Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DOCTRINE POLITICE
- suport de curs -
Cluj-Napoca
2008
2
CUPRINS
INTRODUCERE..................................................................….……………………. 3
Nota de prezentare
Obiectivele
Modul în care este conceput suportul de curs
Evaluarea studenţilor
2.9. Ecologismul………………………………………………………………... 29
2.10.Feminismul………………………………………………………………... 31
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ………………………………………………….. 42
3
INTRODUCERE
Nota de prezentare
Obiectivele
Evaluarea studenţilor
Obiective:
Definirea ideologiei şi a doctrinei politice, precum şi examinarea raportului
dintre acestea şi teorie
Analiza principalelor momente evolutive ale conceptelor
Prezentarea unor puncte de vedere care au susţinut “dezideologizarea”
Argumentarea actualităţii diferenţierilor ideologice (doctrinare)
Termeni cheie: doctrină politică, ideologie politică, “sfârşitul ideologiilor”
Ideologia şi "dezideologizarea"
Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate, dar şi ambiguitate.
David McLellan îşi începe cartea pe care i-a consacrat-o cu afirmaţia “Ideologia este
cel mai derutant concept din câmpul ştiinţelor sociale” (David McLellan, 1998, p. 24).
Produs al iluminismului, termenul a fost inventat în ultimul deceniu al
secolului al XVIII-lea, de către filosoful Antoine Destutt de Tracy, din cuvintele
greceşti eidos şi logos, fiindu-i conferit sensul de “ştiinţă a ideilor”, care se ocupă de
investigarea originii naturale a ideilor, de cunoaşterea cauzelor generării acestora din
senzaţii. Aşadar, o expresie a empirismului anti-teologic. Treptat, ideologia s-a asociat
cu guvernarea de către o elită luminată, mai exact guvernarea republicană
reprezentativă, sens care va câştiga teren. Acestor sensuri iniţiale pozitive, li s-a
adăugat, curând, unul peiorativ. Se consideră că metamorfoza se datorează, în bună
6
măsură, lui Napoleon, cel care, el însuşi asociat “ideologilor” pentru o vreme, le-a
reproşat acestora, după ce a ajuns la putere, că vor să reformeze lumea în capetele lor,
fiind incapabili să-şi pună în practică ideile.
Conceptul a început să fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea, semnificând
uneori o concepţie sistematică asupra lumii ce vizează atât aspecte teoretice cât şi
programatice, atât dimensiuni raţionale cât şi afective, alteori o concepţie deformată,
care se îndepătează de obiectivitate, încorporând pasiuni, temeri, speranţe marcate de
subiectivism (Vernon Bogdanor, ed., 1987, p. 278). Numeroşi autori contemporani îl
citează pe Marx, care, în lucrările din tinereţe, a preluat şi amplificat sensul peiorativ,
definind ideologia drept “concepţie răsturnată” (comparată cu imaginea în camera
obscură), pentru ca apoi, la maturitate, să o considere expresie a intereselor de clasă, a
cărei finalitate şi compatibilitate cu ştiinţa depind de tipul de interese pe care le
exprimă.
Dintre cei preocupaţi de dilemele ideologiei s-a remarcat, în primele decenii
ale secolului XX, sociologul Karl Mannheim, care deosebea două forme ale
ideologiei - ambele diferite de cunoaşterea ştiinţifică: una exprimă deformarea
gândirii clasei conducătoare care doreşte să-şi conserve puterea; cealaltă exprimă
deformarea gândirii unei clase ce aspiră spre un viitor ideal, imposibil de realizat - o
ideologie utopică, în perimetrul căreia include şi marxismul (Karl Mannheim, 1936).
Secolul XX a fost oscilant în privinţa importanţei acordate ideologiilor. Dacă
anii '30 şi '40 au fost caracterizaţi de ceea ce s-a numit "războiul ideologiilor"
(democratice, fasciste, comuniste), anii '50 au fost marcaţi de teza "sfârşitului
ideologiilor", a “dezideologizării” (Raymond Aron, Daniel Bell). La baza acesteia s-a
aflat ideea că în condiţiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului şi
comunismului, lumea contemporană, aflată într-o etapă a "abundenţei", este tot mai
raţională şi pragmatică, mai puţin preocupată de diferenţieri ideologice, toate forţele
politice fiind în esenţă de acord cu valorile fundamentale ale democraţiei. Această
alternanţă de tip flux - reflux a continuat: înainte ca anii '60 să se fi încheiat, R. Aron
semnala "sfârşitul erei sfârşitului ideologiilor". La finele anilor '80, într-un alt context
istoric, Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou sfârşitul confruntărilor
ideologice majore, anticipând căderea regimurilor comuniste. Mai întâi într-un articol
care i-a adus celebritate, apoi în alte lucrări, acesta afirma nu “sfârşitul ideologiei”, ci
“victoria liniştită a liberalismului economic şi social” (Francis Fukuyama, 1994), teză
7
care a determinat una din cele mai ample dezbateri postbelice pe problematica
ideologiilor.
Alternanţa nu este întâmplătoare, ea dovedind că ideologiile se confruntă acut
îndeosebi în perioadele şi zonele marcate de dificultăţi sau transformări importante;
îşi epuizează forţa ca urmare a consumării etapelor respective, pentru a reveni în prim
plan cu un alt conţinut şi o altă formă. O asemenea constatare poate fi utilă în
explicarea situaţiei prezente din zona noastră, unde confruntările ideologice nu au
căzut deloc în desuetudine.
Această situaţie readuce în actualitate unele întrebări, devenite clasice, în
legătură cu ideologia, precum: ce este ea, de fapt? este doar o "falsă conştiinţă", o
gândire "deformată" sau un mod specific de raportare la realitate?
Ideologia poate fi definită ca ansamblu de idei, opţiuni valorice, aspiraţii,
idealuri, ce exprimă trebuinţele şi interesele anumitor grupuri, oferind o anumită
interpretare a realităţii sociale şi orientând acţiunea înspre anumite scopuri, în
funcţie de un anumit model al dezvoltării viitoare. Rezultă, aşadar, că, oricât de
pregnante sunt, în cadrul unei ideologii, preocupările pentru a cunoaşte şi explica în
mod obiectiv realitatea (demers caracteristic teoriei, ştiinţei), aceasta nu se rezumă la
cunoaştere, la aspecte de ordin raţional, ci implică întreg sistemul motivaţional,
respectiv aspecte volitive şi afective. Apoi, ideologia este un produs colectiv,
reflectând opţiunile de grup şi stimulând formarea grupurilor. Ideologia nu doar
descrie şi interpretează realitatea, ci şi orientează acţiunea înspre anumite scopuri, ce
rezultă din anumite opţiuni. Pe baza acestor opţiuni se conturează un anumit model
societal; în funcţie de "tipul ideal" pe care îl propune, ideologia vizează fie menţinerea
unui sistem politic, fie reformarea sau chiar schimbarea radicală a acestuia.
Trebuie precizat că există diferite tipuri de ideologii. Ideologia politică, ce
constituie obiectul demersului de faţă, se referă, în principal, la idei, credinţe, atitudini
despre regimul politic şi instituţiile politice, precum şi despre rolul oamenilor în
raport cu acestea (vezi şi Roy Macridis & Mark Hulliung, 1996, p. 2).
Revenind la întrebările formulate anterior, trebuie să constatăm că cei care
elaborează, susţin şi propagă anumite ideologii pot să recurgă la mistificarea realităţii
şi la manipularea populaţiei - un asemenea mod de manifestare este propriu atât
instituţiilor puterii în regimurile totalitare cât şi forţelor politice care sfidează regulile
(scrise sau nescrise) ale desfăşurării competiţiei politice într-un regim democratic. În
acest caz, definiţia de "falsă conştiinţă" sau "gândire deformată" este adecvată.
8
A încerca însă o interpretare şi evaluare a realităţii sociale care să servească
orientării acţiunii înspre obiective pe care un anumit grup social le consideră
dezirabile poate însemna preocupare pentru a descifra înseşi tendinţele acestei
realităţi, care, complex determinate de factori obiectivi şi subiectivi, nu sunt, de
regulă, evidente.
Prin caracteristicile relevate, ideologia se deosebeşte de teorie, care este o
reflecţie sistematică asupra naturii şi scopurilor sistemului de guvernământ; asociată
cu ştiinţa, teoria presupune demonstraţie riguroasă, care se sprijină pe date concrete,
ce pot fi, de regulă, verificate empiric. Aşadar, în vreme ce teoria presupune o
abordare obiectivă, ideologia este o abordare din perspectiva unei anumite opţiuni.
Apoi, în vreme ce teoria presupune, în principal, organizarea ideilor şi demonstraţia,
ideologia vizează mai ales stimularea spre acţiune. Aceste deosebiri nu înseamnă însă
incompatibilitatea ideologie – teorie. Este ştiut faptul că o serie de teorii s-au
transformat în ideologii, de-a lungul timpurilor, cazul cel mai elocvent fiind cel al
liberalismului, mai cu seamă al celui clasic. Cum se poate cu uşurinţă constata, este
imposibilă prezentarea majorităţii ideologiilor politice fără a fi invocate anumite teorii
de referinţă.
Doctrina politică
Cuvântul derivă din latinescul “doctrina”, care înseamnă “învăţătură”. Din
perspectivă juridică sau economică sensul iniţial al conceptului s-a păstrat în bună
măsură, cu o serie de precizări şi accente. Astfel, când se face trimitere la “doctrina
juridică” se au în vedere analizele, interpretările, opiniile cu privire la fenomenele
juridice (cu alte cuvinte, demersul teoretic) care influenţează jurisprudenţa (soluţiile
date de instanţele judecătoreşti – aşadar, nivelul empiric, practic). Cei ce utilizează
formula “doctrină economică” subliniază, de regulă, că, spre deosebire de teorie (dar
presupunând teoria), aceasta face aprecieri şi indică ce trebuie sau nu trebuie făcut, cu
alte cuvinte, are nu doar o funcţie cognitivă, ci şi una normativă, respectiv
prescriptivă.
Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri, dar şi evaluări foarte
diferite. Uneori se consideră că doctrina politică este similară ideologiei politice,
alteori se subliniază diferenţele. În vreme ce unii autori preferă “ideologia”, pe
considerentul că “doctrina” se asociază unui mod de gândire dogmatic, alţii o preferă
9
pe aceasta din urmă, pe temeiul că prima este marcată de conotaţii negative, ca urmare
a utilizării excesive în fostele regimuri comuniste.
Exemple din literatura politologică românească mai veche sau mai nouă sunt
ilustrative pentru această diversitate de abordare. Un remarcabil teoretician şi om
politic din perioada interbelică considera că doctrina politică are două elemente
constitutive: “o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale, şi un
ideal social.” (Virgil Madgearu, în Petre Dan, ed., 1995, p. 91). Liviu Zăpârţan
conferă doctrinei politice sensuri mai complexe, apreciind că aceasta încorporează
deopotrivă teoria, concepţia şi ideologia: mai întâi, ea trebuie să ofere o imagine
teoretică asupra unei societăţi, apoi o concepţie despre identitatea societăţii respective,
precum şi “un set de propoziţii ideologice”, şi, în sfârşit, “un set de propoziţii prin
care se prevăd căile practice, eficiente ale înfăptuirii proiectului său de societate”
(Liviu Petru Zăpârţan, 1994, p. 25).
Este de remarcat faptul că, în mod frecvent, termenul de doctrină politică este
utilizat pentru a defini ideologia aşa cum se reflectă ea în programele partidelor
politice, context în care sensul esenţial este acela de ansamblu de idei, opţiuni
valorice, aspiraţii, idealuri, articulate pe baza unor principii unificatoare, implicând
şi căile, măsurile prin care acestea pot fi transpuse în realitate.
Bibliografie
Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,
2000.
Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Editura “Garamond”, 1995.
Roger Eatwell & Anthony Wright eds., Contemporary Political Ideologies, London,
Pinter Publishers, 1993.
Roy Macridis & Mark Hulliung, Contemporary Political Ideologies, New York,
Harper Collins, 1996).
Karl Mannheim, Ideology and Utopia, London, Routledge & Kegan Paul, 1936
Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994.
Test de autoevaluare
_____________________________________________________________________
Obiective:
Prezentarea momentelor evolutive, a variantelor, a contribuţiilor de referinţă la
definirea ideilor fundamentale ale principalelor doctrine (ideologii) politice
Analiza caracteristicilor esenţiale ale acestora, astfel încât să fie posibilă
compararea lor din perspectiva concepţiei asupra unor probleme fundamentale,
precum rolul statului, valorile politice de bază, modelul de societate propus
_____________________________________________________________________
Termeni cheie: liberalism clasic, liberalism social, liberalism neoclasic, libertate
Liberalismul este cea mai veche dintre ideologiile (doctrinele) politice, având o
istorie foarte complexă. Trebuie făcută distincţia între sensurile politice şi cele non-
politice, respectiv sensul foarte larg al cuvântului, care vizează o atitudine deschisă şi
cultivarea libertăţii. Unii apreciază că, după 1989, liberalismul s-a trasformat într-o
adevărată “meta-ideologie”, valorile sale esenţiale fiind preluate de majoritatea
orientărilor politice.
Liberalismul politic a parcurs mai multe etape.
Liberalismul clasic - începând cu secolul al XVI-lea; dimensiuni (momente)
esenţiale:
- dimensiunea filosofico-politică, prin Machiavelli (“desacralizarea politicului”,
“umanismul real”), respectiv Locke şi Montesquieu (principiul reprezentării
şi principiul separaţiei puterilor);
- dimensiunea economică, prin Adam Smith şi David Ricardo (statul trebuie
să joace un rol minim, asigurând doar cadrul pentru funcţionarea liberă a
pieţei);
12
- dimensiunea social-politică dezvoltată în secolul al XIX-lea, prin Alexis de
Tocqueville (ideile privind egalitatea de condiţii, raportul egalitate –libertate
etc).
Liberalismul social (Neoliberalismul) - în primele decenii ale secolului XX;
expresie a căutării soluţiilor la problemele generate de marea criză din anii ’29
–’33
- Keynes (ideile privind necesitatea intervenţiei statului, a ocupării “depline” a
forţei de muncă etc);
- Programul New Deal, ansamblul de măsuri iniţiate de preşedintele american
Roosevelt spre a scoate America din starea de criză.
Liberalismul neoclasic (“nostalgic”, “conservator”) – cu antecedente în ultimul
pătrar al secolului al XIX-lea, a câştigat teren în a doua jumătate a anilor ‘70
- Fr. A. Hayek – adversar al intervenţiei statului: piaţa liberă deţine mecanisme
de autoreglare, fiind în măsură să constituie o “ordine dezvoltată a cooperării
umane”, bazată pe respectarea legilor şi a normelor morale.
Valorile (principiile) de bază ale liberalismului:
Libertatea – valoare fundamentală, dar definită în două moduri diferite:
liberalismul clasic şi cel neoclasic au exprimat o viziune predominant “negativă”,
în sensul că individul este liber atunci când nu este constrâns (resping intervenţia
statului); liberalismul social a exprimat o viziune “pozitivă”, identificând
libertatea cu anumite tipuri de acţiuni favorabile binelui general (acceptă
intervenţia statului);
Egalitatea (ca egalitate în faţa legii, ca egalitate de şanse);
Individualismul, în sensul susţinerii primatului individului faţă de colectivitate.
Gândirea liberală a fost asociată cu numeroase partide politice, începând cu
primele decenii ale secolului al XIX-lea. De-a lungul acelui secol, precum şi în
primele decenii ale secolului XX partidele liberale au avut deseori un puternic suport
popular, formând guverne majoritare. În România, PNL s-a consolidat spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, când a lansat formula „prin noi înşine”. După al doilea război
mondial, atunci când ajung la guvernare în diferite ţări, partidele liberale se află, de
regulă, în formule de coaliţie. Excepţii remarcabile: Japonia, precum şi SUA (Partidul
Democrat are, în esenţă, o orientare liberală, mai apropiată de varianta liberalismului
13
social). În ciuda performanţelor electorale relativ modeste, multe partide liberale şi-au
dovedit capacitatea de a influenţa politicile publice.
Bibliografie
Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,
2000, pp. 59-97.
Adrian Paul Iliescu, Liberalismul între succese şi iluzii, Bucureşti, Ed. ALL. 1998.
Test de autoevaluare:
Bibliografie
Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,
2000, pp.99-124.
Test de autoevaluare:
_____________________________________________________________________
Termeni cheie: socialism revoluţionar, socialism democratic, social-democraţie,
“a treia cale”, comunism
Bibliografie
Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,
2000, pp.125-178.
Test de autoevaluare:
_____________________________________________________________________
Termeni cheie: anarhism individualist, anarhism mutualist, anarhism colectivist,
anarhism comunist, anarho-sindicalism
Bibliografie
Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,
2000, p. 33.
Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994,
pp.269-296.
21
Test de autoevaluare:
_____________________________________________________________________
Termeni cheie: naţionalism, ultranaţionalism, dreapta, extrema dreaptă
Bibliografie
Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1994.
Test de autoevaluare:
_____________________________________________________________________
Termeni cheie: fascism, nazism, corporatism, neofascism
Spre deosebire de celelalte ideologii abordate până acum, fascismul a apărut abia
în perioada interbelică, în contextul generat de primul război mondial, iar apoi de
criza economică din anii ’30, dar sub influenţa unor idei care se afirmaseră în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea.
Opunându-se majorităţii ideologiilor consacrate, fascismul şi-a propus să realizeze
o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. Naţionalismul a fost implicat în
ipostaza sa extremistă, fiind asociat, în varianta germană, cu rasismul (“naţionalism
organic”), iar socialismul anti-marxist, auto-proclamat “adevăratul socialism”, afirma
posibilitatea convieţuirii claselor sociale în comunitatea naţională prin subordonarea
faţă de stat şi mai ales faţă de conducătorul suprem.
Termenul “fascism” este folosit uneori în sens larg, spre a defini un fenomen pan-
european (şi nu numai), alteori, într-un sens particular, cu referire la prima din
variantele sale, cea italiană, numită astfel pentru că iniţiatorii ei au format, imediat
după primul război mondial, grupări numite “fascii”.
Fascismul italian a fost marcat de personalitatea lui Mussolini, conducătorul şi
principalul ideolog al acestuia. Fraza sa “Totul în stat, nimic împotriva statului,
nimic în afara statului” este definitorie pentru aşa-numitul “corporatism”, care a
determinat “încorporarea” în cadrul statului a tuturor organizaţiilor politice şi
profesionale (mai ales a organizaţiilor sindicale şi a celor patronale), prin
subordonarea lor faţă de guvern. Spre a-şi realiza obiectivele, mai cu seamă cele
vizând renaşterea marelui Imperiu Roman, Mussolini a orchestrat un adevărat cult
al conducătorului, a glorificat violenţa şi teroarea.
“Nazismul” este varianta germană, cea mai spectaculară şi cea mai agresivă,
numită astfel datorită denumirii forţei politice care a susţinut-o şi aplicat-o:
Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, partid în fruntea căruia s-a
afirmat Hitler. Viziunea şi acţiunea lui Hitler au fost influenţate de idei şi
concepţii care circulau deja în epocă: rasismul, anti-semitismul, darwinismul
social, geopolitica. Acestea şi-au găsit reflectarea în cartea sa de tristă celebritate
24
Mein Kampf, care va deveni un adevărat program politic, iar apoi în politica pe
care a practicat-o în fruntea regimului totalitar pe care l-a instaurat.
Încă înainte de terminarea războiului a fost lansat termenul de “neofascism”, ca
expresie a încercărilor de a reabilita şi resuscita ideologia, mişcarea şi regimul
politic în cauză. În deceniile care au urmat războiului, în condiţiile în care
majoritatea ţărilor au adoptat reglementări privind interzicerea asociaţiilor fasciste
şi a propagandei acestora, neofascismul este susţinut nu atât de partide politice, cât
îndeosebi de grupuri mai mult sau mai puţin clandestine.
Caracterizare generală
În legătură cu valorile fundamentale: inegalitatea oamenilor este determinată
biologic; libertatea este realizabilă numai în stat, în naţiune; solidaritatea este
dezirabilă şi realizabilă în măsura în care se asigură subordonarea tuturor în raport
cu un centru unic de putere;
Criticând sistemul democraţiei parlamentare, fascismul a conferit un rol major
statului bazat pe forţă, a cărui autoritate este întruchipată în autoritatea
conducătorului.
Bibliografie
Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,
2000, pp 179-200.
Test de autoevaluare:
_____________________________________________________________________
Termeni cheie: democraţie, valori creştine, economie socială de piaţă
Bibliografie
Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994,
pp.299-341.
Test de autoevaluare
1. Care dintre obiectivele de mai jos sunt fundamentale pentru democraţia creştină?
a. construirea unei economii sociale de piaţă
b. adoptarea unei Constituţii europene
c. extinderea influenţei bisericii catolice.
_____________________________________________________________________
Termeni cheie: agrarianism, ţărănism, “stat ţărănesc”
Bibliografie
Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994, pp.
207-212.
Test de autoevaluare:
_____________________________________________________________________
Termeni cheie: ecologism, protecţia mediului, dezvoltare durabilă
Bibliografie
Test de autoevaluare
_____________________________________________________________________
Termeni cheie: feminism liberal, feminism socialist, feminism “welfare”,
discriminare pozitivă
_____________________________________________________________________
Bibliografie
Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,
2000, pp. 208-211.
33
Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Bucureşti, Editura Univers, 1998.
Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu (ed.), Lexicon feminist, Iaşi, Polirom, 2002.
Mary Lyndon Shanley, Uma Narayan, Reconstrucţia teoriei politice, Polirom, 2001.
Test de autoevaluare
Obiective:
Examinarea evoluţiei diferenţierii dintre dreapta şi stânga politică
Argumentarea actualităţii diferenţierii, cu sublinierea dimensiunilor politice şi
economice
Încadrarea doctrinelor partidelor politice în spectrul politic
_____________________________________________________________________
Termeni cheie: dreapta şi stânga politică, dreapta şi stânga economică, centru,
extremism
Bibliografie
François Châtelet, Eveline Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Bucureşti,
Humanitas, 1994.
John Naisbitt, Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa, Bucureşti,
Editura Politică, 1989.
Test de autoevaluare
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
2. Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995
(sau ediţiile anterioare din 1924, 1942).
6. Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994.