Perioada anilor 70-60 a.Hr.

din istoria romană este dominată de

conflicte pe plan intern, dar şi extern. După înfrângerea lui
Mithridates şi zdrobirea conjuraţiei lui Catilina, se alege ca soluţie
de compromis pentru stabilizarea internă forma politică a

triumviratului.
Object 1

Iulius Caesar aparţine strălucitei ginte Iulia, care îşi revendica originile din
zeiţa Venus. El nu are totuşi un cursus honorum deosebit, are multe datorii
şi face parte din facţiunea popularilor. Cn. Pompeius în schimb se întoarce
la Roma aureolat de victoria împotriva regelui Pontului, are prestigiu, dar
nu şi abilitate politică, de aceea îi este şi refuzată împorprietărirea
soldaţilor săi. In fine, M. Licinius Crassus este un personaj politic de frunte,
deţine o avere imensă, dar nu are glorie militară. Triumviratul se doreşte a
fi o înţelegere secretă, care presupunea satisfacerea obiectivelor
personale ale fiecărui membru. La început cel care deţine cea mai mare
putere este Pompei, care dispune de susţinerea soldaţilor şi de glorie. De
acum cei trei acţionează impotriva principiilor republicii – Pompei pentru a-
şi împroprietări veteranii, Caesar şi Crassus pentru dobândirea
consulatului din 59 a.Hr., fapt care ar fi condus la îndeplinirea obiectivelor
ulterioare – guvernarea Galliei Cisalpine, respectiv guvernarea Syriei.

In perioada dintre anii 58 şi 52 a.Hr. Caesar cunoaste o ascensiune rapidă,

în vreme ce Pompei se pierde în discuţii politice care duc în cele din urmă
la acceptarea unei alinaţe cu senatul dominat de Cicero. Datorită lui
Caesar teritoriul imens al Galliei intră în stăpânirea statului roman. Pe plan
intern se foloseşte de tribunii plebei pentru a-şi apropia comiţiile, dintre
care se remarcă îndeosebi Clodius, care propune distribuţii gratuite de
grâne. La întâlnirea de la Luca din 56 a.Hr. se observă că Caesar devenise
cel mai important dintre triumviri. Crassus poartă un război dezastruos
împotriva parţilor, el însuşi căzând în luptă în 53 a.Hr. lupta pentru putere
dintre cei doi rămaşi este deschisă.

In 52 a.H.r Pompei este declarat consul sine collega, iar senatul îi

porunceşte lui Caesar să depună comanda militară. Totuşi, acesta optează
pentru calea razboiului civil. La 10 ianuarie 49 a.Hr. trece râul Rubicon,
limita sudică a provinciei sale şi se îndreaptă spre Roma. Războiul începe.
Pompei şi senatul fug în Orient. In bătălia de la Ilerda pompeienii din
Spania sunt învinşi ;la Pharsalos pe 7 iunie 48 a.Hr. Pompei este înfrânt ;la
Thapsus în 46 a.Hr. facţiunea republicana a lui Cato Uticensis este
anihilată. Caesar devine incontestabil conducătorul statului roman, fiind
proclamat dictator perpetuus şi consul sine collega. Totodată el este şi
tribun al plebei pe viaţă. Aceste funcţii, la care o adăugăm şi pe cea de
pontifex maximus, îi permit ingerinţa în toate sferele vieţii publice de la
Roma. Presupusa pretenţie la poziţia regală determina însă conjuraţia
care ii pune capăt zilelor.

Asasinii fac parte dintr-o conspiraţie neomogenă, cuprinzând atât

republicani, cât şi foşti acoliţi ai lui Pompei sau foşti comandanţi
nemulţumiţi. Vidul de putere se umple oarecum prin Marcus Antonius, fost
locotenent al lui Caesar şi consul în anul 44 a.Hr, care încearcă să îşi
fundamenteze propria poziţie prin manipulare documentelor fostului
dictator. Discursul său cu prilejul funeraliilor lui Caesar este atât de
tulburător încât conspiratorii înşişi sunt alungaţi. Decimus Brutus primeşte
spre guvernare Gallia Cisalpină, iar Marcus Brutus şi Caius Cassius pleacă
în Orient. Momentan se pare că nimic nu ar mai sta în calea lui Marcus
Antonius, numai că apare pe scena politică un personaj nou, şi anume C.
Octavius Thurinus, nepotul lui Caesar, care fusese adoptat de dictator. La
auzul veştii asasinatului, pleacă din Apollonia şi debarcă la Brundisium,
parcurgând un drum care s-a asemănat unui adevărat marş triumfal, mulţi
dintre veteranii lui Caesar alăturându-i-se.
La Roma Octavian îşi revendică titlul de fiu adoptiv al lui Caesar, care ii
asigura atât apartenenţa la gintă, cât şi moştenirea acestuia. Pentru
realizarea acestei dorinte se aliază cu senatul împotriva lui Marcus
Antonius. Cicero joacă un rol importnat, dorind să devină mentorul unui
princeps. Prin urmare, restul anului este marcat de conflictul dintre cei doi
pentru preluarea puterii fostului dictator. Dar anul urmâtor aduce
schimbări importante-când îi expiră consulatul, Marcus Antonius cere
pentru guvernare Macedonia, unde se află trupele pregătite de Caesar
pentru luptele cu parţii, dar acolo deja se află Marcus Brutus şi C. Cassius.
Acesta decide să o schimbe pe Gallia Cisalpină, dar şi aici guvernează un
alt conspirator, Decimus Brutus. Se ajunge la ceea ce este cunoscut sub
numele de ‘conflictul de la Mutina’, provocat de refuzul lui D. Brutus de a
părăsi provincia. Octavian însă este însărcinat ca alături de Hirtius şi
Pansa, consulii din 43 a.Hr. să-l oprească pe Marcus Antonius. El este
înfrânt, numai că şi consulii pier, un sfârşit grăbit poate de Octavian
pentru a le controla legiunile.

Scena se complică odată cu apariţia lui M. Aemilius Lepidus, guvernator al

Gallieei Narbonensis şi al Hispaniei Citerior, atras de partea lui Marcus
Antonius, ca şi L. Munatius Plancus, guvernatorul Galliei Comata, şi Asinius
Pollio, guvernatorul Hispaniei Ulterior. Starea de fapt îi aduce lui Antonius
deci o poziţie favorabilă, în ciuda înfrângerii. Dar nici Octavian nu se
situează rău, comasând comenzile asupra a două armate consulare.
Uciderea lui Decimus Brutus de către un şef gall în timpul fugii sale spre
Orient stimulează şi ea crearea celui de-al doilea triumvirat în anul 43 a.Hr.

Inţelegerea este oficializată pe o insulă lângă Bononia şi cei trei se declară

magistraţi ai statului roman, însărcinaţi cu restaurarea republicii. Dar şi
acest triumvirat este bazat tot pe interese personale în detrimentul
statului, care este împărţiti în sfere de influenţă-M. Antonius ia Gallia
Cisalpină şi Gallia Comata, Lepidus ia Gallia Narbonensis şi Hispaniile, iar
Octavian ia Africa, Sicilia, Corsica şi Sardinia. Se împart aşadar resursele
strategice, dar M. Antonius are însă o poziţie privilegiată, pentru că Galliile
sunt o sursă extrem de importantă pentru recrutări. Nici această
înţelegere nu va dura însă foarte mult.
Prin lex Titia din 27 noiembrie 43 a.Hr. se formalizează instituţia, urmată
de regimul proscripţiilor, care are în vedere 2000 de cavaleri şi 300 de
senatori, zdrobiţi în bătălia de la Philipi din anul următor. M. Brutus şi C.
Cassius ies de pe scena politică. După războiul perusin şi asediul lui
Octavian asupra lui Antonius se încearca un alt compromis, perfectat la
Brundisium în 40 a.Hr., care prevede :Italia, teritoriu comun pentru cei doi
triumviri ;Antonius ia Orientul, la est de Macedonia ; Octavian ia
Occidentul ;pana in Illyricum, Lepidus ia Africa ;căsătoria intre M. Antonius
si Octavia ;Sextus Pompeius ia insulele. Trei ani mai târziu la Tarent
triumviratul este reînnoit, dar ieşirea din scenă lui Lepidus (care vrea să
profite de pe urma campaniei împotriva fiului lui Pompei şi este data afară
de către Octavian) şi campaniile militare ale celor doi înrăutăţesc relaţiile
politice şi în 33 a.Hr. putem vorbi de o ruptură deschisă între triumviri.
Bătălia de la Actium din 31 a.Hr. consfinteşte destrămarea triumviratului şi
triumful lui Octavian ca singur conducător.