FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA “ DUMITRU STANILOAE” IASI

STUDENT:
ANUL I
GRUPA 14

2009
INTRODUCERE

„ Nu sunt cumplite viforele vietii pentru acela in al carui suflet

 straluceste faclia focului Tau. Imprejur vreme rea si intuneric, groaza
si urlet de vijelie; iar in sufletul lui e pace si lumina: acolo e Hristos!”
(Condacul al V-lea, Acatistul de multumire – „Slava lui Dumnezeu
pentru toate” )

Educatia moral-religioasa a tineretului se intemeiza, din punct de vedere ortodox, pe

spiritualitatea rasariteana cu caracterul ei dinamic dat in Hristos si Duhul Sfint si care se
adreseaza omului intreg, trup si suflet, dupa cum se adreseaza tuturor credinciosilor
indiferent de virsta lor sau de statutul lor bisericesc sau laic.
Dar pentru ca aceasta spiritualitate, care constituie dinamica educatiei religioase si
morale a tineretului si a tuturor crestinilor, sa dea rezultatele scontate, trebuie sa ia in
consideratie mentalitatea si problemele care confrunta tinarul sau omul contemporan.
Spiritualitatea ramine aceeasi peste secole, dar de fiecare data este chemata sa raspunda la
problemele ce confrunta credinciosul intr-o epoca data. De aceea, inainte de a vorbi despre
spiritualitate si educatie trebuie sa vedem care este trasatura caracteristica a mentalitatii
tineretului contemporan.
Intre Biserica Ortodoxa si tinerii crestini exista o legatura deosebit de stransa.
Biserica are un impact asupra tinerilor, iar tinerii insusi trimit anumite semnale asupra
Bisericii. Impactul Bisericii asupra tinerilor, a societatii in general este unul care priveste
lumea si indeosebi umanitatea la un nivel personal, in acelasi timp, ridicandu-le la o
inaltime valorica, indicata de bogatia de sensuri si semnificatii complexe a Evangheliei lui
Hristos. Pe de alta parte, tinerii crestini, simtindu-se insetati, goliti de cele spirituale si
derutati privesc spre Biserica si asteapta de la ea semnale clare, care sa fie intotdeauna
conforme cu valorile invataturii lui Iisus Hristos.
Traim probabil din mai multe puncte de vedere, in cea mai complexa si dificila perioada a
istoriei bisericii. Ultimul secol a fost martor al unor serii de schimbari majore in modul in
care tinerii privesc biserica si implicarea lor in viata si activitatea acesteia. In prezent, tot
mai multi oameni, in special tineri, au sentimentul acut ca ceva nu este in regula sau ca
ceva lipseste. Probabil lucrul cel mai des invocat este lipsa de autenticitate sau sinceritate.
Foarte multi sunt dezgustati de fatarnicie, falsitate si de obsesia bolnavicioasa a imaginii
publice.1
Daca il intrebam pe orice tinar ce calitate apreciaza intr-un om, majoritatea vor raspunde
ca apreciaza sinceritatea.

1. Aileen Ludington, Hans Diehl- “Tablete de stil viata”, Editura Viata si Sanatate, Bucuresti
Daca in lume trebuie sa ne ferim mereu si sa ne pazim imaginea, biserica trebuie sa fie
locul in care sa regasim sinceritatea, siguranta, compasiunea si intelegerea.

2
 Tinerii se simt tot mai instrainati in biserici, fara a-si da seama de multe ori ce
anume le creaza acest sentiment neplacut. In loc sa se deschida fata de biserica, ei se
inchid.
Problema este ca tinerii resping nu credinta în Hristos, asa cum o marturiseste
Biserica prin glasul sfintilor sai, ci resping un surogat de credinta care nu îi convinge. De
ce un tânar care a fost crescut într-o familie cu adevarat crestina - si nu într-una crestina
numai în fotografii - se poarta cu totul altfel decât un tânar care a crescut într-o familie
pagâna, cu parinti necredinciosi, sau într-una cu parinti care, desi credeau în Dumnezeu,
nu mergeau la biserica?
Prigoana comunista a schimbat radical istoria Bisericii si, implicit, istoria lumii.
Multi sfinti care au trait în acea vreme au profetit ca dupa caderea comunismului va veni o
perioada de scurta înflorire a Bisericii, dupa care va veni sfârsitul lumii. "Înflorirea"
Bisericii - la care de altfel asistam - este un proces firesc: dupa ce omului i s-a impus sa
duca o viata fara Dumnezeu, dupa caderea lanturilor ateismului, un numar de oameni au
pornit pe calea Bisericii. Dar raul care a prins radacini în constiintele maselor nu se va lasa
exorcizat: îsi va spune cuvântul si, în cele din urma - în vremurile apocaliptice - va
triumfa. Dar biruinta sa va fi de scurta durata.
Nu e deci de mirare ca a lipsit în secolul XX misionarismul îndreptat spre tineret. S-
a încercat sugrumarea oricarei tentative de misionarism ortodox, indiferent de categoria
tinta. Calaii comunisti s-au aratat mai crânceni decât prigonitorii din primele veacuri ale
Bisericii.
Dar ce s-a întâmplat cu spatiile ortodoxe în care credinta nu a fost prigonita? Acelasi
lucru care s-a întâmplat cu întreaga lume: secolul XX a fost perioada unei puternice învieri
a pagânismului, a fost perioada în care omul s-a luptat din toate puterile sa darâme orice
urma de traditionalism si sa traiasca dupa propriile pofte si patimi. Ce a facut comunismul
în unele tari a facut iubirea de patimi în altele. Prigoana pe care credinta crestina a suferit-
o de la calaii comunisti nu a avut roade mai rele decât cea suferita de la idolii desfrâului pe
care lumea i-a îmbratisat si îi mai îmbratiseaza si astazi.
Tinerii „inoata” prin mlastini ce nu permit inaintare spre liman, iar orizontul lor se
pare multora inca neclar, confuz si tot mai indepartat. Un fel de neincredere in viitor, de
inactiune si de deruta spirituala s-a cuibarit in sufletele mai multor tineri. In acest adanc tot
mai infricosator al crizei, este asteptata mai insistent vocea bisericii. Aceasta voce trebuie
sa fie blanda, curata si clara, sa indice solutii, precum si mijloace de depasire a starilor
negative din societate.
Ortodoxia romaneasca nu trebuie sa arate ca nu intelege lumea in care traieste, ca ii
este indiferenta „turma cea cuvantatoare” pe care e chemata sa o calauzeasca pe cale
mantuirii. Dimpotriva ea trebuie sa arate si sa demonstreze ca este pentru acesti tineri
„sarea pamantului” si „lumina lumii” ( cf. Matei 5,13-14). Astazi, cu atat mai mult
Biserica este chemata sa desfasoare o activitate misionara, in primul rand pentru a
reincrestina tinerii ei membrii deveniti doar crestini nominali, adica doar cu numele.
Calitatea crestina a unei societati se poate observa din mentalitatea si atitudinile
sociale ale componentelor sale. Oare ce observam noi? Observam ca absenteaza in foarte

3
mare masura valorile si criteriile crestine. Aceasta este o realitate trista, de care Biserica nu
poate sa faca abstractie, atunci cand doreste sa desfasoare proiecte misionare in sanul
propriilor membrii nominali.
Acesta este contextul in care Biserica este obligata sa desfasoare o ampla lucrare de
reevanghelizare, de renastere a societatii romanesti, atat de traumatizate, in urma
experientelor istorice din ultimele decenii. Omul impreuna cu Biserica ar putea face pentru
sanatatea lui trupeasca si sufleteasca mai mult decat orice medic sau progres al stiintei
medicale.
Datele stiintifice confirma ca deciziile pe care le luam ora de ora, zi de zi,
determina in mare masura starea sanatatii noastre , bolile de care suferim si chiar
momentul cand vom muri.
De aceea tot ce trebuie facut este sa ne educam, sa inlocuim acele deprinderi si
obiceiuri care ne distrug atat psihic cat si fizic, cu un mod de viata care se va prelungi in
vesnicie.

Deruta tinerilor

Iata de unde porneste problema: tinerii nostri vad una la biserica si alta acasa ori in
afara slujbelor. Aceasta se intimpla in mare masura din cauza unei teologii derizorii cu
privire la conceptul de comunitate crestina. Pentru majoritatea oamenilor biserica este
„ceea ce se intimpla duminica”, iar de vreme ce mantuirea este o chestiune individuala si
ne priveste pe fiecare, ne putem permite sa nu avem nici un fel de relatii unii cu altii sau,
in cele mai bune cazuri, sa avem relatii superficiale. De aceea putem discuta cu nonsalanta
despre „purtarea sarcinilor unii altora” si sa nu avem nici o idee despre ce inseamna
aceasta in practica.2
Dintre toti membrii bisericii, tinerii sunt cei care resimt in modul cel mai dramatic aceasta
ruptura intre teorie si practica. Generatiile de peste 35 de ani, formate in epoca
rationalismului modern, se multumesc cu predici frumoase si cuvintari spicuite, insa
generatia post-moderna nu mai gusta credinta definita in termeni pur intelectuali. Tinerii
sunt infometati dupa o comuniune reala, dupa o credinta practica, dupa relatii autentice.
Ei simt mai acut decit ceilalti durerea provocata de dualismul spirit-materie, in parte
pentru ca au auzit predicile, au facut studiile biblice, au mers in taberele crestine, dar nu
au vazut familii armonioase, oameni care sa se ajute intre ei fara interese ascunse, oameni
fascinati de frumusetea lui Dumnezeu si de minunea comuniunii crestine. Ei au auzit
cuvintari care pareau biblice, dar plecau de la premise lumesti, individualiste, rationaliste,
politic corecte si complet rupte de realitatea cotidiana. Au auzit toata viata lor predici din
seria „ar trebuie sa...” si foarte putine din seria „cum sa...”.
2. Laurentiu Prof. Dr. Streza, - “ Tinerete, ideal, Biserica”, Editura Agaton, 2002, p. 40.

Tinerii nostri nu se mai extaziaza la discursuri inflacarate, ei vor sa vada aceasta

proclamare traita si celebrata in comunitate, acolo unde Dumnezeu a si intentionat sa ia
forma si sa se dezvolte.
4
 Poruncile Bisericesti

1. Sa ascultam cu evlavie Sfanta Liturghie in fiecare Duminica si sarbatoare.

2. Sa tinem toate posturile de peste an.
3. Sa cinstim fetele bisericesti.
4. Sa ne spovedim si sa ne impartasim in fiecare din cele patru posturi mari de peste an,
ori, daca in fiecare post nu putem, cel putin o data pe an, in Postul Pastilor.
5. Sa ne rugam pentru cei ce stau in fruntea tarii.
6. Sa tinem posturile pe care le-ar orandui episcopul sau mitropolitul locului in vreme de
primejdii, de molime sau alte necazuri.
7. Sa nu citim carti eretice sau ale sectarilor.
8.Sa nu instrainam, nici sa folosim, spre scopuri straine, lucrurile bisericesti sau averea
Bisericii.
Acestea sunt poruncile bisericesti pe care orice credincios ar trebui sa le respecte si
sa le urmeze in tocmai. De ce tinerii nu le dau ascultare ? Si de ce sunt tot mai putini tineri
care participa la slujbele Sfintei Liturghii si respecta aceste porunci? Sunt intrebari pe care
toti si le pun si intreaba de ce tinerii nu sunt apropiati de Sfanta Biserica in ziua de azi.
Problema, este modul in care privim biserica si rolul ei in viata crestina. Totul
porneste de la rolul bisericii in mintuire, atunci cind ne confruntam cu intrebari de genul:
„Este biserica esentiala pentru mantuire?”, „Exista mantuire in afara bisericii?”, „Pot fi
mantuit daca nu merg la nici o biserica, desi cred in Iisus?”. Multi evanghelici vor fi tentati
sa raspunda foarte repede la aceste intrebari, spunand ca mantuirea este prin credinta, deci
mersul la biserica nu reprezinta o „conditie” a mantuirii. Desi acest lucru este adevarat
intr-o oarecare masura, cu totii avem o strangere de inima atunci cind auzim aceasta
afirmatie. Mi se pare rezonabil sa ne intrebam ce rost mai are sa mergem la biserica daca
suntem mantuiti doar prin credinta in Domnul Iisus. Pentru crestinii primelor secole, o
astfel de intrebare ar fi fost complet nepotrivita, din simplul motiv ca pentru ei mantuirea
si viata eclesiala erau de nedespartit si aveau un puternic caracter comunitar. Aceste
intrebari au aparut in contextul individualismului salbatic din perioada moderna,
individualism care a afectat in mod dramatic crestinismul.3

3. Aileen Ludington, Hans Diehl- “Tablete de stil viata”, Editura Viata si Sanatate, Bucuresti
De ce nu merg tinerii in numar mai mare la biserica?

5
 "In afara Bisericii nu exista mantuire" spunea Sfantul Ciprian al Cartaginei in
secolul III. Cei care frecventeaza cu regularitate Biserica stiu ca Sfanta Liturghie este
Jertfa nesangeroasa care permanentizeaza si actualizeaza efectele sfintitoare ale Jertfei de
pe Golgota, este Taina Impartasirii cu Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului Hristos, este
miezul vietii crestine; nu ne putem mantui decat in relatie cu Hristos prin Biserica.
O repetam cu totii, teologi cu sau fara har, insa numarul tinerilor care au o viata
liturgica este inca mic. Statisticile unor profesori de Religie spun ca 1 din 5 elevi de liceu
merge la biserica, adica merg si participa activ la Sfanta Liturghie duminicala. Trebuie
precizat ca pentru unii elevi sintagma "a merge la biserica" este inteleasa ca trecere in fuga
pe la biserica si e sinonima cu a aprinde lumanari, a da acatist sau liturghie, a spune o
rugaciune in Casa Domnului, iar nu participare efectiva la Sfanta Liturghie. Pricinile ne-
binecuvantate pentru care nu s-au intamplat a fi acolo, la Sfanta Liturghie, motivele sau
justificarile sunt nenumarate.
Daca ar fi sa le grupam ar trebui sa spunem ca acestea sunt credinta putina, lipsa
catehizarii, "credinta personala", necredinta nascuta din multele patimi.
Argumentul intalnit cel mai des e acela ca slujba Liturghiei "este plictisitoare si
foarte lunga. In general, cei care spun aceasta se scandalizeaza gandindu-se ca sunt unii
crestini care stau chiar atat. Adevarul este ca slujba Liturghiei dureaza aproximativ o ora si
jumatate, iar cei care vin nu se plang, in general, de lungimea ei. Plictiseala vine si din
neintelegerea slujbei, a limbajului liturgic. Cand nu intelegi ce se intampla e greu sa
gasesti motivatia de a participa la slujba. Pana la urma aceste argumente sunt rodul lipsei
de catehizare. Cand exista intelegere, cunoastere si dragoste pentru Dumnezeu,
participarea nu mai este efort supraomenesc.
Parintele Savatie Bastovoi spunea “Ca sunt atatia tineri care stau ore in sir, pe vant, pe
ploaie, sprijiniti de un gard alaturi de persoana iubita. Ce-i tine acolo? Ce alunga
oboseala? Dragostea!” Iar in cazul prezentei la biserica putem spune ca dragostea vine si
din cunoastere, caci nu poti iubi ce nu cunosti, si, de asemenea, aceasta alunga oboseala,
plictiseala. Incepatorilor intr-ale mersului la biserica, dar nu numai lor, li se recomanda sa-
I vorbeasca lui Hristos despre problemele si bucuriile lor, ba chiar si despre plictiseala ce-i
cuprinde, si sa ceara lui Dumnezeu sa-i ajute sa inteleaga si sa aprecieze slujba. Va veni cu
siguranta si momentul cand vor raspunde ca si Sfantul Petru prezent la Schimbarea la fata:
Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici (Marcu 9, 5).
Un alt motiv invocat de tineri pentru neparticiparea la Liturghie este acela ca in
week-end e prilej de somn pana mai spre pranz, e mai mult timp liber de care ar dori sa
profite. Altii, invocand acelasi motiv, recunosc ca-i vorba aici de comoditate, de lene (ar
putea merge la Liturghie, dar nu o fac). Pana la urma si aici e vorba de plictiseala, de
necunoasterea lucrurilor care tin de credinta, de neintelegerea slujbei, de lipsa
catehizarii.Un serios si sincer argument adus de tineri este acela ca in familiile lor nu s-a
facut educatie religioasa, ca nu-i indeamna si nu-i indruma nimeni din cei de-acasa
("parintii nu ne indruma, nici ei nu merg la biserica"), ca nu au fost obisnuiti cu slujba de
mici (obisnuinta e a doua natura). Parintii nu sunt modele concrete pentru fii lor sa mearga
sau macar sa-si indrume copii la Biserica. Unii parinti chiar ii dau inapoi pe tineri de la

6
participarea la Liturghie, considerand ca fiul sau fiica vrea sa scape de treburile casnice - si
asa multe la numar. Cu adevarat aceasta este o problema, insa nu de nerezolvat. S-a vorbit
de multe ori despre colaborarea dintre toti factorii educationali responsabili: Scoala,
Familia, Biserica. Si nu s-a vorbit degeaba. Mult mai usor se poate discuta cu cel care are
o baza religioasa inca de acasa.4
In general, dintre acestia neobisnuiti de mici cu viata Bisericii sunt si cei care spun:
"am credinta mea", "credinta trebuie sa fie inauntrul nostru", "ma rog acasa, Il port pe
Dumnezeu in suflet", "eu n-am pacate", "nu le am pe astea cu Biserica..." sau "mersul la
biserica e ceva depasit" etc. In aceste cazuri se cere, de asemenea, sustinuta catehizare, ca
sa nu o numesc reincrestinare (desigur, nu in sensul de rebotezare). Acest proces este unul
indelungat, poate dura luni, chiar ani. Este nevoie de mult tact, de o buna cunoastere a
mentalitatii tinerilor, pentru ca ii poti castiga cu un cuvant sau ii poti pierde (suntem
incredintati ca fiecare se afla pe drumul Damascului si ca in fiecare pacatos se afla, in chip
virtual, un sfant). De exemplu, nu gasesc potrivit a le spune ca daca merg la discoteca, le
da diavolul cu biciul peste picioare. Parintele Savatie spunea intr-o carte: "Nu incepe cu
daramarea idolilor, lasa-l pe ascultator sa si-i darame singur”.5
De asemenea, nu trebuie sa propovaduim cu obstinatie iadul (exista iadul pentru
mine, nu pentru ceilalti, spuneau Parintii) si nici sa nu lovim apocaliptic cu hotararile
sinodului ecumenic II Trulan sau cu canonul 11 al sinodului local de la Sardica. S-ar putea
ca indarjirea tanarului sa creasca. Alti tineri aduc ca argumente pentru neparticiparea la
Liturghie sminteala (chiar daca nu o numesc asa). Acestia au trait o asa-zisa trauma in
apropierea lor sincera de Biserica. Exemplele sunt nenumarate: "barfa" din timpul slujbei
(specifica, spun ei, slujbelor de la tara), jena, rusinea!! (cei din anturaj nu merg la biserica,
sunt noncomformisti, rebeli, independenti, nu dependenti de Dumnezeu), aglomeratia
("lumea se misca, se agita, vorbeste"), lipsa unei statii de amplificare care sa aduca glasul
slujitorilor pana in pridvor, frigul iernii sau caldura verii... Unii afirma ca nu se simt
apartinand acelui grup.
Traiesc cu sentimentul ca nu sunt la locul potrivit, ca cei care merg la biserica sunt
aproape desavarsiti. Nu stiu ce gesturi sa faca, iar daca fac vreunul se gaseste un
binevoitor care sa le faca morala ca nu si-au gasit momentul potrivit. In situatia aceasta te
simti pur si simplu ca hipopotamul printre bibelouri, cum faci vreun gest, cum spargi ceva,
cum deranjezi. Sentimentul este greu de depasit, daca nu ai un apropiat care sa te indrume.
Tot la sminteala pomenim si ideea impamantenita in sufletul unora ca sunt destui cei care
frecventeaza biserica, dar nu sunt buni crestini. Unii merg mai departe, dand vina pe preot
pentru o nimica toata.

4. Laurentiu Dumitru - “Hristos si tinerii”, Edidura Egumenita, Galati,2005

5. Laurentiu Prof. Dr. Streza, - “ Tinerete, ideal, Biserica”, Editura Agaton, 2002
Cu acestia din urma trebuie discutat cu mare atentie, ei sunt daca nu rau-voitori
atunci cautatori sinceri care s-au impotmolit in drumul spre Hristos. Acestia sunt, de
obicei, indarjiti si oricand pot aluneca spre vreo secta sau spre necredinta. Cu totii,
7
madulare ale Trupului lui Hristos, sacerdoti sau laici, trebuie sa lucram cu dragoste la
vindecarea acestora si sa nu smintim pe nimeni caci cine va sminti pe unul dintr-acestia
mici care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui sa i se atarne de gat o piatra de moara si sa fie
afundat in adancul marii (Matei 18, 6). Cuvant asa necrutator ca cel adresat celor ce
smintesc, Mantuitorul nu a mai adresat decat fariseilor fatarnici.
Un ultim motiv pentru neparticiparea la Liturghie este pacatul, patima. De la lene,
desfranare, iubire de arginti, bautura, fumat, patima discotecii ("cand vii de la discoteca la
patru dimineata si putin baut, nu-ti mai arde de biserica"), patima televizorului, patima
Internetului, toate se opun mersului la biserica. Superficialitatea, nu numai fata de cele ale
sufletului, este de asemenea unul dintre motive. Avand in vedere ca multi tineri chiulesc de
la ore pentru a merge in baruri la o bila sau pentru a sta la Internet-Cafe pe chat, cu atat
mai mult nu vor gasi ratiunea de a participa doua ore la Liturghie. Patimasii se ghideaza
dupa instincte si accentueaza tot timpul in mod hedonist (conceptia care proclama
placerea, cult al placerii) cele ale trupului. Multi tineri se afla intr-o permanenta fuga dupa
placeri ieftine, ajungand sa creada ca totul inseamna a consuma, ca bucuria inseamna a
dispune de oricine si orice, transferand centrul de greutate din a fi in a avea. Acestia, in
goana dupa placeri, nu pot concepe termenul de jertfa, dar mai ales bucuria jertfei. Cei
care participa la Liturghie, de obicei, gandesc si actioneaza diferit de "mentalitatea"
hedonista a lumii de azi. Deseori am auzit cu totii spunandu-se: "Acum imi traiesc viata,
voi merge la batranete la biserica" sau "toate imi merg bine, de ce sa merg la biserica?"
Exista si explicatia cum ca reusita in viata se datoreaza doar efortului personal; acestia
considera, de altfel, ca scopul Liturghiei consta in cererile de reusita, iar cei prezenti acolo
sunt oameni slabi. Mantuitorului Hristos are cuvant catre cei ce se incred doar in fortele
proprii: “fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5). Deci din nou superficialitate si
necunoastere. Oricum Sfantul Apostol Pavel ne avertizeaza ca: “daca nadajduim in
Hristos numai in viata aceasta, suntem mai de plans decat toti oamenii” (I Corinteni 15,
19).
Prea Sfintitul Laurentiu Streza spunea: "Pentru acesti frati ai nostri, care nu au
descoperit rostul Sfintei Liturghii in lucrarea de mantuire, trebuie sa ne rugam staruitor.
Cat de mult pierdem si cat de putin oferim Domnului, intr-un an, ne dam seama dintr-un
simplu calcul: daca am frecventa biserica in toate cele 52 de Duminici, noua praznice
imparatesti si 12 sarbatori ale sfintilor ingeri si ale sfintilor, in total 73 de zile de praznuire,
si am sta la Sfanta Liturghie de fiecare data cate 1,5 ore, acest timp face mai putin de cinci
zile, din cele 365 de zile ale anului. Intr-un an, 360 de zile oferim trupului si abia cinci zile
sufletului!"
Se pot reprosa multe tinerilor. Dar si ei sunt în masura sa faca reprosuri. Dau
cuvântul tinerei generatii, mai precis al acelei parti din ea care sta departe de Biserica nu
pentru ca ar fi urâtoare de Hristos, ci pentru ca nimeni nu a încercat sa îi vorbeasca despre
El. Voi încerca sa reproduc cuvintele pe care mi le-a spus un tanar cu care am stat de
vorba:
"Da, generatia noastra este rebela. Dar cum am fi putut fi altfel? Cine ne-a învatat altceva?
E atâta minciuna în jurul nostru, e atâta rautate si mizerie în lumea oamenilor mari, ca noi

8
nu ne dorim asa ceva. Dar este singurul mod în care ne putem exprima dispretul fata de o
societate care începe sa semene cu un cadavru. Toti vorbesc ca e bine sa fii cinstit, dar toti
fura. Toti lauda adevarul, dar mint. Cum sa ne gândim la întemeierea unei familii, când
vedem ca familia e atât de subreda? Vrem dragoste, si ne dam seama ca familia e un loc în
care dragostea este ucisa. Sunt speriati preotii ca sunt atâtea divorturi. Si ce, e mai bine sa
stea oamenii împreuna fara sa se iubeasca? Oare asta Îi place lui Dumnezeu? O relatie
formala, în care nici unul nu e împlinit? Nu ne trebuie asa ceva. Mai bine lipsa. Ramânem
cu povestile noastre de iubire care, cu toate minusurile lor, nu ajung la cosmarul unei
casatorii.
Ce am vazut în familiile noastre? Certuri între parinti, neîntelegeri. Si ce educatie am
primit? Numai sfaturi sa fim cuminti, sau amenintari cu bataia daca nu ascultam. Dar ce
modele am avut în parintii nostri?
Si de ce suntem departe de Dumnezeu? Dar cine ne-a ajutat sa fim aproape? Parintii nostri
nu calca la biserica nici macar de Craciun, poate doar de Pasti, la botezuri, nunti sau
înmormântari. E atâta teatru, atâta fatarnicie la crestini. Si nu e o parere pripita. Avem doar
atâtea rude care semneaza condica de prezenta la biserica, nelipsind la nici o liturghie. Dar,
când e vorba de împartit mosteniri, sar toti cu gura mare, uitând de credinta si de
întelegere. Iar când e vorba de îngrijirea unui bunic, fug toti în toate partile, ca sunt
ocupati cu problemele lor. Asta e credinta? Da, nu mergem la biserica. Si asta nu pentru ca
nu credem în Dumnezeu. Nu pentru ca nu avem nevoie de dragostea Lui. Nu, avem atâta
nevoie de Cineva care sa ne iubeasca cu adevarat, într-o lume atât de murdara.
Dar ne poate ajuta Biserica sa cunoastem dragostea lui Dumnezeu? Nu credem asta. Nu
avem motive sa credem asta. Asa ca ramânem cu viata noastra, cu problemele noastre, cu
singuratatea noastra. Daca Dumnezeu nu ne cauta, noi nu stim sa iesim în cautarea Lui.
Lasati-ne în pace."6
Scurt si la obiect. Nu am reusit sa îmi aduc aminte toate reprosurile, dar înghiteam în sec
auzindu-le. Nu puteam contesta faptul ca unele din ele erau foarte realiste. O prima
observatie este ca ar fi foarte bine sa fie multi tineri în asteptarea lui Dumnezeu, asa cum
era tânarul acesta. Din pacate, multi tineri sunt atât de prinsi de problemele lor zilnice
încât pur si simplu au uitat cu totul de un Dumnezeu care nu ar putea decât sa îi
stânjeneasca.
"Si deci, e mai bine sa faci reprosuri Bisericii decât sa îti vezi de viata ta?"
Nu, nu asa se pune problema. Nu e bine sa faci reprosuri numai pentru a-ti justifica
îndepartarea de Dumnezeu. Dar, în drumul spre Dumnezeu, multi trec printr-o etapa de
retineri, de întrebari, de contestari. Dar daca la baza tuturor contestarilor sta foamea de
Dumnezeu, înca nu e rau.

6. Ioan Pr. Conf. Dr.Tulcan, - “Quo Vadis, Christiani”?, Editura Universitatii, Aurel Vlaicu Arad, 2004
Neîncercând sa îsi justifice pacatele, parintele Serafim Rose spunea ca atunci când -
înainte de convertire - bea pâna se îmbata, o facea pentru ca simtea lipsa lui Dumnezeu.

9
 Cauta sa îsi aline prin bautura starea aceea tensionata de lipsa a lui Dumnezeu (pe
multi însa, alinarea setei de Dumnezeu prin satisfacerea patimilor i-a dus spre iad; nu
putem generaliza exceptiile).
Sunt tineri, care simt lipsa lui Dumnezeu. Ar vrea sa creada, dar se poticnesc de o multime
de obstacole. Sfântul Ioan Gura de Aur spunea ca, daca drept-credinciosii ar fi trait cum
trebuie, pagânii s-ar fi convertit la credinta crestina. Încerc sa adaptez putin cuvintele sale:
daca oamenii maturi ar fi trait credinta crestina cum trebuie, atunci tinerii nu ar mai fi trait
ca pagânii.
Sa vorbim putin despre reprosurile de mai sus. Cred ca pot fi reduse la urmatoarele
lucruri: ca tinerii nu au parte de o catehizare speciala, ca nu au gasit în familiile lor modele
de credinta, ca se smintesc de ceea ce vad la crestini, la profesorii de religie si la preoti.
Nu cred ca vreunui om i-ar fi usor sa respinga dragostea lui Dumnezeu dupa ce a
cunoscut-o. Tinerii o resping fara sa stie ce resping. Ei vad în Dumnezeu doar idolul pe
care îl adora inconstient crestinii fatarnici, crestinii formalisti sau chiar crestinii care
iubesc pacatul mai mult decât mântuirea. Nu i-a ajutat nimeni sa înteleaga dragostea lui
Dumnezeu. Pâna si rastignirea lui Hristos o privesc ca pe un gest comercial, de plata
pentru pacatele oamenilor, ca pe o reglare de conturi între Parintele Ceresc si omenirea
reprezentata de Dumnezeu-Omul Hristos. Nu o înteleg ca pe cea mai mare dovada de
dragoste.
În ce ar trebui sa constea catehizarea tinerilor? Prin ce se deosebesc ei de oamenii maturi?
Nu sunt si unii si altii chemati la aceeasi mântuire? Ba da. Numai ca tinerii au nevoie sa li
se vorbeasca într-un limbaj accesibil, cu cât mai putine arhaisme, cu cât mai putine
refrene. Ei fac alergie la limbajul de lemn. Si asta nu e rau. Alergia lor este motivata de
faptul ca limbajul de lemn ascunde lipsa unei relatii vii cu Hristos, este semn al uscaciunii,
al micimii sufletesti, al discrepantei dintre mesaj si propovaduitorul sau (un preot sporit în
viata duhovniceasca, oricât de simplu ar fi, nu foloseste limbajul de lemn).
Mesajul crestin nu se adreseaza robotilor, nici altor produse fabricate în serie. Si asa cum
un profesor vorbeste într-un fel în fata unor politicieni si într-altfel în fata unor muncitori,
tot asa si slujitorii Bisericii ar trebui sa se adreseze într-un fel aparte fiecarei categorii de
ascultatori. Daca încerci sa îi iei pe intelectuali doar cu minuni din Vietile Sfintilor, îti vor
râde în fata. Daca încerci sa îi iei pe muncitori doar cu învataturi dogmatice, nu vor
întelege nimic. Tot asa, daca încerci sa le vorbesti tinerilor într-un limbaj pe care nu îl
înteleg, rezultatul va fi îndoielnic.7
Totusi, de ce sute de ani nu au fost întocmite decât foarte putine scrieri care sa se adreseze
tinerilor? Un posibil raspuns ar fi ca veacuri tinerii au avut parte de educatie crestina în
familie. Si aceasta educatie dadea cele mai bune roade.

7.Arhimandrit Cleopa Ilie - “Calauza in credinta ortodoxa”, Editia a IV a Editura Episcopiei Romanului, 2000

Nu era nevoie ca tinerii sa alerge foarte mult ca sa primeasca raspunsuri la

întrebarile lor privitoare la rostul omului, al lumii, la pacat, la mântuire. Cele mai multe
10
raspunsuri le primeau chiar de la parintii lor care traiau pentru Dumnezeu. Si, când parintii
nu stiau sa raspunda, atunci tinerii se sfatuiau cu preotul din sat, care le alunga
nedumeririle. Daca nu totdeauna, de cele mai multe ori.
Daca ne gândim ca pâna la aparitia tiparului era foarte greu sa faci rost de o carte (valoarea
unei carti fiind foarte mare), este lesne de înteles de ce se scriau mai ales carti care erau cu
adevarat de folos si necesare (Gutenberg a inventat tiparul pe la jumatatea secolului al XV-
lea; marea majoritate a sfintilor teologi cinstiti de Biserica au trait înainte de aceasta
perioada). Pe de alta parte, sfintii nu faceau nimic inutil: câta vreme îi învatau pe crestini
cum sa îsi creasca copiii în frica lui Dumnezeu, si copiii cresteau pe calea credintei, nu
este de mirare ca nu sunt prea multe scrieri care sa îi calauzeasca pe tineri spre Biserica.
Sunt în schimb multe, foarte multe pentru oamenii credinciosi.
Lipsa reala a cartilor duhovnicesti pentru tineri s-a acutizat de la Revolutia Franceza
încoace. Necredinta s-a luptat sa darâme orice bastion al credintei, modernismul sa
spulbere traditionalismul. Comunismul a dat una dintre cele mai puternice lovituri
Bisericii. Este deci de înteles de ce dupa caderea comunismului tinerii au simtit nevoia sa
gaseasca în carti raspunsuri la întrebarile esentiale. De ce lipsesc astfel de carti? Sau mai
bine zis de ce sunt atât de putine carti pentru aceasta categorie de cititori? Vladica Varnava
Beliaev, un episcop rus nebun pentru Hristos, care a fost prigonit de calaii fiarei
comuniste, a scris carti de literatura pentru tineri. El, care scrisese carti teologice de o
adâncime duhovniceasca extraordinara, si-a gasit timp si pentru asa ceva. Considera ca
tinerii nu pot fi lesne receptivi la scrierile Sfintilor Parinti, care sunt prea greoaie pentru ei.
Împartasesc acelasi punct de vedere. Si constat ca sunt extrem de putine carti care îi pun
pe gânduri pe tinerii care stau departe de Biserica.
Ce s-a întâmplat? Biserica a primit în secolul XX cea mai puternica lovitura: prigoana
comunista, desi a nascut multi mucenici, a reusit sa îi îndeparteze pe multi de credinta.
Diavolul, întelegând ca prin prigoane întareste Biserica, si-a dat seama ca trebuie sa îi rupa
pe mucenici de restul credinciosilor, sa îi convinga pe oameni ca mucenicii sunt dusmani
ai statului, ai progresului, ai pacii. Poporul, în loc sa se lase binecuvântat de sângele
mucenicesc, s-a lasat pacalit de diavol si s-a îndepartat de Biserica.
Prima etapa a constat în trecerea de la credinta marturisita de Biserica si traita în
comuniune cu preotul si cu ceilalti crestini la credinta lipsita de manifestari exterioare
("cred în sufletul meu, nu am nevoie de altceva"). A doua a fost înlocuirea acestei credinte
superficiale cu indiferenta religioasa. Urmatoarea etapa a fost ateismul, negarea existentei
lui Dumnezeu. Ultima etapa a ateismului a fost prigonirea credintei în Dumnezeu.
De ce nu sunt mai multi tineri în biserica? Si pentru ca parintii lor nu au fost în
biserica atunci când erau tineri. Securitatea comunista interzisese în mod special
catehizarea tinerilor. Multi preoti au fost aruncati în închisoare pentru ca au îndraznit sa
calce aceasta interdictie si sa le vorbeasca tinerilor despre Dumnezeu.
De ce sunt atât de vlaguiti multi dintre crestinii din zilele noastre? Pentru ca prigonitorii
comunisti au avut grija sa îi închida sau sa îi ucida pe crestinii râvnitori. Împreuna cu ei i-
au persecutat si pe preotii, diaconii, arhiereii, monahii iubitori de Hristos. Sinodul Bisericii
Ruse a canonizat o mare parte dintre acestia.

11
 Date fiind conditiile, adica cu atâta apostazie în jur, mai au oare vreo sansa tinerii sa
duca o viata curata? Când desfrâul face victime prin atâtea mijloace, mai poate rezista
cineva curselor diavolului?
Paradoxal, da. Pentru ca cel care tine partea celor slabi este tocmai Dumnezeu. Oricât de
variate ar fi modurile prin care diavolul propovaduieste desfrâul, oricât de slabi ar fi
crestinii, oricât de fatarnici ar fi cei care se grabesc sa îi goneasca pe tineri din biserica -
daca au venit cu blugii rupti sau pe fete - daca au venit în hainele de discoteca, totusi
Dumnezeu gaseste un mijloc sa ajunga la sufletele tinerilor. Cu greu, e adevarat. Dar
reuseste.
Oricum, niciodata viata crestina nu a fost usoara. Nu ma refer neaparat la perioada
primelor prigoane, când un botez era o invitatie în alb la chinuri si mucenicie. Ma refer
mai ales la perioadele mai linistite ale Bisericii. Dar nici în acele perioade diavolul nu a
intrat în concediu. Întotdeauna, indiferent de vreme, el s-a luptat sa îi câstige pe oameni în
ghearele sale. Cu toate eforturile sale, mai exista totusi preoti cu viata sfânta, si monahi
iubitori de nevointa, si familii crestine care stralucesc în întunericul lumii.
Tinerii nu sunt predestinati la iad, chiar daca parca Biserica nu reuseste sa bata la inimile
tinerilor destul de tare pentru a se face auzita. Chiar daca misiunea Bisericii în rândul
tinerilor este destul de timida, totusi misiunea pe care o face Hristos, capul Bisericii, în
rândul lor este din ce în ce mai puternica. Vedem din Sfânta Scriptura ca “unde s-a
înmultit pacatul, a prisosit harul” (Rom. 5, 20). E firesc sa fie asa: altfel, oamenii nu ar fi
reusit sa reziste unor ispite atât de mari. Numai ca, oricât de mari sunt ispitele, întotdeauna
oamenii le pot face fata. Dumnezeu le da întotdeauna puterea de a rezista. Asa cum i-a
întarit pe mucenicii care erau arsi pe rug.
Da, le este greu tinerilor sa se apropie de Biserica. Dar Hristos Îi cheama la El din ce în ce
mai puternic. El vede framântarile lor, vede caderile lor. Si le întinde mâna pentru a-i
ridica.
De ce nu vin tinerii la Biserica? Poate si pentru faptul ca nu aud chemarea Bisericii, poate
si pentru ca cei care poarta numele de crestini nu îi ajuta sa asculte aceasta chemare.
Da, tinerilor, sa stiti ca pe Hristos Îl doare faptul ca prea putini preoti si credinciosi
ard de dorul de a va lua de mâna si de a va aduce în biserica. Dar sa stiti ca Hristos Se
bucura de fiecare data când vede un tânar care porneste pe calea mântuirii. Nu uitati ca, si
daca vi se pare ca Hristos v-a uitat, El abia asteapta sa gaseasca portita prin care sa intre în
inimile voastre.8

8. Arhimandrit Cleopa Ilie - “Calauza in credinta ortodoxa”, Editia a IV-a Editura Episcopiei Romanului, 2000

Bibliografie:
12
1. Ioan Pr. Conf. Dr.Tulcan, - “Quo Vadis, Christiani”?, Editura Universitatii,
Aurel Vlaicu Arad, 2004
2. Laurentiu Dumitru - “Hristos si tinerii”, Edidura Egumenita, Galati,
2005
3. Aileen Ludington - “Tablete de stil viata”, Editura Viata si
Hans Diehl Sanatate, Bucuresti, 2004.
4. Arhimandrit Cleopa Ilie - “Calauza in credinta ortodoxa”, Editia a IV-a
Editura Episcopiei Romanului, 2000
5. Laurentiu Prof. Dr. Streza, - “ Tinerete, ideal, Biserica”, Editura Agaton, 2002

13