă tot împinge/îmbrâncește un copil la școală/ SAU
...un copil tot râde de mine/mă batjocorește/mă jignește SAU
...un copil spune lucruri urâte despre mine/împrăștie zvonuri SAU
...îmi aruncă lucruri pe jos. etc.
Ce ar trebui să fac?”

În general, și mai ales când este vorba doar de cuvinte (agresiuni verbale), părintele va fi înclinat să-i
spună pur și simplu să ignore situația (și persoana respectivă) și să nu se lase afectat... Însă dacă e
vorba de mai mult de atât (și mai ales dacă nu este nici prima oară când se întâmplă), părintele își va
dori mai mult de la copil și îi va spune – „Ia și tu atitudine, spune-i să înceteze… fii mai
încrezător(oare) și apără-ți drepturile dacă vrei să te lase în pace...” Și cu cât problema apare la o
vârstă mai mare (ex. copilul este elev la gimnaziu sau poate chiar la liceu), cu atât părintele își va dori
și mai mult să-l vadă pe copil că ia atitudine, că este mai sigur pe el, mai stăpân pe situație, mai
independent și mai descurcăreț.

Deseori, părinții știu (sau măcar intuiesc) faptul că ATITUDINEA este extrem de importantă. Ei și-ar
dori ca propriul lor copil să fie în stare să înfrunte un agresor fără ezitare, să fie mai sigur pe el, să-și
apere drepturile, să vorbească pe un ton ferm, cu încredere și determinare, să privească agresorul în
ochi, menținând o postură a corpului care să transmită faptul că are încredere deplină în propriile forțe
și că nu se teme de acesta.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 18 din 44


Graficul anterior ne arată acest principiu de bază – cu cât încrederea și stima de sine sunt mai reduse,
cu atât riscul de a fi agresat crește. Și invers – cu cât încrederea în sine este mai mare, cu atât riscul de
a deveni o țintă a agresiunii scade.

În plus, realitatea arată că în majoritatea cazurilor nu trebuie să te lupți pentru a dovedi că te poți apăra,
ci trebuie doar să fii suficient de sigur pe tine, ca să arăți/transmiți că ai fi oricând dispus să o faci
(respectiv să te lupți pentru a te apăra/a-ți apăra drepturile), fără ezitare sau teamă. O astfel de atitudine
poate proteja orice copil aflat într-o situație conflictuală și deseori poate evita agresiunea/atacul înainte
să înceapă.

Problema este că nu poți avea așteptări de la un copil să se comporte în acest fel, să aibă încrederea
necesară pentru a aborda un agresor și de a lua atitudine (măcar verbală) împotriva acestuia, fără a-i
oferi suplimentar copilului și abilitățile fizice necesare pentru a se putea apăra în cazul în care
agresorul decide totuși să acționeze/riposteze violent (să-l atace, să-l lovească).

În cele mai multe cazuri, un copil care nu deține „uneltele” necesare autoapărării, nu va avea nici
atitudinea adecvată pentru a înfrunta un agresor. De aceea, o astfel de cerință (sau așteptare) din partea
părintelui nu are sens. Este ca și când ai vrea să îl înveți pe copil să facă surfing înainte ca el să știe
cum să înoate. Sau ca și când ai pune copilul să meargă de unul singur pe o scândură pe deasupra unui
bazin plin cu apă, fără a-l învăța mai întâi să înoate, spunându-i că dacă doar merge încrezător,
ținându-și echilibrul, totul va fi bine... Ceea ce teoretic este corect. Dar chiar dacă îl convingi pe copil
să urmeze întocmai instrucțiunile date, ce te faci dacă dintr-un motiv sau altul la mijlocul drumului se
intimidează, își pierde concentrarea, se dezechilibrează și cade în apă?

Se spune că atitudinea este totul. Că încrederea în sine este esențială! Corect. Dar de ce ar înfrunta
copilul un agresor, dacă el știe că nu se poate apăra de unul singur și mai mult – dacă el știe că, de
fapt, în realitate se teme de acesta?? (Și de ce ai vrea ca părinte să-l convingi de așa ceva,
conștientizând riscurile majore la care s-ar expune?)

Nu are rost să încerci să-l faci pe copil SĂ PARĂ încrezător. Și, totodată, nu poți nici să îl faci SĂ FIE
încrezător, dacă el nu se poate baza pe nimic concret în această privință, dacă el nu are nimic în spate
care să-i asigure și să-i alimenteze acea încredere și siguranță de sine. Chiar dacă este un actor talentat
și interpretează perfect rolul unui copil încrezător, rămâne în continuare doar un rol. Iar pentru ca rolul
să fie 100% credibil, atitudinea trebuie să fie reală, AUTENTICĂ. Altfel, este doar un bluf și se
bazează pe o simplă păcăleală, pe abilitatea de a transmite cât mai convingător o imagine. Unii o fac
mai bine, alții mai puțin bine. Dar rămâne o imagine fabricată în mod artificial. Iar dacă agresorul nu îl
crede (sau dacă nu-i pasă), iluzia de „încredere în sine” a victimei se risipește instantaneu, iar copilul
riscă nu doar să fie agresat fizic cu acea ocazie, ci să își piardă și mai mult încrederea – atât în propriile
forțe, cât și în părintele (sau profesorul) care l-a încurajat să se comporte în acel fel/să joace acel rol.
Iar asta ar fi mult mai grav și mai greu de reparat.

În concluzie, atitudinea este o unealtă foarte utilă, dar trebuie folosită în mod responsabil. Ideal,
încrederea afișată trebuie să fie reală, comparabilă cu propria abilitate de a se apăra. Pentru că
oricând simpla atitudine nu va fi suficientă, copilul trebuie să fie în stare să gestioneze corespunzător
situația/atacul întâmpinat, pentru a nu păți nimic rău.

Aceste abilități pot fi învățate (și dezvoltate în timp) în cadrul cursurilor de autoapărare din cadrul
Academiei Aiki Seishin Ryu – în special ASR Jujutsu, unde stilul abordat își are originea în BJJ
(Brazilian Jiu-Jitsu – un derivat modern al jujutsului japonez tradițional) și spre deosebire de alte
stiluri de arte marțiale, acesta nu folosește lovituri, ci doar tehnici eficiente de control. Practic, învățăm
copiii să stingă conflictele, nu să le alimenteze sau să le agraveze (cum ar face spre ex. aplicarea de
lovituri).

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 19 din 44


Pe scurt, la început, nu abordăm prioritar „atitudinea” sau tehnicile verbale de autoapărare și nu
încercăm să dezvoltăm încrederea în copil ca „rol” teatral sau comportament artificial, ci începem mai
întâi prin a le oferi uneltele (abilitățile fizice) care stau la baza dezvoltării acestui sentiment de
încredere. Oferim deci „fundația” pe care ei să poată clădi acea încredere în sine/stimă de sine, astfel
încât ei să știe – să fie convinși – că oricând ar fi vizați de un atac venit din partea unui alt copil, ei vor
putea să se apere fizic, la modul cel mai concret. Atitudinea corectă și încrederea în sine sunt elemente
ce derivă apoi automat din această convingere și siguranță că ei sunt pregătiți pentru a face față și a
înfrunta astfel de situații. Iar dacă teama de a fi agresat fizic dispare, copilul va afișa în permanență și
în mod natural (calm și relaxat) încrederea în sine, comportamentul și atitudinea devenind în acel
moment autentice. Abia atunci va putea folosi cu succes și tehnicile de autoapărare verbală!

În concluzie, acel dezechilibru de forțe despre care aminteam la început, acel avantaj (real sau
perceput) al agresorului asupra victimei, poate fi eliminat prin afișarea unei atitudini ce denotă o reală
încredere în sine, și care împreună cu tehnicile (verbale și fizice) învățate vor balansa/reechlibra
raportul forțelor din ecuație.

După părerea psihologului Izzy Kaleman (fondatorul campaniei și website-ului „Bullies2Buddies”,


promotorul principiului „The Golden Rule”), cel mai eficient mod de a combate și preveni fenomenul
bullying este să oferim elevilor „înțelepciunea” de a ști cum să reacționeze față de agresori fără
ajutorul unui adult. Atunci fenomenul bullying va ajunge să dispară, iar copiii vor fi mai fericiți și
mai încrezători în ei înșiși. Pentru a-și dezvolta abilitățile sociale, copiii au nevoie să experimenteze,
printre altele, și interacțiuni sociale negative, fără a fi mereu supervizați de adulți.
Majoritatea campaniilor anti-bullying din școli aplică, în special, 2 principii pentru combaterea
fenomenului:
1. Elevii trebuie să raporteze/informeze profesorii atunci când au loc situații de bullying.
2. Agresorii trebuie să fie pedepsiți.
Deși cele două principii au la bază motivații bune, în lipsa altor soluții care să funcționeze în paralel,
acestea două pot avea efect advers. Dacă fiecare caz de bullying este raportat profesorilor, va transmite
elevilor ideea că nu pot face față singuri situațiilor neplăcute. Încrederea și respectul de sine ale
elevilor vor fi afectate, iar elevii care informează profesorii pot fi văzuți ca trădători/turnători. În plus,
în multe situații, agresorul se poate răzbuna pe cei care au informat profesorii și conflictele pot
escalada... Studiile au arătat, de asemenea, că a pedepsi un copil nu poate avea rezultate pe termen lung
în a-l determina să se poarte frumos.
Foarte mulți profesori au parte și ei de agresiuni verbale din partea elevilor (iar uneori, de la elevii mai
mari, chiar și fizice). Modul în care profesorii reacționează însă la aceste incidente este extrem de
important din două motive:
1. Reacția profesorilor va fi oglindită în modul în care mulți elevi vor reacționa în astfel de cazuri.
2. Dacă profesorul va reacționa greșit (agresiv/violent), elevul va urî și mai mult școala/profesorii,
fiind practic încurajat să primească atenția pe care o doreşte prin comportamentul anti-social.
În schimb, dacă va reacționa în mod corect, atât agresorul, cât și elevii martori îl vor respecta
pentru că vor simți că îi pasă de ei – nu doar de imaginea/reputația sa. Dacă se concentrează
însă asupra cuvintelor jignitoare și ofensatoare, profesorul va oferi elevilor o armă pe care
aceștia să o folosească împotriva sa.
E important ca profesorul să înțeleagă de ce elevul reacționează în acel mod și, mai important, care
este scopul său, ce obține prin comportamentul afișat. Vrea atenție, putere, răzbunare, vrea să se
distreze? Ar putea fi ajutat să-și atingă scopul într-un mod util?
Principii comportamentale ale adulților (profesorilor) de avut în vedere:
- nu răspundeți agresiv și nu manifestați un comportament agresiv,
- evitați să-l certați pe agresor în fața celorlalți – morala îi va oferi exact atenția pe care o caută,
- analizați incidentul cu atenție înainte de a ajunge la o concluzie,
- nu stabiliți consecințe prea repede – puteți realiza ulterior că ați greșit,
- oferiți șansa agresorilor de a realiza greșeala și de a-și cere scuze/a se împăca cu victima.
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 20 din 44
DESPRE AGRESORI ȘI VICTIME.
PSIHOLOGIA CELOR DOUĂ EXTREME.

Ce anume transformă un copil într-un bully? Care este motivația acestuia de a deveni (și de a rămâne)
nu doar un agresor întâmplător, ci un hărțuitor permanent?

Agresorii (bullies) sunt creați în timp – ei nu se nasc așa. Undeva pe parcursul vieții (în general destul
de devreme), copiii învață că pentru a înainta pe scara ierarhică/socială, pentru a obține beneficii
(atenție, recunoaștere, reputație, popularitate, influență, putere, etc.) au nevoie să le câștige prin „lupta”
sau înfrângerea/supunerea celorlalți. Concret, ei învață că pentru a avea succes, trebuie să își
folosească puterea (atât cea sub formă fizică, cât și abilitățile intelectuale/sociale) pentru a câștiga în
fața celorlalți, „urcând” peste ei cu forță. Acest tip de comportament dominant, competitivo-agresiv, îl
pot învăța de la părinți, de la colegii din grupul sau anturajul în care petrec mai mult timp, de la un
frate mai mare, uneori și de la profesori, și nu în ultimul rând și din media (televizor și internet).
Astfel, un copil neghidat corespunzător ajunge să folosească aceste comportamente în mod exagerat,
abuzând de ele atât la școală, cât și în viața de zi cu zi, în încercarea lui de a avea „succes” (respectiv
beneficii sau satisfacții de ordin social și emoțional – uneori chiar și material).

În plus, în această epocă a vitezei, copiii s-au obișnuit să obțină satisfacții și beneficii imediate și cu
efort minim. Deseori aceste beneficii sunt superficiale și nu le mențin în timp același nivel al
satisfacției, făcând persoana în cauză să caute noi beneficii sau noi moduri de obținere a acestora.
Acesta este ciclul satisfacției (descris în graficul de mai jos).
Exemple:
- Îl obișnuiești să primească pentru orice „nimic” o atenție (ex. un beneficiu material)? – Va
dori ulterior să obțină acel beneficiu mai des (și în timp va dori mai mult – pentru că nu va
mai obține aceeași plăcere/același nivel al satisfacției, din pricina obișnuinței).
- Similar și la adulți: să zicem că ai primit o mărire de salariu importantă (sau ai prins un job
nou cu un salariu semnificativ mai mare) – asta te va bucura maxim în primele săptămâni,
după care, în câteva luni deja te obișnuiești, pentru că noutatea sau momentul de ”excitație
senzorială/emoțională” a trecut, și chiar ți se pare firesc să primești acel salariu. După alte
câteva luni se înrăutățește starea de spirit și mai mult, ajungând nu doar să nu mai fie ”ok”
(sau ceva obișnuit/firesc să primești acel salariu), ba din contră – să nu fie suficient. Vei
dori în acel moment un salariu și mai mare, pentru că nu te vei mai considera mulțumit(ă)
cu cel din prezent. Și tot așa – ciclul se repetă de fiecare dată când primești ceva în plus. Iar
regula nu se aplică doar la beneficiile materiale – ci și la cele emoționale.
Sentimentul poate fi ținut însă și în frâu prin DISCIPLINĂ (sau autocontrol emoțional).

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 21 din 44


La copii, ciclul satisfacției este semnificativ mai scurt decât la adulți și diferă de la persoană la
persoană, în funcție de obișnuință, precum și alți factori (în special disciplina/autocontrolul emoțional).
De menționat este însă faptul că la copii, aceste cicluri neținute sub control, conduc la schimbări
comportamentale de esență, dintre care amintim în special: lipsa răbdării, a atenției și a concentrării,
nemulțumirea cronică, plictiseala și căutarea permanentă a unor factori care să le distragă atenția sau
care să-i stimuleze pe plan emoțional.

Cauzele principale sunt condiționările sociale cu care ne confruntăm zilnic și care ne atacă din toate
direcțiile încurajându-ne mereu să ne grăbim, să facem mai mult și să avem rapid rezultate, pentru a
putea obține satisfacții imediate. Drept urmare copilul va fi nestatornic, mereu în căutarea următorului
factor excitant mintal sau emoțional. Această lipsă de relaxare și obișnuința de a stimula în continuu
sistemul nervos creează o stare de neliniște și stres pe care copiii nu știu cum să o gestioneze.

Deseori adulții suferă și ei de aceeași problemă. Ritmul alert al vieții, programul foarte încărcat și
stresul zilnic afectează relațiile din interiorul familiei. Părinții nu au mereu timp suficient pentru a-l
petrece împreună cu copilul și încearcă să compenseze acest lucru prin alte metode – de la atenții și
satisfacții materiale (cadouri) oferite copilului, până la umplerea programului celui mic cu orice
altceva în afară de timp petrecut împreună – „Am dat copilul și la dansuri, și la înot, și la șah, și la arte
marțiale, și la pian, și la engleză, și la… și la… și la… - că este necesar… îl va ajuta…”

În realitate însă, problema inițială (lipsa timpului petrecut împreună) persistă și poate dezvolta în timp
dezechilibre emoționale grave ce pot conduce copilul către una din cele două extreme – fie să
devină el însuși un agresor / bully (pornind de la firea nestatornică și dornică de atenție și stimulare
emoțională), fie invers, să devină o victimă (respectiv un copil introvertit, timid și nesigur pe el).

TIPARUL COMPORTAMENTAL. MOTIVAȚIA.


Copiii categorisiți drept bullies, hărțuitori sau agresori, au un tipar după care „funcționează”. Ei
vizează în special copii timizi, retrași, nesiguri pe ei, mai puțin probabil să ia atitudine și să se apere
singuri, să își apere drepturile sau lucrurile pe care le dețin. Pe scurt – vor niște ținte ușoare.

Motivația copilului/elevului agresor de a manifesta un astfel de comportament provine, de cele mai


multe ori, din două direcții:
1. Dorința de a primi atenție (pe fondul golului/dezechilibrului emoțional de care aminteam), și
2. Sentimentul de control, putere și influență pe care observă că îl poate manifesta asupra altora.

Acestea îi oferă agresorului plăcere/satisfacție imediată, de fiecare dată când hărțuiește o victimă, ceea
ce duce la o dependență emoțională și îl va face să caute mereu acel sentiment, precum și metode de
a-l obține cât mai ușor posibil, cu cât mai puțin efort.

Copilul descoperă foarte devreme capacitatea lui de a afecta emoțional alte persoane (pozitiv sau
negativ). Desigur, mediul în care crește și obișnuințele care i se dezvoltă vor decide în ce măsură va
căuta să afecteze pozitiv sau negativ persoanele de lângă el.

Omul este în general oportunist și își dezvoltă abilități de adaptare la mediul în care trăiește pentru a
avea succes. Astfel, fără o ghidare atentă din partea părinților, copilul poate fi încurajat (direct sau
indirect) să caute și să aleagă mereu calea ușoară pentru a obține rezultatul dorit. Aici echilibrul
emoțional este esențial. În lipsa acestuia, copilul va căuta cu disperare o modalitate de a umple acel
gol, nefiind foarte interesat de modul în care va obține rezultatele. El va conștientiza curând faptul că
este foarte ușor să afectezi pe cineva negativ și să obții de aici satisfacții emoționale pozitive. Asta
pentru că sentimentul de a avea control (și deci putere) asupra altcuiva este extraordinar, mai ales când
suplimentar te pune și în centrul atenției celorlalți. Abuzarea acestei puteri este foarte frecventă.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 22 din 44


Cel mai simplu mod de a obține acest rezultat este manifestând acel control/acea putere asupra altor
copii mai timizi sau mai nesiguri pe ei decât copiii agresori, hărțuindu-i fie verbal, fie fizic, știind că în
acest fel va primi satisfacția și atenția dorită. Școala le oferă în plus „oportunitatea” de a se întâlni cu
potențialele victime zi de zi – ceea ce face ca efortul de a găsi o țintă ușoară să fie minim. La fel și
spectatorii care îi completează satisfacția sunt zi de zi acolo. Toate condițiile pentru manifestarea
acestui tip de comportament fiind astfel satisfăcute – beneficii (satisfacții) imediate cu eforturi minime.

De reținut este faptul că agresiunile, hărțuirile și intimidările pe care un bully le îndreaptă asupra
victimelor se bazează în special pe teamă sau frică (din partea victimei) care la rândul lor provin din
nesiguranța acesteia.

Dacă victima este ușor de intimidat, astfel încât să-i fie teamă să ia atitudine (în special de frică
să nu fie agresată fizic/bătută), atunci agresorul poate repeta acest comportament chiar și zilnic,
cu aceeași satisfacție (dacă nu chiar cu satisfacție din ce în ce mai mare, pe măsură ce observă că
victima devine vizibil din ce în ce mai afectată de aceste lucruri). Cu cât este afectată mai mult, cu atât
satisfacția și deci puterea agresorului crește.

În esență, din punct de vedere social/relațional, ceea ce își dorește de fapt orice copil – inclusiv un
agresor (bully) – este să fie acceptat, plăcut, chiar iubit de cei din jurul său, să obțină atenția, respectul,
reputația și admirația celor din jur – în special de la colegii lui (deci de la ceilalți copii). În lipsa
cunoașterii altor metode, copiii pot adopta comportamente agresive pentru a obține aceste satisfacții.

Semne cum că un copil a devenit un bully:


 Devine violent, în mod frecvent, cu alte persoane
 Provoacă conflicte verbale și fizice cu alte persoane
 Este mustrat sau pedepsit frecvent de profesori / instituția de învățământ
 Are bani în plus sau noi lucruri/bunuri pe care nu le poate explica
 Dă vina rapid pe alte persoane
 Minte sau neagă faptele pe care le-a făcut
 Nu acceptă responsabilitate asupra faptelor pe care le-a făcut
 Are prieteni care agresează alte persoane
 Simte mereu nevoia să câștige sau să fie cel mai bun la ORICE (devenind agresiv în cazul în
care pierde, neacceptând faptul că a pierdut)

Dacă observi la copilul tău semne evidente cum că a devenit un bully, poți încerca inițial o metodă
simplă de a întoarce pe dos aceste ”apucături” negative – astfel:
1. Discută cu el despre ceea ce îl determină să reacționeze în acel fel.
2. Ajută-l să descopere cauzele comportamentului său (să fie conștient DE CE face asta).
3. Arată-i noi metode de a obține aceleași satisfacții (ba chiar mai mari) apelând la alte
comportamente.
EXEMPLU – strategie folosită în cadrul Academiei Aiki Seishin Ryu:
În antrenamentele de arte marțiale, copilul observă diferențele de putere (fizică și tehnică) dintre
practicanți (precum și față de instructori). Aceștia conștientizează rapid faptul că A AVEA „putere”
mai mare (fie fizică, fie sub formă de abilități tehnice) nu înseamnă să o folosești ABUZIV împotriva
celor care au mai puțină putere, să îi agresezi sau să râzi de ei. Din contră – atunci când un coleg nu
execută corect o tehnică, îl ajuți și îl ghidezi pentru a o face bine. Astfel, ajungi să înveți că reacția
corectă este de a-l face pe cel cu mai puține abilități să aibă mai multă „putere” – oferindu-i ajutor.
Aceste lecții permanente despre respect, disciplină, modestie, moralitate, etichetă/comportament –
venite din partea unor oameni cu un avantaj de putere evident, cum este instructorul (Sensei) și
practicanții de arte marțiale în general, schimbă concepțiile tuturor participanților la antrenamente în
legătură cu modul CORECT de folosire a puterii avute (și respectiv a surplusului de putere). Practic,
instructorii (și elevii avansați) devin noile modele către care toți ceilalți copii (cursanți) aspiră.
Principiile de antrenament le aduc în acest fel disciplină și un set de valori care le influențează profund
comportamentul și perspectiva asupra relațiilor inter-umane și vieții în general.
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 23 din 44
Acesta este de fapt unul dintre aspectele importante de care avem nevoie în societatea noastră –
persoane model care să exercite principii corecte în ceea ce privește folosirea puterii.

EXEMPLU DE REABILITARE A UNUI AGRESOR


Din nenumăratele metode de reabilitare ale unui copil agresor, oferim mai jos un exemplu simplu de
strategie pe care o folosim și în cadrul Academiei Aiki Seishin Ryu:

În cazul în care copilul este agresiv, este clar că el nu are probleme de „timiditate”, ci din contră, are
inițiativă, curaj (chiar tupeu), dar fără o structură morală solidă sau o scară de valori echilibrată. Altfel
spus, are „putere”, dar nu și „discernământ” – adică nu știe cum și când să folosească acea putere, sau
în ce scop, abuzând de ea într-un mod nepotrivit.

Astfel, în paralel cu antrenamentele de arte marțiale (de tip grappling – precum BJJ), i se poate explica
faptul că și-ar putea canaliza această energie în a SALVA victime ale agresiunilor altor bullies, și astfel
nu doar că ar fi iubit, respectat și admirat de ceilalți colegi (și lăudat de profesori), ci ar deveni chiar un
fel de mini-EROU în cadrul clasei/școlii sale, poate chiar pornind un nou trend și pentru alți copii.
Astfel, a interveni și a opri o agresiune ar putea deveni un nou mod de a fi „cool”.

Crearea unei astfel de imagini în mintea copilului îi va oferi un nou scop și o nouă viziune asupra
universului său relațional și social, mărindu-i stima de sine și modificându-i în bine comportamentul și
ulterior întreaga personalitate, echilibrându-i scara de valori.

Variațiuni pe această temă pot fi făcute de părinți și profesori, în funcție de situație, vârstă, context.
Dar ideea sau principiul este esențial: folosește-i personalitatea și inițiativa, schimbând-o din ceva
negativ într-un lucru pozitiv, care să îi aducă aceleași satisfacții și beneficii pe plan emoțional.
Echilibrul interior va fi deosebit de benefic și se va resimți ulterior în toate aspectele vieții sale.

În concluzie – chiar dacă un copil și-a însușit în mod greșit principiile de folosire a puterii sale (fizice
sau sub forma de abilități sociale sau intelectuale), el le poate reînvăța oricând. El își poate corecta
comportamentul și obișnuințele asimilate în mod greșit. Trebuie doar încurajat și ghidat în direcția
corectă. Ceea ce îi trebuie, este un model pe care să îl poată urma și o motivație. Fie în familie, fie în
media, fie la școală, fie în sala de antrenamente. Părinții ar trebui să fie primii care să îi ofere copilului
un exemplu de urmat și cei care să îl încurajeze să își schimbe comportamentul în acest fel. Iar dacă
practică arte marțiale, Sensei-ul va prelua și el o bună parte din această responsabilitate.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 24 din 44


DOUĂ GREȘELI FRECVENTE
ȘI SFATURI UTILE
Revenind la victime, iată mai jos două dintre cele mai frecvente greșeli în ceea ce privește gestionarea
conflictelor/agresiunilor de tip bullying.

1. DACĂ-I ARĂȚI CĂ TE-A AFECTAT, ÎL FACI MAI PUTERNIC. Dacă te superi, plângi
sau strigi la el, înfuriat(ă) – „Taci din gură!”, „Lasă-mă în pace!”, „Mă scoți din minți!”, „Nu te
mai suport!”, „Te urăsc!” etc. – arată doar:
a. faptul că te-a afectat profund ceea ce ți-a făcut (deci acțiunile lui au avut succes,
realizând exact ceea ce și-a propus și astfel motivându-l să continue, poate chiar să
intensifice atacurile)
b. și în plus faptul că nu știi cum să gestionezi situația – ceea ce te face slab și vulnerabil
în fața lui.
În aceste cazuri agresorul câștigă și este încurajat să persiste în acțiunile lui, să continue cu
agresiunile și comportamentul respectiv pe termen nedeterminat (atât cât are chef și obține
satisfacții din asta).

2. DACĂ-L IGNORI TOTAL, ÎL MOTIVEZI SĂ CONTINUE.


Dacă te confrunți cu agresiuni/hărțuiri de tip bullying zi de zi – NU IGNORA SITUAȚIA.
Deseori auzim sfaturi de genul – „Ignoră agresiunile verbale/jignirile, că sunt doar vorbe.” Este
adevărat că dacă este o situație de moment, când ai intrat întâmplător în vizorul unei persoane
care de fapt nu te vizează pe tine în mod obișnuit, poți ignora complet întreaga situație, atât
cuvintele urâte, cât și persoana. (Ex. Când cineva te înjură pe stradă, este important să ai puterea
de a ignora și de a nu te lăsa afectat de acele vorbe, văzându-ți în continuare de drum.)
DAR…
...dacă această situație nu este doar întâmplătoare, se petrece într-un cadru fix (ex. la școală) și se
repetă foarte des (pentru că mergi la acea școală zi de zi și nu ai cum să elimini oportunitatea de
a te întâlni cu agresorul), iar situația se prelungește și riscă să devină permanentă, ignorarea ei
NU O VA REZOLVA. Din contră, o va agrava. Ea s-ar putea intensifica pe măsură ce agresorul
se convinge că tu nu ai curaj să îl înfrunți, fiind pe zi ce trece mai încurajat de faptul că îl eviți.
În plus, capacitatea unui copil de a ignora jigniri permanente (fără a fi afectat) este limitată. Este
suficient să cedeze o dată – și asta îl va încuraja semnificativ pe agresor.

În concluzie: dacă ți se întâmplă o dată – IGNORĂ. Dacă ți se întâmplă de mai multe ori, atunci
ignoră în continuare CUVINTELE (și în acest fel sentimentele pe care le-ar putea genera), însă
nu ignora ACȚIUNILE (faptul că ești vizat în permanență de acele atacuri).

În astfel de cazuri, înfruntarea agresorului este necesară și se poate face în două moduri:

 Modul PASIV-NEUTRU: afișarea unui comportament calm, relaxat, neafectat (de aici
ideea de a ignora emoțional situația sau cuvintele celuilalt); la această atitudine se
adaugă obligatoriu și o abordare directă a agresorului prin comunicarea cu acesta în
vederea sublinierii faptului că nu ești afectat (firește nu spunându-i asta, ci doar
arătându-i). Comportamentul trebuie să fie însă AUTENTIC, nu trucat, pentru că altfel
se va vedea. Relaționarea trebuie să denote lipsa afectării pe plan emoțional, iar replicile
să accentueze faptul că nu îți pasă despre vorbele lui urâte – ceea ce implică să nu le
combați și nici să încerci să argumentezi contrariul. (ex. eu nu sunt gras, eu nu sunt urât,
eu nu sunt prost, etc.)

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 25 din 44


Exemplul #1: strategie de răspuns pentru orice ți-ar spune un agresor – fie direct, fie
sub forma unui zvon pe care pretinde că l-a auzit despre tine sau despre cineva drag (nu
contează ce anume – cu cât afirmațiile sunt mai scandaloase sau mai ridicole, cu atât
agresorul speră să aibă mai mult efect).
o Folosirea unei întrebări pe post de răspuns inițial: „Și tu crezi asta?”
o Urmată apoi de un comentariu de genul: „Poți să crezi în continuare ce vrei...”
sau ”Ești liber să crezi cât vrei...”

Concret: mai ales când afirmația este ridicolă, nu este cazul să o combați sau să o
negi. Este suficient să îi subliniezi în mod pasiv agresorului ridicolul afirmației sale
printr-un comentariu ironic sau nepăsător.

Exemplul #2 – răspunsuri indiferente sau pozitive:


Bully: Ești un idiot! / Victima: Ok.
Bully: Miroși ca un porc în cocină! / Victima: Mersi pentru informație.
Bully: Mamă, ce față urâtă poți să ai!!! / Victima: Mersi. Tu ai o față chiar
simpatică! :)
Bully: Băi aragaz cu patru ochi – cât-a mai ochelarii ai – fund de sticlă frate!... /
Victima: Așa e. Tu ești chiar norocos că nu ai probleme cu ochii...

Exemplul #3 – ignorarea totală a jignirii și schimbarea bruscă a subiectului, într-un


mod surprinzător și pozitiv:
Bully: Ești un idiot!
Victimă: Îmi plac pantofii tăi. Sunt chiar drăguți! De unde i-ai cumpărat?

Concluzie: răspunde neafectat și fără să întorci jignirile! Din contră – spune-i


lucruri politicoase și frumoase. Tratează-l exact așa cum ai vrea să fii și tu tratat.
(= Regula de aur)
În majoritatea cazurilor, agresorul va renunța într-un final la a te mai ataca.

 Modul DOMINANT: afișarea unui comportament care arată faptul că nu te simți


intimidat de el:
o Varianta a) spunându-i direct, în față, uitându-te în ochii lui, să înceteze (sub
formă de ultimatum), sau
o Varianta b) trecând la contra ofensivă verbală, atacându-l pe agresor cu o
tactică similară, însă de apărare (ex. întorcându-i glumele, făcând glume pe
seama lui, ironic sau cu sarcasm – dar în continuare NEAFECTAT emoțional și
fără jigniri!) – această variantă necesită însă abilități specifice, pentru a fi
eficient și simpatic în același timp (pentru eventualii spectatori).

Aceste variante pot avea unul din următoarele efecte: agresorul s-ar putea simți depășit
de situație și ar putea renunța la acest „joc” (respectiv la atacurile verbale), sau,
observând incapacitatea de a mai „câștiga” verbal, ar putea escalada situația/conflictul,
trecând de la agresiuni verbale la atacuri fizice (care ar necesita pregătire specifică în
acest sens, pentru a-i permite copilului să facă față situației/atacului).

Cunoscând faptul că fenomenul ”bullying” este complex și, mai ales în cazul elevilor, de multe ori nu
se rezumă doar la comportamente de dominare verbală, trebuie învățată și aplicată o soluție de
gestionare mai complexă, ce include, pe lângă pregătirea verbală și psihologică, și pe cea fizică (de
autoapărare).

Detalii în capitolul următor.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 26 din 44


SOLUȚIA ASR
Pentru noi – Academia ASR – soluția este clară: în primă fază, oferă copiilor uneltele de autoapărare
fizică (aspect indispensabil!!!), pentru a le crește stima de sine și încrederea în propriile forțe și
ulterior, adaugă și tehnicile de autoapărare verbală. În acest fel, copiii își vor putea dezvolta
atitudinea corectă cu ajutorul căreia vor evita cele mai multe dintre conflicte. În plus, pe cele pe care
totuși nu le pot evita, vor ști cum să le gestioneze eficient (prin tehnici de control, NU cu lovituri).
Important este însă de înțeles, că autoapărarea verbală trebuie să fie adăugată progresiv, pe măsură ce
încrederea copilului în propriile forțe începe să devină evidentă. Asta pentru că tehnicile verbale
necesită a anumită atitudine și un anumit nivel de încredere în propriile abilități pentru a putea fi
folosite cu succes împotriva unui agresor.

Partea referitoare la autoapărarea verbală (și tot ce ține de inteligența emoțională) este unanim
acceptată și apreciată de toată lumea. Însă când vorbim cu părinții despre necesitatea copiilor de a
studia arte marțiale și tehnici de autoapărare (adică tot ceea ce ține de abilitățile fizice), sunt și unii mai
reticenți. Aceștia își pun mereu aceeași întrebare: Cum putem fi siguri că nu îi transformăm chiar
pe acești copii în agresori/bullies? Am cunoscut părinți care aveau din start această convingere (ca
preconcepție, firește), spunând chiar cu fermitate că nu vor să-și dea copiii lor la arte marțiale, pentru
că nu vor ca aceștia să devină niște „bătăuși”...

Deci cum ne asigurăm că nu vor întrece măsura? Că nu vor începe să abuzeze de noile abilități
(tehnice/fizice)? – având în vedere că prin tehnicile de arte marțiale pe care îi învățăm, le creștem
practic „puterea” în fața celorlalți copii (și nu doar pe cea percepută!).

Este o întrebare legitimă și firească. Nici un părinte nu își dorește ca propriul lui copil să devină un
agresor. Și nici nu se întâmplă asta! Este adevărat că le oferim unelte foarte puternice, tehnici de arte
marțiale ce ar putea fi, teoretic, folosite și în scopuri negative, în mod abuziv (să-i domine în mod
agresiv și nejustificat pe ceilalți), copiii neavând mereu discernământul necesar în ceea ce privește
când să folosească și când să NU folosească aceste abilități. Pregătirea pe care le-o oferim în acest
sens este complexă și minimizează acest risc. Aceasta include următoarele trei categorii de elemente:

Există două elemente care formează puterea unui copil:


ÎNCREDEREA ÎN SINE + INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ = PUTERE
Iar ceea ce ține sub control această „putere” și are grijă să nu fie abuzată, este al treilea „strat”: discernământul
PUTERE + DISCERNĂMÂNT = INDEPENDENȚĂ, RESPONSABILITATE, AUTOCONTROL

Un copil care deține atât putere (combinând abilitățile fizice cu cele sociale/emoționale), cât și
discernănânt (pentru a ști când și cum să folosească aceste abilități) îl transformă pe acesta într-un
copil independent, responsabil, fericit și dezvoltat armonios!
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 27 din 44
Profesorul de arte marțiale (Sensei) este conștient de aceste lucruri și preia încă de la început această
responsabilitate, învățându-i pe copii aceste principii, conform nivelului lor de înțelegere, prin câteva
reguli simple, dar esențiale. Iar fiecare copil (practicant) este obligat să le respecte, fără excepție!

CELE
5 REGULI DE AUTOAPĂRARE
În paralel cu învățarea tehnicilor de autoapărare – cele care vor dezvolta încrederea copilului în sine și
atitudinea corectă față de agresori – mai trebuie cunoscută și strategia de abordare/gestionare a
situațiilor conflictuale. Aceasta se bazează pe 5 reguli clare pe care toți elevii din cadrul cursului de
Jujutsu / BJJ le învață.

Astfel, toți cursanții sunt condiționați de instructori să cunoască și să respecte cu strictețe cele 5 reguli
de autoapărare pentru copii. În caz contrar, ei putând fi eliminați definitiv din cadrul cursului.

Regulile sunt următoarele:


Regula 1. Evită lupta cu orice preț.
Regula 2. Dacă ești atacat (agresat fizic) – apără-te.
Regula 3. Dacă ești agresat verbal – urmează cele trei S-uri: Spune-i, Spune-l, Supune-l.
Regula 4. Nu lovi niciodată agresorul. Aplică tehnici de control și negociază.
Regula 5. Când aplici o tehnică de finalizare, folosește forță minimă și negociază.

Vom explica mai jos fiecare regulă în parte și rostul lor în acest „puzzle social”.

1. Evită lupta cu orice preț.

În cele mai multe cazuri, lupta poate fi evitată. Sunt nenumărate alternative – în loc de a sări la bătaie
sau de a lovi – folosește cuvintele/mediază conflictul (verbal) – nu îl escalada. Cere-ți scuze, vorbește
respectuos, ține-ți sub control orgoliul și „lasă de la tine”, întoarce-i spatele și pleacă. Iar dacă nici asta
nu e suficient, implică și pe altcineva (ex. un prieten) sau cere ajutorul unui adult (ex. un profesor).
Metode de aplanare a conflictelor sunt multe, dar ele funcționează atâta timp cât agresorul se rezumă
doar la vorbe. În cazul în care te atacă, și nu ai cum sau pe unde să pleci/fugi, lupta (agresiunea) devine
inevitabilă – la fel și necesitatea apărării. Și asta ne aduce la regula nr. 2.

2. Dacă ești atacat(ă)* – apără-te.

* atacat(ă) = agresat(ă) fizic, nu doar verbal


agresiune fizică = lovituri (cu palmele, cu pumnii, cu picioarele, cu alte elemente contondente,
inclusiv cu rechizite școlare – creion, pix, carte, etc), împingeri sau îmbrânceli ce pot naște răni sau accidentări (te împinge
în perete, te dă cu capul de bancă, etc.)

Fără nicio discuție: dacă te atacă (agresează fizic) – te aperi. Dacă te lovește – te aperi. Dacă prima
regulă nu a rezolvat problema și agresorul a sărit la bătaie (iar tu nu mai ai cum să eviți asta), atunci,
cel puțin la nivel decizional, e simplu. Știi clar ce ai de făcut. Nu poți sta degeaba în timp ce altul te
lovește, te dă cu capul de bancă sau îți dă pumni... Trebuie să reacționezi prompt și să te aperi – FIZIC,
folosind tehnicile de autoapărare învățate, tehnici ce se bazează pe CONTROL, nu pe lovituri.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 28 din 44


3. Dacă ești agresat(ă) verbal – urmează cele trei S-uri: Spune-i, Spune-l, Supune-l.

Este extrem de important să facem distincția între agresiune verbală și agresiune fizică directă (adică
acțiuni care vizează integritatea ta corporală).

Dacă agresiunile sunt doar verbale, nu ai cum să te aperi atacându-l tu fizic, pentru că în acel moment
devii chiar tu agresorul (pentru că el ți-a aruncat vorbe, iar tu ai răspuns cu pumnii), iar școala fie vă va
sancționa pe amândoi (din cauza faptului că ați fost implicați într-o altercație/bătaie), fie – și mai rău
pentru tine – nici măcar nu-l va pedepsi pe hărțuitor (cel care a inițiat agresiunile verbale, chiar dacă o
făcea de mai mult timp), ci te va învinovăți pe tine pentru că ai sărit la bătaie și ai atacat un alt copil.

În astfel de cazuri, în lipsa unui istoric oficial (cu precedente despre care profesorii să știe clar) se
întâmplă foarte des să fie ignorate argumentele pe care le aduci pe moment (cum că tu erai de fapt
victima, că erai hărțuit verbal, poate umilit și chinuit psihic de acel agresor de mult timp).

Astfel ajungem la strategia celor trei S-uri:

i. Spune-i

Când cineva te agresează verbal (în mod intenționat și repetat) – spune-i să înceteze, spune-i să
termine cu asta pentru că te deranjează. Fii ferm, dar politicos – ROAGĂ-L să te lase în pace. „Te
rog să încetezi. / Nu e frumos ceea ce faci. / Mă deranjezi. / Te rog să te oprești.”

Asta pentru că deseori agresiunile verbale vin chiar de la colegii de clasă/școală, de la așa-zișii
„prieteni” sau cei din gașca în care poate chiar ești... Doar că ei nu conștientizează faptul că
vorbele lor, acțiunile și comportamentul lor chiar te afectează în mod real. Deseori ei consideră că
„fac doar o glumă”. De aceea, în primă fază, trebuie să le spui faptul că te afectează, să-i informezi,
dar să o faci ferm și serios (pentru a fi sigur că te faci înțeles).

Atenție:

1. A-i spune că te afectează nu înseamnă că trebuie să o faci arătând că ești afectat! Menține-ți
echilibrul emoțional, privește în ochii agresorului, fii concis și ferm, dar totodată relaxat fizic
(fără agitare fizică sau ”foială”). Cu cât te miști mai puțin atunci când i te adresezi, cu atât
mai sigur pe tine vei părea! Amănunt suplimentar: când transmiți mesajul verbal – nu clipi.

2. Când discuți, vizează comportamentul (acțiunile) agresorului și nu persoana lui. Copilul care te
agresează, nu este el în esență rău, ci doar alegerile făcute de el sunt greșite – comportamentul
și acțiunile sale. Deci transmite prin vorbele tale exact acest lucru. Nu îl jigni, ci informează-l
că ceea ce face nu este bine. Astfel, îi va fi mai ușor ulterior să se delimiteze/distanțeze pe sine
de aceste comportamente (pentru că nu se va identifica pe sine cu ele).

În concluzie, la agresiuni repetate – NU IGNORA COMPORTAMENTUL. Ia atitudine, însă fără


să te lași afectat, fără să devii nervos, supărat sau furios. De cele mai multe ori, ceea ce spune sau
face un copil altuia reflectă de fapt propriile lui probleme (poate că a fost pus în aceeași situație de
alți copii și acum aplică și el asta față de tine în încercarea de a se face pe sine să se simtă mai bine;
poate a fost neînțeles acasă sau a avut diverse probleme în familie și acum încearcă să se descarce
pe alți copii; poate că simte nevoia de atenție; etc.).

Oricare ar fi cauza, aplică una din metodele de înfruntare verbală amintite mai sus (pag. 25-26): modul
pasiv-neutru sau modul dominant – în funcție de situație, de starea ta de spirit sau de personalitatea ta.

Cum faci să nu te afecteze cuvintele? Aici sunt două cazuri de avut în vedere:
- Dacă spune un adevăr: ex. ești gras și îți spune asta, porți ochelari sau ai o caracteristică fizică
aparte și el scoate asta în evidență – atunci îi dai dreptate într-un mod calm, relaxat și nepăsător.
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 29 din 44
Și asta pentru că nu ai cum să schimbi acel adevăr și nu are rost nici să îl combați. În plus,
scopul agresorului este să te afecteze emoțional cu vorbele lui – iar conștientizând asta, trebuie
să îți amintești de faptul că știai deja ceea ce spune agresorul despre tine și nu mai rămâne decât
să îi arăți (și să-i confirmi) că asta este o banalitate pentru tine și un lucru evident și firesc
pentru toți ceilalți, anulând factorul „uau”, „de senzație” pe care îl caută agresorul.
- Dacă spune un neadevăr (o minciună, o scorneală), atunci îți pui o simplă întrebare: mă
identific cu ceea ce a spus el? (Sunt eu un prost? Am eu un cap de pepene? Sunt eu o maimuță
chioară? sau orice tâmpenii ți-ar spune…) Iar răspunsul e clar: firește că nu.
În plus, foarte important este că și ceilalți știu că NU este adevărat (pentru că nu acesta este
obiectivul unei agresiuni inițiate de un bully – el nu vrea să „informeze”, ci vrea să „afecteze”
victima). Doar că spectatorii/martorii deseori se distrează pe moment de imaginea creată de
cuvintele agresorului, fără a-și da seama că în acest fel încurajează agresorul și amplifică răul
creat de acesta. În concluzie, nu lăsa vorbele să pătrundă adânc, astfel încât ele să te afecteze,
pentru că nu sunt reale. Ba mai mult – învață (în timp) să râzi de o glumă, chiar dacă tu ești
subiectul. Firește că totul trebuie să aibă o limită și firește că situația nu poate continua la
nesfârșit. Dar învățând că valoarea ta nu se modifică în urma cuvintelor spuse de alții,
poți trata cu relaxare și umor anumite glume, chiar și când te vizează în mod direct.
Conștientizează faptul că ele sunt doar niște vorbe și că ele NU reprezintă ceea ești tu, nu te
definesc. Orice ar spune alte persoane, tu ești același, neschimbat. Cu toate astea însă, dacă
situația nu se îmbunătățește, iar glumele persistă (de ex. copilul respectiv nu are limită și nu
știe când să se oprească sau dacă glumele lui se înrăutățesc și se transformă în jigniri și umiliri
evidente) – vorbește cu agresorul și transmite-i faptul că este urât ceea ce face și că vrei să
înceteze. Fă-o însă fără patos, fără furie – ci calm și relaxat. Asta arată că ești sigur(ă) pe tine,
că ai control asupra sentimentelor și emoțiilor tale și în plus că nu îți este câtuși de puțin frică
să-l înfrunți. Aplică cu încredere una din metodele de înfruntare verbală amintite anterior
(pag. 25-26) și fii oricând pregătit în cazul în care agresorul trece și la agresiuni fizice.

ii. Spune-l

Dacă primul pas – adică discuțiile directe cu agresorul – nu dau rezultate, deși ai încercat de mai
multe ori să-l faci să înceteze, dar hărțuirile continuă pe o perioadă mai lungă de timp, ești nevoit
să treci la pasul doi. Spune-l. Nu este ideal să pui pe altcineva să se ocupe de problema ta, însă cât
timp ești elev (copil), este necesar/obligatoriu să „bifezi” și acest pas, această etapă. Astfel, în
paralel cu apărarea verbală (pe care o vei continua!), cheamă în ajutor și un adult din jurul tău,
pentru a te sprijini în remedierea situației. Spune-l, pe rând, tuturor adulților la care ai acces:
 în primul rând spune-l profesorului de la școală (sau dirigintelui de clasă). De ce ar înceta
agresorul să te mai hărțuiască în această situație? – Pe de o parte din pricina eventualelor
sancțiuni pe care profesorul ar putea să i le aplice, sau, poate chiar mai important, pentru că
profesorul ar putea vorbi cu PĂRINȚII lui – și asta sigur nu vrea! De foarte multe ori un bully
este „lup” la școală (unde își întreține această imagine „cool”, de „șmecher” în fața colegilor),
dar este „mielușel” acasă. În plus, în cele mai multe cazuri (deși nu mereu, din păcate) părinții
lui nu aprobă acest tip de comportament și pot aplica pedepse dintre cele mai diverse acelui
copil, având pârghiile necesare – iar copilul agresor nu își dorește asta câtuși de puțin.
 În al doilea rând, spune-l părinților tăi. De ce? – pentru că, în cazuri mai grave sau
persistente, părinții tăi te pot ajuta suplimentar, atât cu sfaturi și susținere morală, cât și prin
implicare directă, mergând chiar ei la școală pentru a cere profesorilor să intervină, mărind
nivelul de conștientizare, aducând la cunoștința acestora nivelul de gravitate a situației,
putând escalada problema chiar și prin notificarea în scris a directorului/școlii referitor la
situație (oficial, cu număr de înregistrare a sesizării), cerând intervenția/luarea unor măsuri
de prevenire/rezolvare a problemei, cerând notificarea părinților agresorului, solicitând
discuții cu elevul agresor și părinții acestuia, etc.
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 30 din 44
Menționăm din nou faptul că nu este asta soluția ideală – să îți rezolve altcineva problema – însă,
ca elev, este un pas obligatoriu pe care să îl faci în cadrul „procesului de rezolvare”.

iii. Supune-l

Între timp, dacă situația conflictuală cu agresorul se menține, trecând mai multe săptămâni (să zicem),
iar tu ai trecut deja prin etapele 1 și 2 fără ca problema să fie rezolvată în vreun fel – se întâmplă
destul de des, din păcate – nu mai ai alte variante decât să îl înfrunți singur și într-un mod definitoriu
pe agresor pentru a rezolva situația. Însă – subliniem asta – abia în această ultimă etapă.

Supune-l. De fapt nu este atât de rău cum sună. Mai întâi va fi „supus” verbal. Iar de aici, în funcție
de situație, se poate ajunge și la „supunerea” fizică a agresorului – dar numai în cazul în care ești
atacat(ă), moment în care se vor folosi tehnici de control, urmate de o negociere directă cu
agresorul (pe tema „conviețuirii” ulterioare) – regulile 4 și 5.

Pentru a înțelege necesitatea acestei etape de „supunere” trebuie să conștientizăm faptul că singura
metodă de a opri un conflict în derulare (precum hărțuirea constantă, de lungă durată, care s-a
agravat) este să finalizăm cumva această „obișnuință” a agresorului cu un eveniment suficient de
important, de ferm și de CLAR, care să poată pune punct definitiv hărțuirilor. Un fel de ultimatum
urmat de o finalizare concretă.

Primul pas în acest sens este reluarea apărării verbale clasice (pe care, de altfel, nu o oprim nici în
etapa a doua), urmată însă de o „lovitură de grație”. Cum facem asta mai exact? Cum finalizezi
verbal agresorul care te hărțuiește deja de mai mult timp, încercând mereu să te intimideze? Vom
oferi mai jos un exemplu în acest sens. Îți trebuie ceva care să-l oblige să iasă din tiparul obișnuit
de hărțuire și să îl oprească definitiv. Asta facem printr-o abordare (replică/întrebare), care,
adresată în mod corect și la momentul potrivit, are efecte psihologice foarte puternice, cu care
agresorul rezonează. Ea ar putea suna ceva în genul acesta – spusă „senin” la față, fără patos, poate
chiar cu superioritate:

„Observ că zici multe prostii despre mine – momentan am văzut că doar asta ești în stare să faci…
dar spune-mi: Ai curajul să vii să mă bați? / Ai curajul să mă ataci?”

(Recapitulăm: această întrebare nu se pune dacă respectivul agresor te-a vizat o dată - de două ori
cu niște glume proaste, ci doar după o perioadă semnificativă de timp, în care ai trecut deja prin
toate etapele descrise mai sus și ele nu au dat nici un rezultat!)

Punând această întrebare de baraj este ca și cum „i-ai da Șah”, agresorul fiind pus în situația de a fi
obligat să răspundă. De cele mai multe ori, astfel de scene se întâmplă când există și „spectatori” –
mulți elevi-martori cască gura în astfel de situații și chiar comentează… Astfel, agresorul TREBUIE
să răspundă. Dacă nu o face, va fi ca și când ar răspunde NU și practic ar recunoaște în fața tuturor
că de fapt îi este chiar lui teamă de tine sau de o înfruntare directă cu tine (și deci apare drept laș în
ochii celorlalți).

Concret, ce ar putea să răspundă la întrebarea dacă vrea sau nu să sară la bătaie? Sau cum ar putea
el să reacționeze?

Acestea ar fi variantele posibile de răspuns ale agresorului:


 DA
 NU
 nu răspunde / ignoră ce ai zis sau face comentarii irelevante/glume/mișto-uri… (sau dă
un răspuns evaziv/nedefinitoriu). Mențiune: tot în această categorie de răspuns se află
și cazul în care spune da, dar în glumă, sau spune nu, însă tot „la mișto”.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 31 din 44


Dacă răspunde ferm cu DA, atunci recunoaște în fața tuturor că vrea să sară la bătaie și își asumă
practic responsabilitatea (și deci vina și inițiativa) pentru faptul că vrea să agreseze un alt elev.

În plus, spunând DA, va trebui să și acționeze, să facă ceva în acest sens. Presiunea exercitată și de
prezența celorlalți copii care asistă ca spectatori, îl va împinge pe agresor să acționeze și să facă primul
pas. În acel moment, odată atacat, te poți apăra folosind tehnicile de control învățate.

Dacă răspunsul agresorului este NU, atunci este clar că el este cel nesigur, ajungând practic să fie
„umilit” (în sensul de a pierde confruntarea) pe propriul teren. În acel moment poți chiar sublinia asta
spunând ceva de genul: „Știam eu că de fapt ți-e frică...” În plus, recunoscând în fața tuturor că îi este
de fapt teamă de tine (sau de o confruntare directă cu tine), va fi nevoit să te lase ulterior în pace.

Dacă răspunsul lui este evaziv (sau lipsește cu desăvârșire), atunci TREBUIE să continui tot tu pentru
a încheia treaba începută. Și îi vei putea spune ceva în genul acesta:

„Dacă bătaie e ceea ce cauți, eu sunt aici. Te aștept. Nu îmi este frică de tine.
Dar dacă NU vrei să te bați, atunci lasă-mă în pace și nu mai îmi pierde timpul degeaba...”

În „traducere” asta reflectă și subliniază următoarele idei:

i) Nu îți este frică de el (și i-o spui în față, de față cu toți ceilalți elevi-martori, într-un mod
calm, relaxat și privindu-l în ochi – fără patos, fără enervare, fără agresivitate – poate chiar
cu zâmbetul pe buze, părându-i superior).
ii) Îl faci ”knock-out” verbal spunându-i că dacă oricum recunoaște de fapt că îi e frică de o
înfruntare fizică, atunci să te lase în pace pentru că tu nu îți pierzi timpul astfel de prostii
irelevante...

Aceste cuvinte îl vor face fie să renunțe total a se mai lua de tine, fie, în al doisprezecelea ceas, să ia
atitudine și totuși să te atace (încercând să dovedească tuturor că este un agresor „credibil”, „autentic”).

În primul caz ai scăpat complet de problemă, în al doilea caz rezolvi problema apărându-te prin
executarea de tehnici de control și negociind din nou termenii de „conviețuire” ulterioară – adică nu îi
dai drumul din fixare/tehnica de control până nu promite în fața tuturor că te va lăsa în pace și că se va
comporta frumos cu tine, ca un adevărat coleg. În lipsa unui accept din partea acestuia, rămâi pe
poziție până la apariția unui adult (ex. un profesor).

Dacă promite și totuși nu se ține de cuvânt și revine (imediat după sau în altă ocazie) și cu alte
încercări de a te ataca, faci din nou același lucru și nimic mai mult: îl controlezi și negociezi (din nou).
După ce devine conștient că nu te mai poate intimida și că nu mai corespunzi tiparului de „țintă
ușoară” (cum era obișnuit anterior) va renunța să te mai abordeze.

Dacă în timp ce îi aplici tehnici de control se comportă foarte agresiv sau extrem de încăpățânat
(neacceptând să renunțe), poți trece și la regula nr. 5: aplicarea unei tehnici de finalizare, prin care să-l
constrângi să renunțe la luptă.

Nu trebuie uitat faptul că acest „joc” al puterii are sens pentru agresor atâta timp cât el câștigă.
Dacă observă că nu mai poate câștiga (sau că jocul/lupta este mult prea dificilă, implicând prea multe
eforturi), atunci nu va mai dori să „joace” – și te va lăsa în pace, căutând eventual alți copii (mai slabi)
pentru a relua „jocul”.

Aceste aspecte esențiale trebuie să le cunoască orice copil: faptul că ”bullying-ul” este ca un JOC de
dominare, un joc de putere – și că cine este afectat – pierde. Iar agresorului îi place acest joc doar
atâta timp cât câștigă.
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 32 din 44
Câteva întrebări mai rămân încă:
1) De ce nu vei avea, în general, probleme disciplinare (conform regulamentului școlar)?
2) De ce nu vei fi considerat un agresor în urma acestui incident?

În contextul de mai sus, dacă se ajunge la o altercație fizică în care agresorul sare la bătaie, iar tu îl
controlezi folosind tehnicile învățate, trebuie să ai în vedere următoarele lucruri: imediat ce un profesor
află despre incident, tu trebuie să povestești acestuia în detaliu tot ce s-a întâmplat, cu lux de amănunte.
Ideal ar trebui chiar să fii tu primul care o face (eventual povestești și dirigintelui sau directorului). Iar
când o faci, ține cont să enumeri toți pașii pe care i-ai parcurs până atunci. Începi prin a spune că în
momentul atacului nu erau profesori în preajmă și nu aveai posibilitatea să pleci pentru a cere ajutorul
unuia (pentru că atacul era deja inițiat și ai fi fost lovit, bătut – practic integritatea ta fizică era pusă în
pericol în acel moment). Vei sublinia faptul că deși ai încercat în multiple rânduri să discuți cu agresorul
(cerându-i să te lase în pace), după care ai anunțat profesorii de mai multe ori în trecut, părinții au
notificat și ei conducerea școlii, agresorul a fost și el înștiințat/mustrat, etc – practic toate aceste
demersuri nu au fost eficiente, iar măsurile luate de adulți (respectiv de profesori) AU AVUT ZERO
EFECT – deci nu te-au ajutat deloc – ajungându-se până la situația în care hărțuitorul de care aminteai
să sară la bătaie cu intenția de a te răni și agresa fizic, în fața tuturor, chiar în cadrul școlii!

PUNCT ESENȚIAL: Tu nu te-ai bătut, ci te-ai apărat. Mai exact „l-ai ținut” să nu te lovească.
În plus, ai depus eforturi majore pentru a nu-l lovi pe agresor în nici un fel. Concret, ai aplicat doar
tehnici de control cu scopul de a neutraliza atacul și a calma spiritele. Poți menționa, de asemenea, și
negocierea (discuția) avută cu agresorul prin care el a promis că nu se va mai lua de tine pe viitor (și
chiar faptul că ați dat mâna la final – în cazul în care ai reușit să faci și asta).

În aceste condiții, având tot acest istoric OFICIAL (despre care profesorii/directorul știu deja) și sunt
puși în fața unui adevăr incontestabil cum că măsurile luate de ei în toată acea perioadă nu au fost
eficiente (sau suficiente) pentru a preveni repetarea agresiunilor și practic nu te-au ajutat deloc, sunt
șanse foarte mari să fii absolvit de orice vină cu privire la acel incident. (Iar în cazul în care, totuși,
școala este încă de altă părere, părinții trebuie să te susțină 100%, în mod activ și necondiționat!!!)

4. Nu lovi niciodată agresorul. Aplică tehnici de control și negociază.


Există două motive principale pentru care nu trebuie să lovești agresorul:
1. Dacă lovești, devii și tu un agresor. Cu cât îl lovești mai grav, cu atât argumentele tale cum că
te apărai scad din relevanță în fața profesorilor (și a tuturor, de altfel) și vei fi privit ca orice alt
agresor/bătăuș. În plus, aplicând lovituri, nu vei putea avea control suficient asupra rănilor
provocate agresorului sau a nivelului de vătămare corporală pe care îl vei obține. Astfel, există
riscul ca reacția/apărarea ta să fie mult disproporționată, accidentând grav agresorul – ceea ce te
va face automat pe tine vinovat de agresiune. (ex. Agresorul vrea să-ți dea o palmă, iar tu îl
lovești cu genunchiul în gură și îi scoți doi dinți sau îi rupi mandibula... – asta e o problemă!)
Peste toate acestea, loviturile nu pot avea efect de neutralizare sau calmare a situației. Ele au ca
efect doar înrăutățirea situației și mărirea intensității luptei și a sentimentelor de ură, dispreț,
răzbunare, etc. De aceea, loviturile nu sunt indicate într-un astfel de context.
2. Odată ce lupta s-a încheiat și incidentul a trecut, sentimentele agresorului și comportamentul
lui față de tine vor fi influențate și de cât de „șifonat” fizic a ieșit din acea luptă. Dacă
agresorul a fost rănit și pleacă de acolo cu buza spartă, un ochi umflat (sau poate și mai rău), el
va purta în continuare o ură/aversiune vie și permanentă față de tine, urmărind mereu
următoarea oportunitate de a se răzbuna (mai ales dacă tu nu ai pățit nimic în urma acelei
lupte). Dacă în schimb el nu a fost rănit (dar în mod evident dominat), iar tu i-ai vorbit frumos
și ai fost respectuos față de el (în ciuda faptului că te-a atacat), iar la finalul luptei (după
negociere) poate ați dat și mâna, atunci va fi mult mai probabil ca el să nu te mai atace vreodată
pe viitor, ba chiar poate că își va cere scuze pentru ce a făcut și felul în care s-a comportat
(conform regulii: oferă respect pentru a fi respectat).
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 33 din 44
5. Când aplici o tehnică de finalizare, folosește forță minimă și negociază.

Tehnicile de finalizare sunt tehnici articulare cu care poți încheia o luptă, ajungând într-un punct în
care agresorul nu doar că este controlat în totalitate, ci el trebuie urgent să decidă între a suporta
durerea fizică determinată de tehnica articulară aplicată sau a renunța la luptă – respectiv a recunoaște
faptul că a fost înfrânt.

Această regulă completează ceea ce s-a detaliat în explicațiile regulii nr. 4 – și anume că scopul
principal al tehnicilor este CONTROLUL agresorului și supunerea acestuia pentru ca el să nu îți poată
face rău și încheierea rapidă a luptei (prin acceptul acestuia în privința cerinței tale de a nu te mai
agresa). Astfel, chiar și când aplici o tehnică așa-numită „de finalizare”, trebuie să te asiguri că nu
depășești acest obiectiv – de a controla agresorul pentru a finaliza lupta – și de aceea este obligatoriu
să aplici doar forța MINIMĂ necesară menținerii acelui control articular, conform tehnicii alese
(pentru că de fapt nu vrei să îl rănești pe agresor). Dacă abuzezi sau încalci această regulă, agresorul va
putea fi accidentat GRAV – poate mai rău decât dacă l-ai fi lovit. Concluzia fiind aceeași ca la punctul
4.1. de mai sus, în care apărarea ta va fi mult disproporționată față de atacul întâmpinat. De aceea nu
încălca niciodată regula 5!!!

Tehnica de finalizare îți va asigura nu doar câștigarea luptei, ci și dominarea absolută a negocierii
finale ce îți aduce rezultatul dorit – respectiv promisiunea agresorului (în fața tuturor) că te va lăsa în
pace pe viitor. Cu toate acestea, tehnicile de finalizare – care pe cât de eficiente, tot atât de periculoase
sunt – se aplică numai ca ultimă soluție, în ultimă instanță, doar atunci când tehnicile de control simple
nu aduc rezultatul dorit. Și întotdeauna se vor aplica cu forța minimă necesară!

Aplicând o „tehnică de finalizare”, îi arăți agresorului nu doar că îl poți controla (și domina) oricând, ci
și că ai avea capacitatea reală de a-l răni, dacă acesta ignoră semnalele transmise de tine (sau ignoră
negocierea și promisiunea făcută la finalul luptei). Acest gând îl va descuraja să mai încerce ulterior să
te atace.

Detalii și clarificări suplimentare pe tema tehnicilor de control sau a tehnicilor de finalizare se oferă în
cadrul cursului de Jujutsu / BJJ la care copiii sunt încurajați să participe.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 34 din 44


MARTORII / SPECTATORII

Cei mai mulți dintre elevi nu sunt nici agresori și nici victime. Ei sunt spectatori.

Un rol extrem important în prevenirea fenomenului bullying îl poate avea însă chiar spectatorul. În
funcție de modul în care reacționează, el poate contribui la problemă sau la soluție. Unii spectatori
instigă agresorul să abuzeze victima (fie încurajându-l verbal, fie filmând scena) – moment în care
aceștia, evident, agravează problema, devenind ei înșiși co-agresori și părtași la abuz. Majoritatea
spectatorilor însă acceptă în mod pasiv agresiunea, privind și nefăcând nimic. Chiar și aceștia
încurajează agresorul să continue, poate fără să conștientizeze asta, prin simpla lor prezenţă acolo, prin
lipsa luării de atitudine şi prin acceptarea tacită a situației. Din acest motiv, educația copiilor pe
subiectul agresiunilor și hărțuirilor este crucială!

Lipsa atitudinii poate avea mai multe cauze:


 teama de a nu fi asociați cu victima, iar în acest mod statutul lor ”neutru” să se piardă sau
devină ei înșiși victime
 teama de a raporta incidentele pentru că nu vor să fie numiți trădători, informatori, turnători
 vinovăția și neputința pentru că nu au luat atitudine față de agresor nici în alte ocazii, că nu
și-au apărat prietenii sau colegii
 nesiguranța și lipsa încrederii, simțindu-se incapabili de a acționa
 presiunea de grup de a participa în mod pasiv la fenomenul bullying (ca spectator care acceptă
tacit problema)

Spectatorii (sau martorii) acestor situații au un rol extrem de important, putând manifesta o influență
semnificativă, putând avea un rol vital în oprirea agresiunii. Ei trebuie să învețe și să accepte
responsabilitatea de a interveni (sau în caz că situația îi depășește, să apeleze rapid la ajutorul unui
adult/profesor). De altfel, exact pe acest sistem de reacție poate fi construită și una dintre cele mai
eficiente strategii de combatele și ținere sub control a bullying-ului în școli. Mulți susțin că ar fi
chiar singura metodă viabilă pentru a opri fenomenul bullying. Mai exact: ridicarea „intervenției” la
nivel de normă socială. Concret, dacă o bună parte din spectatori ar interveni prompt de fiecare dată
când ar avea loc o agresiune de tip bullying, acestea ar ajunge în timp să fie eradicate total.

Problema care există însă în general (și motivul pentru care astfel de idei sau programe au eșuat în
marea lor majoritate) este simplă: atâta timp cât riscul la care se supune un copil în cazul în care ar
interveni depășește beneficiul primit în urma intervenției, nu va exista niciodată o intervenție.

Întrebând teoretic copiii ce ar trebui să facă atunci când observă că are loc o agresiune de tip bullying –
toți vor spune că ar trebui să intervină și să ajute victima pentru că acea agresiune e un lucru rău. Este
logic. Dar când sunt întrebați – păi și atunci de ce nu intervii când vezi așa ceva? Răspunsul este mereu
același – cu mici variațiuni pe aceeași temă:
 pentru că îmi este teamă să nu fiu și eu agresat/bătut
 pentru că îmi este teamă să nu intru și eu în vizorul agresorului/să nu fiu eu următorul pe
listă (următoarea victimă)
 pentru că îmi este teamă să nu se facă mișto de mine /să fiu bruscat /jignit /umilit, etc.

Concret: pentru că riscurile sunt prea mari (iar beneficiile inexistente sau irelevante, comparativ cu
acele riscuri). Așa că în loc să intervină și să riște să fie și el vizat de acele atacuri, mai bine nu face
absolut nimic, acceptând tacit agresiunea, dar rămânând în siguranță (cel puțin temporar). Asta se
întâmplă în toate școlile, indiferent că sunt private sau de stat, indiferent de oraș, de zonă sau cartier:
copii care încearcă să urce pe scara ierarhică socială abuzând prin forță de alții cu mai puțină putere, în
timp ce martorii (spectatorii) privesc resemnați sau nepăsători agresiunile, fără a avea pârghiile
necesare pentru a putea interveni eficient sau a putea opri aceste nereguli și nedreptăți...
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 35 din 44
SECURIZAREA ȘCOLILOR:
PROGRAMUL BIIA

Vom detalia mai jos cum ar arăta/funcționa un program anti-bullying EFICIENT în cadrul unei școli și
felul în care ar trebui implementat.

DENUMIRE

Recomandăm ca programul să aibă o denumire „cool” (pentru a fi îndrăgit și de elevi). Enumerăm


câteva posibilități mai jos:
 Programul BIIA (Brigada de Intervenție Împotriva Agresiunilor)
 Programul SIR (Sistemul/Serviciul de Intervenție Rapidă)
 Programul BIR (Batalionul de Intervenție Rapidă), etc.

STRUCTURĂ ORGANIZATORICĂ

La implementarea acestui program sunt necesare următoarele elemente:

 Recunoașterea oficială a programului la nivel de unitate de învățământ – acceptul și


sprijinul directorului/consiliului profesoral;
 Un director de program: acesta poate fi orice profesor din cadrul instituției de învățământ
(sau psiholog al școlii) care acceptă să preia responsabilitatea coordonării acestui sistem de
intervenție, precum și acordarea beneficiilor pentru elevii participanți;
 Opțional:
o Trei profesori pe post reprezentanți ai ciclurilor școlare (1x pentru clasele 0-4,
1x pentru clasele 5-8 și 1x pentru clasele 9-12) cu funcția de director adjunct sau
coordonator zonal.
o tot opțional, în cazul în care programul este primit cu mare entuziasm de toți
profesorii: câte un profesor reprezentant pentru fiecare clasă în parte.

PRINCIPIU DE FUNCȚIONARE A PROGRAMULUI

În baza unui regulament clar, simplu, dar bine pus la punct și comunicat tuturor elevilor în mod regulat
în cadrul unor evenimente de conștientizare a fenomenului bullying, elevii vor fi încurajați să intervină
în cazurile în care devin martorii unor agresiuni de tip bullying, în vederea aplanării acestor situații.

În acest scop se va organiza mai întâi, în cadrul unei săli de festivități, o întâlnire generală cu toți copiii
din școală, pentru o prezentare a programului și a organizatorilor săi: de ex. Școala X, prin
reprezentantul (și coordonatorul) dl. profesor Y, cu sprijinul organizației Z (ex. Academia Aiki Seishin
Ryu), pentru că sprijinul unei organizații de profil, specializată pe cursuri de autoapărare non-violentă
și programe anti-bullying, este esențială.

Pe parcursul prezentării, copiii trebuie să simtă o conexiune cu organizatorii, să îi considere prieteni și


să fie implicați emoțional în cadrul programului (respectiv să fie stimulați să se identifice și să-și
însușească noua scară de valori și să își dorească aplicarea programului și participarea activă la acesta).
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 36 din 44
Implicarea celorlalți profesori este și ea foarte importantă – chiar vitală. Profesorii din școală trebuie să
înțeleagă și să preia principiile care stau la baza acestui program și să discute uneori și ei în clasă cu
elevii despre fenomenul bullying și ce ar fi de făcut pentru combaterea lui. „Intervenția” martorilor
și spectatorilor trebuie ridicată la nivel de normă socială, să devină comportamentul „normal”
pentru elevi. Așa cum menționam anterior, dacă o bună parte din spectatori ar interveni prompt de
fiecare dată când are loc o agresiune de tip bullying, acestea ar ajunge în timp să fie eradicate total.

Mare atenție însă – profesorii trebuie să susțină activ această inițiativă, să o adopte și să creadă în ea.
Școala ar trebui să se asigure (prin întâlniri/ședințe regulate) că toți profesorii au înțeles programul,
pentru ca aceștia să îl poată primi pozitiv, să îl adopte și să îl promoveze în rândul elevilor. Dacă vor
exista profesori care să nu considere programul ca pe ceva bun și să ajungă să discute asta și cu elevii
lor, programul poate avea mult de suferit, fiind practic sabotat din interior – ceea ce s-ar răsfrânge
ulterior asupra rezultatelor și eficienței cu care acesta e implementat la nivel de școală sau campus.

DISCUȚII CU ELEVII:

Întrebare pentru copii: dacă nu ar exista pompieri și o casă a luat foc pe strada ta – ai ajuta la stingerea
acelui foc? Da sau nu? Răspunsul lor este DA. Și întrebi: De ce? Că doar nu e problema ta, nu? E
casa altcuiva... Într-un final ajung cu toții la concluzia că, pe lângă faptul că „așa e corect/bine/etic”,
acel foc va putea ajunge, la un moment dat, și la ei, la casa lor.

Astfel, dacă o agresiune are loc în școală – aceasta este ca un foc în pădure, care începe mic și
neînsemnat, dar care apoi poate acapara întreaga „pădure” (școală). Și de aceea stingi focul când este
încă mic nu pentru că te-ar afecta personal în acel moment, ci pentru că într-o bună zi ar putea deveni
și problema ta. Și este cu atât mai ușor să oprești o agresiune când nu ești direct implicat sau vizat,
decât atunci când ești chiar tu în tranșee, atacat...

Alt scenariu care se mai întâmplă uneori, este ca un foc dintr-o pădure să fie atât de puternic, încât
pompierii veniți inițial să îl stingă nu fac față. Și ce vor face atunci? Aduc și alți pompieri pentru a-i
ajuta – cu alte autospeciale, chiar și cu avioane – și împreună reușesc să îl stingă. Astfel, atunci când
un copil ia atitudine și îl înfruntă pe agresor, dar nu face față de unul singur – cine îl va ajuta să ”stingă
focul”? Știți deja cine – exact, VOI, elevii. Împreună veți fi mult mai puternici decât agresorul.

Dacă aștepți ca alt copil să facă primul pas și să intervină, iar ceilalți gândesc la fel, atunci nimeni nu
va mai interveni. Fenomenul se numește „disiparea responsabilității”.
Nu există să fii „neutru”. Fie ajuți victima, fie ajuți agresorul. Dacă nu faci nimic, ajuți practic
agresorul, oferindu-i șansa să ducă la bun sfârșit agresiunea și să scape fără consecințe. Nefăcând
nimic, dar privind agresiunea (sau mai rău – filmând cu telefonul mobil), atunci încurajezi activ
agresorul – care va fi încântat de susținere, considerând că face ceva grozav și că este „cool”.

ORGANIZAREA PROGRAMULUI:

Imediat după prima reuniune generală în cadrul școlii, în care se va discuta despre fenomenul bullying,
se prezintă și soluția concretă – programul BIIA (Brigada de Intervenție Împotriva Agresiunilor) în
care copiii se pot înscrie, voluntar, pe loc. Prin înscriere ei declară că sunt de acord cu faptul că
agresiunile de tip bullying nu ar trebui să existe în școală și acceptă responsabilitatea de a interveni în
cazul observării unor astfel de agresiuni (depun un fel de „jurământ” – cam ca la „cercetași”).

Chiar dacă nu este juridic valabil (firește), nu are nicio importanță asta. Totul e să se facă public și să
își asume aceste principii, atât verbal, cât și în scris, în fața celorlalți colegi (nu neapărat sus pe scena
din cadrul reuniunii, pentru că vor fi copii care vor ezita să urce acolo, dar într-un loc marcat oficial ca
„birou de înscrieri”, în sala respectivă de festivități).
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 37 din 44
Odată cu înscrierea în Brigadă, fiecare copil primește o brățară (sau banderolă) albă ca semn onorific
de apartenență la BIIA, pe care vor trebui să o poarte în permanență la școală. Toți copiii care aderă la
BIIA vor avea acest semn distinctiv asupra lor. În acest fel, atunci când o agresiune are loc, iar
împrejur sunt deja patru brățări (sau banderole) din Brigada de Intervenție totul se schimbă.

Agresorii știu că acei copii au depus jurământul de a interveni și că o vor face, iar copiii, știind și
văzând că sunt mai mulți, au acum curajul să intervină, ba se simt chiar importanți (privind semnul
distinctiv – respectiv brățara/banderola – ca pe un fel de „insignă” oficială a brigăzii de intervenție), ca
niște mici super-eroi salvatori, care au responsabilitatea și obligația morală să salveze victima. În acest
fel, brățara devine un simbol al alegerii făcute, un reper al valorilor agreate și crezul acestor copii.
Devin pe jumătate activiști și pe jumătate „jandarmi” ai școlii.

Esențială este însă responsabilizarea acestor elevi pentru a interveni, pentru a rezolva SINGURI
propriile probleme cu care se confruntă – ceea ce le va crește automat și stima de sine!

Exemplu de brățări folosite în America, inscripționate cu sloganul „Keep it R.E.A.L.”:


- R = Respect everyone
- E = Educate the bullies
- A = Assist the victims
- L = Lead the way

Un slogan similar poate fi căutat și în limba română,firește.

În plus, în urma fiecărei intervenții (individuale sau de grup) la care a participat, copilul va completa o
fișă-raport a intervenției (document tip aflat în fiecare clasă), cu toate detaliile agresiunii:
 cine a fost victima?
 cine a fost agresorul (sau cine au fost agresorii)?
 când s-a întâmplat? (ziua/data, ora)
 ce s-a întâmplat (cum s-a desfășurat agresiunea)? – scurtă descriere
 ce ai făcut tu (cum s-a desfășurat intervenția)? – scurtă descriere

Această fișă-raport se trimite la biroul central (biroul profesorului coordonator / directorului de


program). Toate rapoartele sunt centralizate și lunar, odată cu organizarea întâlnirii oficiale lunare a
Brigăzii de Intervenție, fiecare raport se discută în cadrul grupului, se comentează și apoi se laudă
copiii care au intervenit, în fiecare caz în parte.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 38 din 44


ELEMENT ESENȚIAL: pentru fiecare intervenție, copiii primesc câte o tresă pe brățara/banderola lor.
Astfel, cei care intervin, primesc în baza unui sistem de beneficii bine pus la punct, recunoaștere
oficială, nu doar ca membru/reprezentant al programului, ci și a unui anumit grad în cadrul BIIA
(similar cu practicanții de arte marțiale). Alternativ, se poate face o paralelă și cu gradele militare, firește.

La fiecare 5 intervenții înregistrate/confirmate, copilul primește brățara cu următoarea culoare,


respectiv următorul grad în cadrul brigăzii. De exemplu, conform sistemului de gradații din BJJ, după
brățara de culoare albă, urmează cea albastră, apoi cea mov, cea maro și în final cea neagră.

La fel cum în artele marțiale există sistemul centurilor colorate ce indică progresul fiecărui practicant
în parte, similar și brățara BIIA va indica progresul făcut de copil în cadrul brigăzii, conform
numărului total de intervenții (și deci a experienței acumulate și implicării acestuia în program).

În cadrul întâlnirilor lunare de grup ale BIIA, discutând despre fiecare caz/intervenție în parte, copiii
învață și unii de la alții cum să intervină mai eficient, de ce greșeli să se ferească, primesc sfaturi și sunt
îndrumați atât de directorul de program, cât și de copiii cei mai mari în grad (care vor fi încurajați să
preia și acest rol de „mentori” – nu doar ca responsabilitate, ci ca pe o „onoare” a celor experimentați),
pentru ca intervențiile ulterioare să fie mai sigure, mai eficiente și per total să aibă și mai mult succes.

Ceea ce se creează, este o infrastructură socială care oferă copiilor recunoaștere în baza unor noi
principii și a unui nou set de valori – pentru comportamente BUNE, civice, corecte, morale și
valoroase – care depășesc eventualele riscuri la care se expun intervenind pentru stoparea agresiunilor.

Aceasta e singura metodă prin care un astfel de program poate funcționa. Dacă sistemul de
recompensare și motivare – deci „stimulentul” primit pentru o intervenție promptă nu este mai mare
decât riscul acelei intervenții, atunci întregul program nu va funcționa, iar copiii nu o vor face.

Metodele de recunoaștere socială se vor diferenția de clasicele note și/sau diplome primite în mod
normal la școală (în sistemul de învățământ tradițional). Iar acest lucru este bine, fiind vorba aici de un
sistem perceput ca fiind mai „cool” și mai „exotic” decât școala tradițională – tocmai pentru că își are
originea în artele marțiale!

În plus, realitatea a arătat că odată ce acest program este implementat în cadrul unei școli, este doar o
chestiune de timp până ce și agresorii încep să se înroleze și în cadrul grupului BIIA – unde pot
primi respectul, laudele, recunoașterea și recompensele (în special emoționale și sociale) la care aspiră
– mai exact tot ceea ce își doreau, de fapt, încă din momentul în care au început comportamentul
agresiv de tip bully. Diferența va fi doar că acum le vor primi pe toate făcând lucruri BUNE, având
comportamente pozitive și responsabile. În plus, vor primi nu doar respectul colegilor/elevilor, ci și
laudele tuturor profesorilor (ceea ce prin agresiunile de tip bully nu le puteau primi niciodată).

Sisteme de gradație posibile:


 Modelul gradelor BJJ – cu mai puține culori (dar mai multe trese):
o Albă – simplă și apoi cu 1 până la 4 trese
o Albastră – simplă și apoi cu 1 până la 4 trese
o Mov – simplă și apoi cu 1 până la 4 trese
o Maro – simplă și apoi cu 1 până la 4 trese
o Neagră – simplă și apoi cu 1 până la 9 trese
 Modelul gradelor din Judo (model tradițional – cu mai multe culori):
o Albă – simplă (și apoi, opțional cu tresă)
o Galbenă – simplă (și apoi, opțional cu tresă)
o Portocalie – simplă (și apoi, opțional cu tresă)
o Verde – simplă (și apoi, opțional cu tresă)
o Albastră – simplă (și apoi, opțional cu tresă)
o Maro – simplă (și apoi, opțional cu tresă)
o Neagră – simplă și apoi cu 1 până la 9 trese
© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 39 din 44
Un astfel de sistem de recunoaștere în cadrul grupului de copii este profund și perceput ca pe un
beneficiu extrem de satisfăcător, fiind foarte similar cu cel al obținerii unei noi centuri în cadrului
unui club de arte marțiale. Copiii vor purta cu mândrie brățara (sau banderola) colorată, fiind practic
un nou simbol al reputației și statusului lor social din cadrul acelui grup – noul lor mod de a fi COOL.

LOGISTICĂ

Pentru implementarea cu succes a programului este necesar și un buget minim (sau sponsorizări)
pentru achiziționarea de brățări/banderole personalizate, pentru a fi folosite și oferite elevilor
participanți în mod gratuit! Aspectul acesta este crucial – elevii trebuie să poată participa în acest
program fără obligații financiare!

În plus, se recomandă și realizarea unor materiale informative de calitate, care să fie distribuite, tot
gratuit, în rândul elevilor școlii.

Recomandăm școlilor care sunt interesate de implementarea unui astfel de program, să o facă prin
intermediul (sau cu o strânsă colaborare) a unei organizații cu experiență în acest domeniu.

Academia Aiki Seishin Ryu dezvoltă astfel de programe și poate pune la dispoziția școlilor și unele
materiale informative (ex. broșuri și flyere), în format electronic, create pentru fiecare grup țintă în
parte: copii (elevi), părinți, profesori. Academia ASR poate, de asemenea, să dezvolte/creeze,
împreună cu reprezentanți a școlii (atât profesori, cât și elevi – foarte important să fie și aceștia din
urmă implicați), și alte materiale personalizate și adaptate strict pentru o anumită instituție de
învățământ, în funcție de necesități. Suntem deschiși colaborărilor, școlile interesate fiind încurajate să
ne contacteze.

Email: contact@aikiseishin.ro

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 40 din 44


EXTRA: JOCURI ȘI ACTIVITĂȚI
» Recomandate profesorilor/elevilor din clasele 0-4 și 5-8

Exemple de jocuri

#1. Un principiu pe care elevii trebuie să-l învețe este acesta: cei din jur sunt liberi să-mi adreseze
orice fel de cuvinte doresc, eu sunt liber să nu reacționez în același fel.

Un joc care îi va învăța pe elevi să nu se supere atunci când sunt porecliți, ba mai mult, să râdă de
porecle fără a se simți ofensați este următorul:
 timp de o săptămână elevii își pot adresa porecle unii altora, însă regula este: nimeni nu are
voie să se supere.
 profesorul are un rol important în această activitate - el oferind modelul de reacție pe care elevii
îl vor urma. El poate cere elevilor să îi spună și care sunt poreclele lui. Deși mulți ar crede că
elevii nu îi vor acorda respect profesorului, efectul va fi total diferit. Dacă profesorul se amuză
la aceste porecle, elevii vor urma modelul lui pentru că această atitudine arată respect și
încredere în sine.
 pentru ca acest joc să se desfășoare bine, sunt necesare și discuții libere cu elevii pe baza unor
întrebări de genul:
o Cum te-ai simțit când ai auzit care este porecla ta?
o Faptul că nu ai răspuns în același fel te-a ajutat să te simți mai încrezător?
o Dacă nu îi poți opri pe ceilalți să-ți adreseze porecle, cum te simți alegând să te distrezi
pe seama lor?

De ce timp de o săptămână? - Cu siguranță, la începutul acestui joc vor fi și elevi care se vor supăra
auzind poreclele care le sunt adresate. Este nevoie de timp ca ei să poată să-și dezvolte o nouă
atitudine. Regula trebuie amintită zilnic: nimeni nu are voie să se supere.

De ce acest joc va avea rezultate? - Învățându-i să râdă pe seama poreclelor care le sunt adresate, elevii
vor învăța un principiu sănătos, pe care îl vor putea aplica de-a lungul vieții ori de câte ori vor avea de-
a face cu astfel de situații: cei din jur sunt liberi să-mi adreseze orice fel de cuvinte, eu sunt liber să nu
reacționez în același fel. A-și dezvolta capacitatea de a râde de ei înșiși implică dezvoltarea încrederii
în sine. Mai mult, poreclele își vor pierde puterea de a jigni, vor fi peste tot.

#2. „Un copil rău este un copil descurajat” – Rudolf Dreikurs


Mare parte dintre comportamentele nedorite ale elevilor pot fi prevenite dacă se dezvoltă între ei o
atmosferă prietenoasă, dacă se simt încurajați, apreciaţi și nu comparați, criticați, umiliți.

Un exercițiu rapid de încurajare este următorul: Vorbiți-le elevilor despre calități (niciodată despre
defecte, pentru că nu putem construi nimic pe slăbiciuni), dați-le exemple. Cereți-le să scrie pe o foaie
de hârtie numele tuturor colegilor. Apoi, în dreptul fiecărui nume câte o calitate sau mai multe. La final
veți realiza câte o foaie cu numele fiecăruia și veți scrie toate calităţile menționate de colegi. Va fi o
experiență memorabilă pentru ei, atât la nivel individual, cât și de grup.

Exemple de caracteristici: atletic, responsabil, creativ, vesel, activ, hotărât, prietenos, săritor, protector,
are inițiativă, bun organizator, darnic, afectuos, capacități artistice, perseverent, ambițios, curios, de
ajutor, atent cu ceilalți, bun coechipier, deschis, respectă regulile grupului, caută soluții, nu-i plac
conflictele, valorizează atmosfera de bună înțelegere, relaxat, cooperant, adaptabil, își susține punctul
de vedere, de încredere, sincer etc.

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 41 din 44


Resurse video online

Mai jos puteți urmări și câteva clipuri video interesante pe tema fenomenului bullying și/sau strategii de
combatere a acestuia:

- Why every child needs Jiu-Jitsu (prezentare – Gracie Bullyproof)

- Gracie Bullyproof (versiune scurtă a prezentării programului Gracie Bullyproof)

- Austin’s 1 week transformation (prezentarea unui caz concret de transformare)

- How to stop a bully – Brooks Gibbs (prezentarea strategiei bazate pe „The Golden Rule”)

- The idiot game (jocuri de rol între copii, pentru autocontrol emoțional și autoapărare verbală)

Învățăm copiii să se apere (fizic), pentru ca ei să nu fie nevoiți să o facă vreodată.


Un copil încrezător este un copil rezistent la bullying (Bullyproof).

Rener Gracie

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 42 din 44


© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 43 din 44
© 2018

Asociația Clubul Sportiv


Academia Aiki Seishin Ryu
București, România

© Academia Aiki Seishin Ryu, 2018 Pagina 44 din 44

S-ar putea să vă placă și