1

Misiunea filantropică a Bisericii în trecut şi astăzi

Material pentru Cursurile de îndrumare misionară şi pastorală
INTRODUCERE

Cele mai frumoase pagini din istoria lumii le-a scris iubirea creştininilor: iubirea lor de Dumnezeu şi de
oameni.
Eroismul martiric şi caritatea evanghelică au ridicat pe om la cea mai înaltă treaptă a vieţii, oferind
omenirii spectacole şi lecţii morale, dar nici măcar concepute înafara creştinismului.
Biserica a desfăşurat în trecut, respectiv secolele IV-V îndeosebi, o activitate filantropică extrem de
bogată. Opera filantropică a Bisericii ocupă un loc important în scrierile teologilor acestor secole. Predicile
Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în cea mai mare parte, se referă la iubirea aproapelui
manifestată în mod concret, potrivit textului de la Iacov "credinţa fără fapte este moartă, după cum trupul fără
suflet mort este"(II, 15).
Foarte bogată din punct de vedere al asistenţei sociale 1a fost activitatea practică a Bisericii din această
perioadă. Biserica veche a creat o mulţime de instituţii de asistenţă socială, celebru fiind aşezământul Sfântului
Vasile cel Mare, Vasiliada.
Creştinismul a adus lumii nu numai cea mai mare virtute morală şi socială, ci şi exemplul organizării ei
şi a făcut cu aceasta un mare serviciu societăţii. Caritatea creştină circula astfel în Biserică şi în lume, ca o nouă
regulă de viaţă, ca o uşurare a tuturor suferinţelor, ca o înlăturare a tuturor lipsurilor şi totodată ca o ridicare
generală a nivelului moral, ca o îmbunătăţire a sufletului omului. De la creştin la creştin şi de la comunitate la
comunitate ea lega şi înfrăţea pe oameni, în binefacerile dragostei evanghelice. Binefacerile formau în adevăr o
comunitate a iubirii. Legătura credinţei şi a dragostei uneau pe creştinii din toată lumea într-un singur corp:
creştinii erau membrele, Hristos era capul Bisericii. Lucrarea filantropică a Bisericii impresionat atât de mult pe
contemporani, încât împăratul Iulian Apostatul, deşi păgân, îi dădea exemplu pe creştini, îndemnându-şi supuşii să
se organizeze, din acest punct de vedere, după modelul creştin.
Biserica Ortodoxă Română aflată sub influenţă şi jurisdicţie bizantină s-a organizat, cum era şi firesc
după modelul bizantin. În decursul existenţei sale, Biserica noastră a desfăşurat o bogată lucrare filantropică prin
înfiinţarea de spitale, farmacii, frăţii, bolniţe, bresle, etc.
Din cauza prigoanei comuniste activitatea filantropică a Bisericii s-a desfăşurat cu precădere în spaţiul
eclesial. După evenimentele din anul 1989, slujirea socială a Bisericii a fost reluată, însă amprenta (negativă) a
perioadei comuniste s-a simâit cu intensitate.
Biserica Ortodoxă Română a iniţiat o multitudine de acţiuni, dar în ciuda eforturilor depuse au rămas
foarte multe de făcut. Apar în cadrul facultăţilor de teologie secţii de asistenţă socială. S-au creat posturi sau
birouri de asistenţă socială. Raportat la cerinţele şi comparativ cu necesităţile actuale, cel puţin deocamdată, aceste
acţiuni sunt insuficiente. Lipsesc sistemul de asigurări sociale, reţeaua de asistenţă socială, mijloacele necesare
asigurării unei bune actvităţi de asistenţă socială şi un cadru legislativ adecvat. Din partea unor biserici, precum
cea catolică şi protestantă, s-au emis păreri potrivit cărora Biserica Ortodoxă a neglijat aproape total aspectul social
al Bisericii 2.
Nicicând, chiar în timpurile şi condiţiile cele mai dificile, în decursul istoriei, Bisericii Ortodoxe
Române nu şi-a întrerupt total slujirea pe tărâm social.
Biserica, fidelă misiunii ei, continuă să fie, în mod esenţial mântuitoare, "dar opera de mântuire şi-o
împlineşte prin slujire" 3. Prin însăşi structura ei teandrică, prin misiunea ei mântuitoare şi prin perspectiva ei

1
Folosim termenul de "asistenţă socială", nu atât pentru faptul că în ultima vreme, mai cu seamă după 1989 este foarte des,
chiar în exclusivitate, utilizat, ci pentru aceea că termenul de "filantropie" apare în creştinism, fiind specific acestuia. Un mic
subcapitol viitor cuprinde definiţia acestui ultim termen, precum şi sinonimele acestuia.
2
În ultima vreme, mai cu seamă în Germania, în cadrul Bisericii Evanghelice au apărut(şi apar) o serie de articole, chiar
numere specilae de reviste dedicate concepţiei şi activităţii filantropice în Biserica Ortodoxă.
Astfel, de pildă, la biblioteca Institutului de Diaconie (Diakoniewissenschaftliches Institut) din Heidelberg se găsesc lucrări
despre istoricul filantropiei în B. O. Rusă şi în cea a Greciei. În acest context, amintim şi numărul 1, ian.-feb./1991(60 p.) al
revistei Diakonie, intitulat chiar Orthodoxie und Diakonie. Una din ideile de bază ale reviste menţionate este aceea că în B. O.,
foarte importantă este relaţia omului cu Dumnezeu prin rugăciune şi că "fapta bună", "slujirea aproapelui" sunt ceva de la sine
înţelese. (p. 13). Se mai evidenţiază un alt aspect al diaconiei ortodoxe, chiar mai important, de natură pur duhvnicească şi
care, de cele mai multe ori, dacă nu totdeauna este necunoscut de apuseni, anume că: "părintele duhovnicesc nu pronunţă
numai dezlegarea păcatelor, ci se roagă împreună cu penitentul lui Dumezeu pentru iertare"; poate acest mod de diaconie este
de cea mai mare importanţă în B.O., ajutorul duhovnicesc pe care îl dă un părinte duhovnicesc fiului şi creştinului în general.
"Foamea, sărăcia şi boala cu siguranţă că sunt rele, însă suferinţa, lipsa sufletească pot fi mult mai rele" (p. 14).
3
Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Introducere la teza de doctorat a P. S. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură,
în Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană, teză de doctorat, în S.T. XXIV, nr. 5-8/1972, p. 338. Ulterior teza a fost
publicată la Sibiu în1986 sub titlul Biserica slujitoare.

1
 2
eshatologică, Biserica este slujitoare. În dimensiunea slujirii, dilema dintre "vertical" şi "orizontal" dispare,
"deoarece nevoia de deschidere umană vine întotdeauna dintr-o comuniune spirituală care e dar al Duhului Sfânt" 4.
În Ortodoxie, cultul însuşi este expresia filantropiei, a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi oamenii şi a iubirii
oamenilor între ei. Manifestările de cult, în special cele legate de cultul morţilor, nu sunt altceva decât forme
concrete ale filantropiei practicate în Biserica Ortodoxă (mese pentru cei săraci, daruri de haine, cercetarea
bolnavilor).
Misiunea socială a Bisericii este foarte importantă în concepţia ortodoxă, însă ea nu poate şi nu trebuie
despărţită de misiunea sacramentală, cea din urmă fiind specifică Bisericii.
Ortodoxia a îmbinat întotdeauna elementuil spiritual cu cel social. "Procesul sfinţeniei-spune un teolog
ortodox-este pentru majoritatea sfinţilor ortodocşi procesul slujirii samaritene, al experienţei filantropiei, al urmării
lui Hristos pe drumul jertfei pentru orice om. Asceza, atât de caracteristică Ortodoxiei este nu numai un exerciţiu
solitar de purificare, ci şi expresia conştiinţei solidarităţii cu cel în lipsă" 5.
Biserica Ortodoxă în măsura în care împrejurările istorice i-au permis, a desfăşurat o permanentă
activitate socială, răspunzând astfel şi anumitor critici formulate la adresa Ortodoxiei.

PARTEA ÎNTÂI

FILANTROPIA ÎN PRIMELE SECOLE CREŞTINE

CAPITOLUL I
Modele filantropice în istoria biblică.

A. Filantropia în Vechiul Testament

În timp ce la popoarele antice existau credinţe politeiste, poporul ales avea o credinţă monoteistă. De
aici reiese concepţia lor asupra semenilor, asupra proprietăţii şi asupra întrajutorării.
De o atenţie deosebită se bucură în Vechiul Testament văduvele şi săracii, Dumnezeu fiind "Tată al
orfanilor şi judecătorul văduvelor" (Ps. LXVIII, 6).
Milostenia faţă de săraci şi de cei în nevoi era o trăsătură fundamentală, care nu tebuia să lipsească din
Israel, pentru că Dumnezeul lui este "milostiv şi blând" (Ps. XXXVII, 26); apare ca "Tată al săracilor" (Ps XXIX,
16). În antiteză, "inima celor fără de Dumnezeu este nemilostivă" (Prov. XII, 10-30). Dumnezeu este prezentat ca
fiind milostiv, blând, are inimă de tată şi este plin de îndurare, de aceea "cine se milostiveşte de săraci, cinsteşte pe
Dumnezeu" (Prov. XIV, 31).
Din acest motiv izvorăşlte legea în Israel, care, de asemenea, trebuie să fie cum este şi iniţiatorul ei:
blândă, milostivă şi ajutătoare. Aşa se explică şi felul cum sunt priviţi şi trataţi săracii din Israel decât cei din
lumea păgână, lume căreia îi este străină milostenia.
La poporul ales, porunca milosteniei este dublu motivată: pe de o parte, milostenia adevărată slujeşte lui
Dumnezeu, iar pe de altă parte, săracii au aceeaşi origine comună cu noi şi sunt constituiţi din aceeaşi carne ca şi
noi.
Această unitate este văzută de teologii contemporani ca fiind cel dintâi temei al slujirii. Unitatea
neamului omenesc este dată de Dumnezeu creatorul, Care este Unul în fiinţă şi întreit în persoane, El creând
lumea şi pe om ca un întreg (Fapte, XVII, 28). Deci, unitatea creaţiei este un reflex al "unităţii substanţei şi voinţei
Creatorului" (I Cor. VIII, 6). Din această unitate rezultă datoria noastră de a ne iubi şi ajuta semenii.
Milosteniei Vechiului Testament îi lipseşte caracterul de universalitate, fiind limitată şi fixată numai
prin legi 6. După cum relaţiile între oameni se deosebesc fundamental între lumea Noului Testament (guvernată de
legea iubirii) şi cea a Vechiului Testament(guvernată de cea a dreptăţii), tot aşa se deosebesc între cea din perioada
veterotestamentară şi cea a lumii antice. Un alt aspect care trebuie menţionat şi care, fireşte, are legătură cu
filantropia este viaţa de obşte, folosirea în comun a mijloacelor de trai 7.

4
P. S. Antonie Plîmădeală, op. cit., p. 13.
5
Idem, Idei sociale oglindite în viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în volumul omagial Sfâtntul Vasile cel Mare,
închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Bucureşti 1980, în col. Biblioteca teologică, vol III.
6
Aproapele în V.T. era numai, cel mult, conaţionalul, iar porunca spunea că pe duşmanul tău trebuie să-l urăşti. N.T.,
dimpotrivă, prin Mântuitorul Iisus Hristos şi Sf. Ap. Pavel ne arată că trebuie să-i iubim şi pe cei care ne urăsc, pe vrăjmaşii
noştri.
7
În V. T. se vorbeşte de existenţa unor comunităţi profetice din Ramma, Betel, Ierihon şi Ghilgal. Proorocii trăiau din
munca lor şi din daniile pe care le primeau. Ei aveau masă de obşte şi erau ca la o sută de persoane (4 Regi, IV, 38 şi 43). Ei
aveau şi locuinţă de obşte. aceste comunităţi vor constitui un model pentru comunităţile monastice de mai târziu. Mântuitorul
Însuşi a dus cu ucenicii Săi viaţă de obşte.

2
 3
În concluzie, putem spune că principiul dragostei în Vechiul Testament rămâne limitat şi naţional. Cum
religia este limitată numai la poporul ales, tot aşa şi dragostea este limitată numai la conaţionali, lipsind dragostea
ca relaţie între oameni, după care, fiecare este aproapele. Dragostea universală nu mai întreabă: "Cine este
aproapele meu?", ci fiecare om vede în celălalt pe aproapele său.

B. Filantropia în Noul Testament

Filantropia este eminamente creştină, deoarece aceasta nu este doar o poruncă a lui Hristos, ci pentru că
El Însuşi a practicat-o "căci Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească"(Marcu X, 45). Însuşi
termenul de filantropie 8este un termen specific creştin, însemnând iniâial iubirea lui Dumnezeu faţă de om.
Termenul curent pentru relaţia dintre oameni, după cum observă şi Constantelos era agape9.
Teofil de Antiohia 10, Clement de Alexandria 11, Origen 12, Sozomen13şi Sfântul Atanasie 14înţeleg prin
philantropia, iubirea lui Dumnezeu către oameni. Dar în sensul deplin, real al cuvântului, nu se poate vorbi decât
după întruparea lui Dumnezeu-Fiul, întruparea însăşi fiind un act de filantropie. Acest adevăr fundamentaleste
exprimat de cultul divin în diferite forme doxologice, "că bun şi iubitor de oameni eşti...", "cu mila, cu îndurările şi
cu iubirea de oameni...", s.a.m.d. Ulterior se trece la filantropia ca atribut al lui Dumnezeu, la filantropia ca relaţie
între oameni 15. Philantropos tinde să înlocuiască pe agape16, potrivit lui Constantelos, iar mai târziu să desemneze
acţiunile de caritate. Alte sinonime, pentru definirea filantropiei specifice creştinismului şi folosite frecvent în Noul
Testament şi în lucrările Sfinţilor Părinţi au fost: diaconia 17 şi caritatea18. Septuaginta traduce caritatea prin
agape, iar Vulgata prin charitas-ambele desemnând dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
După învăţătura Noului Testament, caritatea cuprinde Legea şi Profeţii, fiind cea mai mare poruncă din
Lege (Matei XXII, 37-40). Toate aceste sinonime au ca fundament dragostea. Incompatibilă cu dragostea lumească,
dragostea faţă de Dumnezeu constă în împlinirea poruncilor (I Ioan, 14, 15, 21, 23) şi în iubirea oamenilor între
ei19.
Cel dintâi temei al filantropiei este întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră ca forma
cea mai concretă a dragostei, mergând până "la moarte şi încă moarte de cruce"(Filipeni, cap II). Motivul
întrupării îl constituie marea filantropie a lui Dumnezeu "căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul
Său Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică"(Ioan III, 15-16). Iisus
Hristos recapitulează, se jertfeşte şi moare pentru toţi oamenii (II Cor V. 15) realizând astfel împăcarea omenirii cu
Dumnezeu. Mântuitorul este numit Noul Adam 20. Prin toată activitatea Sa n-a făcut altceva decât împlinirea unei
slujiri"Părinte, lucrul ce Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârşit"(Ioan XVII. 4).
Slujirea în Noul Testament este arătată de Mântuitorul în modul cel mai concret prin spălarea
picioarelor. Aceasta, în viziunea I. P. S. Antonie "poate fi socotită momentul instituirii slujirii cu caracter

8
Sf. Ev. Ioan îl defineşte pe Dumnezeu ca fiind "iubire"(I Ioan. IV, 8). Aşadar, filantropia îşi are originea în Sfânta Treime.
Acelaşi Evanghelist spune "noi iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit cel dintâi (I Ioan IV, 9). Aşadar primul filantrop a fost
Dumnezeu. Termenul filantropos nu prea des întrebuinţat în Sfânta Scriptură, se referă atât la filantropia lui Dumnezeu, cât şi
la filantropia ca relaţie între oameni. Iniţial, filantropia a, fost atribuită numai lui Dumnezeu, ulterior ea s-a extins şi la
oameni(cf. Ep. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană , în
S.T. XXIV, 1972, nr. 5-8, p. 440).
9
D. Constantelos, Byzantine Philantropy, p. 29, apud Ep. A. Plămădeală, Op. cit., p. 147.
10
Teofil de Antiohia, Către Autolic, II, 27, p. 315, în col P.S.B. vol II, Apologeţi de limbă greacă, trad., introd, note şi indice
de Pr. D. Fecioru, EIBM. BOR., Bucureşti, 1980.
11
Clement de Alexandria, Pedagogul, c. I, cap VIII, p. 203, în col PSB, vol IV, Scrieri-partea I trad., introd, note şi indice de
Pr. D. Fecioru, EIBM. BOR., Bucureşti, 1982.
12
Origen, Împotriva lui Cels, c. IV, 15, MPG, XI, 1045, B-1048, apud ibidem.
13
Sozomen, Hist. Eccl., c. 9, apud, ibidem.
14
Sfântul Atanasie, De Incarnatione, c.IV, 2-3, MPG, 25, 104, apud ibidem.
15
Ep. A. Plămădeală, Op. cit., p. 23.; cercetând textele N.T. privitoare la iubirea de aproapele vedem că ea este prezentată
în mai multe moduri de autorii inspiraţi. Concret, după Sf. Pavel iubirea de aproapele este "împlinirea Legii"(Rom. XIII, 8); Sf.
Ap. Iacov arată că iubirea de aproapele este lege divină, împărătească(Iacov, II,8), în timp ce după apostolul iubirii, ea este
legea cea nouă, modelul ei fiind Dumnezeu Care este iubire.(Ioan XIII. 34; I Ioan. II, 8; Ioan III. 15-16). cf. Karl Rahner, St
Muster şi Adolf Dorlap, Sacramentum mundi, theologisches Lexicon fuer die Praxis, T. VIII, Freiburg, Basel, Wien, 1969, p.
673.
16
Potrivit părintelui Bria "agape"-nume biblic-a fost preluat în vocabularul liturgic ca filantropia având un sens mai realist
în această formă, indicând prezenţa istorică, chenotică a plenitudinii Dumnezeirii în persoana Fiului"(cf. Diac. Asist. I Bria,
Iisus Hristos iubitorul de oameni, în "Ortodoxia" XVIII, nr. 1/1966, p. 56).
17
Gerhard Kittel, Theologisches Woerterbuch zum Neuen Testament, Stuttgart 1935, p. 83. Astfel diaconia în vechime a
avut trei înţelesuri: 1-darul pe care diaconii îl ofereau săracilor, 2-pomana oferită în mănăstiri, 3-funcţia de diacon.
18
Caritatea este definită după Dictionnaire de Spiritualite ascetique et mystique, doctrine et histoire , ca fiind "un element
esenţial, fără de care perfecţiunea nu este posibilă". Arhimandritul I. Scriban, în Cursul de teologie morală, defineşte iubirea
de aproapele cu termenul caritate(1915, p. 341), apud Prof D. I. Belu, Un aspect mai puţin luat în seamă al iubirii faţă de
semeni, în "ST", X, nr. 5-6/1958, p. 34.
19
F. Vigaraux, Dictionnaire de la Bible, p. 551.
20
Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare..., p. 358.

3
 4
universal"21. Spălarea picioarelor poate fi socotită un rezumat şi o sinteă a ceea ce îmvăţase El despre misiunea
Bisericii în lume, afirmă acelaşi teolog. Cu prilejul spălării picioarelor, Iisus se dă exemplu pe sine, folosind o
vorbire imperativă, pentru a-i accentua importanţa, necesitatea şi gravitatea: "înţelegeţi ce v-am făcut Eu?"(Ioan
XIII, 12-15).
Alt aspect al slujirii a fost enunţat de Mântuitorul cu ocazia descrierii Judecăţii din urmă. Substanţa
slujirii e iubirea, după cum tot iubirea este expresia unităţii.
Fundamental pentru slujire este propovăduirea. Iisus Hristos arată şi cum trebuie să se facă misiune.
Astfel, predica trebuie însoţită de fapte evanghelice. Aceste fapte trebuie să reflecte voia şi caracterul lui
Dumnezeu: să vindece boli, să cureţe leproşi, să dea de mâncare, să stea în ajutorul oricărei neputinţe, şi totul fără
plată, în dar(Mat. X. 8)22.
Misiunea dată Sfinţilor Apostoli de către Mântuitorul este trimiterea la propovăduire şi slujire.
Între dragoste şi slujire este o legătură intrisecă, acestea se intercondiţionează şi completează reciproc.
Dragostea este conceptul împărăţiei lui Dumnezeu, iar creştinii sunt fiii împărăţiei în care se practică dragostea.
Atunci când există dragoste faţă de aproapele, naţionalitatea şi starea socială, ca de altfel orice alte diferenţe sunt
de prisos.
De aceea când Mântuitorul vorbeşte despre călătorul căzut între tâlhari, pe drumul dintre Ierusalim şi
Ierihon, nu pomeneşte naţionalitatea 23, starea socială sau religia lui. Este suficient să cunoaştem că respectivul
nevoiaş este om şi prin urmare, aproapele nostru 24, fiindcă toţi oamenii, fără deosebire participă la aceeaşi chemare
şi tind să devină părtaşi ai împărăţiei lui Dumnezeu.
Milostenia sub toate formele ei, este considerată de Dumnezeu ca fiind cea mai concretă dovadă a iubirii
de oameni. Toate aspectele milosteniei dobândesc valoare numai atunci când ele ţintesc cel mai înalt scop, anume
dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Una din formele filantropiei o reprezintă şi atitudinea Bisericii faţă de
sclavie. "În Hristos fiind toţi una", Biserica a ridicat deosebirea dintre oamenii liberi şi sclavi. Hristos nu a venit
pentru reforme sociale, El nu urmăreşte să creeze un sistem social. Creştinismul nu este sistem social, dar are
caracter şi orizont social 25. Pentru a trăi cu Dumnezeu în cer, trebuie să fi trăit cu El pe pământ; trebuie să Îl iubeşti
pe El, fiinţa desăvârşită "din toată inima, din tot cugetul şi tot sufletul".
Cum să iubeşti pe Dumnezeu şi să nu iubeşti pe oameni? 26 Ziua Cincizecimii este ziua de naştere
a Bisericii, precum şi ziua de naştere a ceea ce este nedespărţit de ea: milostenia. Ea şi învăţătura pe care o
propovăduieşte a fost după cuvântul lui Lactanţiu "un dar pentru omenire, un cadou de omenitate, care constă în a
iubi pe celălalt" 27.
Abia acum, în Noul Testament, s-au pus bazele filantropiei, prin întruparea şi slujirea Domnului nostru
Iisus Hristos, atât prin cuvânt cât şi prin faptă. Ceea ce El a făcut a rămas model pentru filantropia Bisericii
creştine.

CAPITOLUL II
Filantropia în perioada apostolică şi post apostolică

Viaţa de obşte
La începutul secolului IV, în vremea Sfântului Vasile cel Mare, activitatea filantropică se va diversifica.
Comunitatea creştină nu poate exista fără practicarea dragostei creştine şi a milosteniei. Însă ceea ce a fost în
epoca primară a fost numai începutul, pentru că Biserica ne-a dat numai baza pe care, în timpurile viitoare, avem
de clădit28.
În Biserica primară fiecare casă de creştin era un adăpost pentru fraţii călători şi fiecare creştin era
pregătit pentru a-şi asuma sărăcia. Importanţa şilosteniei creştine, creşte din perspectiva luptei împotriva
păgânismului stăpânitor. În perioada persecuţiilor creştinii aveau o mai multă energie, o mai mare profunzime şi o
mai puternică unitate. Ei stau-după afirmaţiile lui Tertulian-"pregătiţi pentru moarte, pentru a obţine cununa
biruinţei; toată puterea lor este concentrată spre acest ţel" 29.

21
Ibidem, p. 8. După P. S. Antonie este semnificativ faptul că Sfântul Apostol Ioan redă momentul spălării picioarelor în
locul instituirii Euharistiei.
22
Ibidem, p. 11.
23
Folosim expresia de "naţionalitate" pentru a reliefa ideea că în Hristos aceasta nu mai contează. Faptul că oamenii au
aceeaşi credinţă şi acelaşi botez este îndeajuns.
24
G. Uhlhorn, Op. cit, p. 37.
25
Diac. Prof. Orest Bucevschi, Învăţătura creştină despre iubire şi dreptate, ca virtuţi sociale, în "ST" V(1953), nr. 9-10, p.
581.
26
Pr. Dr. Gh. I. Soare, Biserica şi asistenţa socială, Bucureşti, 1948, p. 581.
27
Laktanz, Inst. VI, 10, apud Adalbert Hamann, Die ersten Christen, Stuttgart, 1985, p. 142.
28
G. Ulharn, Op. cit., p. 53.
29
Ibidem, p. 73.

4
 5
Adevărata filantropie cuprinde trei componente fundamentale: munca, proprietatea şi milostenia.
Acestea se condiţionează reciproc într-o strânsă unitate.
Creştinismul nu a acordat o atenţie prea mare bunurilor pământeşti. Cu cât este mai vie concepţia despre
bunurile împărăţiei lui Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să-şi piardă din valoare bunurile pământeşti.
În concepţia Bisericii primare, creştinul era un cetăţean al Ierusalimului ceresc, iar pe pământ un străin
şi un călător spre patria cerească30.
Viaţa de obşte a întărit comuniunea între creştini, recunoscându-se ca fraţi şi surori. Semnificativă în
acest sens este informaţia Sfântului Justin Martirul şi Filosoful (100/110-c.165): "înainte de convertire, păgânii ţin
la bani şi la proprietăţi, dar după convertire ei pun totul de obşte şi împart cu cel lipsit. Oameni care înainte se
urau şi nu făceau cămin comun cu cei de alt neam, după convertire ei stau la aceeaşi masă, ducând viaţă
comună"31. Astfel, viaţa de obşte îi uneşte pe toţi într-o mare familie. Elementele componente ale vieţii de obşte,
aşa după cum rezultă din cartea Faptele Apostolilor, sunt ofrandele, colectele şi agapele.

Ofranda
Darurile erau de două feluri: pe de o parte cele care erau aduse în mod sistematic, iar pe de altă parte
cele care se aduceau la seviciile divine 32. Darul reprezintă jertfa pe care cel bogat o oferă celui sărac, iar cel
sărac oferă ca jertfă rugăciunea pe care o înalţă pentru binefăcătorul lui. Apoi o caracteristică fundamentală a
milosteniei este libertatea. Ofrandele se aduceau şi pentru cei adormiţi aşa cum precizează foarte bine Sfântul
Ciprian, pentru că moartea nu rupe comuniunea de iubire a comunităţii 33. Orice câştig obţinut din profesii
condamnate de creştinism (gladiatori, actori, astrologi) sau de la eretici, excomunicaţi sau chiar de la cei care
trăiesc în duşmănie cu fratele lor sau asupresc pe săraci, nu erau primite 34. Pentru că darurile reprezintă jertfa care
se aduce la altarul Domnului, nu se cade ca ele să fie necurate.
Păstorul lui Herma, referitor la maniera de a aduce ofrande, spune: "mai întâi împlineşte ce este scris-
adică păstrează inima curată-astfel ca cel ce a primit ceva de la tine, să se roage pentru tine" 35.
Mai existau însă şi darurile speciale. Peste aceste daruri care se aduceau se rostea o rugăciune de
sfinţire, după care urma împărţirea lor 36.

Colecta
În epoca apostolică aceasta era destinată pentru ajutorarea sfinţilor din Ierusalim., adică a credincioşilor.
Faptele Apostolilor relatează că în anul 44 d. Hr. Biserica din Antiohia face în vreme de foamete, o bogată colectă
pentru creştinii din Iudeea şi trimite ajutoarele prin Sfântul Apostol Pavel şi Barnaba (F. A. XI, 27-30). Vistieria
milei creştine împărtăşită de Biserică era reprezentată printr-o cutie numită gazofilachium sau corvana37
La aceste colecte, după cum mărturiseşte Sfântul Justin Martirul şi Filosoful, toţi creştinii contribuiau în
mod liber. "Cei care au şi vor, dau liber, fiecare ce vrea, şi ceea ce se strânge şi se dă celui ce prezidează şi el ajută
orfanii, văduvele, bolnavii, pe cei neajutoraţi, prizonierii, oaspeţii străini, într-un cuvânt el îi ajută pe toţi cei care
au nevoie"38. De asemenea, Păstorul lui Herma39 numeşte întrece cei ce trebuiau să fie ajutaţi văduvele şi orfanii 40.

Agapa
O formă de milostenie de provenienţă exclusiv creştină o reprezintă agapa. Aceasta a luat anştere tot în
Biserica din Ierusalim. Domnul nostru Iisus Hristos a instituit Sfânta Euharistie la o masă comună în Ierusalim.
Sfinţii Apostoli au oganizat agapele după modelul Mântuitorului dezvoltând în acest mod instituţia agapelor. Cea
dintâi formă de agapă este agapa euharistică 41. Despre modul de desfăşurare a agapelor creştine avem mărturie de
la Sfântul Justin Martirul şi Filosoful care dă câteva informaţii şi despre comportamentul creştinilor 42, Aristide şi
30
Karl Johann Neumann, Der Roemische Staat und die allgemeine Kirche bis auf Diocletian, Stuttgart, 1967. p. 43.
31
J. Lebreton şi J. Zeiller, Histoire de l'Eglise de puis les origines jusqu'a nos jours, 1946, p. 595.
32
Cele mai importante daruri le constituie darurile legate de săvârşirea euharistiei. Tertulian (c. 160-222/223) le numeşte
stips, iar casa comunităţii o numeşte arca (depozit al evlaviei), cf-Tertulian, apud Uhlhorn, Op. cit. p. 83.
33
Clement Romanul, apud Ibidem, p. 88.
34
Constituţiile apostolice, apud Ibidem, p. 87.
35
Herma 5,3 apud Prof . Dr. Wilhelm Liesse, Geschichte der Charitas, Freiburg 1922, p. 4.
36
Ibidem, p. 85.
37
Fr. De Champagny, La charite chretienne dans les premiers siecles de l'eglise, Paris 1854, p. 70.
38
Justin Martirul şi Filosoful, Apologia I, 67, col PSB, vol II, p. 71, vezi şi Rudolf Knapf, Nachapostolishcer Zeitalter.
Geschichte der christlichen Gemeinde, Tuebingen, 1905, p. 67.
39
Păstoru lui Herma, apud Adolf von Harnnak, Die Mission und Ausbreitung des Christentums in ersten drei Jahrhunderten ,
Leipzig, 1924, p. 185.
40
Karl Baus, Von der Urgemeinde zur fruechristlichen Grosskirche, Freiburg im Breisgau, 1962, (2, vol), p. 351.
41
Sfântul Justin Martirul şi Filosoful, Apologia I, trad. şi note de Pr. Prof. Olimp Căciulă, în vol Apologeţi de limbă greacă,
col PSB, vol II, EIBMBOR, p. 71.
42
Die Apologie des Philosophen Aristides von Athen, în Bibliothek der Kirchenvaeter, Fruechristlichenapologeten und
Martyrakten, , I Bd., Muenchen, 1913, p. 50 apud Herbert Kriman, Quellen zur Geschichte Diakoniealtertum und Mittelalter,
Stuttgart 1960, p. 45.

5
 6
Tertulian. Clement Romanul se referă de asemenea la modul şi mai ales la locul în care se ţineau agapele 43. Aceste
agape erau pe lângă reprezentarea ultimei cine a Domnului, cum spune Sfântul Ioan Hrisostom (344-407) 44,
prilejul creştin cel mai potrivit pentru caritate, mijlocul cel mai efectiv pentru a veni în ajutorul sărăciei şi de a-i
învăţa pe bogaţi cum pot folosi în mod înţelept bunurile. În comunitatea creştină săracul era un egal între egali 45.
Prin mesele comune(Fapte VI. 2), prin agape şi printr-o întrajutorare a aproapelui(Fapte II, 44-45; IV, 34-35) se
trecea de la slujirea individuală la slujirea Bisericii. Individuală, slujirea poate fi incompletă şi să nu acopere toate
necesităţşile. Organizată, Biserica putea mai întâi prin Sfinţii Apostoli, apoi prin urmaşii lor să-şi exercite
misiunea şi ca propovăduire şi ca slujire practică 46. Din cauza slăbiciunii firii omeneşti, agapele euharistie au
degenerat, separându-se de Sfânta Euharistie. Totuşi ele au contribuit în mod hotărâtor la crearea unităţii
creştinilor, au constituit expresia cea mai concretă a slujirii, cultivând tuturor convingerea că sunt fraţi.
Rolul principal în desfăşurarea agapelor îl deţineau episcopii, dar un rol deosebit îl aveau diaconii şi
diaconiţele cum rezultă din Constiruţiile apostolice 47.

Temeiurile filantropiei
Părinţii şi scriitorii bisericeşti din această perioadă au fundamentat şi practicat filantropia pe
următoarele principii:
1. Toţi oamenii sunt fraţi întreolaltă, egali, creaţi de acelaşi Dumnezeu. Din această perspectivă, bogăţia pe care a
primit-o cineva nu i-a fost dată să se folosească numai el de ea, ci ea trebuie împărţită cu cel în lipsă şi în suferinţă.
De aceea, creştinismul a pus pe alte baze relaţiile dintre sclavi şi stăpânii de sclavi.
2. Bogăţia şi bunurile materiale în general nu au nici o valoare, ele capătă valoare (pozitivă) numai atunci când
sunt folosite pentru aproapele. De aici datoria celui care are să dea milostenie celui ce nu are. Părinţii din perioada
apostolică şi postapostolică sunt insistemnţi în operele lor cu privire la datoria creştinului de a face milostenie, pe
de o parte, iar pe de alta, îndeamnă ca cel care cere să fie mai întâi cercetat şi numai după aceea ajutat după
vrednicie şi necesitate. Cei care au posibilităţi materiale au datoria de a ajuta pe cei lipsiţi, iar săracii au
responsabilitatea faţă de darurile primite. "Milostenia dă mai mulţi bani pe stradă decât religia voastră la
templu"48. O filantropie care ar urmări doar ajutor fără iubire nu ar fi în spiritul Evangheliei lui Hristos. Nu
milostenia propriuzisă e importantă în principiu, ci faptul că cel care o face se aşează pe aceeaşi treaptă cu cel care
o primeşte49. Alte aspecte ale filantropiei în primele secole le-au reprezentat: grija faţă de cei bolnavi, grija faţă de
sclavi şi grija faţă de cei închişi, grija faţă de cei condamnaţi la muncă silnică în mină. Alături de formele
filantropice de mare cinste se bucura ospitalitatea care a fost una din virtuţile caracteristice creştinismului cu un
mare impact asupra necreştinilor 50.
Filantropia Bisericii primare se bazează pe oserie de dovezi care o confirmă nu numai ca pe o teorie, ci
şi ca pe o punere în practică. Menţionăm o parte dintre exemplele cele mai concludente de filantropie: În timpul
papei Corneliu (251-252) găsim la Roma o listă a celor care erau asistaţi de Biserică. Lista cuprinde: 46 preoţi, 7
diaconi, 7 ipodiaconi, 42 acoliţi, 52 exorcişti, citeţi şi uşieri, văduve, săraci, care erau toţi întreţinuţi de Biserică 51.
Apoi o altă formă de realizare a filantropiei a fost şi intervenţia creştinilor în cazuri de calamitate.
În vremea lui Maximian Daia (305-313), creştinii au fost în stare să săvârşească fapte de milostenie şi de
iubire faţă de om. Foarte important de amintit în acest context este şi întemeierea mânăstirilor ca centre de muncă-
izvoare ale milosteniei.
În secolul III, ia naştere o instituţie fundamentală a Bisericii: monahismul. Încă de la apariţia lor,
mânăstirile încep a fi adevărate şcoli de rugăciune, de muncă şi de caritate 52.

CAPITOLUL III
Activitatea filantropică a Bisericii în perioada patristică

43
Clement Romanul, apud G. Uhlorn, op. cit, 108.
44
"era un măreţ spectacol de edificare morală şi o şcoală de înaltă umilinţă...", Sf. Ioan Hrisostom, Omilia la I Cor, PG.
LX1, col 87-96.
45
Rudolf Knapf, Op. cit, p. 66
46
P. S. Antonie, Biserica slujitoare..., p. 379.
47
Învăţătura celor 12 Apostoli, XI, 12, p. 27.
48
Tertulian, Apologeticum, 42, 8, apud Gerhard K. Schafer-Th. Strohm, Diakonie und biblische Grundlagen und
Orientirungen, Heidelberg, 1990, p. 48.
49
Pr. Lect. Mihai Vizitiu, Forme ale filantropiei în epoca apostolică, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii "Al. I. Cuza" din
Iaşi (serie nouă)-Teologie, 1992, p. 13.
50
Ratzinger, Geschichte der kirchliche Armenpflege, Freiburg im Breisgau, 1885, p. 769.
51
Eusebiu, Istoria bisericească, VI, 43, p. 266, în PSB, vol XIII, trad, studiu, note şi comentarii de Pr. Prof T. Bodogae,
EIBMBOR, Bucureşti 1987.
52
Sozomen, Istoria bisericească, VI, 28, PG, LXVII, col 1369-72; Theodoret, Istoria bisericească, X, 30, p. 35.

6
 7
Perioada de aur a Bisericii este cunoscută în istorie începând cu libertatea dată creştinismului de Sfântul
Constantin cel Mare. Schimbarea fundamentală s-a datorat noilor relaţii dintre biserică şi stat, după recunoaşterea
creştinismului prin edictul de la Mediolanum-313.
Datorită libertăţii şi intensificării misiunii ei, Biserica cuprinde un foarte mare număr de credincioşi.
Specific acestei perioade este dorinţa celor bogaţi de înavuţire folosind cele mai meschine mijloace pentru a-şi
atinge scopul. În acest sens Sfântul Vasile cel Mare (330-379) spune: "nimeni nu poate să se împotrivească puterii
bogaţilor; totul este înfrânt în faţa tiraniei lor; puterea lor este formidabilă faţă de toţi..." 53.
Cuceririle romane duceau la sărăcirea şi chiar ruinarea totală a supuşilor Romei. Fiscul reprezenta cea
mai mare plagă a lumii bizantine. În general starea societăţii în secolul IV se caracterizează prin sărăcie, creşterea
fiscului, imigraţie, exploatare, într-un cuvânt instabilitate. Schimbarea situaţiei de acum era posibilă numai prin
activitatea Bisericii în numele lui Hristos şi cu puterea Lui.
În predicile Sfinţilor Părinţi din secolele IV-V în special, întâlnim un subiect mai insistent abordat şi
anume cel al milosteniei. Sfinţi ca Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur şi alţii în Răsărit,
Sfântul Ambrozie, Fericiţii Ieronim şi Augustin în Apus, au vorbit şi scris foarte mult pe această temă. Ei
îndeamnă la milostenie înaintea postului şi recomandă rugăciunea cu lacrimi înaintea darurilor aduse la biserică.
Viziunea Sfinţilor Părinţi faţă de milostenie, bazată pe Sfânta Scriptură şi deja pe Sfânta tradiţie-ocupă
un loc central în activitatea lor şi în misiunea Bisericii.
În ciuda disputelor doctrinare, provocate de arianism şi continuând cu erezia îndreptată împotriva
persoanei Sfântului Duh, Biserica a desfăşurat cea mai bogată activitate pe plan social. De aici se impun concluzia
că predica, cuvântul trebuie să meargă mână în mână cu fapta, cu filantropia, practica Bisericii.
Începând cu secolul IV iau naştere adevărate opere de asistenţă socială, culminând cu instituţiile de
filantropie. În această epocă, fapta bună devine fundaţie, milostenia devine bun imobiliar, iar mâna darnică se
transformă în casă ospitalieră şi astfel iau naştere aşezămintele de asistenţă socială. Mijloacele unei lucrări
misionare autentice o reprezentau: pe de o parte Evanghelia, iar pe de altă parte sprijinul efectiv pentru cei săraci.
Mânăstirile, mai ales în această perioadă au înfiinţat spitale, cămine pentru bătrâni, orfelinate şi alte instituţii de
caritate. Iau naştere instituţii sociale şi pentru cei din afara clerului. Chiar de la început filantropia Bisericii
creştine a "provocat o revoluţie în domeniul filantropiei, prin a-i considera pe cei săraci reprezentanţi aleşi ai
întemeietorului creştinismului şi făcând astfel mai degrabă din dragostea lui Hristos, decât cea a omului, principiul
carităţii"54.
Coroana aşezămintelor şi faptelor de caritate o formează opera filantropică uimitoare a Sfântului Vasile
cel Mare, model de dragoste creştină şi de organizare. El a ridicat o instituţie de binefacere completă, care a rămas
unică în felul ei, chiar în istoria creştinismului. Acest sistem, care va purta numele de Vasiliada, cuprindea case de
îngrijire a săracilor, un cămin pentru străini, un spital pentru leproşi un xenodohion(casă de primire pentru
călători), etc. El avea în acest cămin: doctori, infirmieri, brancardieri, supraveghetori, oameni de serviciu. Acest
aşezământ era neobişnuit pentru vremea aceea, prin amploarea şi diversitatea activităţilor lui. Vasiliada era o
adevărată minune a iubirii evanghelice. O operă atât de mare nu putea trezi numai admiraţia şi zelul creştin, ci şi
invidia ereticilor şi a păgânilor.
În aşezămintele Sfântului Vasile cel Mare fiecare boală, fiecare fel de suferinţă sau mizerie îşi avea
compartimentul respectiv, locuinţa potrivită, îngrijire desebită; şi de aceea la aceste aşezăminte, veneau cu afluenţă
toţi cei care aveau nevoie de ajutor, pentru care asistenţa privată a creştinilor şi caritatea locală a bisericilor au fost
însufleţite55.
La nivel teologic şi social Vasiliada a fost modelul după care Biserica, fie cea bizantină, fie cele
naţionale, sau orientat în slujirea practică. Există suficiente informaţii care dovedesc faptul că Sfântul Ioan Gură de
Aur, datorită activităţii sale deosebite de a instaura echitatea socială pentru apărarea săracilor, a sclavilor şi a
tuturor celor oropsiţi a fost caracterizat de J. B. Bury, ca "aproape un socialist" 56.
Părinţii Bisericii din această perioadă s-au implicat în general în slujirea practică. Însă, mărturii despre
activitatea fiecărui părinte nu avem. Despre Sfântul Ambrozie se ştie doar că a răscumpărat pe prizonierii căzuţi în
mâinile goţilor. Fericitul Ieronim dă mărturii despre activitatea filantropică a altor persoane (între care şi ucenici ai
săi)57. Un alt exemplu îl constituie marele părinte apusean Augustin 58. Aşadar filantropia practică făcea parte
integrantă din misiunea socială a Bisericii. Nu se putea, în special în vremea lor, concepe misiunea Bisericii fără a
activa în latura practică a ei.
Toţi părinţii acestei perioade au făcut din predica cu caracter filantropic o temă centrală a misiunii
învăţătoreşti. Era efectiv un curent de creare a instituţiilor cu caracter social-filantropic, în care erau angajate în
primul rând Biserica, apoi statul şi în cea mai mare parte întreaga societate.
53
Sf. Vasile cel Mare, Omilia VII, 5, PG XXXI, col 193-196, apud Pr .Dr. I. Soare, Biserica şi asistenţa socială, Bucureşti
1948, p. 38.
54
William Leeky, apud D. Constantelos, op. cit, p. 67.
55
Pr. Gh. I Soare, Op. cit, p. 81.
56
J.B.Bury, History of the Later Roman Empire, New York, 1958, p.98.
57
Hieronimus, Scrisoarea LXVI către Paumarchium, c. 14, în MPL, XXII, p. 647.
58
Fer. Augustin, Confessiones, VI, 14 în PSB, vol 64, trad şi indici de Pr. Prof Dr. Doc. Nicolae Barbu, introd. şi note de Pr.
Prof. Dr. Ioan Rămureanu, EIBMBOR 1985, p. 146-147.

7
 8
A. Instituţii de filantropie în secolele IV-V
După cum afirmă teologii care s-au ocupat de acest aspect al Bisericii 59, "Biserica însăşi a trebuit să se
organizeze ca o societate religioasă, folosind mijloacele obişnuite ale organizării sociale, între care şi cele
materiale-economice". Astfel se vor pune bazele unor instituţii de asistenţă socială, care şi-au desfăşurat activitatea
în cadru religios, cu scop religios şi social. Din informaţiile existente, mai sumare sau mai ample, rezultă că în
Biserica veche a existat şi funcţionat următoarele instituţii sociale: girocomiile, partenocomiile, brefotropiile,
orfanotrofiile, spitalele şi xenoanele.

1. Girocomiile (case pentru bătrâni)

Bizantinii, ca şi slujitorii Bisericii, au acordat o atenţie deosebită vârstei a treia. Biserica se ruga pentru
ca ultimele zile ale existenţei pământeşti ale omului să fie liniştite şi lipsite de dureri. Girocomii existau pe lângă
capitală şi în alte oraşe: Antiohia, Alexandria, Ierusalim, Tesalonic, Heracleea, Niceea, Efes, Nicomedia şi Corint.
Exemple de girocomii avem: Psamathia (cea ridicată de Sfânta Elena), Euphrata, Anthemios, Florentios,
Dexiocratis. În Ierusalim exista o asemenea casă fondată de Sfântul Teodosie. Aceste girocomii sunt amintite în
mod deosebit de Zonaras şi Balsamon, în comentariile lor la canonul 8 al sinodului IV ecumenic 60. Canonul
respectiv constituie un argument al prezenţei acestor aşezăminte pentru bătrâni 61. Administrarea acestor azile, ca şi
a tuturor aşezămintelor de asistenţă ale Bisericii o avea episcopul sau clerul local, ajutat de diaconi şi de alţi clerici
inferiori şi mai ales de economii bisericilor. Azilurile respective au durat până târziu în Biserică, chiar şi în
perioada post-bizantină, contopite cu alte aşezăminte, mai mult sub formă de aziluri pentru femei bătrâne.
2. Partenocomiile(case pentru fecioare)
În strânsă legătură cu organizarea şi asistenţa văduvelor au luat naştere şi instituţii pentru asistenţa
fecioarelor. Prezenţa lor este semnalată chiar din vremea Sfântului Constantin cel Mare şi al Sfântului Antonie cel
Mare62. Canonul 44 de la sinodul din Cartagina se ocupă cu această problematică. Concret, acest canon hotărăşte
înfiinţarea unor astfel de instituţii "pentru ca prin ele să fie ferite şi fecioarele şi Biserica de defăimare 63. Rostul cel
mai important pentru viaţa creştină l-au îndeplinit partenocomiile, prin adăpostirea fecioarelor orfane, expuse
tuturor primejdiilor şi mizeriilor societăţii decăzute în care şi-a desfăşurat activitatea Biserica în primele secole.
Acestea au durat cel mai puţin, ele în timp s-au contopit cu mânăstirile. Prin secolul XII, deja Balsamon abia mai
aminteşte de un singur partenon.

3. Brefotrofiile (case pentru copiii părăsiţi)

Aceste erau aşezăminte dedicate copiilor mici părăsiţi, care de regulă proveneau din afara căsătoriilor
sau erau găsiţi. În zilele noastre brefotrofiile ar corespunde cu aşa numitele leagăne de copii. Îngrijirea acestor
copii devine mai organizată prin case sau aşezăminte bisericeşti destinate exclusiv adăpostirii şi creşterii copiilor
găsiţi. Cele două edicte speciale date de primul împărat creştin au determinat creşterea importanţei acestor case.
Brefotrofiile apar menţionate des în vremea împăratului Justinian şi se bucurau de personalitate juridică, de drept
public, ca unităţi distincte de restul unităţilor bisericeşti. Aveau o administraţie autonomă şi conducători speciali 64.

4. Orfanotrofiile (case pentru orfani)

Între instituţiile de asistenţă socială ale Bisericii vechi, care au durat până astăzi, la loc de frunte se află
orfelinatele. Lor li s-au acordat atenţie şi compasiune specială. Ele sunt întâlnite încă din Antichitate, însă capătă
importanţă aparte în Imperiul bizantin, devenind o pildă de dragoste faţă de aproapele şi un titlu de glorie faţă de
Biserica veche. Orfanii creştini împreună cu orfanii necreştini erau adunaţi în case speciale, iar îngrijirea acestora
era încredinţată văduvelor şi fecioarelor afierosite, diaconiţelor, diaconilor şi altor clerici, toţi lucrând sub
îndrumarea şi controlul episcopilor şi al presbiterilor 65. La începuturi acestea au fost comune, apoi s-au organizat
diferenţiat.
Din măsurile legislative rezultă că numărul acestora era relativ mare, ele funcţionând atât în capitală cât
şi în provincie. Că numărul lor era mai mare afirmă Constantelos "se vede clar din Novella 131 a lui Justinian" 66.
Cel mai renumit orefelinat menţionat în legislaţia lui Justinian este cel al Sfântului Zotic. Orfelinatelor li se
garantează personalitate juridică, recunoscându-li-se dreptul de proprietate şi o administraţie independentă 67.
Potrivit legilor, acestea erau conduse de: episcopi, economi, orfanotrofi şi administratori propriu-zişi.

59
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol I-III, EIBMBOR, Bucureşti 1983; Pr. Prof. Liviu Stan, Instituţiile de
asistenţă socială în Biserica veche, "Ortodoxia", IX, nr. 1/1957.
60
G. A. Rolli şi M. Pothi, Sintagma dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, Atena, vol II. p. 234.
61
Arh. Prof. Dr. Ioan I. Floca, Canoanele B.O., 1991, p. 78.
62
Zhishman, Dreptul matrimonial al B.O. Răsăritene, Atena 1913, vol II, p.223; Atanasie cel Mare, Viaţa Sfântului Antonie,
p. 105.
63
Ibidem
64
Codex Theodosianus, 11, 27, 1,1, apud Ibidem.
65
Ibidem, p. 108.
66
D. Constantelos, Op. cit., p. 241.
67
Iorgu D. Ivan Bunurile bisericeşti în primele şase secole, Bucureşti 1937, p. 91-93.

8
 9

5. Ptocheia (case pentru săraci)

În Imperiul bizantin se considera că o persoană este săracă atunci când veniturile şi proprietăţile lui
valorau mai puţin de "50 de nomismata". Acest mod de a aprecia oamenii săraci s-a menţinut şi mai târziu, fiind
cuprins şi de legislaţia bizantină. Nu se poate cunoaşte nici măcar cu aproximaţie care era ponderea populaţiei
sărace în Imperiu. Ceea ce se ştie sigur este faptul că Biserica desfăşura o uriaşă activitate filantropică, implicându-
se plenar în formele de asistenţă socială. Pentru săraci, atât Biserica cât şi Statul au luat măsuri deosebite. Specific
acestei categorii de cetăţeni ai imperiului sunt aşa-numitele ptocheia care au fost ridicate cu scopul de a adăposti
oameni săraci, incapabili de muncă şi în mare nevoie de sprijin. Astfel exista în Capadocia un mare aşezământ
pentru săraci al cărui duhovnic era preotul Sakerdos. Constantin cel Mare ia măsuri de protecţie împotriva
săracilor. Alături de el, mama sa Elena a iniţiat mai multe acţiuni filantropice pentru ajutorarea săracilor 68.
Activitatea filantropică în Imperiul Bizantin era atât de cunoscută şi apreciată încât devenise ceva absolut firesc.
Pentru Biserică, care a şi iniţiat-o şi chiar condus-o, era o parte integrantă şi chiar prioritară misiunii. Pentru stat
era, cu unele excepţii, o politică de Stat. Pentru credincioşii de rând, pentru clerul nu prea înalt şi pentru
funcţionarii publici prezenta aceeaşi mare importanţă şi, de aici permanenta preocupare.

6. Spitalele
Din ampla activitate filantropică a Bisericii, sigur, spitalele nu puteau lipsi. Potrivit informaţiilor
existente ele erau, pentru vremea respectivă, destul de variate: leprozerii, maternităţi şi oftalmologice. Atât
diversitatea cât şi dotarea lor au făcut pe cecetători să le compare cu spitalele din vremea noastră: "spitalele erau
din toate punctele de vedere perfecte şi aproape similare cu instituţiile de acest fel din zilele noastre..., erau primele
spitale europene cu dotări complete"69. Problema trecutului medicinii bizantine a fost studiată de numeroşi
cercetători, care au descoperit că bizantinii aveau multe cunoştinţe în domeniul medical. Astfel: chirurgia,
ortopedia, obstetrica şi ginecologia, fiziologia, erau cunoştinţele medicilor greci din Evul Mediu. Cercetătorul
Pouranaropaulos a afirmat: "bizantinii erau, fără îndoială, precursorii vestului" 70.
Ctitorii şi binefăcătorii spitalelor au fost: Biserica, Statul, Împăratul şi diverse persoane evlavioase.
Spitale au înfiinţat Sfântul Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, apoi doctorul Zenovie şi episcopul Bossian. În
afară de instituţiile menţionate, Teodosie a mai ridicat un spital propriu-zis în Ierihon, folosind banii donaţi de o
femeie bogată şi evlavioasă71.

7. Xenoanele (case pentru străini şi călători)

Xenonul a reprezentat o instituţie foarte importantă în lumea bizantină. Rolul său iniţial era de a oferi
hrană şi un acoperiş oamenilor de la ţară, vizitatorilor şi pelerinilor care călătoreau spre capitală sau spre alt oraş,
în special în scopuri religioase, sau chiar de afaceri. Erau printre puţinele, dacă nu singurele, instituţii filantropice
care erau prezente atât în marile oraşe cât şi în provincie, atât pe drumurile cunoscute, precum şi în interiorul
mânăstirilor. Aceste xenoane au fost construite fie de Biserică, fie de stat sau de persoane care deţineau însemnate
averi. Primul xenon cunoscut a existat în Constantinopol, fiind fondat de Sfântul Marcian. Apoi au mai ridicat
xenoane: Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Sava.
Instituţia xenoanelor, potrivit informaţiilor lui Paladiu, era atât de dezvoltată, încât şi bisericile aveau
astfel de aşezăminte. Activitatea xenoanelor a fost descrisă cel mai elocvent de către Teodor Studitul 72. Xenonul era
administrat de un xenodochos. Prezenţa lui o întâlnim menţionată chiar în secolul III 73.
Alte instituţii filantropice au fost: case de corecţie, xenotopheia (cimitire pentru străinii şi localnicii
săraci), tiphlocomion(case pentru orbi).

B. Asociaţii caritabile
Pe lângă aşezămintele filantropice Biserica a organizat şi patronat şi unele asociaţii pioase sau corporaţii
caritabile. Cei care s-au ocupat de acest aspect al activităţii filantropice vorbesc de trei asemenea corporaţii:
1. Cea mai veche şi mai răspândită asociaţie este cea care s-a ocupat de îngroparea morţilor. Aceasta
avea pe de o parte o motivaţie liturgică, iar pe de altă parte o motivaţie filantropică. Apariţia şi organizarea acestor
asociaţii s-a făcut încă din vremea lui Constantin cel Mare, chiar prin legi de Stat. Dar apariţia lor este mult mai
veche(probabil secolul II-III)74.

68
Eusebiu, Despre viaţa Fericitului împărat Constantin, întocmită de Eusebiu al lui Pamfil, I, 43, 1, p. 82-83 şi III, 44 în
col PSB, vol 14, studiu introductiv de Pr. Dr. Emilian Popescu, traducere şi note de Radu Alexandrescu, EIBMBOR, 1991.
69
G. C. Pournaropoulos, Hospital and Social Welfore Instituons in the Medieval Greek Empire (Byzantium), XVII-e
Congres International d'histoire de la medicine, I. Atena 1960, p. 357.
70
Ibidem, p. 357-358.
71
Simeon Metafrastul, Viaţa lui Teodosie, c. 33, MPG, CX 14, p. 501.
72
Studites, Epistles, 9. 29, MPG, XCIX, col 1792 A.
73
D. Constantelos, OP. cit., p. 219
74
Pr. Prof Liviu Stan, Op. cit, p. 125-126.

9
 10
2. O altă asociaţie caritabilă, de asemenea parte componentă a clerului inferior este cunoscută sub
numele de parabolani 75. Ei formau un grup de saniotari creştini-laici. A luat fiinţă în timpul, epidemiilor din
secolul III, ca urmare a îndemnului episcopului Dionisie al Alexandriei.
3. Asociaţiile meşteşugarilor au fost înfiinţate cu scopul de a organiza mai bine activitatea filantropică a
Bisericii. Ele sunt pomenite mai cu seamă în secolul al IV-lea în Egipt şi alte părţi ale imperiului. Aceste asociaţii
erau sub conducerea directă a episcopului.

C. Mânăstiri- instituţii de caritate

Mânăstirile nu au fost înfiinţate cu scopul de a îndeplini rolul de aşezăminte de binefacere, dar ele
dintru început au îndeplinit acest rol 76, fiind cele mai adecvate pentru practicarea milosteniei, contribuind în acest
mod la ameliorarea sărăciei. Privite din acest punct de vedere, Teodor Studitul(+826) i-a numit pe călugări "forţa şi
temeliile Bisericii". datorită în special Sfântului Vasile cel Mare, monahismul în a doua jumătate a secolului IV, a
cunoscut o mare înflorire. Prin intrarea unor persoane bogate în mânăstiri: senatori, consuli, nobili romani,
împăraţi, activitatea filantropică 77a Bisericii creşte tot mai mult. Întemeietorii vieţii de obşte, Sfântul Pahomie 78şi
Vasile cel Mare impun ucenicilor obligaţia de a munci, afară de rugăciune-ora et labora-tocmai cu scopul de a crea
condiţiile unei lucrări filantropice. Conform canoanelor erau aspru pedepsiţi călugării care pretindeau să trăiască
din milostenii şi să înlocuiască munca cu rugăciunea. Ei erau obligaţi să muncească 7 ore pe zi, iar produsul
muncii se vindea în afară, în folosul comunităţii. Era efectiv un obicei printre cei săraci, orfani,bolnavi şi aflaţi în
nevoi de a cere ajutor comunităţilor monahale. Cu alte cuvinte, călugării şi mânăstirile erau instrumente ale
filantropiei79.
Monahismul în primele secole nu se ocupa cu problemele sociale. Idealul pustnicilor şi al călugărilor în
general era acela de a ajunge la "asemănarea cu Dumnezeu.
Sfântul Vasile a hotărât ca viaţa monahală să nu fie izolată de societatea umană şi practicarea
filantropiei trebuia să devină un element principal din viaţa călugărului. Unele imformaţii care se păstrează ne
prezintă activitatea filantropică a mânăstirilor. În acest context amintim: Sfântul Pahomie, Sfântul Petru de
Sevasta, fratele Sfântului Vasile cel Mare, Apolo din Tebaida, călugării din Arsinoe, în număr de zece mii,
Maximos din Cyr, călugării din Nitrinia, Apolonius etc.
Împăratul Iulian Apostatul a fost mişcat de filantropia creştină cât şi de viaţa morală, exemplară pe care
o duceau aceşti creştini. El cere lui Arsacios să construiască şi el xenoane în toate oraşele. De asemenea este
surprinzător pentru un păgân ca Iulian Apostatul să iniţieze planuri concrete pentru înfăptuirea unei activităţi
similare în rândurile păgânilor.

75
Ibidem, p. 117-125.
76
Arh. Nestor Vornicescu, Îngrijirea sănătăţii în vechile noastre mânăstiri, MO. XX, nr 1-2/1967, p. 65.
77
Sfântul Vasile cel Mare,Regulele mari, 38, MPG, XXXI, p. 1424-1428.
78
Vieţile Sfinţilor pe luna mai, retipărite şi adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al BOR după ediţia 1901-1911, editura
Episcopiei Romanului 1996, p. 307-335.
79
D. Constantelos, op. cit, p. 88.

10
 11
PARTEA A DOUA

Filantropia în trecutul Bisericii Ortodoxe Române

CAPITOLUL I
Repere Istorice

După căderea Imperiului bizantin, activitatea filantropică a Bisericii s-a desfţşurat în secolele următoare,
până astăzi. Se impun câteva precizări în acest sens:
1. Dacă în perioada de care ne-am ocupat şi până la schisma de la 1054 activitatea filantropică a fost a Bisericii, a
Bisericii celei nedespărţite, după această dată ea a fost a Bisericii Răsăritene şi a celei Apusene.
2. O dată cu creştinarea şi a altor popoare, ele, cum era şi firesc, pe lângă învăţătura Evangheliei au preluat şi
slujirea filantropică 80. În general, eficienţa şi desfăşurarea organizată, sistematică a acestei slujiri a fost
determinată atât de constituirea statelor feudale, cât şi de constituirea unităţilor bisericeşti (respectiv a mitropoliior
şi mai târziu a patriarhiilor).
Înainte de căderea Imperiului bizantin se constituiseră deja biserici ortodoxe naţionale care, asemenea
Bizanţului, au activat în planul filantropic-social. Aşadar, toate bisericile ortodoxe naţionale au preluat şi cultivat o
dată cu învăţătura şi lucrarea filantropică.
Privită în ansamblu, lucrarea socială a Bisericii la noi se înscrie în treduţia iniţiată de Sfântul Vasile cel
Mare. Fără îndoială că apelativul de "cel Mare" i-a fost dat pentru întreaga sa activitate, dar mai ales pentru cea
filantropică.
În tradiţia Bisericii noastre observăm că acei sfinţi care au desfăşurat o activitate practică mai
însemnată, sunt mai cinstiţi în evlavia poporului, decât cei care au dus o viaţă contemplativă sau decât cei care au
avut o activitate culturală, chiar mai deosebită.
Asemenea primilor creştini, şi mai apoi ai celor din veacurile părinţilor Bisericii, şi "primii români
creştini-după cum afirmă marele cercetător al istoriei medicinii de la noi, doctor Pompei Samarinean-au adus la
biserica lor de lemn ofrande din mult, puţinul prinos al muncii lor, ofrande pe care le distribuiau ei înşişi sau le
împărţeau slujitorii bisericii celor lipsiţi, slabi şi neputincioşi. Cei care nu puteau veni la biserică erau cercetaţi şi
ajutaţi pe la casele lor de către creştinii miloşi" 81.

CAPITOLUL II
Filantropia în predica Bisericii

Ierarhii Bisericii noastre au pus accent în predicile lor pe filantropie. Însă misiunea acestora a fost într-o
anumită măsură deosebită de cea a părinţilor din secol. Rolul ierarhilor în predică se rezuma în a-i convinge pe
credincioşi să săvârşească fapte bune în vederea mântuirii. Milostenia era recomandată credincioşilor în mod
special.
Din numărul mare de cuvântări ce aveau ca punct de referinţă filantropia nu se păstrează decât o mică
parte ce au fost publicate în diferite cărţi de predici 82.
Dintre ierarhii Bisericii noastre care s-au remarcat prin predică dorim să amintim doar doi dintre ei:
Varlaam 83, cu celebra lucrare Cazania84, care îi poartă şi numele şi Antim Ivireanul 85 cu lucrarea-i la fel de
cunoscută: Didahii86.

I. Cazania lui Varlaam

În cazania lui Varlaam întâlnim numeroase aspecte filantropice. Astfel, autorul insistă asupra faptului că
toţi creştinii trebuie să-şi amintească de veselia Împărăţiei cerurilor pentru care "Sfinţii şi-au pus nu numai avuţia,

80
Prof. T. G. Bulat, Biserica Moldovei şi aşezămintele spitaliceşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în BOR XC,
nr 11-12/1972.
81
Doctor Pompei Samarinean, Asistenţa publică în trecutul românesc până la 1834, Bucureşti 1938, p. 9
82
În toate cele trei ţări române au circulat destul de timpuriu cazaniile (cf. Ierom Nestor Vornicescu, Cazaniile noastre, în
MMS, XXXVII, nr. 3-4/1961, p. 181-203). Ultimul articol referitor la Cazanie este cel al IPS Antonie, O nouă "problemă
homerică"în literatura română-Cine este autorul cazaniei lui...Varlaam?, în vol De la cazania lui Varlaam la Ion Creangă,
Sibiu 1997, p. 47-59.
83
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, IBOR, Galaţi 1996, p. 168-172.
84
Folosim predicile din cazanie fără a intra în problema autenticităţii ei. (Pr. Dr. Mircea Păcurariu, IBOR, vol II,
EIBMBOR, Bucureşti 1992, p. 20-21.)
85
Ibidem, p. 219-223.
86
Vom folosi ediţia din 1983, apărută la Editura Minerva sub îngrijirea lui Florin Pfeifer, care i-a scris postfaţa şi
biliografia.

11
 12
ci şi sănătatea şi viaţa şi mai apoi şi capul şi-au pus". Acest exemplu este folosit în predica din duminica lăsatului
sec de carne a Înfricoşatei judecăţi (Matei XXV, 31-46).
Recomandă apoi săvârşirea faptelor bune pentru a scăpa de chinurile iadului: "Pentru aceea, fraţilor,
curăţiţi-vă păcatele cu spovedania, cu milostenia, cu ruga, cu lacrimile, cu paza Bisericii, ca să scăpaţi de muncile
de veci şi Împărăţia cerurilor să dobândiţi" 87.
Un alt aspect îl constituie viziunea lui Varlaam faţă de post, apoi faţă de viaţa veşnică. "Lucrarea" pentru
viaţa veşnică nu este altceva, în viziunea acestuia, decât a săvârşi milostenia. Atât însemnătatea postului, cât şi
schimbarea modului de viaţă, rezultă din cazania rostită în duminica lăsatului sec de brânză, a Izgonirii lui Adam
din Rai (Matei VI, 14-21).
Predicile din duminicile: Mironosiţelor (Marcu XV, 43-47), a Sfinţilor Părinţi de la sinodul întâi
ecumenic (Ioan XVII, 1-13), Pogorârii Duhului Sfânt (Ioan VII, 37-53), Tuturor Sfinţilor (Matei IX, 27-30; X, 32,
35,37-38), Tânărului bogat (Matei XIX, 16-26) au fost abordate cu aceeaşi profunzime şi insistenţă. Acestea
abordează probleme diverse: pocăinţa, bogăţia, datoria de a ne ajuta semenii, modul de viaţă al martirilor, iubirea
de Dumnezeu şi cea de aproapele (duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci-Ioan III, 13-17), despre milostenie
(Marcu VIII, 34-38).
El îndeamnă mereu să ne aducem aminte de cuvântul Scripturii. Arată modul concret din ce constă mila:
"împarte pâinea ta flămândului şi îmbrăcămintea golului. De ai mult, dă mult; de ai puţin, dă şi puţin, de n-ai nici
puţin dă-i cuvânt bun, nu-l ocărâ, nu-l mustra" 88.

II. Didahiile lui Antim Ivireanul

Mitropolitul martir Antim Ivireanul în lucrarea sa, pe parcursul mai multor predici abordează asemenea
Sfinţilor Părinţi şi asemenea lui Varlaam diverse teme, iar cea mai importantă este probleme milosteniei 89.
Rostul milosteniei este arătat în predica din Duminica lăsatului sec de brânză (Matei VI, 14-21). Potrivit
lui Antim "cu milostenia...îmblânzim pe Dumnezeu". Insistă şi asupra faptului că trebuie să dăm "cu dragoste şi
milă". Apoi, dezvoltă această idee, afirmând că milostenia trebuie făcută "cu lacrimi, cu inimă înfrântă şi cu gând
ca acela ca să nu mai faci după aceea strâmbătate nimănui...atuncea va fi acea milostenie primită" 90.
Predica din ziua de 6 decembrie (Pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae) este abordată cu mai multe
amănunte. "Omul se face astfel-lăudat şi sfânt", cu fapte bune-între care la loc de cinste este aşezată milostenia.
Apoi condamnă milostenia (ca toate faptele bune în general) săvârşite făţarnic.
Sfântul Antim (canonizat de Biserica noastră în iunie 1992) cu ziua de pomenire la 27 septembrie) arată
importanţa virtuţii dragostei care este temeiul şi izvorul milosteniei. Mai arată în predicile sale că numai acela se
poate numi creştin (şi ucenic al lui Hristos) care "face ascultare de învăţătorul şi face acte de iubire faţă de fratele
său"91.
Ierarhii Bisericii noastre au pus accent deosebit pe virtute milosteniei: necesitatea, modul de săvârşire şi
folosul ei. Contextul în care şi-au desfăşurat aceştia activitatea, secolul XVII-XVIII, era cu totul altul decât cel din
perioada de aur când au trăit şi activat marii Părinţi ai Bisericii. Din această perspectivă şi modul de abordare nu
este totodeauna acelaşi cu cel al lor, el fiind în funcţie de mentalitatea ascultătorilor, dar şi de nevoile şi de
posibilităţile practice ale lor.

III. Andrei Şaguna-idei filantropice

Tranisilvania a avut un statut special, statut care s-a reflectat şi în aspectul filantropic al Bisericii.
Preocuparea principală a conducătorilor Bisericii din Transilvania era aceea de a obţine drepturi pentru naţiunea
română şi pentru confesiunea ortodoxă. După recunoaşterea acestor deziderate de veacuri şi totodată,
fundamentale, activitatea Bisericii se putea diversifica.
Şaguna a pus accent pe "abolirea imediată a iobăgiei", pe redactarea unei noi constituţii pentru
Transilvania, care să asigure o "dreaptă împărţire a impozitelor şi a altor responsabilităţi publice".
Acesta "nu face referire la Dumnezeu şi nici la istorie, ci la principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii,
precum şi la drepturile inalienabile ale omului". 92
După afirmaţiile biografilor săi, Andrei Şaguna pune accentul pe educaţie şi pe pregătirea morală cu
insistenţă asupra rolului social al Bisericii. El era preocupat "în primul rând de bunăstarea Bisericii sale şi de
întărirea credinţei religioase...el credea că mântuirea veşnică trebuie să fie preocuparea principală a omului şi că
credinţa creştină, întrucât oferă omului singura lui speranţă de a atinge acest ţel, constituie forţa decisivă în viaţa
fiecărei persoane"93.

87
Varlaam, Cazania, 1643, Ed. Academiei RSR, p. 25.
88
Ibidem, p. 311.
89
Drd. Petru Rădăşanu, Tematica Didahiilor Mitropolitului Antim Ivireanu, în ST, XIX, nr. 5-8/1997, p. 552-553
90
Antim Ivireanul, Didahii, p. 35.
91
Ibidem, p. 47.
92
Papiu Ilarian, Istoria, II, p. 246-249; Cherestesiv, Adunarea, p. 459-469.
93
Keith Hitchins, Ortodoxie şi Naţionalitate. Anrei Şaguna şi românii din Transilvania (1846-1873), trad. Pr. Prof. Dr.
Aurel Jivi, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1995, p. 224.

12
 13
Se remarcă preocuparea acestuia faţă de şcoală şi implicarea sa în procesul de învăţământ. Preocuparea
faţă de şcoală constituie un aspect important al filantropiei, deoarece din dragoste faţă de semeni doreşti educarea
lui94. Din acest punct de vedere "el a insistat ca şcolile elementare şi secundare să rămână sub controlul Bisericii" 95.

94
Ibidem.
95
Tulbure, Mitropolitul Şaguna, p. 263.

13
 14

CAPITOLUL III
Filantropia în Misiunea Bisericii

Biserica noastră, mădular al trupului Ortodoxiei, asemenea Bisericii primare, a activat atât pe latura sacramentală
şi culturală, cât şi în domeniul filantropiei practice sau al asistenţei sociale, folosind un termen utilizat mai
frecvent în ulrima vreme (în special după 1989)
În ţările române-asemni modelului bizantin, după constituirea statelor româneşti feudale, a existat ă
strânsă legătură şi o bună colaborare între Biserică şi Stat. Domnul se considera şi se purta ca un fiu al Bisericii,
iar faptul că era Domn, era "din mila lui Dumnezeu" 96. În această calitate aveau datoria de a sprijini Biserica. Aşa
se explică de ce domnitorii noştri au ctitorit foarte multe biserici şi mânăstiri pe care le-au înzestrat cu toate cele
necesare în vederea desfăşurării în cele mai bune condiţii a activităţii lor liturgice, culturale şi sociale 97. Datorită
faptului că domnitorii au avut duhovnici sau la curte au avut ierarhi, a făcut ca ei să fie formaţi într-un spirit
creştin, care se concretiza prin ctitorirea de biserici, dar şi prin grija faţă de cei săraci şi bolnavi. Elocvent în acest
sens este Neagoe Basarab care, aşa cum rezultă din învăţăturile către fiul său Teodosie avea o formaţiei
eminamente creştină 98.
Boierii s-au angajat şi ei în activităţi sinilare: de ctitorire de biserici şi de aşezăminte sociale. Asemenea
bisericilor bizantine şi activitatea filantropică a Bisericii Ortodoxe Române a cunoscut o evoluţie semnificativă.

CAPITOLUL IV
Instituţii filantropice în Ţările Române

Repere ale activităţii filantropice din Ţările Române

Biserica Ortodoxă Română a iniţiat şi desfăşurat o însemnată activitate fialntropică care a cunoscut o
anumită evoluţie, foarte firească de altfel. Cea dintâi formă de filantropie a constituit-o cea a săracilor 99. În Biserica
Ortodoxă însuşi culturl divin are un profund caracter filantropic. La început asistenţa săracilor se concretiza prin
acordarea de milostenii cu prilejul hramurilor, a târnosirilor de biserici, dar mai ales la praznice. Activitatea
filantropică nu a fost doar o atribuţie a clerului, ci ea a fost opera tuturor membrilor ei, indiferent de poziţia pe care
o ocupau.
Biserica abia atunci este filantropică, când toţi cei care o formează slujesc pe cei aflaţi în nevoi.
Credincioşii noştri dintotdeauna au ştiut că dragostea se manifestă prin fapte şi că credinţa însăşi fără ele este
moartă. În continuare, să vedem câteva repere ale filantropiei de-a lungul existenţei ţările române.
După înfiinţarea mânăstiri Vodiţa de către Sfântul Nicodim (+1406), în secolul XIV, aceasta a fost
înzestrată de Vlaicu Vodă(1361-1377) cu moşii şi venituri. La hramul mânăstirii egumenul Vodiţei urma "să
primească 1000 de perpeni în bani pentru ospăţul îndătinat". Neagoe Basarab (1512-1521) acordă o mare atenţie
săracilor recomandând fiului său să-i miluiască. Pe parcursul istoriei Biserica i-a adunat pe săraci în jurul ei,
organizându-i sub forma aşa-numitelor frăţii. Organizaţi, săracii puteau fi mai bine cunoscuţi şi mai eficient
ajutaţi. Documentele vremii prezintă actele de filantropie întreprinse de domnul martir Constantin Brâncoveanu
(1688-1714), Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei (1708-1716), domnitorul Nicolae Mavrocordat(1715-
1730). Poe lângă aceste exemple ale Bisericii, domnitorii (şi soţiile acestora), boierii şi chiar credincioşii mai
bogaţi au desfăşurat sau au contribuit la activitatea filantropică. Exemplul lui Mihail Monahul a fost urmat de Hagi
Stan Jianu.
O cotitură deosebită în activitatea filantropică în general are loc în anul 1775. Acest an marchează
începutul păpreocupărilopr de organizare a asistenţei publice de către Stat. Practic, a fost o schimbare a
"conducerii" acestei activităţi, ca urmare a influenţei de laicizare şi secularizare. Se făceau simţite, în mod tot mai
evident, influenţele din Apus, din preajma Revoluţiei Franceze (1789-1794), sau din Răsărit ca urmare a spiritului
Ţarului Petru cel Mare (1682-1721).
Chiar dacă statul a preluat asistenţa publică, Biserica a sprijinit această lucrare. Cel dintâi argument îl
reprezintă hrisovul din 10 decembrie 1775 prin care Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797) înfiinţează
Epitropia obştească. O altă măsură importantă o constituie hrisovul lui Alexandru Moruzzi (1793-1796) din 12
96
Semnificativă în acest sens este lucrarea Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie text stabilit şi ales de
Florica Moisil şi Dan Zamfirescu; Editura Minerva, Bucureşti 1970, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă.
Studiu introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, p. 134-135.
97
Ibidem, p. 12.
98
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, ediţie facsimilată după unicul manuscis păstrat, transcrieire,
trad în lb. rom. şi studiu introductiv de Prof. Dr. G. Mihăilă, cu prefaţă de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti
1996, p. 75.
99
Ibidem, p. 12.

14
 15
martie 1793. În mod direct, se recunoaşte faptul că ajutorul acordat prin Biserică este mai eficient:
"episcopul...trebuie să ştie mai bine pe cei cu adevărat scăpătaţi şi vrednici de ajutor". Acelaşi domnitor, în acelaşi
an, recunoscând importanţa covârşitoare a Bisericii în activitatea filantropică, hotărăşte ca toţi bolnavii să fie duşi
la spitalele aflate în grija Bisericii 100. Domnitorul Alexandu Moruzzi întreprinde şi alte măsuri de asistenţă socială
cum ar fi: la 25 februarie 1794, elaborează un program de măsuri în scopul activităţii sociale; la 21 decembrie
1794 un program referitor la cei bolnavi de ciumă. Se mai evidenţiază măsurile luate tot în scop filantropic de
către Ioan Caragea (1812-1818)-prin prevederea din 24 iulie 1815 prin care mânăstirile ajutau direct pe săraci,
menţionând chiar numele unei femei scăpate care urma să fie ajutată de unele din ele 101.
Banul Grigorie Ghica este cel care a stabilit la 21 iunie 1819 ca bolnavii şi cerşetorii să fie trimişi de
preoţi la spitalele: Colţea, Pantelimon şi Filantropia. După Pompei Samarian, "hotărâri asemănătoare s-au luat şi
în 1829"102.
Un alt reper important din istoria filantropiei în Ţara Românească îl constituie cel inaugurat de
Regulamentul Organic 103. Acesta prevedea, cu privire la asistenţa publică înfiinţarea "Casei făcătoare de bine şi
cele folositoare obştei". Respectiva casă era condusă de un comitet alcătuit din trei persoane, în fruntea căruia se
afla mitropolitul ţării. Prima măsură a fost aceea de a înfiinţa "Institutul pentru cerşetori", care era deservit de un
preot. Dacă preotul nu putea face faţă problemelor cerşetorilor, aceştia erau trimişi de către mitropolit la mânăstiri
unde erau îngrijiţi 104.
În ianuarie 1835 se aduc unele completări şi modoficări referitoare la asistenţa publică. Un reper
important în istoria filantropiei din Ungrovlahia, îl reprezintă Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Sărăcia, mai
ales în secolul XIX în care a activat Sfântul Calinic (1787-1868), a cunoscut cote foarte înalte, ea fiind considerată
drept o boală socială, iar Biserica şi Statul erau chemate să o amelioreze. Sfântul Calinic a rămas în pietatea
populară şi în Istoria Bisericii ca "vindecătorul bolnavilor şi miluitorul săracilor". Milostenia sa era cunocută
pretutindeni. El a împlinit întrutotul cuvântul Mântuitorului potrivit căruia, slujind oamenilor, slujim lui
Dumnezeu. Deosebit de sugestivă este mărturia lui Baldovin care, vorbind despre virtutea milosteniei care-l
caracteriza pe Sfântul Calinic, afirmă: "era atât de milostiv, încât dacă nu avea ce să dea milostenie îşi dădea
hainele de pe sfinţia sa şi, plângând, se ruga de mine nevrednicul să caut bani de unde voi şti ca să aibă să dea
săracilor lui Hristos, pentru că aşa îi numea pe săracii neputincioşi" 105. Despre acelaşi mare sfânt al Bisericii nostre
un teolog contemporan, preot, profesor Ioan Bria a făcut următoarea afirmaţie: "Sfântul Calinic nu a ezitat să iasă
în largul societăţii şi să fie acolo martor al Învierii lui Hristos, să facă semne şi minuni ale iubirii, semne ale
ucenicilor din toate timpurile" 106. Importantă ni se pare afirmaţia făcută de acelaşi autor cu referire la activitatea
filantropică a Sfântului Calinic, ea putând fi atribuită tuturor celor care s-au angajat în slujirea filantropică motiv
pentru care o şi redăm: "Pentru Sfântul Calinic solidaritatea creştină cu săracii are un caracter mai mult decât
filantropic: ea are o valoare profetică...Biserica este aceea care trebuie să ofere, la altarul liturgic din biserică şi la
"altarul fratelui" din stradă, în locul şi din partea celor ce nu au ce aduce" 107.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a fost cel care, prin reformele luate, a imprimat un alt
spirit şi o altă direcţie asistenţei sociale. Prima măsură în defavoarea Bisericii (din Ungrovlahia) a fost cea din 31
martie 1862, prin care se impozita cu 10% venitul net "al Mitropoliei, episcopiilor, mânăstirilor închinate şi
neînchinate, precum şi al oricărui aşezământ de binefacere". Altă măsură similară, cu efecte negativă a constituit-o
legea care prevedea trecerea fondurilor mânăstirilor din Casa Centrală a Bisericii direct în vistieria ţării. Însă legea
care a lovit cel mai mult în activitatea filantropică a Bisericii a fost cea a secularizării averilor mânăstireşti. Prin
această lege, mânăstirile, respectiv Biserica, a pierdut sursa principală care asigura desfăşurarea lucrării
filantropice. În ciuda dificultăţilor financiare, din cauza reformelor amintite, Biserica nu şi-a părăsit misiunea şi
vocaţia de a sluji şi material aproapelui. Astfel, s-au căutat noi soluţii care să permită o slujire filantropică. Apar o
serie de asociaţii din care făceau parte clerici şi mireni, tocmai cu scopul de a continua tradiţia filantropică. Ca
forme de filantropie în această perioadă cunoaştem: aziluri, cantine ale săracilor, ajutoare în bani, cărţi şi altele. La
diferite ocazii Biserica iniţia colecte în scopul întrajutorării celor în nevoi.
După primul război mondial, Biserica noastră a sprijinit înfiinţarea de comitete de asistenţă socială a
invalizilor, orfanilor, văduvelor şi celo rămaşi fără adăpost. Sprijinul ei s-a manifestat concret prin organizarea
cantinei pentru săraci, pentru orfani etc. Bisericii, după 1948, nu I s-a mai îngăduit să activeze pe planul slujirii
practice, deoarece în concepţia comunistă statul avea grijă de toate. Cu toate acestea, până în decembrie 1989,
Biserica a avut şi a găsit suficienţi săraci, fie în parohie, fie în aziluri, leagăne, spitale şi altele pe care i-a ajutat.
Contextul politic şi economic nu a împiedicat Biserica să-şi desfăşoare misiunea şi lucrarea sa filantropică. În
special cultul morţilor, prin mesele ce se oferă de sufletele celor adormiţi se adresează cu osebire celor săraci. În
zilele moşilor de iarnă sau vară, în sâmbetele Sfântului şi Marelui Post, la Paşti, în zilele de prăznuire ale sfinţilor,

100
Valeriu Rugină, Medicina socială, Iaşi, 1986, p. 28.
101
Pompei Samarian, op. cit, p. 253.
102
Idem, Ciuma..., p. 452.
103
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 361.
104
Pompei Samerian,op. cit., p. 456.
105
Natalia Dinu, Viaţa şi activitatea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, în GB, XXVII, nr. 3-4/1968, p.298.
106
Ioan Bira, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii româneşti, Ed. Trinitas, Iaşi 1995, p. 108.
107
Ibidem, p. 110.

15
 16
la hramuri şi cu alte prilejuri se adunau ofrandele credincioşilor cu scopul de a fi distribuite celor nevoiaşi
(bolnavi, săraci, etc).
Marile mânăstiri, în special, şi nu numai, ofereau la săraci şi la pelerini găzduire, mese, ajutoare diverse.
Patericul românesc, părinţi şi mireni în vârstă dau mărturie despre filantropia pe care Biserica a practicat-o şi în
această perioadă grea din istoria ţării şi a Bisericii. Din pateric dorim să prezentăm doar un singur exemplu cel al
protosinghelului Iosif Rusu (1883-1966), fost vieţuitor şi duhovnic al mânăstirii "Dintr-un lemn", supranumit
"Părintele săracilor" 108.
În ciuda eforturilor şi bunăvoinţei, niciodată nu vom putea şti câţi s-au folosit de ajutorul material al
Bisericii, chir în perioada comunistă, însă ştim suficient pentru a putea afirma cu tărie: Biserica noastră este o
Biserică filantropică.

CAPITOLUL V
Instituţii filantropice în Ţara Românească

A. Asistenţa săracilor
Toţi cei care se bucurau de ajutorul Bisericii la modul general vorbind, chiar dacă erau bolnavi psihic sau
vizic, orfani sau călători, într-un anume fel erau săraci, în sensul că aveau nevoie de ajutor.
Istoria însă cunoaşte şi o categorie socială, cea a săracilor, care a avut nevoie şi a beneficiat de ajutorul
Bisericii, mama săracilor, a bolnavilor, a orfanilor şi a văduvelor.
Biserica a luat o serie de măsuri pentru o mai bună organizare a activităţii filantropice, în sensul că
lucrarea practică a ei a fost structurată pe domenii de activitate (săracii în ospicii şi aziluri, bolanavii în spitale,
copiii în case speciale, etc) pentru a avea o evidenţă strictă a lor îm scopul de a-i ajuta la modul cel mai eficient.

a. Azilul săracilor de la Măţău 109

Despre existenţa unor aziluri avem informaţii încă din vremea lui Neagoe Basarab (1512-1521). Acesta s-
a îngrijit atât de consemnarea şi transmiterea de învăţături privitoare la filantropie, cât şi de organizarea ei
practică. Încă de la începutul domniei sale Neagoe a înzestrat un azil, oferindu-i o moşie 110.
O atitudine binevoitoare faţă de cei aflaţi în azil a avut şi Alexandru Iliaş (1629-1632), fiu duhovnicesc al
mitropolitului Matei al Mirelor 111. Au acordat o atenţie deosebită, precum şi diverse privilegii azilului de la Măţău:
Matei Basarab (1632-1654), Şerban Cantacuzino(1678-1688) şi Nicolae Mavrocordat (1715-1716) 112. Ulterior de
acest azil se va îngriji mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787), practic Biserica. După anul 1771 nu mai avem
nici o informaţie despre azilul menţionat mai sus, probabil, din cauza dizolvării armatei româneşti.

b. Alte aziluri
Există informaţii potrivit cărora încă înainte de 1714, în Târgovişte fiinţa azilul Doamnei Bălaşa
Brâncoveanu, cea despre care mearele istoric Nicolae Iorga scria: "al săracilor miluitoare... a toată sărăcimea,
oameni pătimaşi, ca o destoinică ajutătoare" 113. Azilul ridicat de ea este considerat primul azil organizat pentru
săracii de la noi.
Alte exemple avem: aşezământul din mahalaua Ceauşului David, care a fost întemeiat de Misail
Monahul, probabil în 1763. De la începutul secolului XIX se păstrează o informaţie potrivit căreia Biv Ceauş
agies, Ghinea Speteanu întemeiază în Valea Scheilor o şcoală unde "învaţă copii de pomană". Tot aici ridică şi
"câteva odăi de sărace văduve", pentru care primeşte de la domnitorul Caragea (1812-1818) câteva scutiri.
Deoarece documentul menţionează prezenţa unor văduve sărace a făcut pe cei care s-au ocupat cu aşezămintele
filantropice-medicale ale ţării noastre să afirme că este vorba de un azil.

B. Ospicii 114
Datorită faptului că acest termen este nou, el nu apare în documentele vechi. Sanatoriile acestea
funcţionau pe lângă mânăstiri în special şi în general lângă cele în care se găseau icoane făcătoare de minuni sau
moaşte de sfinţi. În această idee, semnificativă este informaţia potrivit căreia "preoţii de la noi erau recunoscuţi
pentru vindecarea nebunilor cu mijloace blânde şi rugăciuni" 115. Bolnavii vare erau aduşi aici erau bolnavi atât
psihic cât şi psihic(aceştia nu se vindecau dintr-o dat, ci se impunea un timp de post, de rugăciune pe de oparte, de
108
Ioanichie Bălan, Patericul românesc (ce cuprinde viaţa şi cuvintele unor cuvioşi părinţi ce s-au nevoit în mânăstirile
româneşti secolele XIV-XX), EIBMBOR, Bucureşti 1980, 657-658.
109
Potrivit Dicţionarului limbii române "azilul" are două înţelesuri: cel dintâi, o "instituţie cu caracter filantropic pentru
copii, bătrâni, bolnavi, incurabili, cel de-al doilea de adăpost, refugiu"(cf. Mic dicţionar enciclopedic, ed. a III-a, Bucureşti
1986).
110
Enciclopedia României, Imprimeria naţională, vol III, p. 520.
111
Pompei Samarian, Rolul bolniţelor mânăstireşti în trecutl românesc, în BOR. LXXIX, 1961, p. 130.
112
Idem, Medicina şi farmacia în trecutul românesc (1382-1775), Călăraşi 1935, vol I, p. 64.
113
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor , ed. a II-a, revăzută şi adăugită, vol I,
Bucureşti, Editura Ministerului de Culte, 1928, p. 283.
114
"Ospiciu", potrivit Dicţionarului limbii române înseamnă spital, sanatoriu unde sunt îngrijiţi alienaţii; balamuc.

16
 17
izolare şi de privaţiuni pe de altă parte). Biserica era cea care se ocupa cu aceeaşi dragoste faţă de toţi bolnavii
socotindu-i ca fiind aproapele lor, creaţi după chipul lui Dumnezeu. Mânăstirile însă ofereau în mod special:
rugăciuni, mai cu seamă Sfântul Maslu, icoane făcătoare de minuni şi sfinte moaşte, care aveau un rol fundamental
în tratarea bolnavilor 116.
Un exemplu edificator îl reprezintă ospiciul Sfânta Vineri din Bucureşti, ridicat pe la 1645 de Nicolae
Spătaru din familia Năstureilor. Acest ospiciu deţinea icoana făcătoare de minuni a Cuvioasei Maica Parascheva.
Biserica a căutat diferite surse necesare unei astfel de opere filantropice. În acest sens avem infor,aqâii din
care rezultă că biserica Sfânta Vineri avea trei brutării 117.
Bazele celui de-al doilea ospiciu au fost puse pe la 1786 la mânăstirea Sărindar118. Şi la această mânăstire
se găsea icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, icoană considerată "izvor de tămăduire a tuturor celor ce
aleargă cu evlavie şi cu credinţă, draci gonind, orbii, slăbănogii şi tot felul de boale şi neputinţe tămăduind 119.
Cel de-al treilea ospiciu cunoscut în Ţara Românească şi care a funcţionat multă vreme a fost cel de la
biserica Dudu din Craiova. De modul cum erau "trataţi" bolnavii avem singura informaţie într-un studiu din anul
1895 care menţionează : "nebunii furioşi erau legaţi de arbori cu lanţuri şi frânghii sau ţinuţi într-un beci" 120.
Bolnavii trebuiau "scoşi în toate zilele la slujbele bisericeşti" 121.
Studiul profesorului de istorie de la Facultatea de teologie din Cernăuţi, Dr. Simion Reli, intitulat:
Medicina călugărească în trecutul românesc, vine să completeze informaţiile cu privire la "tratamentul"
bolnavilor.
Mulţi bolnavi şi-au recăpătat sănătatea pe lângă mănăstirile: Curtea de Argeş, Bistriţa, Negoieşti, Sfântul
Gheorghe Nou din Bucureşti, Căldăruşani şi Snagov 122. Un rol deosebit l-a avut mânăstirea Gherghiţa (în
apropierea Bucureştiului). Ulterior a primit numele de Malamucul sau Balamuci- datorită rolului pe care l-a avut
în asistenţa bolnavilor psihic.

C. Frăţiile creştine de asistenţă în caz de moarte

Se cunoaşte că în Ţara Românească astfel de Frăţii au existat în perioada cuprinsă între secolele XVI-
XIX. Prima dintre aceste frăţii este cea a cioclilor. Aceasta se ocupa de înmormântarea creştinească a săracilor şi
funcţiona sub patronajul Bisericii, dar şi cu ajutorul statului. Singurul document este cel din 1752, elaborat de
Grigorie Ghica referitor la această Frăţie. Rolul său era acela de a-i descoperi pe bolnavii de ciumă, de a-i izola de
restul comunităţii şi de a-i transporta la spitalele apropiate. Mai aveau şi îndatorirea de a dezinfecta casele
ciumate123.
A doua Frăţie cunoscută este Frăţia creştină de la spitalul Colţea. Aceasta a fost întemeiată de Mihai
Cantacuzino şi avea legătură cu pomenirea celor adormiţi. Ca şi în cazul celorlalte instituţii sociale, aceste Frăţii
cu serviciile lor au fost preluate de stat, care au continuat mai mult sau mai puţin activitatea lor.

D. Breslele
Cele mai vechi organizaţii (asociaţii) aflate sub patronajul Bisericii sau al statului îl constituie breslele.
Ele s-au născut din necesitatea de a se crea o solidaritate între membrii aceleiaşi meserii. Perioada în care au luat
fiinţă este cea considerată a fi cuprinsă între secolele XVI-XVII.
La începuturi au existat ca Frăţii creştine, strânse în jurul Bisericii cu un sfânt ocrotitor. În Ţara
Românească se cunosc două astfel de bresle: la Câmulung şi la Bucureşti 124.
Fondurile breslelor se colectau din contribuţie publică de către Biserică, care a introdus un fel de cutie a
milelor. Sumele adunate erau folosite pentru ajutorarea membrilor bolnavi, infirmi, bătrâni sau pentru
înmormântări 125.
Conducerea lor era încredinţată unui staroste, care, anual, de ziua patronului urma să dea socoteală în faţa
mitropolitului, a episcopului şi a protopopului locului. După anul 1775, statutul breslelor se schimbă. În bresle se
introduce principiul asistenţei mutuale în cazuri de boală sau alte nenorociri.
Lipsindu-le duhul Bisericii care le-a patronat, cu vremea, aceste instituţii nu au mai funcţionat în forma
lor iniţială, mai cu seamă după preluarea acestor aşezăminte de către stat.
115
Codocele Bandimus, în Analele Academiei române, t. XVI, 1895, apud I. Felix, Istoria igienei în România, Bucureşti
1912, p. 60.
116
Că rugăciunea fierbinte, izvorâtă dintr-o credinţă puternică are puteri vindecătoare, miraculoase o recunoaşte nu numai
Biserica, ci şi ştiinţa, respectiv adevăraţii oameni de ştiinţă. vezi Alexis Carrel, Rugăciunea, Paris 1944, versiunea românească
de Pan Izverna, p. 19-23.
117
Miroi Petre, De la bolniţa mânăstirească la spitalul organizat, în MO XXIII, 5-6/1971, p. 362.
118
Nicolae Vătămanu, Semnificaţia medico-istorică a bolniţelor mânăstireşti, în MO, XXI, nr 11-12/1969, p. 884.
119
Manoliu Valeriu Din Istoria medicinei româneşti şi universale, Bucureşti 1969, p. 84.
120
G. Miletici, Studii psihiatrice, Bucureşti 1895, p. 45.
121
Popescu Irina şi Popescu Romulus, Însemnătatea medico-istorică a bolniţelor din Vâlcea, în MO XXI, 11-12/1969, p.
892.
122
Valeriu Bologa, Fapte şi oameni din trecutul medicinii în ţara noastră, Bucureşti 1962, p. 27.
123
Pompei Samarian, op. cit, vol III, p. 45.
124
Ibidem, p. 47.
125
Ibidem, p. 42.

17
 18

E. Bolniţe 126
Un loc central, între formele cele mai cunoscute şi mai larg răspândite de filantropie, îl ocupă bolniţele.
Acestea au fost construite după modelul bizantin.
Îngrijirea bolnavilor a fost dintotdeauna foarte important pentru mânăstiri. Acest fapt este precizat în
Tipiconul vieţii călugăreşti. Astfel, în tipiconul Sfântului Sava, secolul IV, cel mai important tipicon, care
reglementează viaţa monahului, menţionează faptul că bolniţele erau aşezăminte de asistenţă medicală în care cei
cu "boale grele" veneau, erau internaţi şi trataţi. O mânăstire este o cetate sau un oraş în miniatură, afirmă unul
dintre marii noştri teologi. Şi după cum un oraş are nevoie de asistenţă medicală, tot aşa şi mânăstirea nu putea să
nu se îngrijească de obştea ei127.
În istoriografia românească au existat două păreri cu prvire la bolniţe: cea îmbrăţişată de doctorul Pompei
Gh. Samarian, Prof. Dr. Danicica 128, Conf. Dr. I Ghelerter şi Dr. Al. Peseanu 129, precum şi de Prof. Dr. Valeriu
Bologa şi Dr. Samuil Iszak 130şi alţii, potrivit cărora bolniţa până la sfârşitul secolului al XVII-lea a fost spitalul
specific românesc. Cea de-a doua ipoteză a fost susţinută de doctor Nicolae Vătămanu, pentru care bolniţele nu
erau spitale, ci în ele trăiau izolaţi călugării bolnavi şi bătrâni, laicii neputând în nici un caz să beneficieze de
serviciile lor, deoarece ele aveau o destinaţie precisă 131. Considerăm că cea dintâi ipoteză reflectă realitatea, acest
lucru fiind dovedit de Doctor Petre Miroiu 132.
Bolniţele aveau rolul de a îngriji pe cei bolnavi, indiferent dacă erau sau nu monahi. Astfel ne putem da
uşor sea,a că bolniţele au fost primele spitale în ţara noastră.
În toată perioada Evului Mediu, la noi singurele instituţii care acordau o cât de modestă îngrijire
bolnavilor au fost bolniţele sau spitalele mânăstireşti.
"Medicina doftoricească", prin care de regulă se înţelege medicina ştiinţifică, este prezentă la noi al
sfârşitul secolului al XVIII-lea, ea bazându-se pe medicina călugărească şi pe cea populară. Cei care se ocupau
efectiv de bolnavi erau bolnicerii ei având o serie de obligaţii care erau riguros fixate de Tipiconul Sfântului
Sava133.
Bolnicerii foloseau reţetele medicilor. Vestit în acele timpuri pentru culegerile sale de reţete este Nicanor
de la Cernica. Cele mai vechi însemnări de acest fel par a fi cele din manuscrisul preotului Bratu din anii 1559-
1560134.
Medicii din secolul XVIII îşi încheiua reţetele cu următoarele cuvinte: "vie sănătate de la puterea divină
care biruie totul"135. Toate mânăstirile ctitorite de Sfântul Nicodim (Vodiţa, Tismana, Prislop) sunt construite după
tradiţie cu bolniţe. Deja din secolele XVII-XVIII instituţia bolniţelor apare ca fiind aproape generalizată în ţările
române.
Bolniţele erau de proporţii reduse. În general aveau lungimea de 11-14 m. şi lăţimea de 4-6 m. fiind
amplasate fie în incinta mânăstirii, fie în faţa mânăstirii, ori în imediata lor apropiere 136. De asemenea aveau şi un
paraclis de care domnitorii, ctitorii în general se îngrijeau de bisericuţa bolniţei în acelaşi mod cum se îngrijeau şi
de mânăstire. Exemple de bolniţe avem: bolniţele de la Vodiţa, de la Simidreni, de la schitul Jgheabul (ctitorie a lui
Radu Negru-1377-1383), cea de la mânăstirea Bistriţa, ridicată de Barbu Craiovescu(1497-1520), Sfinţii Apostoli
de Bistriţa. ridicată la 1558 de N. Basarab, cea a mânăstirii Cozia, a mânăstirii Dintr-un lemn, atribuită Ancuţei,
fiica doamnei Chiajna 137 şi a lui Mircea Ciobanu (1545-1554, 1558-1559), bolniţa de la mânăstirea Sadova (Dolj),
ctitoria Craioveştilor şi ridicată între anii 1692-1693şi bolniţa de la mânăstirea Hurez(1696).
Din secolul XVIII datează bolniţa mânăstirii de la Câmpulung Musceţ care a fost ridicată pe la 1718 de
năstavnicul Teofan138.
126
Spitalele patronate de Biserică erau cunoscute în lumea bizantină sub numele de nasocomii. O dată cu dezvoltarea
sanitară a ţării noastre, cuvântul bolniţă a fost înlocuit cu latinescul spital. Întrucât la noi termenul cel mai folosit pentru a
desemna spitalul a fost bolniţa, îl vom utiliza şi noi.
127
Pr. Dr. Athanase Negoiţă, Bolniţele mânăstirilor, în vol îngrijit de Prof. Valeriu Bolga, Din istoria medicinei româneşti
şi univbersale, Ed. Academiei RPR, Bucureşti 1962, p. 10 .
128
Prof. Dr. D. Danicica, Istoricul chirurgiei, Bucureşti 1955.
129
Conf. Dr. I Ghelerter şi Dr. Al . Peseanu, Istoria organizării şi ocrotirii sănătăţii, Bucureşti 1956.
130
Prof. Dr. Valeriu Bologa şi Dr. Samuil Iszak, Fapte şi oameni din trecutul medicinei din patria noastră, Bucureşti 1962.
131
Nicolae Vătămanu, Bolniţe şi spitale în viaţa medicală, Bucureşti vol XI, nr 21, anul 1964.
132
Dr. Petre Miroiu, Tipicul bolniţelor mânăstireşti, Bucureşti 1967, p. 34.
133
Potrivit tipiconului, bolnicerul avea următoarele obligaţii: să prepare bolnavului plasturi şi unsori, să-i pună miere pe
răni, să-i dea verdeţuri uscate, vin şi fructe.
134
Mihăilă Gheorghe, Vechi scrieri româmneşti, în studii de limbă literară şi filologie, II, 1972, p. 281.
135
Valeriu Bologa, op. cit, p. 27.
136
Manoliu Valeriu, op. cit, p. 63.
137
Nicolae Stoicescu, Bibliografia monumentelor feudale din Ţara Românească, Craiova 1957, p. 87.
138
Nicolae Iorga, op. cit., vol II, p. 67.

18
 19
Cea mai de seamă bolniţă din secolul XVIII a fost cea a episcopiei Râmnicului 139. Aceasta a fost ridicată
de episcopul Climent în anul 1744 o dată cu un paraclis.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea se remarcă printr-o activitate filantropică deosebită Misail Monahul.
Acesta a finanţat 14 chilii pentru văduvele şi călugăriţele bătrâne de la biserica Icoanei din Bucureşti şi de la
biserica Hagiu sau Hala Traian. 140
Caracteristicile bolniţelor din secolul XVIII pot fi sintetizate în două idei principale: 1. datorită închinării
unui număr mare de mânăstiri, a făcut să iasă din ţară însemnate fonduri, ceea ce a determinat o scădere a
fondurilor afectate activităţii filantropice şi 2. începând cu acest secol bolniţele care apar îşi păstrează caracterul de
spital religios, dar în organizare nu se deosebesc de spitalul laic. Începând cu secolul al XIX-lea,
bolniţele se reduc din ce în ce mai mult, structura lor fiind tot mai apropiată de cea a spitalului laic. Bolniţa de la
mânăstirea Ţigăneşti, ctitorie a banului Radu Golescu şi a arhimandritului Dositei de la Căldăruşani, a fost ridicată
de logofătul bisericesc Nicolae Băţcoveanu, care îi dăruieşte o moşie în Vlaşca 141şi este reprezentativă pentru
secolul al XIX-lea. Sfântul Calinic ridică o bolniţă în ostrovul Sf. Gheorghe în anul 1824.
La noi, instituţia filantropiei practice este foarte veche, din preajma organizării mitropoliei şi ea a jucat un
rol deosebit în vindecarea sufletească şi trupească a celor ce apelau la serviciile ei.

F. Spitale 142
Începând cu secolul al XVIII-lea au apărut şi primele spitale, acestea funcţionând în paralel cu bolniţele.
Spitalele care au funcţionat în Ţara Românească, şi nu numai, pot fi împărţite în două grupe: spitale de lungă
durată şi spitale de durată scurtă. Cele de lungă durată sunt: Spitalul Colţea (înfiinţat la Bucureşti de către spătarul
Mihai Cantacuzino la 14 sept. 1704), Spitalul Sfântul Pantelimon (ctitoria lui Grigorie Ghica II ,1733-1735; 1748-
1752), Spitalul Brâncovenesc143(înfiinţat în 1838), Spitalul Gârlaşi-Buzău 144(care a fost fondat în 1792 de către
Maria Minculeasa).
Între anii 1806-1812 ţările române au fost sub ocupaţie rusească. Acest timp a însemnat multă sărăcie,
mizerie şi boală. Pentru a face faţă situaţiei grele create ia fiinţă, în 1811, spitalul săracilor bolnavi, numit, datorită
modului cum s-a construit, Filantropia.
Au fost înfiinţate, potrivit mărturiilor existente şi spitale de durată scurtă. Asemenea spitale au fost:
Spitalul Odobeanu-Craiova, Spitalul Dudeşti (1795), Spitalul Ionaşcu-Slatina, Spitalul din Târgovişte (1822).
În secolul XX spitalele din România au fost organizate pe baza principiilor creştine de îngrijire şi
ajutorare a celui aflat în suferinţă. Începând cu anul 1923, statul a elaborat o serie de legi privind organizarea
asistenţei sociale, Biserica având un rol activ în această lucrare. Serviciul social de spital a fost organizat pentru
prima dată la noi în anul 1929, la Spitalul Colţea. La organizarea lui au contribuit mai mulţi factori: Eforia
Spitalelor Civile, Şcoala Superioară de Asistenţă Socială şi Biserica prin medicii creştini, prin preoţii de caritate,
prin îmbinarea, precum odinioară, a tratamentului medicamentos cu rugăciunea.
După 1948, acest serviciu a fost desfiinţat (desfiinţarea lui fiind, de fapt, tocmai o recunoaştere a
specificului lui creştin, bisericesc), iar accesul preotului în spital oficial nu mai era permis.
În anul 1960 i s-a permis Bisericii Ortodoxe din Ţara Românească înfiinţarea a două Case sanatoriale la
mănăstirea Dealu pentru bărbaţi şi la mănăstirea Viforâta pentru femei, ambele fiind deservite de călugăriţe.
Dacă în perioada trecută, Biserica (înţelegând, evident slujitorii ei) nu avea voie să meargă la spitale, la
aziluri şi alte instituţii filantropice şi patronate exclusiv de stat, bolnavii, cei care se puteau deplasa sau familiile
lor veneau la biserică, având nădejdea că prin ea vine sănătatea sufletească şi trupească.

G. Asistenţa acordată de Biserică orfanilor

Membrii comunităţii creştine în frunte cu preotul se îngrijeau de cele spirituale, dar şi de cele materiale
ale orfanilor. Pe lângă grija comunităţii şi mânăstirile s-au implicat în mod activ în această operă filantropică.
Mânăstirile de călugăriţe preluau fetele orfane, iar cele de călugări pe băieţii orfani. În situaţia în care numărul de
copii devenea foarte mare, necesitau posibilităţi economice consistente. Atuinci ierarhii şi domnitorii dăruiau
bunuri, privilegii şi scutiri de dări. În acest sens amintim prevederile aşezământului lui Antim Ivireanul care
rânduia pentru orfani haine şi bani. Episcopul de Roman Melchisedec (1879-1892) lăsa prin testament ca să se
înfiinţeze o grădiniţă pentru copiii din Roman, precum şi o şcoală de cântăreţi, în care să fie primiţi numai copii
orfani, având întreţinere gratuită. 145
Cutia milei a reprezentat un alt mod de a strânge fonduri pentru asistenţa orfanilor. În mod sistematic s-au
ocupat de îngrijirrea orfamnilor mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787) şi domnitorul Alexandru Ipsilanti
(1774-1782, 1796.1797). În timpul acestora apare primul orafanotrofion, din Buicureşti. Un alt aşezământ de acest

139
Istoricul Eparhiei Râmnicului, Noul Severin, alcătuit în anul jubiliar 1906, Bucureşti, p. 183-184.
140
Pr. Grigore N. Popescu, Un colţ de oraş şi un sfânt locaş, Bucureşti 1935, p. 54.
141
Constantin Bercuşi, Semnificaţia medico-istorică a bolniţelor mânăstireşti, în MO, XXII, 1-2/1970, p. 44.
142
Potrivit Micului dicţionar enciclopedic, cuvântul "spital" desemnează acea instituţie medicală curativă-profilactică, în
care sunt îngrijiţi şi trataţi oamenii bolnavi şi accidentaţi şi unde se studiază bolile, Bucureşti 1986.
143
Dr. V. Gomaiu şi Dr. V. Plătăreanu, Centenarul Spitalului Brâncovenesc, Bucureşti 1937, p. 22.
144
PS Antonie, Spiritualitate şi Istorie la întorsura Carpaţilor, Buzău 1983, p. 76.
145
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., vol III, p. 170.

19
 20
gen a luat naştere şi la mănăstirea Tuturor Sfinţilor146; din 1923 apar în România legi care reglementează
organizarea şi desfăşurarea activităţii de asistenţă socială, în cadrul cărora se înfiinţează leagănul şi orfelinatul.
Aceste instituţii, deşi de stat, au primit un important ajutor din partea Bisericii, precum şi din partea unor instituţii
de binefacere particulare 147.
În special În domeniul social se cere din partea lucrătorului dragoste faţă de aproapele, filantropie, de aici
izvorând valoarea şi consistenţa mincii cu caracter social, activitatea socială în sine a avut un accentuat spirit
creştin.

H. Asistenţa acordată de Biserică în timp de război

Slujirea filantropică a Bisericii s-a manifestat şi faţă de fiii ei aflaţi pe câmpurile de luptă, în meizul unor
mişcări ţărăneşti sau revoluţionare sau în alte momente dificile când trebuiau să-şi apere ţara, credinţa şi neamul.
Preoţii aveau misiunea de a sfinţi steagurile şi de a-i împărtăşi pe soldaţi. Dar aceşti preoţi de foarte multe ori
participau şi ei pe câmpul de luptă, încurajându-i pe soldaţi, citindu-le rugăciuni, spovedindu-i şi împărtăşindu-i,
slijind Sfânta Liturghie, îngrijindu-i când erau răniţi şi rpohodindu-i atunci când erau omorâţi. Parcă nicăieri,
preoţii nu şi-au pus viaţa pentru oamenii lor ca în asemenea vremuri, la fel niciodată creştinii nu şi-au simţit mai
aproape păstorii ca atunci când erau alături de ei. Amintim în acest context, de pildă, pe preotul Stoica din Fărcaşi
care s-a aflat în oastea lui Mihai Viteazul 148.În situaţiile când nu erau alături de ostaşi, preoţii reprezentau cel mai
de seamă sprijin pentru familiile acestora rămase acasă, preotul, în vremuri de război le era efectiv mulţi milor de
oameni ceea ce se numeşte "părinte". Există suficiente mărturii care dovedesc prezenţa preoţilor la evenimentele
din 1821, 1848, 1859, 1877,1907, precum şi în cele două războaie mondiale. Publicarea unor cărţi de rugăciune
pentru ostaşi reprezintă o caracteristică a acestui mod de filantropie.
O altă formă de filantropie, de mare amploare a reprezentat-o participarea călugărilor şi în special a
călugăriţelor, în calitate de surori medicale, pe fron, alături de ostaşi. Exemplu Maica Mina Hociotă, studiată de
mitropolitul Antonie Plămădeală.
În concluzie, putem afirma că avem toate elementele care ne îndreptăţesc să susţinem că Biserica din Ţara
Românească de la organizarea ei ca mitropolie, a fost prezentă în mod plenar la întreaga activitate filantropică, ea
fiind cea care a iniţiat-o, propovăduit-o şi săvârşit-o.

CAPITOLUL VI
Filantropia practică în Moldova

Cele două ţări româneşti, Ţara Româească şi Moldova au avut dintotdeauna conştiinţa originii şi limbii
comune. De asemenea, ambele s-au organizat, politic şi bisericeşte, după acelaşi model, cel bizantin. Rezultă că şi
modul de organizare şi înfăptuirii a lucrării filantropice a fost în cea mai mare parte acelaşi. Totuşi, este ifresc
datorită contextului uneori diferit, ca şi activitatea filantropică să aibă unele deosebiri.
Din această perspectivă, reperele filantropice prezntate în capitolul anterior, cu unele diferenţe, nu de
mare importanţă, rămân valabile şi pentru istoria filantropiei din Moldova.

A. Asistenţa publică a săraciolor

Cu privire la activitatea filantropică la români, Prof. Dr.Simion Reli afirmă: "îngrijirea de cei săraci şi
bolnavi a fost lăsată înb cursul vremurilor numai în seama Bisericii şi a particularilor cu dare de mână şi cu
sentimentul iubirii de oameni" 149. Această afirmaţie o apreciem ca fiind valabilă numai într-un animit caz, anume
dacă prin Biserică înţelegem pe toţi cei încorporaţi în ea prin Sfintele Taine.
Primul domn din Moldova care s-a îngrijit în mod activ şi evident de lucrarea filantropică, cel puţin după
documentele care se păstrează, a fost Ştefan cel Mare (1457-1504). El a fost primul care "s-a gândit să aducă un
doctor pentru nevoile mulţimii, pentru nevoile oraşului" 150.
Asistenţa săracilor era asigurată de Biserică, în acest sens ea luă anumite măsuri pentru a avea o evidenţă
cât se poate de precisă a acestora. Toţi săracii "Târgului Roman" care "trebuiau să asculte de Mitropolie"-se
prevede într-un uric din 1458, dat de acelaşi domn al Moldovei-"nu puteau fi judecaţi decât de mitropolit, protopop

146
Emil şi Ion Vârtosu,Aşezămintele brâncoveneşti. 100 de ani de la înfiinţare, 1838-1938, Bucureşti 1938, p. 86.
147
Dintre instituţiile particulare ce vor colabora cu cele de stat amintim: Societatea Creştină a tinerelor fete (1919) şi
Societatea Naţională Ortodoxă a Femeilor Române (1911-principesa Alexandrina Cantacuzino a înfiinţat-o).
148
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Op. cit., p. 622.
149
Prof. Dr. Simion Reli, Mila creştin în trecutul românesc, în "Luminătorul", LXVI, nr. 6, 1933, p. 349.
150
Pompei Samarian, op. cit, p. 27.

20
 21
sau conducătorul târgului lor" 151. Această măsură era luată cu scopul de a strânge săracii în jurul Bisericii pentru
ca aceasta să-i cunoască pe toţi cu problemele lor, în vederea ajutorării lor. În acelaşi scop, domnitorul porunceşte
ca ei să se constituie în bresle, sub protecţia unui sfânt, astfel putând primi şi unele privilegii. În anul 1480 ia fiinţă
bresla "calicilor" din Iaşi, căreia i-au fost acordate unele privilegii.
Un alt reper din istoria filantropiei din Moldova îl constituie anul 1525, când Petru Rareş a împroprietărit
cu pământ pe infirmii din războaiele purtate de Ştefan cel Mare şi urmaşii acestuia 152.
În această perioadă, asistenţa săracilor s-a concretizat prin ajutorarea lor de către Biserică şi creştinii mai
bgaţi, dar în special la praznice şi hramuri, când se aşezau mese bogate pentru toţi săracii. Sunt cunoscute astfel
celebrele praznice de la biserica Sfântul Sava din Iaşi 153.
Într-un document, datând din 1 decembrie 1686, trimis de Constantin Cantemir (1685-1693) mişeii sunt
numiţi, pentru prima oară cu termenul de calici 154. Cu vremea, ei au ajuns efectiv cerşetori. Biserica a fost nevoită,
din cauza numărului tot mai mare de săraci, să ia unele măsuri 155.
Prin intrarea în vigoare a Regulamentului Organic din 1832 (la 1 ianuarie), asistenţa cerşetorilor este
preluată de către stat, Biserica, fireşte, sprijinind în continuare pe săraci.
După cum activitatea filantropică nu i-a fost impusă de stat, ci ea a desfăşurat-o cu conştiinţa împlinirii
misiunii ei, tot aşa şi acum, când asistenţa, în cazul nostru a săracilor, a fost preluată de către stat, acesta nu i-a
impus încetatrea oricărei lucrări filantropice.

B. Frăţiile 156
În acelaşi mod şi scop în care a fost înfiinţată frăţia mişeilor, ulterior devenită a calicilor, tot aşa au luat
naştere şi breslele organizate pe criterii profesionale. Scopul lor era de a se constitui într-o asociaţie care să aibă
preocupări şi interese comune, să se ajute reciproc şi să ajute pe alţii.
Foarte cunoscută a fost Frăţia cioclilor. Cel dintâi document care atestă existenţa acestei frăţii datează din
anul 1671, an în care mitropolitul Dosoftei (1671-1686), a dat un privilegiu pentru cioclii din Focşani. Pentru că
erau o frăţie care aducea importante servicii, cei mai mulţi dintre domni le dădeau anumite privilegii. Cu vremea,
apar şi alte frăţii, mai ales o dată cu dezvoltarea oraşelor, când mica industrie ia amploare. În special domnitorii,
pentru a încuraja pe meseriaşi îi strângeau în frăţii profesionale, cu caracter creştin, acordându-le drepturi şi
privilegii.
Frăţiile au creat aşa-numita asistenţă mutuală. Ele se constituiau şi funcţionau sub patronajul unui sfânt,
organizau mese pentru cei săraci şi au instituit cutii ale milelor.

C. Bolniţe
Mănăstirile nostre, în decursul istoriei, au fost şi cetăţi de apărare în vremuri de grele încercări, precum şi
azil pentru cei săraci, străini şi bolnavi. Biserica, prin instituţiile ei medicale-bolniţe, a oferit săracilor adăpost şi
îngrijire. Noi am împrumutat, direct de la Bizanţ o serie de instituţii, nu mai vorbim de cea bisericească de la care
ne-au rămas o mulţime de denumiri greceşti 157. Din acest punct de vedere şi spitalele noastre aşezate pe lângă
mănăstiri sau biserici în Evul Mediu, "sunt de drept şi de fapt o continuare a spitalelor bizantine" 158. În bolniţe se
practica o medicină populară. Acest tip de instituţie filantropică apare în Moldova în secolul al XV-lea o dată cu
înfiinţarea primelor mănăstiri, cunoscând o mai mare ampoare în secolul XVI 159.
Bolniţele apar ca instituţie generalizată, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, datorită
înfloririi vieţii mănăstireşti. Însă, pe vremea stăpânirii fanariote, activitatea lor se va diminua considerabil din
cauza închinării multor mănăstiri locurilor sfinte.
A dată cu venirea lui Paisie bolniţele capătă din nou mare importanţă, ceea ce face ca preocuparea faţă de
ele să crească. Schimbări majore în viaţa lor apar în perioada Regulamentului Organic şi în vremea lui Cuza când
bolniţele capătă un alt caracter, având scopul îngrijirii călugărilor bătrâni şi bolnavi.
Cea mai veche bolniţă cunoscută este cea de la mănăstirea Putna. Documentele existente mai
consemnează bolniţa de la Pătrăuţi 160, bolniţa de la mănăstirea Todireni, bolniţa de la Tărâţa (1721-1734), bolniţa

151
Melchisedec, Cronica Romanului, Ed. A. Bucovinei, p. I. P. 120.
152
Aceşti infirmi sunt de fapt cei care, ca şi în Ţara Românească, se numeau mişei.
153
N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, Iaşi 1987, p. 215.
154
Termenul de calic desemna, ca şi astăzi, pe cel foarte sărac, pe cel care abia îşi ducea zilele.
155
Academia Română, Manuscrisul 128, fila 19, apud Pompei Samarian, op. cit, p. 35.
156
Dincolo de caracterul creştin al breslelor se impune precizarea că aceste bresle sunt considerate a fi aşezăminte
filantropice pentru faptul că întreaga lor activitate gravita în jurul Bisericii. În această idee, faptul că breslele adunau fonduri
şi-i ajutau pe cei săraci sub patronajul unui sfânt al Bisericii, deci, demonstrează în mod incontestabil că acest lucru constituia
rodul concret al lucrării Bisericii.
157
I. Nistor, Temeiurile organizării noastre de Stat, Bucureşti 1943, p. 29-33.
158
N. Iorga, Les Hospitaux byzantins et les hospiteux roumains, în "Revue Historique du Sud-Est Europee, an IX, nr. 10-
12/1932, p. 345-350.
159
Dr. Petre Miroiu, op. cit, p. 369; Prof S. Reli, op. cit, p. 349.
160
Arh. Nestor Vornicescu, op. cit, p. 66.

21
 22
de la mănăstirea Adam şi cea de la Târgu Ocna 161. Către sfârşitul secolului al XVII-lea ia naştere bolniţa de la
Roman 162.
Informaţii lapidare menţionează prezenţa bolniţelor şi la alte mănăstiri din Moldova: Sfântul Prooroc Ilie
din Focşani, Secu(1847), Văratec (1853), Horaiţa (1874), Râşca (1875), Slatina (1881) şi Agapia (1891) 163.
Evidentă însă, este bolniţa de la Dragomirna, la 12 km NE de Suceava 164.

D. Ospicii
Şi în Moldova, dat fiind numărul mare de bolnavi, precum şi diversitatea afecţiunilor lor, au luat fiinţă, pe
lângă mănăstiri ospicii. Alături de bolniţa amintită, până la începutul veacului nostru a existat la mănăstirea
Neamţ şi un ospiciu de alinaţi. Ospiciile erau o insituţie spitalicească în măsura ăn care vremurile şi împrejurările
puteau înlesni o cură pentru bolile sistemului nervos 165. În acest ospiciu a fost îngrijit şi marele poet naţional şi
universal, Mihai Eminescu, vreo cinci luni de zile 166. Cercetările recente au scos la iveală faptul că marele nostru
poet dorea să fie înmormântat la o mănăstire unde va auzi meru cântarea "Lumină lină". este şi aceasta o mărturie
a eficienţei samaritene printre oameni a Bisericii Ortodoxe. Un alt ospiciu a fost înfiinţat în anul 1853 de către
Grigore Alexandru Ghica (1849-1853; 1854-1856), ospiciul Galata, care a fost pus sub administraţia Epitropiei
generala a Casei Sfântului Spiridon. În ospiciu erau internaţi, potrivit unor informaţii "bolanavi cu cancer uterin,
paraplegie icurabilă, atacaţi de apoplexie, epileptici, etc 167.
Un alt ospiciu a fost cel de la mănăstirea Golia, ctitoria marelului logofăt Ioan Golia. În anul 1866
autorităţile au hotărît ca acest ospiciu să fie pentru femei, iar cel de la Neamţ pentru bărbaţi.

E. Spitale
Spitalul este întâlnit mai întâi în Apusul Europei. Ele ste considerat de cei mai mulţi cercetători urmaşul
bolniţei tradiţionale.
În Moldova, cu destulă opoziţie, au fost introduse spitalele, care au luat fiinţă din iniţiativa bisericilor sau
a mănăstirilor, a domnitorilor sau boierilor, a epitropiei generale, a casei Sfântului Spiridon sau obştească.
Cel dintâi spital din Moldova a fost cel din Suceava, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca, acest spital
îşi are începutul în 1619. Nu se ştie câtă vreme a funcţionat spitalul de la Dragomirna, ultima menţiune despre el
datează din 1641168.
Cel mai imoportant spital din Moldova a fost spitalul Sfântul Spiridon. Alte spitale au fost: spitalul
Precista Mare din Roman, spitalul din Târgu Neamţ (care există şi astăzi), spitalul din Bârlad (1838) care a luat
fiinţă din iniţiativa monahului Sofornie Vârnov, spitalul din Galaţi, spitalul din Târgu Ocna şi spitalul din
Focşani169.
O categorie specială o constituie aşa-numitele spitale vremelnice. Acestea au luat naştere în vremuri de
război. Astfel de spitale au fost la mănăstirea Galata şi mănăstirea Hlincea înfiinţate la 1808. La sfârşitul secolului
XIX şi începutul secolului XX s-au constituit diferite asociaţii preoţeşti, în scopul ajutorării preoţilor şi a familiilor
lor: Clerul român din Bucureşti, Frăţia de Argeş, Ajutorul Ploieşti, Binefacerea-Iaşi, Societatea clerului
Mântuitorului Hristos, solidaritatea Dunărea de Jos, etc.
De asemenea au fost deosebit de activi în planul filantropiei numeroşi ierarhi atât prin cuvânt, cât şi prin
faptă. De exemplu ierarhi care au înfiinţat "spiţerii"(Iacob Stamati), ierarhi care erau "lipsiţi, vânduţi de
datori"170(Veniamin Costache şi Iosif Naniescu).
Însă cele mai multe lucrări filantropice nu au fost consemnate nicăieri, ele fiind numai de Dumnezeu
ştiute.

CAPITOLUL VII
Filantropia în Transilvania

Dintre toate ţările române, Transilvania a avut soarta cea mai vitregă.
161
Ibidem, p. 66-68.
162
Dr. Epifanie Cozărescu, Bolniţa mănăstirii Precista din Roman-precursoarea spitalului actual , în vol Semnificaţia
medico-istorică a bolniţelor mănăstireşti, p. 5.
163
Dr. Cristina Ionescu şi Dr. C. Romanescu, Semnificaţia medico-istorică a bolniţelor româneşti, în MO, XXII, nr 1-
2/1970.
164
P. Partenie, Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei, Bucureşti 1907, p. 9 şi 40.
165
Virgil Molin, op. cit., p. 250.
166
Dr. P. Zosin, Nebunia lui Eminescu, în "Spitalul", XXIII, nr 11/1908, p. 78.
167
Dr. P. Pruteanu, op. cit, p. 277.
168
Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 10.
169
P. Pruteanu, op. cit, p. 86-115, 197-212, 227-236. Dintre cele menţionate, spitalul sfântul Prooroc Samuil din Focşani a
fost cel mai important şi din această perspectivă mai cunoscut. Se pare că a luat fiinţă pe la 1838 în vremea lui Mihail Grigorie
Sturza (1834-1849). Spitalul din Focşani a început să funcţioneze din 12 decembrie 1843.
170
N. Iorga, Oameni cari au fost, Chişinău 1990, p. 87 şi 259.

22
 23
Din Principat autonom, sub suzerannitate maghiară, începând cu cucerirea de către cei din urmă (sec.
XIII), a trecut sub suzeranitate otomană după bătălia de la Mohacs (1526), urmând ca după înfrângerea turcilor
sub ziduriel Vienei (1683) să treacă sub stăpânire habsburgică până la 1 decembrie 1918.
Din punct de vedere confesional, ortodocşii din Transilvania au avut de suferit mai întâi din cauza
prozelitismului catolic, apoi din partea celui calvin 171, iar mai târziu (după înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei),
revenind cel catolic, inclusiv sub forma greco-catolică.
Din cauza stăpânirii străine, Biserica din Transilvania, nu a putut desfăşura o activitate filantropică
bogată, cum a fost aceea din Principatele Române. Din cercetările efectuate, în domeniul de care ne ocupăm, reiese
că în Blaj, a doua jumătate a secolului trecut a funcţionat o societate cu caracter filantropic sub numele de
"Reuniunea femeilor române" 172(bazele au fost puse la 1850). Această "Reuniune" avea ca scop, "de a se îngriji de
copilele orfane, de educaţia cărora până atunci, mai cu rost şi largă înţelegere nimeni nu şi-a bătut capul" 173.
Societatea era organizată de către Biserica Greco-catolică, dar la ea au luat parte activă şi românii
ortodocşi; caracterul acesteia era aconfesional 174.
Ca urmare a revoluţiei de la 1848-1849, Reuniunea a cerut să se modifice statutul în sensul de a se
permite întemeirea unei "Şcoale de lucru şi de învăţătură". Începând cu 1903 comitetul Reuniunii a hotărât ca, de
sărbătorile Naşterii Domnului, "pe cei lipsiţi dintre aceşti şcolari să-i dăruiască cu haine şi încălţăminte" 175.
Cele mai multe informaţii despre activitatea filantropică din Transilvania, atât cât a fost ea, le avem din
cea mai veche foaie bisericească care apare până astăzi fără întrerupere (din 1853), "Telegraful român", despre
care Mihail Kogălniceanu spunea că era: "cea mai bună foaie românească din Ardeal şi una dintre cele mai bine
redactate gazete", iar Mihai Eminescu a apreciat-o ca fiind "cea mai modernă gazetă" 176.
Telegraful român, în mai multe numere 177prezintă anumite acte de binefacere întreprinse mai cu seamă de
Reuniunile de femei.
Din iniţiativa episcopului Nicolae Colan, cu concursul Societăţii naţionale ortodoxe a femeilor române, s-
a înfiinţat la Cluj, în 1935, mănăstirea Sfânta Elisabeta pentru a forma maici îngrijiotoare de bolnavi.
În împrejurările date de realitatea vieţii religioase din Transilvania un rol deosebit l-au avut "Misionarii".
Patriarhul Justinian a trimis "lucrători" în via Domnului spre a îndrepta pe cei rătăciţi, spre a sprijini pe cei
îndoielnici, spre a ridica pe cei căzuţi; plinind prin această faptă de arhipăstor, Sfânta Scriptură, "scoţând lucrătorii
la secerişul său". Aceşti misionari au muncit cu zel deosebit şi dezinteresat pe meleagurile Mureşului, Arieşului şi
Câmpiei.
În Transilvania problemele sociale erau în grija aproape exclusivă a statului 178. Sunt menţionate o serie de
orfelinate începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea la: Sibiu (1767, 1876), Cluj (1872), Arad (1873),
Braşov (1877), Oradea (1887), Alba Iulia, Beiuş, Dej, Gherla, Lugoj şi Târgu Mureş 179.
La Braşov s-a înfiinţat un orfelinat de fete numit Orfelinatul reuniunii de femei române din Braşov 180.
De asemenea, ziarul Telegraful furnizează informaţii despre actele de întrajutorare săvârşite pentru răniţii
de război, pentru săraci, în cazuri de calamităţi (incendii, inundaţii, secetă etc).

171
În 1564 Dieta de la Aiud a recunoscut calvinismul ca religie oficială de stat.
172
St. Manciulea, reuniunea femeilor române din Blaj, apărută la Blaj în 1941, p. 3.
173
Ibidem, p. 4.
174
Ibidem. Se cunosc deja chiar nume ale unor familii celebre dintre cele care au contribuit la această societate caritabilă:
"Vlădicul" Sibiului (A. Şaguna), familia Macioni din Banat, familia Hurmuzachi din Bucovina şi Moldova (p. 8).
175
Ibidem, p. 21, se păstrează zeci de liste cu şcolari "cărora li s-a întins o mână caldă şi iubitoare de adevăr".
176
Conf. Dr. Elena Macovei, Protecţia familiei, a mamei şi a copilului, în "Telegraful român"-1853-1953, nr. 7-10/1993, p.
6.
177
TR, nr. 60/1915, 65/1916, 84-85/1926.
178
Legile prin care autorităţile fixau anumite măsuri privitoare la problemele sociale erau: Jus Valachicum, Tripartitum
(1517), Aprobatae constitutiones (1653), Compilate constitutiones (1766), Articulli novellares (1791) şi Codex Teresianus (cf.
Conf. Dr. Elena Macovei, Protecţia orfanilor şi a altor defavorizaţi sociali, în TR. 1853-1953, nr 23-24/1993).
179
Ibidem, p. 2.
180
Ibidem, p. 3.

23
 24
PARTEA A TREIA

Flantropia în Biserica Ortodoxă Română după 1989

CAPITOLUL I
Diaconia cuvântului

Asemenea Sfinţşilor Părinţi ai Bisericii dintotdeauna, asemenea ierarhilor Bisericii noastre de-a lungul aproape
două milenii şi ierarhii din timpurile noastre fac din slujirea filantropică o prioritate a slujirii lor 181. Lucrarea
filantropică reprezintă dovada cea mai concludentă a păstrării credinţei şi vieţii apostolice.
Din celel prezentate anterior, spărîm să fi scos în evidenţă, pe de o parte continuitatea de învăţătură (cu
caracter filantropic), iar pe de altă parte continuitatea slujirii practice, evident, cu menţiunea că dimensiunea
acestora a fost determinată de contextul complex în care Biseirica noastră şi-a desfăşurat activitatea.
Dacă în perioada 1948-1989 activitatea filantropică practică a Bisericii a fost mult diminuată, ea trebuind
să se desfăşoare prin alte forme, după această dată, Biserica, deplin conştientă de misiunea ei, a început să se
reorganizeze din acest punct de vedere, fie să iniţieze instituţii şi activităţi necesare în noul context, fie încercând
să reia firul unor instituţii filantropice de dinainte.
Noul context înseamnă, în primul rând, o libertate care, de cele mai multe ori s-a dovedit a nu fi fost
pentru cei care, decenii întregi au trăit sub dictatură. Înseamnă apoi, o sete a oam,enilor după Dumnezeu şi o
dorinţă ca ea să fie prezentă peste tot în viaţa lor (acasă, la şcoală, la locul de muncă, spitale, penitenciare, aziluri,
etc). De asemenea, noul context mai înseamnă a face ca poporul, credinţa şi toate virtuţile lui să renască. Biserica,
ca cea care este un organism viu, trebuie să aplice, aşa cum adesea IPS Daniel afirmă, textul Evangheliei în
contextul de astăzi.
După perioada prin care am trecut cu toţii şi care a lăsat urme adânci 182, Biserica noastră este preocupată
de modul cum poate şi cum trebuie să slujească oamenilor. Ca după război şi acum, după perioada comunistă,
societatea se găseşte într-o criză profundă din toate punctele de vedere. Pentru a ieşi din aceasta Biserica a avut şi
are dintotdeauna un rol important, pentru că ea nu este pur umană, ci una divino-umană.
Profesorul de la Facultatea de teologie din Bucureşti, Şerban Ionescu, Membru al Academiei de Ştiinţe
Morale şi Politice, preocupat fiind de redresarea societăţii, de soluiţiile care pot duce la atingerea acestui scop,
arată că: "dacă astăzi trecem printr-o zguduitoare criză, ce a luat forme acute, mai ales în domeniul social şi cel
economic, apoi aceasta se datorează în primul rând faptului că am îndepărtat valorile morale din mediul vieţii
noastre cetăţeneşti"183.
În acelaşi sens, învăţatul german Rudolf Todt, face o afirmaţie similară: "cine doreşte să cunoască şi să
rezolve chestiunea socială trebuiie să aşeze economia politică la dreapta, literatura socialismului ştiinţific la
stânga, iar înainte să deschidă Noul Testament" 184.
Ierarhii din vremea noastră şi-au făcut din milostenie şi facerea de bine o temă centrală a predicii lor, sau
fiecare predică avea o parte practică, parenetică ce cuprindea îndemnuri insisitente la întrajutorarea aproapelui 185.
Pe lângă îndemnurile la întrajutorare, în prim duminică a Sfântului şi Marelui Post se face o colectă în toată
Patriarhia română, iar din banii rezultaţi se ajută bisericile în construcţii, parohiile sărace, comunităţile din
diaspora, etc. Colecte se mai fac şi în cazuri speciale, cum ar fi calamităţile, stări de război, etc, constând din bani,
alimente, îmbrăcăminte şi altele pentru cei ce au avut de suferit în urma acestora.
Evident nu ne oprim asupra tuturor pastoralelor cu conţinut filantropic, ci ne limităm în a vă oferi două
exemple pentru a întări cele afirmate:
În pastorala de Sfintele Paşti din anul 1998, IPS Daniel, mitropoilitul Moldovei şi Bucovinei, spune:
"Criza economică poate mai uşor fi depăşită, dacă înviem din criza spirituală şi morală...Să cerem ajutor de la
Hristos, să nu abandonăm proprii noştri părinţi, să nu destrămăm propria noastră familie...Să ne străduim ca prin
cuvânt şi faptă să aducem curaj, pace şi bucurie celor deznădăjduiţi, celor cuprinşi de teama zilei de mâine, de
teama celor din jur, celor întristaţi de prea multă sărăcie, de prea multă suferinţă, de prea multă singurătate, de
prea multă nesiguranţă" 186. IPS Daniel îşi încheie partea parenetică cu următoarea idee: "iubirea manifestată în
lume în situaţii concrete faţă de cei flămânzi, bolnavi, goi, săraci, întemniţaţi rămâne criteriul suprem al evaluării
libertăţii noastre în istorie şi al mântuirii noastre veşnice (cf. Matei XXV, 34-36)" 187.
În acelaşi sens se exprimă şi IPS Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, cu prilejul Învierii
Domnului: "Întrebările judecăţii din urmă vor fi cu privire la raporturile dintre noi şi aproapele nostru, din viaţa

181
Pr. Prof. D. Belu, Predicatorul în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în BOR, LXXVII, nr 3-4/1959, p. 374
182
Diac. Asist Ion Bria, Slujirea creştină în lumea contemporană, în MMS, XLV, nr. 3-4/1969, p. 2-3.
183
Şerban Ionescu, Probleme de morală socială, Ed. Cercului de Studii social-creştin "Solidaritatea", Bucureşti 1945, p. 9.
184
Diac Prof. Grigorie Cristescu, Iperativul creştin-sugestii evanghelice pentru reforma socială, Buzău, p. 13.
185
Nesemnat, Povăţuiri şi îndemnuri părinteşti. Spicuiri din pastoralele de Crăciun ale înalţilor ierarhi ai BOR., în BOR,
LXXV, nr 1-2/1957, p. 153-164.
186
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Învierea lui Hristos, taina iertării noastre, Pasatorală de Sfintele Paşti,
1998, p. 9-10.
187
Ibidem, p. 8.

24
 25
aceasta de pe pământ, şi anume dacă am fost milostivi cu cei în nevoie, dacă am dat de mâncare celui flămând, apă
celui însetat, ajutor celui bolnav...(Matei XXV)"188.

CAPITOLUL II
Filantropia practică

Evenimentele din anul 1989 au adus schimbări majore atât în viaţa poporului cât şi a Bisericii noastre.
Cea mai importantă din acest punct de vedere o reprezintă libertatea. Parafrarăm cuvântul Mântuitorului din
Evanghelia după Ioan VIII, 32 "adevărul vă va fce liberi" am putea spune că şi anul 1989 a redat libertatea
Bisericii. De acum Biserica se putea manifesta liber în scopul împlinirii misiunii.
Persoanele asistate sun categorii diverse din punct de vedere al nevoilor, vârstei: copii orfani, copii
nevoiaşi, copii străzii, bătrâni, oameni nevoiaşi, handicapaţi, familii cu probleme, bolnavi de cancer, bolanvi în
spitale, întemniţaţi, copii infestaţi cu virusul HIV, etc.
În descrierea lucrării filantropice din Biserică acum avem elemente pozitive şi negative. S-a remarcat
lipsa de comunicare, de informare, chiar în sânul Bisericii, astfel că s-a întâmplat uneori să nu ştim ce se
întreprinde concret în acest domeniu. În plus, s-a constatat inerţia unor preoţi, a unor credincioşi, care se întreabă:
să se implice sau nu Biserica în filantropie? Parohia de oraş este un conglomerat, un mozaic din toate punctele de
vedere şi nu este deloc uşor să identifici problemele din acest domeniu. La filantropie sunt două reacţii: cei care
mulţumesc şi mai solicită, deşi pot munci să-şi câştige pâinea; cei ce se simt jigniţi sau primesc greu ajutorul
pentru că au fost obişnuiţi să-şi câştige pâinea prin muncă cinstită (deşi acum nu mai sunt capabili).

CAPITOLUL III
Instituţii de asistenţă socială ale Bisericii Ortodoxe Române

În Municipiul Bucureşti:
1. Departamentul "Biserică şi societate"
2. Sectorul Diaconia.
3. Centrul social pentru copii "Sfântul Stelian"
4. Centrul social pentru copii "Sf. Dimitrie, parohia Stavropoleos"
5. Casa Sfânta Macrina-pentru copii străzii.
6. Minicămin pentru nevăzători "Sf. Parascheva".
7. Căminul de bătrâni de la mănstirea Pasărea.
8. Cabinet medical-social "Samarineanul milostiv", parohia "Sfântul Ilie".
9. Mănăstirea Christiana.
10. Fundaţia Icoana.
Judeţul Prahova:
11. Satul copiilor orfani- Valea Plopului.
Judeţul Iaşi:
12. Cantina de ajutor social şi brutăria "Sfântul Haralambie"-Parohia "Sfântul Haralambie"-Iaşi.
13. Centrul pentru primirea copiilor străzii "Sfântul Andrei"-Iaşi.
14. Cabinet stomatologic şi punct farmaceutic "Sfântul Pantelimon".
15. Cantina socială "Sf. Ştefan"-parohia SF. Gheorghe-Hârlău.
16. Brutăria "Sf. Dumitru"-Paşcani.
Judeţul Neamţ:
17. Cantina socială-Tg. Neamţ.
18. Cantina socială "Sf Ana"-Mănăstirea Bistriţa-Piatra Neamţ.
Judeţul Botoşani:
19. Cantina "Sf. Lucia" şi brutăria "Sf.Casian"-Dorohoi.
Judeţul Sibiu:
20. Cantina socială pentru copii, cartierul Valea Aurie-Sibiu.
21. Cabinet medical social, Asociaţia "Christiana"-Sibiu.
Judeţul Braşov:
22. Căminul de bătrâni "Sfânta Treime"-parohia Tocile, Scheii Braşovului.
Judeţul Gorj:
23. Tabăra pentru copiii cu risc social-Cărpiniş.

188
Dr. Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari, Sibiu 1989, p. 195.

25
 26
24. Aşezământul filantropic "Icoana"-Cărpiniş.
Judeţul Timiş:
25. Cantina socială, parohia "Pogorărea Duhului Sfânt"-Lugoj.
26. Cantină şi cămin pentru săraci, parohia ortodoxă Săcălaz.
27. Casă de tip familial pentru copii, parohia Carani-Timişoara.
28. Cabinet medico-umanitar "Civica"-Timişoara.
Judeţul Suceava:
29. Casă de tip familial pentru copii, Dolhasca.
30. Căminul pentru bătrâni "Sf. Ioan cel Nou" al Arhiepiscopiei Sucevei.
Judeţul Cluj:
31. Şcoală socială pentru copii cu abandon şcolar-com Floreşti.
Judeţul Alba:
32. Cantină socială mobilă, Alba-Iulia.
33. Aşezământul pentru fete orfane, mănăstirea Râmeţ.
34. Casă de tip familial "Sf. Andrei"-parohia Vingard, protopopiatul Sebeş.
Jdeţul Mureş:
35. Cantina socială de la mănăstirea Recea.
36. Aşezământul pentru bătrâni de la mănăstirea Recea.
37. Cabinet socio-medical de la mănăstirea Recea.
Judeţul Buzău:
38. Centru social pentru copii "Sf. Sava"-Buzău.
39. Campusul pentru copii-Bisoca.
40. Aşezământul pentru bătrâni "Sf. Sava"-sat Câmpeni, com. Amarul.
41. Casă pentru îngrijirea bătrânilor, parohia "Sf. Gheorghe"-Buzău.
Judeţul Vaslui:
42. Dispensar-spital-com Hârşova-Vaslui.
Judeţul Galaţi:
43. Cantina parohială "Samarineanul milostiv"-parohia "Înălţarea Domnului"-Galaţi.
44. Cantina pentru săraci, parohia "Cuv. Parascheva"-Galaţi.
45. Cantina pentru copii orfani, Catedrala "Sf. Nicolae"-Galaţi.
Judeţul Brăila:
46. Cantina socială "Sf Spiridon", parohia Sf. Spiridon Vechi-Brăila.
47. Cabine socio-medical, aceeaşi parohie-Brăila.
Judeţul Arad:
48. Centrul pentru primirea copiilor seropozitivi, parohia Bujac, Arad.
49. Aşezământul pentru îngrijirea bătrânilor "Casa de zi pentru vârstnici"-Arad.
50. Cabinet medico-umanitar, parohia Gurasada, Arad.
Judeţul Ialomiţa:
51. Secţia pentru copii seropozitivi-Sf. Nicolae, Slobozia.
Judeţul Teleorman:
52. Aşezământul pentru bătrâni "Lumina satelor", comuna Adămeşti.
Judeţul Caraş-Severin:
53. Aşezământul pentru bătrâni-Caransebeş.
Sub patronajul Bisericii au fost înfiinţate sau reînfiinţate o serie de asociaţii religioase, culturale dar şi cu
scop filantropic:
1. A.S.C.O.R-Asociaţia studenţilor creştin-ortodocşi din România 189.
2.A.M.F.O.R190-Asociaţia medicilor şi farmaciştilor ortodocşi români.
3. A.I.D.R.O.M
4. Frăţia Ortodoxă Română.
5. Liga tineretului ortodox român.
Pentru ilustrarea lucrării filantropice, componentă a misiunii urbane, vom stărui asuăpra câtorva exemple
mai importante:
Arhiepiscopia Bucureştilor oferă o perspectivă concretă a qsistenţei social-religioase atât la nivel eparhial,
cât şi la protoierii şi parohii. Ca urmare a hotărârii Sfântului Sinod, în anul 1997 a luat fiinţă, la Centrul Eparhial,
un Birou de asistenţă socială, care îşi desfăşoară activitatea sub părinteasca grijă a Prea Fericitului Patriarh
Teoctist. Biroul dispune de trei grupe misionare, formate din asistenţi sociali teologi, a căror activitate vizează cele
10 protoierii din cadrul Arhiepiscopiei.
189
Constituită în 1990, are rolul de a promova credinţa şi spiritualitatea ortodoxă în mediul universitar. Între alte activităţi,
are şi un departament de asistenţă socială, desfăşurând, din acest punct de vedere, o bogată activitate în orfelinate, leagăne,
spitale, copii bolnavi de SIDA, aziluri de bătrâni etc.
190
A luat fiinţă în 1994 cu scop filantropic. Activitatea asociaţiei urmăreşte: cultivarea sentimentului creştin de întrajutorare,
alinarea suferinţei umane, conferirea de consultaţii medicale şi medicamente acolo unde nu există sau este insuficient-în
special în mediul rural şi la mănăstiri.

26
 27
Asistenţa socială religioasă în penitenciare descoperă o altă implicaţie importantă a Bisericii Ortodoxe,
într-un loc de care doar Dumnezeu mai poate oferi siguranţa unei libertăţi spirituale în lipsa celei fizice.
În cadrul Arhiepiscopiei Bucureştilor funcţionează preoţi misionari care asigură asistenţă religioasă
perssoanelor aflate în detenţie temporară, cât şi persoanelor din aparatul de supraveghere şi reintegrare socială.
Această activitate de asistenţă social-religioasă se va extinde şi la unităţile de jandarmi, grăniceri şi
poliţie.
Asistenţa religioasă în unităţile spitaliceşti şi de asistenţă socială din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor
ocupă un loc deosebit de important, în cadrul lucrării misionar-pastorale şi de asistenţă religioasă desfăşurată de
Biserică în cămine de bătrâni, cămine de copii, aşezăminte pentru copii străzii şi căminele pentru persoanele cu
handicap. Începând cu anul 1990 a fost reluată activitatea de asistenţă religioasă în spitale şi unităţi de asistenţă
socială, însă abia din luna iulie 1995 această activitate a căpătat un cadru organizatoric concret, prin încheierea
Protocolului dintre Patriarhia Română şi Ministerul Sănătăţii.
În spitalele din cuprinsul Eparhiei funcţionează 10 capele cu preoţi angajaţi, iar alţi 5 preoţi oficiază
sfintele slujbe în amfiteatre sau săli de şedinţe. Din 1998, există noi spaţii liturgice în unităţile spitaliceşti: la
spitalul Colentina, spitalul nr. 10 Sf. Luca, Spitalul de Urgenţă, spitalul Budimex, şi se amenajează capele la
spitalul Sfânta Maria( Griviţa), spitalul Fundeni.
Activitatea preoţilor de spital nu s-a mărginit numai la unitatea spitalicească, ea extinzându-se şi la
spitalele unde nu sunt numiţi preoţi, precum şi la unităţile de asistenţă socială, botezându-se copii la leagăne sau
acordându-se asistenţă bătrânilor din aziluri.
O însemnătate deosebită au şi acţiunile desfăşurate de asociaţile şi fundaţiile cu scop caritabil şi de
asistenţă socială. Deşi numărul acestora este încă mic, ele constituie o premisă pentru activităţi ulterioare mai
susţinute.
Asociaţia "Pro-Vita" este o asociaţie creştin-ortodoxă de binefacere, înfiinţată încă din luna iunie 1990, la
iniţiativa poetului ioan Alexandru şi a PC Preot Tănase Nicolae. Asociaţia a asigurat un sistem de ocrotire şi
creştere pentru orfani sau abandonaţi. Au fost identificate familii dornice să ocrotească temporar copiii,
rezolvându-se pe această cale problema a 300 de copii părăsiţi.
Asociaţia "Sfântul Stelian" din Bucureşti, este o altă insituţie umanitară creştină al cărei preşedinte de
onoare este PC. Preot Prof. Dr. Constantin Galeri. Acest centru are caobiective: ajutorarea socio-medicală,
materială şi spirituală a copiilor străzii, a familiilor defavorizate şi prevbenirea abandonului şcolar. Un număr
impresionant de persoane (copii ai străzii, bătrâni, etc) se bucură de serviciile centrului Sfântul Stelian. Acestea
constau în: cantină socială (850 de persoane pe săptămână), asistenţă medicală (în stradă, la domiciliu), asistenţă
şcolară (60 de copii), activităţi practice în atelierul de pictură (30 copii) şi activitate spirituală.
Centrul social pentru copii "Sfântul Dimitrie" din Bucureşti este destinat copiilor străzii şi a fost inaugurat
la începutul anului 1998.
Cantina socială a Arhiepiscopiei Bucureştilor, în colaborare cu Primăria Capitalei, Cantina de ajutor social
"Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", oferă masă unui număr de 30 de persoane, asistaţi de lucrători ai biroului
de asistenţă socială din raza sectorului IV.
Sectorul de asistenţă socială a urmărit în cursul anului 1998 continuarea programelor de sprijinire a
familiilor sărace şi de protecţie a vârstnicilor, a şomerilor şi a celorlalte categorii defavorizate.
În urma acordului încheiat de Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Bucureştilor cu Universitatea
Bucureşti din anul 1997, în perioada ianuarie-februarie, mai-iunie şi octombrie noiembrie 1998, un număr de 25
de studente ale Facultăţii de teologie ortodoxă, secţia Asistenţă Socială au efectuat stagiul de practică în cadrul
unor unităţi din subordinea Arhiepiscopiei. Acţiunile sociale în parohii au fost îndrumate de preoţii parohi şi
derulate prin comitetele parohiale.
Bucureştiul desfăşoară astfel o activitate multiplă: în parohii, în protopopiate sunt câte doi asistenţi
sociali, fundaţii şi asociaţii ortodoxe: centrul Sf. Macrina pentru copiii străzii, finanţat de AIDROM, fundaţia
"Icoana", serviciul "Diaconia" etc. Se lucrează cu voluntari pentru: servirea unei mese calde celor nevoiaşi sau
bătrâni (bis. Sf. Nicolae-paraclis universitar; "Icoana"), meditaţii date de profesori voluntari unor copii nevoiaşi
(Militari; de remarcat aici că sunt şi copii înstăriţi iar părinţii aqcestora ajută acum, ca o recompensă pentru
meditaţiile gratuite, pe copiii nevoiaşi din parohie-metoda de solidarizare a comunităţii creştine; Titan), ajutorarea
copiilor străzii acolo unde sunt ei şi încercarea de reintegrare familială a lor.
Tot în Bucureşti s-a luat iniţiativa de a se reînfiinţa Frăţia Ortodoxă Română 191, cu dublă calitate,
filantropică şi misionară, care să combată "viforul curentelor atee şi necreştine care usucă în multe suflete floarea
credinţei-cum spunea în 1933 patriarhul Miron Cristea. Este o asociaţie religioasă fără coloratură politică. Ea
caută să grupeze în jurul ei pe bunii creştini ortodocşi, ca împreună, sub autoritatea Bisericii, să lucreze în sfera
misionară şi filantropică, precum şi în alte domenii. Scopul principal al FOR este înviorarea vieţii religioase şi
morale a poporului prin "repunerea învăţăturii creştine la baza concepţiei despre lume şi viaţă" şi să contribuie la
întărirea credinţei ortodoxe. FOR îşi propune să contribuie şi la formarea conştiinţei creştine a tinerei generaţii şi
să-i trezească responsabilitatea în relaţiile cu Dumnezeu şi lumea. FOR doreşte să promoveze cultura creştină
191
În 1933, din iniţiativa unui grup de inelectuali, cum au fost Sextil Puşcariu, Ion Lupaş, Silviu Dragomir şi alţii, s-a
înfiinţat la Cluj Frăţia Ortodoxă Română. Începutul s-a făcut la 5 martie în duminica Ortodoxiei, în prezenâa patriarhului
Miron Cristea, a mitropolitului Nicolae Bălan şi a altor ierarhi.

27
 28
ortodoxă, să ajute pe bătrânii şi bolnavii singuri şi în general să participe la toate eforturile Bisericii Ortodoxe
Române pentru buna desfăşurare a activităţii religioase. Astăzi Frăţia Ortodoxă Română activează şi în cadrul unor
filiale parohiale unde, prin adunări periodice, se rostesc cuvinte de învăţătură şi se organizează, pe lângă
conferinţe şi meditaţii cu caracter teologic, activităţi cu atitudine obştească. De asemenea se organizează
manifestări ale milei creştine prin opere de caritate la casele bătrânilor singuri şi bolnavi, la cămine de bătrâni, la
spitale, la penitenciare. Ea editează broşuri, cărţi şi alte publicaţii religioase pentru zidire sufletească.
La Braşov din 1992 există Hospice Casa Speranţa care îngrijeşte la domiciliu bolnavii de cancer în faza
terminală. Se acordă asistenţă medicală şi spirituală pacientului şi asistenţă spirituală familiei acestuia. Fondurile
care susţin activitatea vin din Anglia de la Charity Shops. Durerea acestor oameni nu este sprijinită nici de
Ministerul Sănătăţii şi nici de parohii (s-au făcut apeluri care au rămas fără ecou).
În Alba Iulia nu este prima problemă lipsa mijloacelor materiale, oamenii sunt darnici dacă sunt solicitaţi.
O parohie ar putea aduna alimente şi să ofere în fiecare duminică ceva de mâncare unor oameni nevoiaşi (o
continuare a agapelor creştine).
În Cluj-Napoca există 11 posturi de asistent sociali dar sunt ocupate doar trei, tinerii absolvenţi păreferând
să predea religia pentru că salariul este mai mare. S-au identificat 12 absolvente cu rezultate foarte bune care vor fi
intervievate pentru ocuparea posturilor vacante. Sâmbăta şi duminica profesori voluntari acordă meditaţii gratuite
pentru admitere la liceu şi bacalaureat copiilor nevoiaşi.
În Arhiepiscopia Iaşilor activitatea de asistenţă socială este foarte bine organizată. Sunt câte doi asistenţi
sociali în fiecare protopopiat; există cantine sociale ale Bisericii (în parteneriat cu consiliile locale); un cabinet
stomatologic la Centru Eparhia şi altul în curs de deschidere în casa Nicodim a Mitropoliei din Iaşi (dotat cu
aparatură modernă); centrul de primire a copiilor străzii Sfântul Andrei, AMFOR asigură asistenţă gratuită nu
numai în Iaşi, ci în toată Arhiepiscopia Iaşilor, mai ales în satele care nu au dispensare medicale.
La Suceava funcţionează azilul de bătrâni "Sf. Ioan cel Nou" întreţinut de Biserică şi o casă de tip familial
pentru copii. Este de remarcat faptul că acest azil funcţionează sub directa supraveghere a Arhiepiscopiei Sucevei,
sub îndrumarea mitropolitului Daniel al Moldovei, peronalitate bisericească reprezentativă pentru activitatea
filantropică din Biserica Ortodoxă Română.
Tot sub patronajul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei se găseşte centru "Sf. Daniil Sihastru"-Durău, care
promovează activitatea de asistenţă socială a Bisericii şi activitatea pastoral-educativă pentru tineretul creştin. În
aceeaşi localitate funcţionează casa "Pelerinul"-Durău care oferă cazarea şi masa la preţ redus pentru pelrinii
săraci.

Sub patronajul Sfântului Sava, părintele Dr. Mihail Milea a elaborat şi concretizat această acţiune de
binefacere prin cele trei instituţii de asistenţă socială din judeţul Buzău.Aici tinerii de 18 ani care nu au unde
merge după orfelinat au fost luaţi de Biserică şi locuiesc împreună cu bătrânii abandonaţi, formând o familie. Au
gospodărie anexă şi se simt acasă. Un demn de remarcat este faptul că aceste instituţii nu oferă copiilor doar un
cămin, ci şi educaţie, dimensiune regăsită şi în "satul copiilor orfani"-Valea Plopului-jud Prahova.
Părintele Nicolae Tănase a reuşit să îmbine munca inelectuală din editurile religioase "Elpis" şi "Agapis"
cu cea filantropică, punând în practică dezideratul evanghelic al milei creştine prin această casă de copii orfani din
Valea Plopului. Deşi şi-a propus să asigure găzduire doar la un număr de aproximativ şaizeci de copii, astăzi
"aceştia mai mici" ai lui Hristos au depăşit numărul de o sută. Este impropriu a se vorbi doar de o casă de copii,
deoarece, prin har pastoral, părintele a reuşit să convingă mulţi enoriaşi să primească în casele lor copii
abandonaţi, fete lepădate etc, acţiunea filantropică nefiind doar una individuală, ci, într-adevăr, parohială.
În perioada 15-17 octombrie 1998, sub patronajul organizaţiei creştin-umanitare World Vision Ramânia
au avut loc la Palatul Parlamentului din Bucureşti, Conferinţa Bisericilor Creştine din România cu tema
"Întoarcerea creştinilor dinspre sine către lumea pentru care a murit Hristos", conferinţă la care a fost invitată şi
Biserica Ortodoxă Română printr-un număr de 85 de reprezentanţi. Principalul scop al conferinţei a fost cel de
susţinere, motivare şi încurajare a Bisericilor creştine din România pentru extinderea implicării directe în
rezolvarea problemelor celor defavorrizaţi şi, în special, ajutorarea copiilo0r aflaţi în situaţii de risc, prin
facilitarea dialogului interconfesional, schimbul de experienţă şi promovarea de noi proiecte.
Arhiepiscopia Bucureştilor a fost reprezentată de toate persoanele implicate în activităţi cu caractr
filantropic, profesori de la Facultatea de teologie prtodoxă, doctoranzi şi studenţi de la secţia de Teologie asistenţă
socială.
În cele trei zile ale conferinţei, Biserica a participat cu reprezentanţi atât la lucrările în plen ( Diac. Prof.
Dr. Petru David, Pr. Cons. Dr. Dumitru Colotelo, etc), cât şi la lucrările de secţiuni (PS Vasile Someşanu, Pr. Cons.
Mihai Hau, Pr. Vasile Mihoc şi Pr. Nicolae Tănase), fiind remarcat generozitatea şi diversitatea tematicii dezbătute
în cadrul acestor secţiuni.
Principalele aspecte ale activităţii de asistenţăsocială desfăşurată sub patronajul Bisericii s-a oglindit în
anul 1998 în presa centrală bisericească precum şi în cea laică, printr-o serie de articole publicate în "Glasul
Bisericii", "Vestitorul Ortodoxiei", "Călăuza Ortodoxă", "Adevărul" şi "Dilema" 192.

192
Violeta Corciovei, Aspecte ale activităţii de asistenţă socială în cuprinsulPatriarhiei române, "Glasul Bisericii", LV, nr.
1-4, ian-apr. 1999, p. 172.

28
 29
Din păcate, pe lângă aceste activtăţi lăudabile, există şi deficienţe, fapt ce dovedeşte că "orice început e
greu"193. Deşi aproape în toate facultăţile de teologie ortodoxă din ţară s-au înfiinţat secţii de Asistenţă socială ce
pregătesc personal calificat de specialitate, totuşi există protoierii sau protopopi, care nu au înţeles sau nu vor să
înţeleagă faptul că, pe lângă dimnesiunea liturgică, Biserica are şi una socială. Astfel, nu se reuşeşte pe deplin o
conlucrare între unii preoţi de parohie şi asistenţii sociali. În Bucureşti, în ciuda numărului mare de parohii 194
organizate în trei protopopiate, există doar şase asistenţi sociali 195şi patru la Arhiepiscopie-extrem de puţini!

CAPITOLUL IV
Metode, structuri, forme, reţeaua Bisericii Ortodoxe Române

Patriarhia Română încearcă să-şi constituie propria reţea organizată de asistenţă socială. Sfântul Sinod a
aprobat 33 de posturi de asistenţi sociali pentru toate eparhiile. Deocamdată sunt activi doar 89. Aceasta nu
înseamnă că nu există misiune filantropică: organizată de preoţi cu credincoşii din parohoii, de fundaţiile şi
organizaţiile ortodoxe, de femeile ortodoxe, de comitetele de femei din parohii etc. Metodele sunt nenumărate, la
fel ca şi mijloacele materiale care se pot orferi:
-asistarea copiilor străzii acolo unde trăiesc;
-oferirea de haine, mâncare, asistenţa spirituală, încercarea de a-i educa ca să înţeleagă că trebuie să răsplătească
prin efort personal pâinea ce li se oferă;
-asistarea bolnavilor, bătrânilor singuri la casele lor;
-ajutorarea familiilor nevoiaşe în diverse moduri;
-ajutorarea copiilor cu probleme la învăţătură;
-ajutorarea copiilor dotaţi intelectual, dar lipsiţi de mijloace materiale;

Legislaţia
S-a recunoscut că statul este cauzator de probleme sociale iar Biserica este nevoită să le rezolve. Biserica
nu poate prelua rolul de protector social al statului pe care şi l-a arogat încă din secolul trecut, dând la o parte
oarecum Biserica, ea poate doar ajuta pe cei suferinzi cu mijloacele pe care le oferă credincioşii. Există surse dar
legea sponsorizării, nu încurajează îndeajus pe binefăcători. Ca resurse menţionăm: ajutoarele de la stat; sponsorii,
donaţiile benevole ale credincioşilor, autofinanţarea.
În acest sens, considerăm fundamentală măsura luată de Patriarhia Română în domeniul asistenţei sociale:
Regulament de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română. Nu
considerăm necesar a prezenta întreg Rgulamentul, ci doar pe capitole, la modul general. Astfel, potrivit primului
articol "sistemul de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română este determinat de slujirea misionară şi
pastorală a Bisericii şi are profil social şi filantropic" 196.
Cel de-al doilea capitol se referă la obiective cu privire la asigurarea de sprijin material şi spiritual
persoanelor aflate în dificultate, dezvoltarea de programe de asistenţă socială cu caracter preventiv, înfiinţarea şi
organizarea unor instituţii proprii de asistenţă socială etc.
Capitolul III cuprinde organizarea sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română (A. la
nivelul Patriarhiei Române; B. la nivelul centrelor eparhiale, C. la nivelul protopopiatelor şi parohiilor;).
Ultimul capitol cuprinde dispoziţii finale.
În afară de activitatea de asistenţă socială cuprinsă în regulament, la modul general, la nivel de Patriarhie
există un program de implicare a Bisericii privitor la protecţia copilului 197.
Statul a elaborat o seamă de legi, ordonanţe sau proiecte de legi menite susţină asistenţa socială, sprijinind
astfel şi activitatea filantropică a Bisericii. Amintim Legea 208 care se referă la funcţionarea cantinelor sociale;
Legea 67 care se referă la ajutorul social acordat familiilor sărace; proiect de lege cu privire la voluntariat (aici
ministerul aşteaptă propuneri din partea Bisericii); proiect de lege pentru persoanele vârstnice; ordonanţa 26/1997
cu privire la luarea în plasament a unor copii din orfelinate în cadrul familiilor; Legea 34/1998 cu privire la
sprijinirea organizaţiilor care desfăşoară asistenţa socială.
CAPITOLUL V
Cooperarea cu organizaţiile non-guvernametale, cu organizaţiile şi fundaţiile ortodoxe, cooperarea
ecumenică
193
"Aller Anfang ist schwer"-proverb german.
194
170 parohii ortodoxe cu peste 2000000 de credincoşi.
195
Aceştia nu fac parte din departamentul de asistenţă socială din cadul Patriarhiei Române.
196
Cap. I, Dispoziţii generale, în Regulamenul citat.
197
Există un program amănunţit privind rolul Bisericii în protecţia copilului. Nu dorim să intrăm în amănuntele acestui
programm, ci să amintim numai părţile principale sau capitolele lui: I-motivaţie; II-responsabilitatea parohiei; III-
responsabilitatea asistentului social teolog de la protopopiat, IV-responsabilitatea biroului de asistenţă socială de la centrul
eparhial, V-responsabilitatea biroului de asistenă socială al administraţiei patriathale.

29
 30

În Fapte II, 42 se menţionează: "stăruinţa în învăţătura apostolilor", koinonia (comuniunea), frângerea

pâinii (Euharistia-cultul), dar şi rugăciunea. Dacă nu putem fi în comuniune cu cei din alte Biserici, putem să ne
rugăm şi să lucrăm împreună cu ei în slujirea celor în nevoi în care suferă Însuşi Hristos. S-a dat exemplu Hospice
Casa Speranţa unde personalul este format din ortodocşi şi neortodocşi care lucrează în armonie pentru alinarea
suferinţei sufleteşti şi trupeşti
S-a pus întrebarea: de ce se constituie fundaţii sau asociaţii în Biserică? S-au dat exemple concrete care au
susţinut că ele sunt necesare pentru că sponsorii nu voiau să acorde bani Bisericii. Există însă şi riscuri. Persoane
devottate Bisericii dar neîncurajate de preoţi indiferenţi să constituie fundaţii şi apoi să intervină conflicte cu
aceştia şi să se ajungă la o activitate paralelă cu Biserica, să se rupă de Biserică. În Suceava, sepre exempul, sunt
prezente 50% din NGO-urile din România. Majoritatea sunt neoprotestante sau au susţinere neoprotestantă care au
interese prozelitiste. S-a realizat însă o bună cooperare cu Prefectura, Poliţia.
S-a remarcat că în activitatea filantropică a Bisericii pot fi antrnate şi forurile statului prezente într-un
anumit loc. S-au făcut încercări şi, deşi mai sunt reticenţe şi chiar opoziţii, s-au înregistrat şi reacţii pozitive şi s-a
primit şi sprijin.

Propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii filantropice

1. Să se trimită o adresă de la Patriarhie către episcopii pentru ca acestea să transmită tuturor parohiilor informaţii
cu privire la Ordonanţa 26/1997.
2. Să se discute cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale plătirea integrală salariilor asisitenţilor sociali din
fondul statului (Biserica face un serviciu pe care ar trebui să-l facă statul)
3. Să deschidă pagina de veb pe internet cu adresele, telefoanele sistemului de asistenţă socială a Bisericii 198.
4. Centrele eparhiale să apeleze la parohiile foarte bogate pentru a spijini cu fonduri asistenţii sociali, pentru a-i
încuraja să ocupe posturile vacante.
5. Pentru ca "Liturghia după liturghie" să continuie comitetele parohiale de femei să fie implicate în activitatea
filantropică.
6. Să se trimită adrese către toate instituţiile statului prin care să se anunţe că există o reţea de asistenţă socială a
Bisericii.
7. Să se stabilească mai clar care sunt atribuţiile reţelei de asistenţă socială a Bisericii.
8. Să se organizeze în parohii comitete de tineri care să preia practic, împreună cu cel de femei problemele
filantropice ale parohiei.
9. Episcopiile să trimită la toate parohiile Regulamentul de asistenţă socială. Să se afle că şi parohiile pot angaja
asistenţi sociali dacă doresc.
10. Să se elaboreze un statut al asistentului social în Biserică.
11. Asistenţii sociali să fie trimişi să lucrze acolo unde preoţii sunt receptivi, vor să facă asistenţă socială.
12. Să se grupeze trei, patru asistenţi sociali în jurul a trei, patru parohii din oraşele mari.
13. Absolvenţii sociali să fie încurajaţi să se angajeze în domeniul pentru care s-au pregătit şi nu ca profesori de
Religie.
14. Să se trimită un scurt material informativ cu ceea ce s-a realizat pe tărâm filantropic, însoţit de fotografii la
Editura Institutului Biblic pentru ca să se editeze două numere din "BOR" pe tema asistenţei sociale din Biserica
Ortodoxă Română.
15. Pe cerşetori îi ajutăm mai mult oferindu-le ceva de mâncare, decât bani, care pot ajunge în buzunarele unor
escroci, pot fi cheltuiţi pe băutură sau tutun.
CONCLUZII

Despre Creştinism s-a spus pe bună dreptate că a triumfat prin caritate. Acest triumf este durabil, oricare
ar fi poziţia Bisericii în lume.
Biserica are drept la atenţia şi la respectul lumii în numele lui Iisus Hristos şi al carităţii creştine. Ea a
îmblânzit pe oameni, a schimbat raporturile dintre ei, a micşorat distanţele sociale, a potolit patimile omenşti, a
apropiat pe om de om, a înfrăţit pe om cu om, a pus pe om în serviciul omului.
Caritatea creştină nu este doar o virtute, ea este suma virtuţilor; nu este o idee umanitară între altele, ci
este un ideal şi o concepţie de viaţă, este o viaţă nouă. A face din iubire regula vieţii omeneşti, a face din bine o
datorie generală, este a trăi şi a privi viaţa ca pe o slujire adusă lui Dumnezeu şi oamenilor în cumpătare, în
ridicare peste pofte şi bunuri pământeşti, în compătimirea şi uşurarea nevoilor şi suferinţelor în lupta împotriva a
tot răul, în sporirea binelui pe pământ.
Opera caritabilă a Creştinismului a făcut aceasta, şi este unul dintre celemai mari bunuri ale omenirii,
unul din cele mai mari titluri ce posedă Biserica în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu Însuşi.
Nu există o operă practică filantropică mai îndelungată, mai variată şi mairodnică decât a Bisericii, nici
teren de acţiune caritabilă mai întins decât al ei.
Biserica Ortodoxă Română este continuatoarea fidelă a Bisericii primelor veacuri, şi încă de la
începuturile mitropoliilor, pe tot parcursul existenţei sale a avut ca misiune principală slujirea filantropică. Că ea a

198
Ca o informaţie, GDS oferă pagina veb gratuit.

30
 31
a cordat o deosebită atenţie acestei slujiri reiese atât din numărul mare şi totodată diversificat al instituţiilor
filantropice create de ea, cât şi din aceea că mulţi teologi, istorici şi medici au avut ca preocupare de seamă
cercetarea trecutului ei sub acest aspect.
Dacă la poporul ales, în Vechiul Testament întrajutorarea era limitată, Creştinismul vine atât cu
comnceptul de filantropie cât şi cu aplicarea lui. Cea mai impresionantă şi mai perseverentă lucrare a Bisericii a
fost cea filantropică. Tema cea mai des predicată de Sfinţii Părinţi şi instituţiile cele mai numeroase şi diverse
pentru îngrijirea semenilor au constituit de fapt ce au fost şi ce sunt: îsăşi misiunea şi lucrarea ei.
Nu există Părinte în această perioadă care să nu fi vorbit, să nu fi practicat sau să nu fi îndemnat la
milostenie, la ajutorarea aproapelui, la crearea de aşezăminte filantropice.
Biserica noastră, fiică a acelei Biserici, ai cărei ierarhi au fost în corespondenţă cu cel mai mare filantrop,
Sfântul Vasile cel Mare (cazul lui Bretanion de Tomis); în relaţiile cu cel mai mare predicator, Sfântul Ioan Gură
de Aur (Teotim I, episcop de Tomis sau Sfântul Ioan Casian), apoi cu ceilalţi ierarhi a împlinit şi a făcut misiune
asemeni Sfinţilor Părinţi din secolele IV-V.
La noi filantropia a trecut de la ierarhia bisericească la tot poporul, lucrarea filantropică a Bisericii noastre
depăşind-o pe cea a Bisericii din secolul IV-V (ţările noastre erau extrem de mici în comparaţie cu Impperiul
Bizantin, posibilităţile noastre economice erau mult reduse).
Lucrarea filantropică a Bisericii noastre destul de bogată şi întinsă pe o perioadă lungă (sec. XIV-XX) a
fost drastic diminuată mai ales în vremea comunistă, ea continuând să se manifeste în alte forme avute anterior
perioadei comuniste şi creând noi forme, cerute de noul context.
Evident suntem departe de a ajunge la ce a fost Biserica noastră din punct de vedere a practicii
filantropice. Aceasta datorită faptului că problemele sunt multe, iar multe forme de filantropie nu au continuitate.
Biserica are mult de recuperat însă nu înseamnă că nu este implicată în slujnirea filantropică.
Astăzi activitatea filantropică a Bisericii se pare că este mai importantă decât altădată. Caracterul ei astăzi
este unul mai pronunţat misionar- din cauza faptului că membrii Bisericii sunt agresaţi de prozelitismul sectar şi
mulţi membrii ai Bisericii nu au o relaţie prea strânsă cu Biserica.
Potrivit cuvântului Mântuitorului: "întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea
dragoste unii faţă de alţii (Ioan XIII, 35), mai ales în contextul actual, lucrarea filantropică ar constitui semnul
concret, vizibil al Evangheliei. Dacă în epoca primară, în special, cuvântul Sfinţilor Apostoli era întărit de semne
şi de minuni (Fapte II, 43) astăzi semnele şi minunele sunt actele filantropice ale Bisericii, ale slujitorilor şi, în
ultimă instanţă, ale credincioşilor ei. Asemenea şi textul Sfântului Iacov, potrivit căruia credinţa fără fapte este
moartă (Iacov II, 26), filantropia reprezintă mai ales astăzi fapta credinţei.

31