CURS NR. 02 30.10.

2002

PSIHOLOGIA RESURSELOR UMANE

PERSONALITATEA UMANĂ. OMUL CA ÎNTREG

Personalitatea este unitatea de cunoaştere utilizată de psihologia resurselor umane pentru că

aduce cele mai multe informaţii care, prelucrate, duc la cunoaşterea întregului.
Personalitatea este cel mai complex fenomen studiat de psihologie. Esenţa personalităţii
rezultă din trăsăturile sale particulare şi din articularea lor originală ce se manifestă în
comportamentul persoanei, în interacţiunile şi acţiunile sale.
Alături de punctul de vedere potrivit căruia personalitatea este văzută ca o unitate existând
exclusiv în individ ca o emanaţie a trăsăturilor sale, s-a dezvoltat în ultima perioadă de timp un
punct de vedere după care personalitatea este o construcţie psiho-socială, esenţa sa putând fi
identificată în cadrul procesului interacţiunii care are loc între indivizi.
Vedem astfel că, în timp, înţelegerea personalităţii se comută de la „în persoană“ la „între
persoane“. Acestea nu sunt două puncte de vedere antagonice, ci complementare. Din această
complementaritate rezultă abordarea personalităţii pe care o utilizează psihologia resurselor umane,
şi anume abordarea constructivistă asupra personalităţii.
Jean Piaget definea personalitatea drept un ansamblu de operaţii, de acte care servesc
individului pentru a construi, menţine şi perfecţiona unitatea sa existenţială şi distincţia sa faţă de
restul lumii. V. Frank (1970) afirma însă că, departe de a fi condiţionat, omul se construieşte pe sine
însuşi, factorii de care vorbeşte psihologia clasică nefiind decât materialul brut de construcţie.
Pentru această operă de autoconstrucţie, omul îşi utilizează întreaga voinţă şi întregul discernământ.
Cheia concepţiei constructiviste asupra personalităţii este aceea de a considera trăsătura de
personalitate drept un concept categorial abstract şi aproape inutilizabil în practică. Trăsăturile de
personalitate nu sunt entităţi corespunzătoare lumii reale ci, categorii semantice, etichetări pentru
anumite atribute. De exemplu, în loc să descrie comportamente de tipul “gesticulează, nu are
răbdare, taie vorba celorlalţi”, psihologul clasic afirmă că respectivul individ este impulsiv, reuşind
să transmită celorlalţi sinteza modului de a întreţine relaţii specifică individului în cauză.
Perspectiva constructivistă îşi îndreaptă atenţia spre două aspecte importante: analiza
comportamentului cotidian şi situaţia concretă. În psihologia resurselor umane exact aceste două
aspecte sunt importante.
Se constată că la mijlocul anilor ’80, acest punct de vedere constructivist se manifestă în
marile centre universitare. Principiul lui, prin care s-a consacrat şi există, are la bază interacţiunea
dinamică şi continuă între om şi mediu. Aceasta interacţiune persoană-situaţie-mediu ne
dezvăluie particularităţile specifice individului:

 cunoştinţele şi concepţiile lui;

 emoţiile şi procesele psiho-fiziologice;
 modul său de prelucrare a informaţiei.

Aceste aspecte nu sunt stimulate episodic, ci ca un întreg pentru că acest cadru contextual la
care apelează punctul de vedere constructivist solicită întreaga personalitate, nu doar secţiuni
(sistemul cognitiv, afectiv ş.a.m.d.).
Constructiviştii nu lucrează cu persoane abstracte, rupte de context, ci doar cu persoane în
situaţie.
OBIECTIVE ALE CONCEPŢIEI CONSTRUCTIVISTE:
 competenţele individului de a construi forme deosebite de comportare în condiţii reale de
acţiune;
 identificarea şi cunoaşterea aşteptărilor individului faţă de anumite evenimente (aşteptări din
perspectiva cognitivă, a imaginarului, a inteligenţei şi aşteptări afective);
 cunoaşterea valorii pe care o posedă individul, prin valoare înţelegând trăsăturile moral-etice
şi conduitele sociale, plecând de la cutumele pe care le preluăm cu toţii în procesul de
enculturaţie;
 cunoaşterea consecinţelor pe care orice acţiune le produce asupra unei persoane, sistemul
autoreglator al individului.

Pentru a-şi putea îndeplini aceste obiective, perspectiva constructivistă îşi construieşte o
metodologie (instrumentar) proprie, specifică. Acest instrumentar se bazează pe concepţia de
adaptare psihologică.
Adaptarea psihologică reprezintă posibilitatea de a conceptualiza persoana după modul în
care ea intră în contact cu mediul, operând în sensul transformării acestuia, mergând până la întregul
complex de posibilităţi psihice de adaptare şi integrare a omului într-o colectivitate.
Pentru a realiza aceste performanţe de adaptare psihologică, insul trebuie să reţină două
tipuri de informaţii:
 referitoare la cunoaşterea componentelor mediului;
 referitoare la modul de transformare a mediului într-unul mai folositor.
În plan concret, se poate spune că situaţiile în care insul şi personalitatea lui se manifestă
sunt relativ limitate într-o organizaţie.
Psihologul finlandez Marthe Takala afirma că demersul psihologic în cunoaştere trebuie să
se bazeze pe faptul că situaţia (privită ca acţiune în sine) devine o variabilă de fond care trebuie
personalizată cu seturile caracteristice, manifeste ale insului implicat. Acest psiholog creează o cale
foarte accesibilă de cunoaştere a personalităţii, îmbinând situaţia cu omul considerat pe seturi
psihologice (calităţi şi manifestări psihologice care se evidenţiază într-un mod unitar într-o secvenţă
a situaţiei). Pe baza acestor seturi se poate elabora un profil de personalitate.

PROFILUL DE PERSONALITATE (funcţie de seturi):

1. Setul I: analizează componentele percepute, acele date observabile instantaneu despre un
om: limbaj, mimică, pantomimică, gesturi, cursivitatea acţiunii, stare emoţionala periferică.
Aceste date se notează într-o fişă a profilului, fişă care, ulterior întâlnirilor, se sintetizează în
funcţie de un model standardizat sau de necesităţile avute.
2. Setul II: analizează datele atribuite, acele date care provin din istoria persoanei respective:
biografie, caracterizări, fişe de anamneză, fişe de observaţii pe care subiectul le are din
trecutul său. Acesta este singurul set pasiv al profilului.
3. Setul III: analizează datele normative, aspecte caracteriale, principiile şi conduitele etico-
morale şi formele de interacţiune socială; modul de relaţionare, de acceptare a altora şi a
propriei persoane reprezintă cel mai important aspect al setului.
4. Setul IV: analizează datele structurale, informaţii legate de palierul cognitiv, reglator, cît şi
despre laturile clasice ale personalităţii (temperament, atitudini, aptitudini, inteligenţă). Este
setul cu cea mai mare valoare de informaţie. Obţinerea acestor date se face cu mai multe
instrumente.
5. Setul V: analizează datele demografice, informaţii legate de familie, cultură, pregătire
şcolară, profesională, integrare socială.
6. Setul VI: analizează datele ecologice, informaţiile legate de modul cum percepe şi se
implică individul în funcţionarea mediului natural şi social.
 Aceasta este abordarea personalităţii din domeniul resurselor umane. Datele obţinute din
acest profil pot fi utile atât ca întreg, ca profil în sine, cât şi ca segmente, atunci când se doreşte
cunoaşterea doar a anumitor aspecte ale unei persoane. În acest al doilea caz, nu se adună informaţii
doar despre setul respectiv, ci se face profilul întreg din care ulterior se extrage setul dorit.

INSTRUMENTUL
Pentru a aduna informaţiile necesare seturilor se apelează la psihodiagnosticul
personalităţii. Există mai multe tipuri de psihodiagnostic, clasificate după criteriul domeniului de
aplicare: clinic, educaţional, al resurselor umane, complex.
Psihodiagnosticul clinic stabileşte abaterile pregnante ale parametrilor psihici de la media
socială acceptată (de la normalitate).
Psihodiagnosticul educaţional stabileşte caracteristicile de compoziţie şi structură ale
personalităţii la un moment dat şi a dezvoltării psihologice posibile, în vederea instruirii şi pregătirii
optime a individului. Este unul din psihodiagnosticele cel mai dificil de realizat şi foloseşte cele mai
de fineţe metode din psihologie.
Psihodiagnosticul resurselor umane urmăreşte realizarea raportului dintre caracteristicile
şi calităţile insului faţă de cerinţele unei activităţi specifice, a unei profesii.
Psihodiagnosticul complex uneşte conjugat şi intercorelat tipurile simple de
psihodiagnostic. Se foloseşte, de exemplu, în situaţiile de analiză complexă a unei persoane:
integrarea persoanei într-o activitate cu grad mare de periculozitate, de responsabilitate sau în
cazurile când un psihodiagnostic simplu nu poate ajunge la un rezultat acceptabil din punct de
vedere ştiinţific.

TIPOLOGIA PROBELOR DE CUNOAŞTERE A PERSONALITĂŢII:

1. după conţinut:
a) de adaptare, se mai numesc probe de autodescriere sau inventare de personalitate;
b) de interese, probe tip chestionar care vizează obiective particulare;
c) probe scrise, tip chestionar:
d) practice; proiective.
2. după obiective:
a) unifazice, examinează o singură dimensiune psihologică (exemplu: gradul de introversie al
unei persoane);
b) multifazice, examinează cât mai multe dimensiuni psihologice ale unei personalităţi.
3. după structură:
a) analitice, abordează caracteristici bine delimitate. Se bazează pe analiza factorială (exemplu:
adaptarea socială, interesul faţă de activităţile specifice);
b) sintetice, abordează structura complexă a personalităţii (nu reflectă organizarea complexă a
personalităţii).
4. după formă:
a) verbale (exemplu: de asociaţie), au grad înalt de standardizare, sunt uşoare pentru psiholog,
dar nu şi pentru subiect, care nu are libertate de mişcare. Sunt de evitat în analiza
personalităţii;
b) proiective, au grad scăzut de standardizare, sunt dificile pentru psiholog dar îndrăgite de
subiect;
c) obiective (practice), pun subiectul în situaţii concrete pentru a-i evidenţia modul specific de
reacţie.