Camera obscură poate fi definită ca fiind o copie mecanică a ochiului animal.

Anatomic, ochiul
este un organ deosebit de complex, servind la transformarea imaginilor geometrice ale corpurilor
în senzații vizuale.

Diferite tipuri de camere obscure

Din punct de vedere al opticii geometrice, el constituie un sistem optic format din trei medii
transparente: umoare apoasă, cristalinul și umoarea sticloasă. Acestea se găsesc în
interiorul globului ocular, mărginit în exterior de o membrană rezistentă numită sclerotică, opacă
peste tot, exceptând o porțiune din față, care este transparentă și de formă sferică, cunoscută
sub numele de corneea transparentă. Pe planul opus corneei se află o membrană cu celule
senzoriale numită retină. Lumina pătrunde prin cornee și cade pe retină, unde formează o imagine
reală și răsturnată a obiectelor privite, transmisă prin nervul optic la creier.

Prin analogie camera obscură este asemeni ochiului omenesc, aceasta fiind formată dintr-o cutie
paralelipipedică cu un interior de culoare neagră (globul ocular), cu o deschidere foarte mică.
Ulterior s-a montat o lentilă convergentă (rol îndeplinit la ochi de ansamblul cornee - cristalin) și,
paralel cu deschizătura, un ecran alb sau un ecran mat transparent pe care se poate privi o
imagine reală și răsturnată (retina). Principiile camerei obscure erau cunoscute de foarte mult timp, încă
din antichitate. Astfel, egiptologii, la unul din templele zeului Ra, au descoperit un sistem "cameră obscură",
unde Ra la răsăritul soarelui era proiectat pe un perete al templului.

In secolul XV, Leonardo da Vinci, celebrul sculptor, arhitect și inginer, descoperă și definește că
formarea imaginii într-o cameră obscură se datorează în primul rând proprietății razelor de lumină de a se
propaga în linie dreaptă și tocmai acestui fapt, imaginea este răsturnată. Datorită faptului că nu se putea
obține o imagine clară a obiectului luminos, întrucât nu se putea practica un orificiu foarte mic care să
permită trecerea unei singure raze luminoase, era necesar îmbunătățirea sistemului.

In jurul anului 1500, anatomiștii ajung să definească funcționarea ochiului. In aceste condiții Cardano, care
studia structura ochiului și legile vederii, a reușit să perfecționeze vechea cameră obscură, pornind de la
analogia că în deschizătura ochiului cristalinul funcționează ca o lentilă convergentă și înzestrează camera
obscură cu acest element tehnic. Rezultatul a fost o imagine clară, reală, răsturnată și mult mai luminoasă.

Câțiva ani mai târziu, fizicianul italian Giambatista della Porta, îmbunătățește această invenție, imaginea
captată de o oglindă plană (în loc de ecran), este reproiectată pe un ecran exterior, pentru a fi scrisă cu
creionul. Metoda a fost folosită de o serie de pictori portretiști pentru a reda cât mai fidel chipurile
clienților lor