Sunteți pe pagina 1din 112

Să -i câştige INIMA

KAREN
WITEMEYER
life
PUBLISHERS
Originally published in English under the title: To Win Her Heart By Bethany House, a division of Baker Publishing Group, Grand Rapids,
Michigan, 49516, U.S.A. Copyright © 2011 by Karen Witemeyer
AII rights reserved.
Drepturile de autor pentru ediţia în limba română:
© 2013 Life Publishers International
Springfield, Missouri, SUA
şi Life Publishers România
Str. Ioan Corneli nr. 4, Oradea, România
Tel.: 0359 177 636; RDS: 0771 746 787; Mobil: 0744 624 236
E-mail: liferom@rdslink.ro, Website: www.liferomania.ro
Toate drepturile rezervate.
Nicio parte a acestei publicaţii nu poate fi reprodusă, copiată sau transmisă prin orice fel de mijloace—electronice, mecanice, fotocopiere,
înregistrare, sau oricare altul—cu excepţia unor citate scurte incluse în articole de critică sau recenzii tipărite, fără permisiunea prealabilă a
editurii.
Dacă nu există alte precizări, citatele biblice sunt luate din Sfânta Scriptură, traducerea Dumitru Cornilescu.
Traducerea: Amalia Poatcă Editarea: Luca Creţan Tehnoredactarea: Daniel Ardelean Coperta: Georgian Rădulescu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
WITEMEYER, KAREN
Să-i câştige inima / Karen Witemeyer ; - Oradea : Life, 2013
ISBN 978-973-7908-72-8 821.111-31 = 135.1
Romanian Edition.
Printed in România by Tipografia. Ltţ
Satu Mare
Tel. (0361)427 428
Tatălui meu.
Te-am cunoscut numai şaisprezece ani până ce Isus te-a chemat acasă, dar în vremea aceea m-ai
învăţat să râd, să cânt şi să dau ce-i mai bun din mine în tot ce fac. Datorită ţie e uşor să cred într-un
Tată ceresc care îşi iubeşte copiii cu o dragoste mare, necondiţionată şi a cărui iertare nu cunoaşte
hotare.
Te iubesc, taţi.
Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile.
PROVERBE 10:12
1
SPENCER, TEXAS FEBRUARIE, 1887
După doi ani, îl eliberară până la urmă. îi dădură un costum nou şi de toate. Era totuşi ceva
ciudat. Ruşinea hainelor dungate de deţinut stătea încă agăţată de el, de parcă erau tatuate
vertical pe pielea lui.
Levi Grant îşi îndreptă umerii pe sub haina uşor prea strâmtă în care fusese eliberat şi se
întrebă cât va dura până să se obişnuiască iar cu hainele de om liber. Ori să scoată mirosul de
napi din ele. Un fermier îl lăsase în căruţa lui pe ultimele zece mile ale drumului din
Huntsville. Picioarele lui Levi au fost bucuroase de răgazul acela, dar acum, stând în faţa
căsuţei de forma unei cutii a pastorului, gânduri îndoielnice nu îi dădeau pace. Viitorul lui
atârna de formarea unei impresii bune. Biblia şi scrisoarea de recomandare din raniţă îi
dădeau speranţă, însă trecutul se ţâra după el precum mingea de plumb ce îi fusese legată de
picior.
Tatăl l-o fi iertat pe fiul risipitor, dar lumea era plină de fraţi mai mari bănuitori care fie vor
respinge a doua şansă ce îi fusese dată, fie îl vor condamna făţiş. Nu că le-ar purta pică.
Milostivirea creştinească putea fi de aşteptat să ajungă numai până aici.
O rafală de vânt tăios de februarie îl smulse din gândurile lui şi îl zori să meargă mai departe.
Domnul îi condusese paşii la pragul uşii pastorului—Levi putea măcar să bată. Urcă treptele
până
KAREN WITEMEYER
la tindă, aplecându-se pe sub cununa unui trandafir fără flori. Iarna îi răpise pentru o vreme
dantelăria culorii, dar promisiunea primăverii trăia în rămurelele împletite.
Levi lovi uşor cu încheietura degetului în uşă, apoi aşteptă. Secundele se scurgeau. El se lăsa
de pe un picior pe altul. Pornirea de a o rupe la fugă crescu în pieptul lui până ce plămânii
primiră aer, cu greu. Răsuflă adânc şi păşi către balustradă. Era o greşeală că venise? Făcând
eforturi să respire liniştit, începu a număra ţăruşii gardului din partea cealaltă a curţii.
Abia ajunse la şapte când uşa se deschise cu un clinchet dinapoia lui. Levi se întoarse iute. La
vederea unei femei, îşi smulse pălăria de pe cap.
— Te pot ajuta cu ceva? Femeia mărunţică îşi termină de şters mâinile de şorţ şi ridică
privirea la el, ochii mărindu-i-se numai puţin în timp ce îi măsura statura.
— Levi Grant, doamnă. Am venit să... Văd? Nu... să vorbesc cu David Cranford. Pauza nu
fusese lungă, dar ea clipise, semn limpede că o simţise. Anii în care evitase să pronunţe
cuvintele cu „s" îl făcuseră în stare să afle înlocuitori, dar creierului încă îi mai trebuia vreme
să recunoască şi să respingă cuvintele ce începeau cu „s" şi care îi veneau în minte fără voie.
— Domnul Grant, desigur. Te aşteptam. Intră, te rog.
Un zâmbet cald înflori pe faţa ei în timp ce deschidea larg uşa. Levi se dădu într-o parte ca să
se strecoare pe uşă fără a se atinge de gazda sa. Statura lui era potrivită atunci când bătea
fierul, dar era o bătaie de cap pe lângă femeile delicate ce locuiau în casele mici. Ea îl
conduse într-un salon plin de nimicuri amăgitoare şi de scaune înalte şi înguste şi îl lăsă acolo
cu misiunea imposibilă de a se face comod până ce îl aducea pe soţul ei.
Alegând piesa de mobilier cea mai trainică din încăpere, Levi se lăsă cu grijă pe sofaua cu
tapiţerie verde, tresărind la fiecare scârţâit al picioarelor subţiri de stejar. îşi luă raniţa de pe
umăr şi o puse în poală, apoi băgă mâna înăuntru după scrisoarea duhovnicului şi mentorului
său, Jonathan Willis. Se auziră paşi uşori pe hol. Levi lăsă raniţa deoparte şi se ridică cu greu
în picioare, tot strângând scrisoarea în mână.
— Domnule Grant. Bine ai venit în Spencer. Un bărbat firav cu păr negru ce încărunţea pe la
tâmple făcu paşi mari pe covorul
Să-t câştige inima
din salon, întinzându-i mâna. Jonathan mi-a trimis o telegramă anunţând venirea ta.
Levi îi dădu scrisoarea şi strânse mâna bărbatului, având grijă să nu o strângă prea tare.
Predicatorul era mai scund cu un cap bun şi probabil cu zece ani mai înaintat în vârstă decât
Levi la cei treizeci de ani ai săi, însă ochii emanau bunătate şi o sinceritate francă ce-i spunea
că îi cunoaşte trecutul, fără a-1 judeca.
- Te rog, ia loc.
Levi se aplecă încet să îşi ocupe iar locul pe sofa în timp ce David Cranford se făcea comod
pe un fotoliu. Deschise scrisoarea pe care Levi i-o dăduse dar aruncă o privire în fugă peste
rânduri ca apoi să o împăturească iar şi să o strecoare în buzunarul hainei.
- O să te bucuri să afli că toate-s la rând, zise Cranford. Domnul Spencer mi-a acceptat
recomandarea şi a trimis hârtiile pentru închiriere la banca noastră. Ar trebui să intri-n pâine
până la sfârşitul săptămânii.
Levi înghiţi puţina umezeală pe care o putu strânge în gura-i uscată.
- Fără discuţia de dinainte?
- Nu una riguroasă, nu. Suntem fără fierar de aproape patru luni. Şi cu primăvara ce stă să
vină... Ei bine... hai să zicem doar că oamenilor din oraş nu le-a fost jenă să îşi facă auzită
nemulţumirea. Domnul Spencer a fost nerăbdător să găsească un fierar şi te-am recomandat
bucuros. Câtă vreme reprezentantul lui nu-ţi află pricini bătătoare la ochi, lucrurile ar trebui
să meargă ca unse.
Fără pricini bătătoare la ochi? Levi aproape râse cu glas tare. Pricinile lui se vedeau mai tare
decât urmele în lumina soarelui pe un geam abia spălat.
Singura lui nădejde era să le ascundă de reprezentantul acela până ce avea prilejul de a arăta
ce poate.
- I-aţi vorbit de...? Levi îşi drese vocea dar nu reuşi să scoată pe gură restul întrebării.
Pastorul scutură din cap.
- Nu. Şi nu văd niciun motiv să vorbesc cuiva acum. N-are a face direct cu priceprea ta de a-ţi
face treaba.
Levi scăpă de tensiune pe sofa, dar numai un dram. Atunci, mai avea o şansă.
KAREN WITEMEYER
- Adevăru' o să se afle totuşi până la urmă, îl preveni bărbatul, şi ar fi mai bine să vină de la
tine decât din altă parte, da cred că un om are dreptul să-şi arate caracterul prin faptele lui şi
să nu fie judecat numai după greşelile din trecut. îl ştiu pe Jonathan Wiilis încă de pe vremea
seminarului, continuă Cranford. Vorbeşte foarte frumos despre tine, domnule Grant. Şi asta-
mi ajunge. O să te prezint bucuros agentului domnului Spencer şi o să pun o vorbă bună din
nou.
— Vă mulţumesc. Levi nu se aşteptase la o asemenea generozitate. Nu o merita.
Dar nici nu va fi atât de nesăbuit să o refuze. Petrecuse destulă vreme făcând lucruri
nechibzuite.
- „Acum nu mai este nicio osândire pentru cei ce sunt ai lui Cristos Isus."
Pastorul lovi uşor învelitoarea din piele a Bibliei aflată pe măsuţa rotundă dintre braţul
fotoliului său şi sofa, cu o privire plină de înţeles. Era aproape ca şi cum încerca să facă o
gaură prin pielea lui Levi pentru a-i sădi adevărul cuvintelor în suflet. Levi îşi întoarse capul
de la privirea lui sfredelitoare, alegând să privească lung o păstoriţă de porţelan ce păzea o
etajeră de pe peretele din faţă. Cunoştea pasajul de la Romani 8. Chiar îl credea. Totuşi, oricât
de mult încerca mintea să îi convingă inima, auto-învinuirea continua să stea agăţată de el
precum un parazit.
— Eşti un om nou care începe o viaţă nouă. Levi îşi întoarse brusc capul.
— Lasă vinovăţia în urmă, fiule.
- Pune cartea cealaltă pe masa mea. O aşez eu pe raft, mai încolo.
Eden Spencer încercă să îşi conducă şi ultimul vizitator, o femeie în vârstă care se mişca mai
încet decât un gândac pe hârtia de prins muşte. în mod obişnuit, nu o deranja să stea la taclale
cu Pearl după orele de program, dar în acea zi o supăra. Norman Draper trecuse pe lângă
fereastra ei cu cinci minute mai devreme, cu servieta în mână—fără îndoială pe cale să obţină
semnătura fierarului cel nou pentru închirierea clădirii. înainte ca ea să aibă măcar şansa de a
vorbi cu omul. Eden strânse buzele ca să îşi ţină nemulţumirea în frâu în timp ce o ajuta pe
Pearl să îşi pună
10

Să-t câştige inima


eşarfa. Cum de nimeni din consiliul oraşului nu îi lua în serios rolul de reprezentantă a tatălui
ei? Dacă ea îl găsea pe fierarul cel nou ca fiind nepotrivit?
Dacă bancherul cădea la învoială asupra hârtiilor, aceasta ar face trimiterea pe cale-ntoarsă a
omului cu mult mai dificilă. Din fericire, Emma făcuse o oprire pe la ea ceva mai devreme să
îi dea de ştire de sosirea fierarului. Acuma, de reuşea să o grăbească puţin pe Pearl, poate
putea da fuga peste drum, acasă la pastor să prevină din timp orice acţiune nechibzuită la
plecarea domnului Draper.
- Poftim cartea dumitale, Pearl. Eden puse volumul mic de poezie în mâinile femeii în vârstă.
- Mulţumesc, drăguţă. După-amiezile mele ar fi groaznic de plictisitoare fără ceva nou de citit
din când în când.
- Mă bucur să fiu de ajutor. Eden deschise larg uşa, neluând seama la adierea rece ce îi înfoie
poalele. O luă pe Pearl de braţ şi o conduse spre drum, având mare grijă la scări. Apoi îşi luă
un rămas-bun în fugă de la femeie şi o zbughi în casă unde îşi smulse şalul negru de caşmir
din cuierul de pe hol şi îl puse pe umeri. Trântindu-şi o bonetă pe cap, lăsă fundele să zboare
dezlegate şi se grăbi pe aleea din faţa casei. Se păzea, nu fugea. Să alerge ar fi fost
necuviincios.
- Hopa, domnişorică. Ei, care-i graba?
Eden oftă greu. Biroul şerifului Pratt era după colţ pe Strada Principală iar el îşi făcuse
obiceiul să stea cu ochii după ea de la fereastra din spate. Mamele din oraş găseau duios felul
în care el o însoţea prin oraş. Eden îl vedea ca pe o pacoste.
- Mă tem că nu pot sta de vorbă, şerifule. Am întârziat la o întâlnire. Făcu semn din mână
cerându-i scuze în trecerea grăbită pe lângă el şi nu încetini paşii. Aproape că ajunse în curtea
bisericii când el i-o luă înainte cu paşi iuţi, punând-o să aleagă între a se opri şi a se lovi de el.
Ea alese să rămână pe loc.
- E vreun chip să stai de vorba cu logodnicu' tău?
Vocea lui siropoasă îi dădu lui Eden mâncărimi de piele. îşi strânse şalul puţin mai tare pe
corp.
- Nu-s logodnica ta, şerifule. Ţi-am refuzat cererea în căsătorie acum trei săptămâni.
- Şi mi-ai zdrobit inima cu asta, da' te iert.
11

KAREN WITEMEYER
Ea nu voia iertarea lui. Voia să fie lăsată în pace. Şeriful Pratt îşi turti vârful pălăriei de fetru,
o trase de pe cap şi o puse aproape de inimă, ori mai bine zis în locul de deasupra burţii.
- Eu numa-ţi zic că propunerea mai stă-n cărţi. De cumva hotărăşti să cumpăneşti iar
lucrurile.
Ii zâmbi şi îi aruncă o ocheadă, dar gestul păru lipsit de afecţiune sinceră. Bărbatul poate că
voia s-o ia în căsătorie, numai că Eden se îndoia că motivele lui erau legate de sentimente
reale. Pesemne se gândea că a se însura cu o fată din familia Spencer îl va ajuta în carieră.
Candida să fie reales, la urma urmei.
- Mulţumesc, şerifule, dar...
- Conrad, dragă. Zi-mi Conrad. Eden se aspri.
- Şerifule Pratt... Ea apăsă pe formularea nefamiliară. Apreciez atenţia ta curtenitoare, dar
răspunsul meu rămâne neschimbat. Acuma, poţi să mă laşi?
Zâmbetul lui se împietri, dar după toate aparenţele reuşi să se controleze. întinse mâna, făcu
un gest larg cu pălăria şi se dădu la o parte.
- Iţi doresc o seară bună, atunci, domnişoară Spencer.
- Mulţumesc. O seară bună şi ţie. Eden dădu din cap şi trecu pe lângă el. Conştiinţa o mustra
puţin că fusese repezită cu el, însă după umilinţa suferită cu cinci ani în urmă, nu se grăbea să
se dedice vreunui alt bărbat. Mai ales nu unuia care purta armă. Violenţa nu atrăgea decât şi
mai multă violenţă şi ea nu se putea vedea potrivită cu un bărbat care avea sânge pe mâini—
chiar dacă stătea de partea dreaptă a legii.
Ajunsă la casa pastorului, Eden îşi alungă toate gândurile despre şerif şi ridică mâna să bată
la uşă. Emma Cranford îi răspunse de îndată.
- N-au semnat încă nimic, aşa-i? întrebă Eden trecând uşor pe lângă soţia pastorului, cu
gândul numai să ajungă la încăperea din faţă, unde se strângeau bărbaţii.
Un râs discret se auzi dinapoia ei.
- Ţi-ai pus în minte să iei castelu' cu asalt, Eden?
Era mai degrabă o tachinare decât muştruluială în întrebarea aceea. Oricum, reuşi să îi
încetinească paşii şi să o facă să se întoarcă şi să stea cu faţa la gazda ei neglijată.
- îmi pare rău, Emma. Nici măcar nu te-am salutat, aşa-i?
12
Să-i câştige inima
- Nu-i nimic, spuse aceasta în timp ce o zorea pe Eden spre salon. Suntem prietene de prea
multă vreme să mă supăr din astfel de mărunţişuri aiurite. Ştiu să nu-ţi stau în picioare când
ai treabă.
Ea zâmbi în felul ei prin care îşi arăta iertarea ce liniştea conştiinţa lui Eden chiar în timp ce o
făcea să promită în tăcere să nu mai repete greşeala vreodată.
- Du-te. Intră înainte ca domnul Draper să îi sucească şi să semneze fără tine.
Eden dădu din cap în semn de mulţumire şi se întoarse repede către salon. Voci de bărbaţi se
auziră tot mai tare când se apropia, a domnului Draper fiind cea mai sonoră.
- ... nu se ştie când o să reuşească domnişoara Spencer să-şi facă apariţia. Ştiţi cum sunt
femeile. Dacă domnul Spencer e de acord, asta-i tot ce vreau.
- Sunt sigur că va ajunge în curând...
- Ei bine, sunt aici acum. Dar n-o să stau mult. Trebuie să merg la o întâlnire cu consiliul
oraşului. Iar dacă domnul Grant vrea să închirieze fierăria, o să semneze hârtiile acuma.
Să iau castelul cu asalt, într-adevăr. Oţărâtă, Eden îşi îndreptă umerii pentru luptă şi intră
furtunos în încăpere.
- Dacă domnul Grant vrea să închirieze fierăria, va trebui să capete încuviinţarea mea, altfel
hârtiile vor fi fără valoare.
Bancherul atinţi ochi duşmănoşi asupra ei şi deschise gura, cel mai probabil să o înştiinţeze
că hârtiile lui erau legale cu sau fără încuviinţarea ei, însă David Cranford reuşi să evite
disputa sărind în picioare şi mergând repede la ea.
- Domnişoară Spencer! Cât mă bucur să te văd. El se puse complet între ea şi bancher. Pot să
te prezint omului care tocmai s-a oferit să fie noul nostru fierar?
în timp ce David îşi întindea mâna către sofa, se ridică un bărbat. încet. Ei bine, nu conta atât
de mult că mişcarea lui era înceată, ci faptul că avea o statură căreia îi lua ceva să se îndrepte
din locul unde stătea. într-o oarecare măsură, mintea ei reţinu vocea pastorului pe când acesta
făcea prezentarea oficială, însă restul atenţiei rămase la uriaşul din salonul lui Emma.
Dacă Hercule din legendă ar fi fost inspirat de o persoană reală, acesta i-ar fi fost neîndoielnic
un urmaş. Nu mai văzuse niciodată umeri atât de laţi. Privirea îi alunecă de la umeri la faţa
lui.
13
KAREN WITEMEYER
Maxilar pătrat. Buze strânse. Nas drept, cu o movilită pe punte, unde părea să fi fost rupt.
Totul legat de el exprima duritate—mai puţin ochii. O sensibilitate strălucea în profunzimea
lor cenuşie. Ori măcar aşa crezu ea. El îşi lăsă privirea în podea atât de repede încât nu putu fi
sigură. David îşi drese vocea şi Eden clipi din ochi, dându-şi seama că era aşteptată să ia
cuvântul.
- E o plăcere să vă cunosc, domnule.... ah... domnule Grant.
- Doamnă. El dădu din cap înspre ea, privirea abia atingând bărbia ei înainte să alunece iar pe
podea.
Cerule! Cum putea să pună întrebări unui om a cărui statură era atât de uluitoare încât abia
reuşea să scoată un salut desluşit?

14
(s

2
«ri^»
e)
Levi îşi făcu ochii să se îndepărteze de la frumuseţea cu păr cafeniu-roşcat ce stătea lângă
David Cranford. Aceasta era reprezentanta domnului Spencer? Fusese pregătit să întâlnească
un bărbat precum domnul Draper—unul profesionist, cu simţ practic şi un pic cam fudul, dar
o femeie care arăta de parcă îşi avea locul în salonul vreunui bogătan?
Va fi norocos dacă va reuşi să lege câteva vorbe sub privirea ei ageră. Nu strica să fi fost ceva
mai în vârstă, ciupită de vărsat ori aşa ceva. Chiar să îl privească de sus ar ajuta. Dar, nu.
Trebuia să fie tânără şi mai frumoasă decât o pajişte primăvara în rochia ei verde cu volănaşe
înflorate. Da, zărise. Văzuse felul în care ochii ei se făcuseră mari când îl privise şi ea. Ar fi
dorit să îşi poată da seama dacă frica ori aprecierea îi provocase acea reacţie.
- Haide. Ia loc, Eden. David Cranford o îndemnă să se aşeze pe un scaun lângă al său apoi le
făcu semn cu mâna lui Levi şi Draper să îşi ocupe din nou locurile. Am putea să ducem
treaba la bun sfârşit cât suntem cu toţii aici.
Bancherul mormăi ceva despre amestecul femeilor, însă Levi se făcu a nu auzi mormăitul în
timp ce îşi relua locul pe sofa. Draper putea să nu aibă o părere foarte bună despre femeie,
dar Calvin Spencer o avea în mod limpede şi Levi nu intenţiona deloc să îl îndepărteze pe
reprezentantul lui, indiferent de gen.
- Domnişoara Spencer se ocupă de biblioteca aflată mai în jos pe stradă, îi oferi Cranford
explicaţii lui Levi, în timp ce domnişoara îşi dădu jos şalul şi boneta după care le aranja pe
braţul scaunului. Şi deoarece domnul Spencer locuieşte în
15
KAREN WITEMEYER
Austin, ea are şi rolul de reprezentantă a tatălui său în problemele oraşului.
Draper oftă zgomotos.
— Să trecem peste explicaţii, vreţi? Tot ce trebuie domnul Grant să ştie e că domnu' Calvin
Spencer e proprietarul fierăriei pe care doreşte să o ia cu chirie şi că, dintr-un motiv indiscutabil,
părintele nostru fondator doreşte ca fiica lui să îşi dea consimţământul înainte ca hârtiile să fie
semnate.
Bancherul lăsă capul înspre tânără, cu o voce arţăgoasă.
— Sunteţi atât de amabilă să începeţi cu întrebările, domnişoară Spencer? Unii dintre noi au de ajuns
şi-n altă parte.
Levi îşi încleşta degetele pe genunchi, scârbit de atitudinea individului. Voia să îl privească
ameninţător şi să îl facă să regrete dar, în schimb, se întoarse către domnişoara Spencer şi încercă să îi
ceară iertare din ochi.
-Aş fi bucuros să... Răspund la întrebările tale?...&-\\ zic orice vrei să ştii, doamnă.
— Iţi mulţumesc, domnule Grant. Ea îi oferi un zâmbet discret şi el îi întoarse gestul, iar uşurarea îi
desfăcu nodul din stomac. Şi te rog spune-mi domnişoară Spencer. Doamnă mă face să mă simt
bătrână.
Zâmbetul ei se lumină şi Levi încercă să răspundă cu unul la fel în vreme ce nodul se făcu simţit din
nou în stomacul lui şi îi veni spre gât.
— Sunteţi departe de a fi bătrână, o linişti el.
Genele ei se zbătură în timp ce cobora privirea în poală şi Levi răsuflă uşurat că scăpase deocamdată
chiar dacă ştia că era condamnat să o amărască în viitor. Numele ei avea atât de mulţi „s" încât va
şuiera mai rău decât un ibric din care ies aburi de cumva ar încerca să-1 rostească. Şi dacă doamnă o
mânia de asemenea? Ei bine, era sortit pierzării.
— Povesteşte-mi ceva despre ce ai lucrat până acum, domnule Grant. Genele domnişoarei Spencer
se ridicară şi ochii ei străluciră a interes. Sunt convinsă că domnul Cranford a vorbit că-n oraşul
nostru e nevoie de un fierar, dar te asigur că prefer să căutăm mai departe decât să luăm la lucru un
fierar care face o treabă de mântuială.
Indiferent de părerile bărbaţilor din încăpere, domnişoara îşi lua îndatoririle în serios. Levi îşi îndreptă
corpul, dându-şi uşor
ÎS
Să-i câştige inima
umerii în spate să fie sigur că stătea drept, apoi o privi în ochi. Sosise vremea să vorbească despre
afaceri.
Cumpănind fiecare cuvânt, el încropi un răspuns întretăiat.
-Tatăl meu... ne-a învăţat meserie pe fratele meu şi pe mine. Am lucrat la fierărie... de pe vremea.... să
fie de pe vremea când puteam ţine un ciocan în mână.
- Şi de unde eşti?
Nu putea spune din Huntsville. în primul rând, deoarece chiar nu putea să îl spună. Şi în al doilea,
fiindcă toată lumea ştia că acolo era închisoarea. Un astfel de răspuns ar fi atras prea multe întrebări.
Totuşi, nici nu avea de gând să păteze noul legământ faţă de Cristos, minţind.
-Am... crescut în Caldwell.
- E la sud de aici, aşa-i? Levi dădu din cap.
- Da. Lângă Hearne. îşi întoarse faţa de la ea un moment, sperând să întrerupă şirul de întrebări ce
devenea tot mai sâcâitor. Codul nescris din Vest era să nu răscoleşti trecutul unui om. Nu ştia dacă
acest lucru era posibil şi la discuţiile pentru lucru, însă se va face luntre-punte să recurgă la el dacă va
apărea vreo portiţă.
Domnişoara Spencer se fâţâi pe scaun de parcă îi simţi stânjeneala, dar în loc să insiste asupra
problemei cum el se aştepta de la o femeie hotărâtă să îşi dovedească ardoarea, şovăi. Pentru o clipă
ce păru o veşnicie, ea îl privi pătrunzător în faţă ca pentru a căuta o dovadă a caracterului său, apoi
clipi şi duse conversaţia în altă parte.
- Spuneai că ai lucrat alături de tatăl tău. Ai mai avut vreodată un atelier?
- Nu, doamnă. De îndată ce doamnă îi zbură de pe buze, Levi strânse din dinţi, dar era prea târziu.
Sprânceana domnişoarei Spencer se mişcă şi Levi îşi coborî privirea asemenea unui şcolar ce încerca
să scape de muştruluiala profesoarei.
- Domnul Grant vine cu recomandări foarte bune, exclamă pastorul într-o strădanie de a aplana
lucrurile. Tatăl tău le-a găsit destul de mulţumitoare.
- Ştiu asta.
Sprânceana domnişoarei Spencer se arcui şi mai sus, dar măcar de data aceea se uita la altcineva.
17
KAREN WITEMEYER
- Dar încă depinde de mine să văd dacă fierarul e omul potrivit. Aşadar, domnule Grant... Ea
îşi fixă iar atenţia asupra lui Levi. Ai vreun document scris care să dovedească cât de priceput
eşti la meşteşug?
Levi se căzni să o privească în ochi fără a-şi cere scuze.
-Nu.
Adevărul era că nu îşi mai practicase meseria de aproape şase ani. Dar timpul petrecut ca
bătăuş cu mâinile goale pe lângă optsprezece luni la spartul rocilor în lagărul de muncă de la
Muntele de Granit îl ţinuseră în putere. Nu se îndoia nicio clipă că putea mânui un baros la fel
de bine ca întotdeauna. Poate şi mai bine. Mai ales că de data aceasta chiar voia slujba.
- Daţi-mi o lună, se porni Levi, aruncând priviri la bancher şi la pastor dar concentrându-se
asupra femeii din faţa lui. De-mi găsiţi lucru'... nepotrivit... vă puteţi retrage oferta.
Eden privi şi ea în ochii bărbatului. Propunerea lui era una cinstită. Mai mult decât atât, cu
adevărat—ştiind că ar fi putut să îşi pună priceperea la bătaie în faţa nevoii lor evidente ca să
profite de situaţie. Dar nu făcuse acest lucru. Nu, răspunsese la întrebările ei deschis şi o
tratase cu respect. Era un om serios şi acest lucru o făcea să vrea să aibă încredere în el. Nu
că era atât de nechibzuită încât să îşi pună nădejdea într-un bărbat pe care tocmai îl
cunoscuse, dar îi pusese dinainte cu înţelepciune chiar ceea ce avea nevoie ca să spună da—o
cale de întoarcere dacă lucrurile ieşeau prost.
- Putem scrie asta în contractul de închiriere, domnule Draper?
Bancherul se încruntă la ea.
- Mă va scăpa asta de aici în următoarele cinşpe minute? El îşi scoase anume ceasul din
buzunarul vestei, se uită la oră şi apoi îl închise cu un sunet sec înainte să o privească iar în
ochi.
Eden îşi ţinu răspunsul ce stătea să îi vină pe limbă. în schimb, îi dărui un zâmbet de formă.
- O astfel de clauză mi-ar alunga grijile legate de lipsa referinţelor domnului Grant. în mod
sigur ar lua numai un minut să facem o asemenea modificare la contractul de închiriere.
18
Să-i câştige inima
Se întoarse către David Cranford. Ai peniţă şi cerneală, domnule Cranford?
- Desigur.
Pastorul se ridică în picioare şi traversă camera până la biroul din colţ. Cu un oftat teatral,
bancherul îl urmă. Eden îşi făcea de lucru cu şnururile bonetei ce cădeau peste braţul
scaunului şi în poala ei. Deşi ea şi domnul Grant nu erau singuri în cameră, deodată păru că
erau. îşi întoarse ochii spre el şi privirea ei o întâlni pe a lui. Zâmbiră amândoi apoi se uitară
repede în altă parte. Ei bine, domnul Grant făcu astfel. Eden nu păru a găsi alt lucru în
încăpere asupra căruia să îşi lase ochii. Dar nu era ca şi cum voia să se uite la el. Omul era
mare cât un munte. La ce altceva să se uite? Fără îndoială că avea foarte mulţi muşchi.
Privirea lui Eden zbură la braţele lui când el se aplecă şi îşi lăsă braţele pe genunchi.
Materialul mânecilor părea prea subţire să ţină când se întinse peste muşchii braţelor.
Partea grea a muncii cu fierul nu va fi o piedică pentru bărbatul acesta. Era păcat că mintea
lui nu se dezvoltase în aceeaşi măsură ca şi trupul. Dar, de fapt, nu candida pentru o slujbă de
profesor, aşa că ce mai conta? Numai că avea un rost—pentru ea—puţin mai mult decât era
nevoie. Un sentiment confuz de dezamăgire a cuprins-o când 1-a auzit vorbind întâiaşi dată.
Nu ştia de ce felul lui de a vorbi cu întreruperi trebuia să îi displacă. Doar nu avea vreo
legătură mai apropiată cu omul. Eden îşi îndreptă postura în scaun, îşi desfăcu gleznele şi
apoi le încrucişa iar în partea cealaltă. îşi dezlipi cu greu ochii de fierar, privind înapoia lui
unde domnul Draper stătea aplecat asupra biroului, făcând o adăugire cu stiloul la contractul
de închiriere.
Din nefericire, domnul Grant alese chiar momentul acela să se îndrepte de spate, creştetul
capului nelăsând-o să vadă decât o parte a spatelui bancherului şi jumătate din braţul
pastorului. Eden îşi muşcă buza. Pentru numele Domnului! Era ispitită de gândul că oarecum
îi ghicise intenţia de a nu lua seama la el şi făcuse ceva să nu se întâmple aceasta. Dar, nu.
Omul era pur şi simplu fără astâmpăr. El ridică o mână şi se scarpină pe după ureche când se
întoarse către fereastră. Când termină, un ciuf mic îi stătea în sus, făcând întrucâtva bărbatul
gargantuesc să pară aproape un băieţandru.
19
KAREN WITEMEYER
Eden arcui uşor buzele înainte să le strângă iar într-o linie nepăsătoare. Părul lui castaniu
închis şi des era tăiat scurt. Nu îl putea numi păr creţ; acea descriere suna mult prea feminină
pentru un bărbat atât de aspru precum domnul Grant. Totuşi, firele arătau de parcă s-ar
împleti cu uşurinţă în jurul degetului cuiva... de cumva... oh... degetul acela ar avea vreun
motiv să ajungă în părul lui.
Fierarul întoarse ochii chiar în clipa aceea şi Eden îşi lăsă privirea în poală—unde arătătorul
mâinii drepte se încâlcise în runda bonetei cât ea contemplase părul bărbatului. Ea îşi descâlci
îndată degetul infam şi se uită înciudată la el. Nu umbla după un bărbat şi, chiar dacă era aşa,
nu va fi niciodată atrasă de unul căruia îi lipseau hazul şi deşteptăciunea. Aceasta nu însemna
că nu respecta un bărbat care muncea cu braţele.
Meseriaşii pricepuţi erau de bază pentru economia unui oraş. Cu toate acestea, nu îşi putea
închipui viaţa alături de cineva care nu putea să poarte conversaţii cu ea despre Dickens ori să
dezbată meritele lui Twain. Dragostea pentru literatură făcea prea mult parte din fiinţa ei
pentru a nu fi împărtăşită.
- E gata, domnule Grant. Bancherul îşi drese vocea, reuşind să întrerupă gândurile
zburdalnice ale lui Eden.
- Hai şi citeşte contractul de închiriere. Domnul Cranford poate servi drept martor.
Fierarul se ridică şi făcu paşi mari pe covor spre birou. Eden sări şi îl urmă, o voce stăruitoare
din interior cerând să fie lăsată a citi adăugirea înainte ca bărbaţii să îl semneze. îşi strânse
totuşi dinţii ca să nu ceară acest lucru. Domnul Draper o considera deja o harpie şi fără ca ea
să îi pună la îndoială cinstea. De altfel, David Cranford văzuse cele scrise de bancher şi ea
avea încredere în integritatea pastorului. Domnul Grant făcu un semn din cap înspre bărbaţi
când primi contractul.
Aruncă repede o privire asupra paginii ca şi cum limbajul juridic nu îi punea nicio problemă
ceea ce o făcu pe Eden să ridice dintr-o sprânceană. Acest lucru nu se potrivea cu părerea ei
despre el. Apoi, bărbatul era nerăbdător să capete slujba. Pesemne doar se prefăcea—se făcea
că citeşte numai pentru o impresie bună înainte de semnarea hârtiilor. După ce domnul Grant
şi pastorul se iscăliră, Norman Draper puse contractul în servietă şi întinse mâna fierarului.
20
Să-i câştige inima
— Bine ai venit în Spencer.
Domnul Grant zâmbi şi îi strânse mâna.
— Vă mulţumesc...
Iar începea. Deschise gura să zică mai multe, însă nu reuşi.
— Unul dintre membrii consiliului, Luther Colby, e proprietarul hotelului de aici şi s-a oferit
să te primească fără bani în seara asta. Domnul Draper îşi luă pălăria şi o puse sub braţ. De ai
nevoie de mai multă vreme să cauţi un loc unde să stai pe termen lung, toate cheltuielile vor
fi în grija ta.
Fierarul încuviinţă cu un semn din cap.
— Claude Barnes de la magazie a ţinut loc de fierar o vreme, aşa că-ţi poate arăta fierăria.
— O să... vin mâine dimineaţă.
în timp ce bărbaţii îşi strângeau mâinile şi se loveau prieteneşte pe spate, Eden se retrase să
îşi ia şalul şi boneta. Simţea nevoia să plece la rându-i. Verna va fi mânioasă foc de apărea
târziu la cină—mai ales cu întâlnirea Ladies Aid din seara aceea. îşi trecu şalul pe după umeri
şi se îndreptă spre bucătărie să îşi ia rămas-bun de la Emma. Dar înainte să părăsească
salonul, aruncă o ultimă privire peste umăr—şi îl surprinse pe fierar cu ochii la ea.
— Să aveţi o seară bună, doamnă. Vocea gravă îi trimise fiori pe dinăuntru precum timbrul
scăzut al unui violoncel. Singura notă discordantă din voce era că el continua să o cheme
doamnă. Pesemne uitase ce îi ceruse. La urma urmei, fusese prins să îşi asigure un loc de
muncă, nu cu legăturile sociale. Să îi amintească puţin ar putea fi un lucru bun.
— Felicitări pentru slujbă, domnule Grant, zise ea. Şi te rog spune-mi domnişoară Spencer.
O expresie ciudată trecu peste faţa lui, aproape ca şi cum se lupta cu o nemulţumire tot mai
mare. Nu era culmea să fie nemulţumit de ea?. Nu tocmai îl felicitase? Ea îşi legă şnururile
bonetei într-o fundă sub bărbie aşteptându-i răspunsul şi devenind tot mai aprinsă cu fiecare
secundă de tăcere care trecea, într-un sfârşit el reuşi să scoată un „Mulţumesc" însoţit de una
din clătinările acelea din cap ce păreau să îi placă atât de mult. Fie domnul Grant avea vreun
soi de piedică în gândire atunci când venea vorba de nume, fie nu îl socotea pe al ei vrednic
de ţinut minte.
21

KAREN WITEMEYER
Eden se întoarse şi părăsi încăperea, spunându-şi vorbe pe care nici ea nu le credea, şi anume
că durerea surdă din pieptul ei era semn că îi picase prost mâncarea, nimic mai mult.
22

3
Eden făcu tot ce îi stătu în putinţă să îl alunge pe domnul Grant din mintea ei în timp ce le
întâmpina pe membrele Spencer's Ladies Aid Society în casa ei pentru întâlnirea lor
săptămânală, mai târziu în seara aceea. Dar fierarul cel nou părea a fi singurul subiect de
conversaţie de pe buzele tuturor.
— Chester al meu mi-a povestit totul la cină, le spuse Hattie Fowler doamnelor care se
adunară în jurul ei din clipa în care sosi.
Femeia nici măcar nu îşi scosese pelerina. Dar nu părea să îi pese. Dădea numai din aripi şi
îşi strângea puii mai aproape. Hattie nu îndrăgea nimic mai mult decât rolul de furnizoare a
ştirilor despre lume.
— Norman Draper a dat toate amănuntele însemnate consiliului şi Chester mi le-a
zis. Numele omului e Levi Grant şi pe vremuri a lucrat la fierăria tatălui său, în Caldwell.
Imaginea domnului Grant îi veni îndată în minte şi nu cea impunătoare care era mai uşor de
alungat. Nu, să îi audă numele de botez îi aduse în minte imaginea lui cu părul zburlit ca al
unui băieţandru şi îl făcu mai fermecător la asemuirea cu muşchii lui foarte bărbăteşti. în
clipa în care Eden îşi simţi gura începând a se ridica pe la colţuri, ea alungă amintirea şi păşi
în faţă să atingă braţul lui Hattie.
- Dă-mi voie să-ţi iau pelerina, doamnă Fowler.
- Mulţumesc, drăguţă. Hattie reuşi să îi dea pelerina de brocart şi toca din dantelă asortată
fără să le întrerupă poveştile.
23

KAREN WITEMEYER
în timp ce femeia tot sporovăia răspunzând la întrebări şi dându-şi cu părerea, Eden dispăru
în salonaşul privat din partea opusă a holului şi puse cu grijă hainele pe o canapea lângă
hainele şi pălăriile celelalte. Când se întoarse, încercă să se furişeze pe lângă grupul de
doamne ce stăteau în mijlocul sălii de lectură ca să meargă la Verna în bucătărie, însă Melody
Cooper o strigă, oprindu-i paşii.
- Eden. Vino aici. Haide. îşi învârtea mâna în cercuri mici şi agitate facându-i semn lui Eden
să se apropie. Trebuie să ne povesteşti.
- Ce să vă spun? întrebă Eden venind mai aproape şi punând zâmbetul amfitrioanei la
încercare cu încă un dram de răbdare.
- Cum arată noul fierar. Hattie ne-a zis că ai fost acolo.
- Aşa-i, Eden. Zi-ne.
Hattie o privi cu ochi ficşi—fără răutate, dar într-un fel ce o făcu pe Eden să creadă că femeia
voia să se grăbescă şi să isprăvească ca să se poată întreţine mai departe cu grupul.
- Ei bine, chiar nu-s multe de zis. E înalt şi pare destul de vânjos. îmi închipui că o să facă o
treabă pe cinste. Dădu să se îndepărteze.
- Da' e arătos?
- Are barbă?
- Câţi ani zici că are?
- Ce culoare-i părul?
Puhoiul de întrebări pişcă precum nişte gloanţe mici. Grupul de curioase se apropie de ea,
feţele lor arzând de nerăbdare pluteau în ochii lui Eden în timp ce panica îşi făcu loc în sânul
ei. Ar fi trebuit să rămână în salon cu hainele. Dar Dumnezeu se dovedi a fi milostiv şi i-o
trimise în ajutor pe Emma Cranford.
Soţia pastorului tocmai îşi luase o cană cu cidru cald din bufet şi dădea să se întoarcă spre
centrul sălii când Eden o zări.
- Oh, iat-o pe Emma. Eden le îndreptă atenţia în altă parte numai cu o tresărire de vinovăţie
fiindcă îşi supunea prietena la runda următoare de sâcâieli. Domnul Grant a fost în casa ei
toată după-amiaza. Sunt convinsă că l-ar putea descrie mai bine decât mine.
în clipa în care capetele se întoarseră în direcţia lui Emma, Eden se grăbi la bucătărie.
24

Să-t câştige inima


— Aproape am isprăvit gogoşile, îi dădu Verna de ştire fără a-şi ridica privirea. Femeia ei de
casă puse o sită peste un lighean cu gogoşi umplute cu mere, presărând zahăr peste
delicatesele ce se răceau.
— Nu te zori. Toată lumea despică firu-n patru şi stă la poveşti.
— Hmm. Or vorbi şi că nu-i mâncare pe masă de nu punem ceva în tăvile astea.
Pe Eden nu ar fi deranjat-o schimbarea subiectului de conversaţie, însă Verna se mândrea cu
munca ei şi Eden nu putea sacrifica aceasta de dragul liniştii. Aşa că, luă o tavă argintie
curată şi începu să aranjeze bucăţelele presărate cu zahăr. Verna mai scutură sita o dată şi o
puse deoparte să îşi aranjeze tava.
- De nu trebuia să te aştept cu cina, astea erau gata până acum.
- Ştiu. Eden îndesă încă o gogoaşă în mijlocul tăvii şi îşi şterse degetele cu zahăr de ştergarul
pe care Verna îl ţinea pe umăr. N-o să se supere niciuna. Odată ce vor da de gustul bunătăţilor
ăstora, n-o să le pese când au fost gata. Tot ce vor fi în stare să vorbească e ce gust minunat
au.
- Păi sunt chiar foarte bune. Hai şi tu.
Eden luă tava în timp ce Verna o zorea să iasă din bucătărie. Verna şi Harvey Sims se
mutaseră împreună cu ea din Austin în Spencer cu cinci ani în urmă. Primele câteva luni
departe de mama şi de tatăl ei aproape îi veniseră de hac, dar familia Sims nu o lăsase să se
îngroape în regrete pentru întâmplarea ce o îndepărtase de casă.
Ei o trataseră ca pe o fiică—dându-i sfaturi pe care nu le dorea, amestecându-se în treburile
ei, ţinându-i prelegeri când considerau ei că avea nevoie—şi ea îi adora pentru acest lucru. De
fapt, Verna îi dăduse ideea deschiderii unei biblioteci cu cărţi de împrumutat. Ştergea rafturile
de praf şi bombănea cum că Eden avea mai multe cărţi decât se cădea să aibă cineva. Dar în
spatele acelei nemulţumiri, Eden recunoscuse o provocare nerostită. Convingerea o prinsese
în mreje chiar în clipa aceea şi odată cu ea se născuse un simţământ nou al unei misiuni—
aceea de a împărtăşi dragostea ei pentru literatură şi pentru învăţătură cu ceilalţi din
comunitate, mai cu seamă cu copiii.
Pe când se învârtea printre oaspeţii ei în sala de lectură, oferind gogoşi din tava pe care o
ţinea în mână, Eden aruncă priviri spre
25
KAREN WITEMEYER
rafturile cu cărţi ce acopereau trei din cei patru pereţi, scaunele şi lămpile puse strategic în
mijlocul camerei şi lângă ferestre, colţul unde le citea copiilor în după-amiezile de vineri.
Pacea îşi făcu sălaş în inima ei, alungându-i tristeţea de mai devreme.
Da, la aceasta o chemase Domnul. Calea care o adusese în locul acela putea să nu fie alegerea
ei, dar Dumnezeu lucrase pentru binele ei, aşa cum făgăduise.
— Doamnelor, vă rog să vă ocupaţi locurile. E timpul să începem.
Emma Cranford stătea în spatele biroului lui Eden, în partea din faţă a sălii şi dădea startul
întâlnirii.
— In calitate de şefă a Comitetului de Caritate, aş vrea să ştiţi că am cumpănit împreună cu
rugăciune la toate propunerile membrilor pentru organizaţiile pe care le-am putea sprijini în
anul acesta cu banii strânşi la cheta noastră de fiecare an.
Eden puse tava pe bufet fără zgomot, fiorul aşteptării fremătând pe dinăuntru. Cu un an
înainte strânseseră peste două sute de dolari şi făcuseră aproape treizeci de învelitori pentru
un orfelinat din Austin unde ea lucrase ca voluntară. în general, doamnele alegeau misiuni
diferite în fiecare an, însă biserica ce conducea orfelinatul fusese atât de mulţumitoare încât
comitetul acceptase să îl ia în considerare şi pentru anul acela.
La urma urmei, cine putea merita mai mult ajutorul decât copiii orfani?
— Am hotărât să ajutăm cu bani o misiune care-i plină de făgăduinţe spirituale şi de probitate
morală.
Ura... Eden se lăsă în faţă strângând în palmă colţul bufetului.
— Anul acesta o să adunăm bani de Biblii pentru cei care-şi ispăşesc pedeapsa în închisoarea
din Huntsville.
Lui Eden i se înmuie braţul şi pierderea bruscă a sprijinului o lăsă fără echilibru. Genunchiul i
se lovi de masă făcând să zornăie cănile şi farfuriile de lângă vasul cu cidru. Câteva doamne
ce stăteau în spatele încăperii îi aruncară priviri dojenitoare. Eden zâmbi şi ridică o mână
cerând iertare în timp ce îşi îndrepta postura.
— Acuma, îmi dau seama că alegerea asta ar putea părea ciudată unora dintre voi...
26
Să-i câştige inima
Ciudată? Zi mai bine cu totul fără noimă. Eden îşi muşcă buzele. Cum era cu putinţă ca
membrele comitetului să fie în favoarea ajutorării condamnaţilor şi nu a copiilor?
— ...dar gândiţi-vă la posibilităţi. Am luat legătura eu însămi cu preotul care slujeşte la
închisoarea din Huntsville şi care mi-a împărtăşit câteva poveşti emoţionante despre
convertirile din timpul misiunii lui aici. Cu toate astea, are o greutate pe suflet că fără o
reprezentare materială a evangheliei de care să se agate şi pe care să se sprijine după
eliberare, aceşti credincioşi noi se vor întoarce iar la vechile obiceiuri. Noi, doamnelor, ne
aflăm în situaţia de a răspunde acestei nevoi.
Emma vorbise cu patos şi cu entuziasm ca şi cum anii în care ascultase predicile soţului îi
insuflaseră darul de a vorbi celorlalţi. Şi reuşea să le câştige pe femei. Pasiunea plutea în aer.
— Acum, sunt sigură că unele dintre voi aveţi întrebări, aşa că sunt gata să vă răspund.
O mână timidă se ridică pe jumătate în mijlocul camerei.
— Da, Bertha? Tânăra se ridică.
— Va trebui să vizităm închisoarea ori să cunoaştem pe vreunul dintre aceşti... oameni
condamnaţi?
Emma zâmbi şi scutură din cap.
— Nu. După ce comandăm şi primim Bibliile, soţul meu le va da preotului. Singura noastră
datorie e să strângem bani de la vecinii şi prietenii de aici, din Spencer, la fel cum am făcut în
trecut.
Bertha dădu din cap şi îşi ocupă locul. Fiindcă celelalte femei puneau întrebări, indignarea lui
Eden tot creştea. Răspândirea evangheliei era bună şi frumoasă, dar părea destul de fără rost
să semene toate seminţele pe pământ pietros şi să se aştepte ca ceva să prindă rădăcini. Aceia
erau condamnaţi, oameni care aleseseră cu voia o viaţă păcătoasă. Bărbaţi violenţi—Eden îşi
înghiţi nodul din gât ce se făcea tot mai mare—la fel ca agitatorii revoltei ce aproape îl
ucisese pe tatăl ei pe când ea avea doisprezece ani.
Numai gândul la ziua aceea îngrozitoare îi făcea degetele de la picioare să se îndoaie în
papuci precum nişte gheare micuţe. Nu era mai înţelept să semene seminţele într-un pământ
nou, necultivat? Un pământ mai tânăr, încă necuprins de mărăcinii
27
KAREN WITEMEYER
veninoşi şi de inimile împietrite? Inimi diferite de ale unora ce întorseseră deja spatele celor
sfinte o dată şi care puteau face iar la fel.
Eden ridică deodată mâna. Emma făcu semn din cap că o văzuse.
- Cred că ideea de" a strânge bani de Biblii pentru închisoare e minunată, dar mă tem că ar
putea fi puţin greu de dus la bun sfârşit.
- Ce vrei să spui?
Eden îşi cântări vorbele. Emma era o femeie evlavioasă şi cu inimă bună. La fel şi prietena ei.
Nu dorea să o supere în niciun fel, dar trebuia să spună ce avea pe suflet.
- Apreciez spiritul plin de compasiune care a făcut comitetul să aleagă astfel, dar mă-ntreb
dacă-i cea mai bună folosire a banilor pe care-i strângem. Cei mai mulţi dintre oamenii
aceştia sunt fără educaţie şi nu ştiu să citească. La ce bun le-o fi Biblia de nu pot citi adevărul
din ea? Şi să nu uităm că bărbaţii aceştia au întors deja spatele moralităţii şi drumului drept o
dată, de nu cumva de mai multe ori, când au ales să facă lucruri nelegiuite.
Doamnele îşi plecară capetele în acelaşi timp şi murmure pe voci scăzute se auziră prin sală.
- Domnişoara Spencer are dreptate, admise Emma. De fapt, chiar acelea sunt unele
dintre problemele cu care ne-am confruntat în alegerea noastră. Jonathan Willis, preotul
închisorii din Huntsville, m-a asigurat că va dărui Scriptura numai la cei care au participat la
studiile biblice şi la serviciile de închinare. Dar chiar dacă nouă din zece bărbaţi ce primesc o
Biblie nu o deschid niciodată, oare nu merită să lucrăm pentru singurul suflet care o face?
Isus însuşi a spus că-i mai mare bucurie în rai pentru un păcătos care se pocăieşte decât
pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de căinţă.
Focul ce arsese înăuntrul lui Eden începu să iasă afară.
- Suntem chemate să fim semănători, doamnelor. Nu-i treaba noastră să hotărâm ce pământuri
au şansele cele mai mari să dea roade, fiindcă Domnul arareori se mărgineşte la locuri alese
de mintea omenească. Noi avem menirea de a împrăştia seminţele. Dumnezeu le va spori. Şi
am credinţa că le va înmulţi foarte mult dacă o să-1 urmăm în misiunea aceasta.

Să-i câştige inima


Vocea ei ajunse la un crescendo urmat de o ropotă de aplauze. Fără prea mult entuziasm,
Eden se alătură ovaţiei, lovind moale cu degetele în palmă. Inima ei era tot de partea copiilor
de la orfelinat însă nu mai putea contesta cu bună credinţă cauza Huntsville ca fiind
neîndreptăţită. Sufletul ei simţise prea mult adevăr în apărarea lui Emma.
Atunci, îşi va face datoria. Va cere bani pentru Bibliie închisorii şi chiar va contribui cu suma
obişnuită la misiune. Nu îi va aduce o plăcere deosebită, dar va răspunde chemării. Apoi un
gând îi veni în minte, acesta tulburând-o cu totul altfel pe Eden. Negustorii la care trebuia să
meargă pentru a le cere donaţii vor fi aceiaşi ca în anii din urmă, cei cu afaceri în partea de
vest a Străzii Principale. Pielarul, magazionerul şi... fierarul.
28
29

4
<£)
Ei, uite-o. Claude Barnes întoarse cheia în lacătul ce ţinea legate uşile mari, duble. Privirea lui Levi
măsură forma structurii din piatră. Nu arăta deloc ca şi clădirea din lemn folosită de tatăl lui, dar fu
cuprins de un sentiment straniu că ajunsese acasă în timp ce proprietarul magaziei deschidea larg
prima uşă. Şchiopătatul din mersul bătrânului îl făcea pe acesta să păşească încet, aşa că Levi i-o luă
înainte ca să ţină uşa.
— Locu' nu-i ţinut cum să cade. Barnes luă mâinile de pe uşă. Consiliu' mi-a dat cheia doar ca să-1
arăt când o fi nevoie. Nu să fiu îngrijitor.
Levi ridică din umeri.
— Pot strânge eu.
Bărbatul îşi îndreptă spatele ţeapăn şi un zâmbet îi apăru pe faţa cu favoriţi albi.
— Mă bucur să aud asta. De te ia urâtu' vreodată, eşti liber să treci pe la mine să scoţi gunoiu' din
grajd.
Lovi braţul lui Levi şi râse zgomotos luând-o înainte în fierărie. Levi zâmbi şi merse după el. Un
cuptor mare din cărămidă stătea pe o fundaţie din piatră în mijlocul atelierului, iar coşul lui ieşea prin
acoperiş. Levi fu încântat să vadă o pârghie atârnând de un lanţ cam la înălţimea umărului. Dacă avea
să îşi facă munca de unul singur, să poată umfla foalele fără a pleca de lângă cuptor, asta îi va prinde
foarte bine. Va trebui să cerceteze locul, desigur, dar prezenţa unei pârghii deja instalate îl va ajuta să
câştige timp. Levi trase de ea şi, când un suflu de aer răscoli praful şi cenuşa
31
KAREN WITEMEYER
din cuptorul rece, dădu din cap mulţumit. Se duse la nicovală şi îi măsură înălţimea, mânuind un baros
închipuit. Părea a fi cam joasă pentru el dar era pusă destul de aproape de cuptor ca el să se poată
mişca între cele două fără să facă vreun pas în plus.
Cine construise atelierul ştia ce făcea. Un cadru din lemn la câţiva metri mai încolo etala o mulţime de
cleşti, de cuţite, furci, unelte de găurit şi ciocane. Baroase şi meghine stăteau împrăştiate pe jos
laolaltă cu resturi de fier şi potcoave aruncate. Domnul îl binecuvântase cu adevărat. Având cei
douăzeci de dolari daţi de stat după eliberare, pe lângă cei şaizeci şi cinci de cenţi pe zi pe care îi
câştigase la spartul granitului în lagărul de muncă vreme de optsprezece luni, venise în oraş cu puţin
peste trei sute de dolari în taşcă.
Cheltuise o bună parte din ei plătind chiria pe două luni în dimineaţa aceea la bancă. Tot ce avea erau
hainele de pe el, o cămaşă de schimb şi Biblia pe care i-o dăduse capelanul. Nu ar fi fost niciodată în
stare să îşi permită să pună pe picioare o fierărie de unul singur. Un şoarece tăie iute în fugă calea lui
Levi, zbughind-o din faţa soarelui. Se auziră alte râcâieli în colţurile din spate.
Locul mirosea a praf şi a părăsire dar avea şi un aer familiar. Cărbune, piele şi fier. Mirosurile tatălui
său. Levi îşi trecu mâna peste nicovala rece, de la piciorul pătrat pe muchia unde se bătea fierul şi
până pe capătul ascuţit al pivotului. Putea auzi bătaia barosului, putea vedea scânteile ţâşnind din
fierul înroşit, îl putea auzi pe tatăl lui chemându-1 să umfle foalele ori să îi dea la mână o bucată de
fier pe care să o modeleze în timp ce fratele lui făcea pe grevistul.
Fierăria fusese un loc de tradiţie şi de mândrie pentru bărbaţii din familia Grant. Aceasta până la
răzvrătirea lui Levi. Poate această zi va fi primul pas spre recâştigarea onoarei familiei pe care o
pierduse. Barnes veni lângă Levi şi arătă spre un cerc mare şi întunecat din mijlocul podelei.
— Fieraru' dinaintea ta avea năravu' băuturii, zise el. într-o zi a scăpat un cărbune aprins în găleata cu
surcele ş-a dat să potolească flacăra cu licoarea din sticla cu whiskey. Barnes ridică ochii şi-i aruncă
lui Levi o privire gravă. N-a ieşit tocmai bine.
Levi se cutremură.
- A murit?
32
Să-i câştige inima
- Nu. S-a ales cu încă vreo câteva semne cu care să le farmece pe femei, atâta tot. Da' a tras o
sperietură bună, oricum. S-a hotărât să se cărăbănească a doua zi. Mi-a ajuns la urechi că are ceva
fermă de porci în Williamson County.
-Eh.
Ce altceva putea răspunde la o asemenea poveste?
- Nu eşti băutor, aşa-i? Barnes îşi scarpină favoriţii, aruncându-i o privire din colţul
ochiului.
-Nu.
Oricum, nu în ultimii doi ani. Dar înainte, Levi îşi făcuse veacul prin cârciumi şi saloane. Nu atât
pentru băutură—cât pentru bătăi. Dar aceea era viaţa lui din trecut. N-o va mai lua pe calea aceea.
Domnul îi dăduse a doua şansă. Nu avea de gând să o piardă.
- Bun. Atunci îţi las cheia. Barnes i-o aruncă şi Levi o prinse din aer. Ai unde dormi?
- Eu... ăă... Să stea? Să doarmă? Levi îşi drese glasul. Colby... mi-a găsit loc la hotel. Da' va trebui să
găsesc... o cameră... a mea cât mai repede.
- Atunci, nu-i ceva pretenţios, da' eu şi nevastă-mea avem o baracă la noi acasă, cu pat şi sobă. Ai
putea veni şi pleca după cum pofteşti, nimeni n-o să te-ncurce. Oh, şi o să te primim bucuroşi la masă
cu noi. Georgia o să vrea neapărat. Femeia asta n-are încredere să lase un bărbat să-şi facă singur de
mâncare prin bucătărie. Barnes îi făcu semn din ochi şi se lovi uşor peste mijlocul rotunjit al trupului
subţirel de altfel. Nu că mă plâng, ţine minte asta. Levi zâmbi, deschizându-şi sufletul faţă de
bătrân. Nu îşi putea aminti ultima oară când cineva îl tratase cu ospitalitate sinceră. Pastorul şi soţia
fuseseră binevoitori, dar Claude Barnes avea ceva ce îl făcea să se simtă în largul lui. îl făcea să se
simtă acceptat. Normal.
Desigur, lucrurile stăteau aşa deoarece omul îl credea fierar nu un individ certat cu legea şi
condamnat. Vina îi străpunse mijlocul. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele
vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. "Versetul de la 2 Corinteni, asupra căruia
meditase zile în şir înainte de eliberare, îi veni în minte ca să-1 ajute să înfrângă ruşinea şi nevrednicia
ce se încolăceau precum lujerii lianelor din junglă
33

KAREN WITEMEYER
care creşteau ca din apă împresurându-i sufletul. Era fierar. La fel ca tatăl sau înainte. Şi asemenea
lui, va deveni un om integru.
- Cât face?
Barnes lovi în spiţele roţii unei căruţe vechi ce fusese rezemată de perete de vechiul proprietar.
- Trei dolari pe săptămână. Mai puţin, de eşti gata să pui umăru' la treburi.
- Batem palma. Levi întinse mâna. Barnes o strânse cu putere, încrezător şi îl măsură din ochi pe
Levi. Acesta îl privi la rându-i, făgăduind în tăcere că omul nu va avea motive să regrete propunerea
făcută.
- Bun, atunci. O să te las singur să-ţi vezi de treburi. Barnes îşi trase bretelele de pe cămaşa în carouri
din flanelă şi le dădu drumul cu o plesnitură dureroasă. O să te strig cam pe la ceasu' al şaselea, ca s-o
luăm din loc. Georgia o să aibă cina pe masă.
- In regulă. Iţi mulţu...
Un mârâit gros îi tăie vorba lui Levi. Se întoarse iute către uşă unde un câine cu blană gri-cafenie se
pregătea să sară din uşă, cu colţii rânjiţi. Ii lipsea o bucată din urechea stângă şi i se vedeau coastele
prin blana încâlcită, ceea ce îl făcea să pară fioros şi aproape sălbatic.
Barnes era mai aproape de animal. întinse o mână împăciuitoare.
- Uite cine vine la noi. Ce pui la cale, Ciudosule? Mârâitul din grumazul câinelui se înteţi. Levi se
apropie de cuptor, la capătul căruia se afla un baros, cu mânerul cam până la genunchi. Nu voia să
lovească javra, însă dacă-1 ataca, el va fi pregătit.
- Nu-ţi face griji, zise Barnes în şoaptă. Ciudosu' nu muşcă mai deloc. îi numa' cel mai al naibii câine
care ar putea să-ţi pice-n drum. A apărut acu' vreun an. Nu ştiu de unde. Nu-i plac oamenii. Nici alţi
câini. Ocoleşte-1 cât de mult şi te va lăsa în pace. Aşa-i, băiete?
Proprietarul magaziei făcu un pas îndărăt şi mârâitul încetă.
- Vezi? Eu...
Câinele latră şi ciuli urechile şi un scâncet încet i se auzi din grumaz. Ridică botul şi păru a se uita
ţintă la Levi lăsându-şi capul într-o parte. De îndată Barnes îl privi şi el, lăsând capul aproape la fel.
Levi luă mâinile de pe mânerul barosului şi le întinse în faţă, cu palmele în sus.
34

Să-x câştige inima


- N-o să-ţi fac rău, Ciudosule. La auzul vocii lui Levi, Ciudosul scoase un lătrat ascuţit şi sări înainte.
Crezând că o să apară un rând de dinţi care să îi sfâşie gâtul, Levi ridică braţele să ţină fiara departe,
însă câinele îşi puse numai labele din faţă pe burta lui Levi şi îl împinse, scoţând gâfâieli canine cu
miros înţepător.
- Ei, lasă-mă.
Levi întâlni privirea magazionerului peste capul câinelui, uluirea de pe faţa omului sporind zăpăceala
lui Levi.
- Fiule, cred că tocmai ai fost adoptat. Barnes scutură din cap neîncrezător, un zâmbet larg apărându-i
pe faţă. Vă las pe amândoi să vă cunoaşteţi.
- Dar...
Barnes îi făcu semn din mână a rămas-bun, tot clătinând din cap în timp ce se ducea.
Lăsându-şi braţele pe lângă corp, Levi coborî privirea la Ciudos. Răni noi erau făcute peste cicatrici
vechi deasupra ochilor şi în jurul urechilor. Un petic de blană lipsea de pe bot ca şi cum pielea îi
fusese julită atât de tare încât părul nu mai putea creşte la loc.
Levi îşi apropie încet braţele şi începu să mângâie corcitura pe cap. Gâfâielile Ciudosului se înteţiră şi
închise ochii. Când îi deschise iar şi îl privi lung, Levi simţi asemănarea. Şi Ciudosul era un luptător.
- Ai de gând să te retragi, băiete? De aia ai venit la mine? Levi se lăsă pe vine lângă Ciudos să îl
mângâie mai bine. Poate putem să ne ajutăm. Eu o să te ţin departe de belele şi tu o să faci la fel. Ce
zici?
- Cred că stătu' departe de belele e întotdeauna un lucru bun pentru cei noi-veniţi la mine-n oraş.
La auzul vocii bărbăteşti, Ciudosul se oţărî pe loc şi mârâi ameninţător. Levi întinse gâtul să cerceteze
omul ce stătea în uşă. Cum soarele era dinapoia lui, borul pălăriei negre de fetru îi arunca umbre pe
faţă, însă un obiect mic arunca săgeţi spre Levi din dreapta hainei descheiate a bărbatului.
O stea de metal.
35

5
Levi rămase anume jos încă puţin, înainte de a se ridica, încercând să câştige controlul asupra bătăilor
inimii ce i-o luaseră razna. Şeriful îşi făcea numai rondul. Atâta tot.
El însă nu putea scăpa de gândul că trecutul lui de condamnat putea oarecum să se vadă limpede
pentru omul legii odată aflat raţă în faţă cu el. Ciudosul continua să mârâie aşa că Levi folosi câinele
ca pe un pretext să mai zăbovească.
- Stai liniştit, băiete. Mângâie câinele pe după urechi, apoi se ridică în picioare cu încetineală. Statura
îi veni în ajutor, redându-i încrederea când se îndreptă de spate şi ajunse cu opt sau chiar zece
centimetri mai înalt decât şeriful.
- Eşti fieraru' cel nou? întrebarea sună ca o ameninţare.
- Eu sunt. Levi Grant. Dădu scurt din cap. Linia aspră de pe faţa lui nu lăsa de înţeles că o strângere
de mână ar fi binevenită.
- Conrad Pratt. Şerif. îşi întoarse bărbia în direcţia Ciudosului. Bine ai face de te-ai păzi pe lângă
câinele acela. L-am văzut odată cum rupea gâtu' la un câine. M-a făcut să pierd douăzeci de dolari la
bătaia aceea.
O scârbă întoarse stomacul lui Levi, însă păstră pe faţă o mască de nepăsare. Urase dintotdeauna
luptele de câini şi de cocoşi folosite ca să încălzească mulţimile înaintea vreuneia dintre bătăile lui.
Oamenii puteau alege să îşi câştige traiul cu pumnii. Animalele erau silite să facă asta, de obicei prin
cruzime şi abuzuri până ce firea lor dată de Dumnezeu era schimonosită în ceva sălbatic.
37

KAREN WITEMEYER
- Cred că stăpânu' 1-a lăsat a doua zi după ce a mâncat bătaie. M-am gândit să-1 împuşc, să-1 scap de
suferinţă, numa că jivina şi-a luat tălpăşiţa până să fac eu asta. Până acuma n-a făcut nimic mai mult
decât să mârâie la lume, da' îţi zic ca să ştii, de se face vreodată rău, o să-i trec un glonţ prin căpăţână
mai iute decât ai zice peşte.
Levi păşi în lături, împiedicându-1 pe şeriful Pratt să îl vadă pe Ciudos.
- Am eu grijă de el.
- Aşa să faci. Şeriful îşi întoarse atenţia până la urmă de la câine şi se concentra din nou asupra lui
Levi. Bărbatul îl măsură din priviri fără grabă, rămânând îndelung asupra feţei lui. Te-am mai văzut
prin locurile astea înainte? Ceva legat de tine îmi sare-n ochi cum că te-aş cunoaşte.
- Hmm. Levi îşi alese cu grijă cuvintele. N-am habar de ce. N-am... mai fost pe aici... niciodată.
Şeriful îngustă ochii. Levi se muşcă de limbă şi încercă să înghită, dar saliva păru să i se închege într-
un bob şi să îi stea în gât. Dacă şeriful Pratt paria la luptele cu câini, erau şanse mari să fi fost şi la
bătăile lui cu mâinile goale. Văzuse bătaia de la Anvil?
- Ei, mi-o veni în minte, până la urmă. Mereu e aşa. Ridică din umeri pe sub haină, ca pentru a scăpa
de gând
pentru un timp şi îşi îndreptă pălăria.
- Bun-venit în Spencer, Grant. Poartă-te cinstit cu oamenii de aici. Stai de partea dreaptă a legii şi noi
doi ne-om înţelege de minune. Fă-ţi de cap la mine-n oraş şi te-ngrop. Ai priceput?
Levi plecă fruntea a luare-aminte. Nimic din ce semăna a primire prietenoasă care să-1 facă pe un om
să se simtă ca acasă.
- Bun. Şeriful îşi atinse borul pălăriei în semn de salut. Ne mai vedem.
Levi făcu la fel ca răspuns, hotărând că pesemne va fi spre binele lui să îl vadă pe şerif cât mai rar
posibil. Omului chiar în plăcea să se dea în stambă, iar Levi nu avea nicio dorinţă să fie provocat.
Prima lui grijă pentru lucru era să îşi pună la punct atelierul cel nou şi să facă un inventar al uneltelor
şi materialelor. După plecarea şerifului, Ciudosul se linişti şi se ghemui într-un colţ, să stea de pază.
Levi se bucura de companie. Câinele nu avea nevoie de poveşti, iar dacă se întâmpla ca Levi să zică
un cuvânt ce sâsâia puţin, Ciudosul nu băga de seamă şi nici nu îi păsa.
38
Să-i câştige inima
Până la orele târzii ale după-amiezii, Levi avu o idee destul de clară despre ce trebuia cumpărat.
Fierarul celălalt ţinuse un morman de resturi de fiare îngrămădite dinapoia clădirii. Unelte vechi,
balamale rupte, osii, pluguri, potcoave şi orice putea fi sudat sau transformat. Va trebui să comande
câteva bare de fier pentru lucrările noi precum şi două duzini de saci de cărbuni. Erau destule rezerve
şi combustibil să îi meargă afacerea timp de câteva săptămâni, însă dacă va primi lucrări mai mari, le
va termina repede.
Fără cărbuni încinşi care să aprindă focul dimineaţa, va trebui să vină devreme să facă unul ca lumea.
Lada de surcele era plină, pesemne datorită domnului Barnes aşa că nu mai era nimic de lăcut până a
doua zi. Levi se gândi că mai avea vreo două ore până la întâlnirea cu Claude la magazie şi, din vreme
de Ciudosul plecase cine ştie pe unde umblau câinii fără stăpân după-amiaza, hotărî să viziteze oraşul.
Văzuse deja cea mai mare parte din zona de est, cum stătuse la hotel şi mâncase la cafenea în seara de
dinainte. Trecuse pe la bancă după ce se delectase cu o gogoaşă cu scorţişoară la brutăria de alături.
O căruţă cu doi cai ieşi huruind din magazie, îndreptându-se către el. Levi salută vizitiul făcând cu
mâna şi îl aşteptă să treacă înainte să ajungă de partea cealaltă a drumului. Se prezentă omului care
avea magazinul de şei şi îi dădu de ştire că îşi va deschide afacerea a doua zi. Cârciuma era după
magazin, cu o intrare mai ferită, sau poate nu chiar, pitită pe după colţ.
Numai doi cai stăteau legaţi afară la ora aceea de dimineaţă devreme, însă cineva cânta cu patos la
pian o melodie veselă, de parcă locul era ticsit de lume. Versuri deochiate păcăneau în capul lui Levi,
versuri pe care le cânta şi el mai demult cu prietenii de atunci, după vreun pahar, două. Versuri ce
acum îi înfierbântau ceafa de ruşine în timp ce se lupta să le alunge din minte.
Lungi paşii, încercând să fugă de cuvinte şi de imaginile pe care le stârneau. îşi aduse aminte de o
cântare cu care să înlocuiască acel cântec de cârciumă şi începu a fredona „Pentru o credinţă ce nu se
va şubrezi, chiar dacă-i apăsată de mulţi vrăşmaşi... "îi scăpa restul versurilor, dar continuă să
fredoneze melodia tot mai tare până ce cârciuma fu departe de urechile lui. Atât de mult voise să îşi
limpezească mintea încât trecuse de pensiune, de magazinul
universal, de drogherie şi de măcelărie până ce la vederea postului şerifului se opri pe loc.
— Iertaţi-mă, domnule. Am întârziat.
Un băiat trecu pe lângă el şi fugi pe strada lăturalnică ce ducea la dreapta. Dornic să se ferească de
şerif şi curios să vadă unde se grăbea puştiul, Levi îl urmă. Recunoscu drumul acela. Biserica,
clopotniţa şi casa parohială îi făceau semn din capătul drumului îngust. Dar băiatul nu se agăţă de
niciuna din uşile acelea.
în schimb, fără a bate, el se făcu nevăzut într-un fel de cabană mare cu două etaje. Levi presupuse că
era casa băiatului până ce ajunse mai aproape şi zări un semn mic din lemn ce atârna de jgheaburile de
deasupra verandei. Bibliotecă. Un foc lăuntric se aprinse în inima lui. începuse cititul cărţilor ca să
aibă un ajutor în strădaniile de a-şi depăşi problema legată de vorbire şi descoperise între timp că îi
plăcea cu adevărat să se lase captivat de o carte.
La şcoala elementară Levi îşi rezolva sâsâiala luând la bătaie orice puşti care îl şicana. Statura şi
agilitatea îl făceau câştigător în faţa altor băieţi, chiar a celor cu doi sau cu trei ani mai mari. în
schimb, trebuise să aibă de suportat cureaua tatălui şi muncile în plus de fiecare dată când profesorul
îl trimitea acasă ca pedeapsă pentru că se luase la bătaie, aşa că începuse să caute un alt răspuns la
problema sa. în clasa a şasea, conducerea şcolii angajase un profesor nou, unul scund, subţirel, cu
ochelari şi mustaţă cu colţuri lungi.
în prima zi în care îl prinsese pe Levi într-o bătaie, îl luase deoparte.
— Levi, i-a spus el, bătaia nu-i face pe copiii aceştia să aibă o părere mai bună despre tine. Doar te
transformă într-un bătăuş.
Levi nu fusese prea sigur de acest lucru pe atunci. Văzuse respectul în ochii celorlalţi copii după ce
luase la pumni un elev de clasa a opta care crezuse că era amuzant să îl numească ţânc. Totuşi,
profesorul lui mic de statură era prima persoană care luase taurul de coarne, aşa că îl ascultase.
— Dacă vrei să le schimbi părerea despre tine, trebuie să-ţi schimbi purtarea. Dacă-i apucă râsul la
felul în care vorbeşti, dezvoltă-ţi vocabularul ca să poţi folosi alte cuvinte care-s mai uşor de
pronunţat corect.
40
Să-i câştige inima
- Cum?
— Citeşte. Tot ce-ţi pică-n mâini. Citeşte până ce cuvintele devin prietenii tăi. Apoi când ai nevoie să
găseşti unul, cuvintele îţi vor veni repede în minte, făcându-ţi semn cu mâna să le prinzi. Şi poţi alege
oricare-ţi plac, aşa cum căpitanul îşi alege echipa la fotbal.
Atunci Levi citise—poveşti, almanahuri, cărţi de istorie, chiar şi Biblia. După şcoală. Printre treburi.
în pat, la lumina lumânării. A fost nevoie de luni de zile până să observe vreo diferenţă, însă chiar
văzu una. Pe când părăsi băncile şcolii la cincisprezece ani ca să muncească alături de tatăl şi de
fratele său la fierărie, învăţase să îşi mascheze sâsâiala scoţând cuvintele buclucaşe din vocabular.
Singura urmare nefericită a acestei strategii era că îl lăcea să se oprească şi să se bâlbâie cât timp îşi
căuta cuvintele înlocuitoare.
Dar prefera riscul ca oamenii să îl considere un om simplu mai curând decât să îşi ştirbească bărbăţia
cu o dicţie copilărească. Cititul se adeverise un mod de a-şi păstra stima de sine şi în acelaşi timp îi
dăduse un izvor de satisfacţie neaşteptat. De fapt, o parte din primii bani de la un meci de box se
dusese pe o copie a cărţii Călătorie în jurul pământului în optzeci de zile scrisă de Jules Verne.
Trebuie să fi citit cartea aceea de mai bine de doisprezece ori înainte ca proprietarul salonului care se
ocupa de lupte să pună mâna pe ea ca pe toate celelalte lucruri ale lui în ziua când fusese arestat.
Levi rămase cu ochii pironiţi asupra semnului mic din lemn. Scârţâia uşor, legănându-se în bătaia
vântului. Oare va găsi o copie a cărţii înăuntru? Rămase în drum o clipă, cumpănind dacă să intre sau
nu. Nu pomenise predicatorul ceva în ziua de dinainte despre faptul că domnişoara Spencer avea o
bibliotecă? Levi se încruntă. Nu făcuse cea mai bună impresie asupra ei.
Domnişoara Spencer nu avea cum să ştie ce greu era pentru el să îi rostească numele, aşa că el
înţelegea nemulţumirea ei când nu luase seama la invitaţia de a-1 folosi. Poate era mai bine să îşi
clătească ochii la mărfurile dintr-un magazin universal. Pe de altă parte, dacă urma să se stabilească în
oraş, nu o putea evita pe femeie la nesfârşit. De altfel, chiar voia să îi vadă colecţia de cărţi. Păşind pe
poteca ce ducea la uşa ei, Levi se trezi înconjurat
41
KAREN WITEMEYER
de tufe de trandafiri aflate în hibernare. Acestea mărgineau aleea şi se întindeau pe toată lungimea
verandei.
Locul urma să fie o explozie de culoare în câteva luni când primăvara aducea florile înapoi la viaţă.
Se opri înainte să urce cele trei trepte spre verandă şi îşi scutură praful cel mai gros de pe pantaloni.
Apoi, zărind la fereastră semnul pe care scria Deschis, urmă exemplul băiatului şi intră în casă ca şi
cum era orice alt magazin. Numai că nu era. Era o locuinţă. Cea a unei femei. Şi în clipa în care Levi
trecu pragul, se simţi la fel de stingher ca un cui de cale ferată într-un butoi cu cuie ieftine.
Erau flori peste tot. Aurite pe tapet, urzite în covor, sculptate în lemn pe cuierul din verandă, la câţiva
paşi mai departe. Ar fi jurat că le putea şi mirosi. Levi îşi luă pălăria şi o agăţă în cuiul cel mai de sus
al cuierului, forma ei mare, bărbătească, contrastând puternic cu cele două bonete cu volănaşe de mai
jos. Auzi o voce venind dinspre uşa din stânga. Lăsându-se condus de ea, intră într-o încăpere mare,
deschisă, căptuşită cu rafturi de cărţi pe trei pereţi. într-o clipită uită de flori, uită de stânjeneală şi
absorbi imaginea pur şi simplu.
Biblioteca închisorii din Huntsville era mai bogată, însă pentru o colecţie personală, aceasta era
enormă. O femeie ce studia rafturile din dreapta se întoarse spre el şi îi zâmbi în timp ce scotea o
carte. Levi dădu din cap ca răspuns şi se uită dincolo de ea la grupul din colţul din spate. Vreo
cincisprezece copii de vârste diferite stăteau pe jos, absorbiţi de citirea unei poveşti.
Eden Spencer stătea cocoţată în faţa lor, pe marginea unui scaun tapisat, înalt şi îngust şi citea cu voce
tare. O putea vedea numai dintr-o parte, însă chiar de la distanţă putea discerne cu uşurinţă
entuziasmul de pe trăsăturile ei şi îi putea auzi intensitatea vocii. Nevoind să deranjeze povestirea, se
duse cât mai uşor putea în partea cealaltă a camerei. Cărţi despre vite, despre cultivarea pământului şi
despre îngrijirea animalelor umpleau primul rând de cărţi pe lângă o varietate de ghiduri pentru
îngrijrea pomilor.
Levi trecu degetul peste un cotor decorat cu un buchet de trandafiri şi chicoti în barbă. Femeia chiar
îşi iubea florile. Dar asta nu era totul. Mai erau şi cărţi istorice, culegeri de predici, cărţi despre
motoarele cu aburi şi cu sfaturi medicale. Ghiduri despre bunele maniere şi cărţi de bucate, manuale
de tâmplărie şi

42

Să-i câştige inima


0 colecţie de prelegeri alese. O secţiune cu materiale documentare conţinea enciclopedii, atlase şi
două dicţionare. Găsi chiar o carte intitulată Potcovirea cailor de G. Fleming. Levi ţinu minte raftul
pe care se afla, în caz că descoperea că uitase mai mult decât credea despre meseria de fierar. Ajunse
la peretele din spate şi acolo găsi o colecţie variată de cărţi pentru copii, de versuri şi de
eseuri.
Când se întoarse dinspre raft, se trezi aproape deasupra domnişoarei Spencer. Ea tocmai se pregătea să
închidă cartea când copiii începură să strige că mai vor un capitol. Un râs uşor îşi luă zborul de pe
buzele ei când redeschise cartea acolo unde îşi lăsase degetul, de parcă ştia dinainte că va citi mai
mult. Levi se retrase, temându-se că, dacă îl va vedea, farmecul se va risipi.
Era ceva la ea atât de diferit în locul acela—ceva vesel şi natural, lucruri ce îi lipseau când se văzuseră
prima oară. In ziua de dinainte la casa parohială fusese foarte oficială, însă aici era (ară griji şi plină
de viaţă. Desigur, copiii o adorau şi ea îi adora la rându-i.
- „într-o noapte", citi ea cu voce domoală, „la câteva zile după plecarea lui James, îmi mâncasem
fânul şi stăteam întins pe paie—" se opri să caşte şi să se întindă cu un aer teatral— „dormind buştean
când am fost trezit deodată de clopotul grajdului care suna foarte tare." Rosti repede cuvintele şi se
aplecă în faţă. „Bang! Bang!" Câţiva copii râseră la faţa pe care o făcea imitând clopotele. Continuă
povestea unui tânăr pe nume John şi a grabei lui de a trezi calul, Black Beauty, şi a galopului lor
disperat ca să aducă doctorul pentru iubita bolnavă.
Bietul cal alergă cât îl ţinură puterile şi căzu bolnav şi el din cauza îngrijirii slabe a unui grăjdar ce era
doar un copil. Se vorbea despre o aprindere de plămâni. Dar galopul lui Beauty salvase viaţa iubitei
stăpânului şi, în ciuda bolii, nu regreta truda.
- Bine, copii. Asta-i tot pentru azi.
Un murmur pe mai multe voci se auzi din grup.
- Da' ce păţeşte Beauty? întrebă o fetiţă aproape de rândul din faţă, cu ochi mari şi uşor umezi.
Domnişoara Spencer întinse mâna să mângâie obrazul copilei.
- Va trebui să te-ntorci vinerea viitoare ca să afli, Anna.
- Dar, domnişoară Spencer...
43

KAREN WITEMEYER
Un băiat o trase de una din codiţe şi îi tăie vorba.
- Moare.
Buza de jos a Annei începu a tremura. Băiatul chicoti.
- Joseph. N-o mai necăji pe sora ta. Domnişoara Spencer lăsă cartea deoparte, o luă pe Anna
pe genunchi şi o strânse în braţe.
Dar până să poată rosti vreun cuvânt de alinare, o fată hotărâtă vorbi din spate.
- Beauty n-o să moară, spuse ea cu o siguranţă de neclintit. Nici n-am ajuns la jumătatea
cărţii. Nu s-ar chema Black Beauty dacă ar pieri de la-nceput.
- Te-ai gândit foarte bine, Gussie. Domnişoara Spencer se întoarse la copila din poală. Asta
are un înţeles—nu-i aşa, Anna?
- îhî...
- Bine. O îmbrăţişa pe copilă şi apoi o lăsă jos.
După câte se părea, aceasta însemna terminarea întâlnirii lor, fiindcă ceilalţi copii se ridicară
şi ei.
- Să nu vă uitaţi cărţile de şcoală şi gustările pentru prânz, le strigă domnişoara Spencer. Şi
aveţi grijă cum mergeţi acasă. Ne vedem săptămâna viitoare.
Ea se lăsă într-o parte să îşi ia cartea de pe podea apoi se ridică în picioare. Cei mici treceau
pe lângă ea în grup dar se întinse ca să atingă braţul ori umărul fiecărui copil la care putea
ajunge. Era aproape ca şi cum nu voia să îi lase să plece. Ei îşi luară bun rămas cu voci
cristaline şi ea le făcu semn cu mâna, stând nemişcată până ce ultimul copil ieşi pe uşă. Levi
era atât de cucerit de scena aceea familiară încât fu luat pe nepregătite când ea se întoarse
brusc. Ea îl privi în faţă şi se trase îndărăt, un gâfâit făcând să vibreze aerul dintre ei. El nu
făcea altceva decât să stea pironit locului şi să o privească ţintă ca un nerod, singurul gând ce
îi trecea prin minte fiind acela că ochii ei verzi deschis îi aminteau de lichenii dantelaţi ce
creşteau pe stejarul bătrân din spatele casei tatălui său.
Ea strânse cartea la piept ca pe un scut.
- Tu ce faci aici?
44

G
O «A

Ţmi pare rau. A sunat prost.


~ XEden rămase cu ochii lipiţi de pantofi câteva clipe înainte să adune destul curaj ca să
privească iar în ochii fierarului. El nu zise nimic, însă uluirea de pe faţa lui se îndulci în ceva
ce părea un zâmbet. Ea spera să însemne iertarea. Nu voise să fie lipsită de politeţe. Doar că
Levi Grant era ultimul om pe care se aştepta li îl vadă în biblioteca ei. Vizitatorii de parte
bărbătească erau o raritate oricum, dar să îl vadă tocmai pe acesta stând atât de impunător şi
atât de... ei bine... aproape, trebuie să îi fi slăbit acea parte a creierului ce o împiedica de
obicei să scoată pe gură gândurile necontrolate.
întinzându-şi buzele într-un zâmbet politicos, Eden încercă să salute din nou.
- Vă pot ajuta cu ceva, domnule Grant?
- Am vrut să... mă uit la ce aveţi pe aici. Arătă din cap spre rafturile din spatele camerei.
Aveţi o colecţie pe cinste.
Un firicel de mândrie trecu prin trupul ei, chiar dacă omul care o lăuda pesemne nu putea
face diferenţa dintre Shakespeare şi Sofocle.
- îţi mulţumesc. Tatăl meu a-nceput să strângă cărţi pentru biblioteca personală încă dinainte
să mă nasc eu şi când i-am spus că vreau să deschid o bibliotecă aici, în Spencer, şi-a donat
cu mărinimie multe dintre cărţile pe care le vezi în partea de nord a încăperii. Gusturile mele
sunt mai mult pentru literatură şi romane aşa că pe acestea o să le găseşti în partea asta.
45
KAREN WITEMEYER
Luă o mână de pe coperta cărţii Black Beauty cât să arate către rafturile aflate de-a lungul peretelui
din stânga lui. El dădu din cap. Ea se căznea să îşi împiedice ochii să se ridice spre tavan. Să îşi lase
bărbia în jos părea a fi răspunsul lui la toate. Fiindcă rămase tăcut ea întinse cartea şi arătă cu o
sprânceană ridicată că trebuia ca el să se dea la o parte să o poată pune înapoi pe raft.
- Dă-mi voie, te rog.
El se feri în lături şi ea strecură povestea autobiografică despre cai a lui Anna Sewell între
Povesteafericită a lui Toto scrisă de Laura Howe Richards şi Insula comorii a lui Robert Louis
Stevenson.
Ea îşi îndreptă umerii şi îl surprinse privind-o. Respiraţia i se opri în gât. Ce avea bărbatul acesta de îi
pricinuia atâtea emoţii? Să fie înălţimea? Era convinsă că braţele lui erau mai groase decât capul ei,
dar nu simţea deloc ameninţare din partea lui. Nu, era ceva în ochii lui. Era urma unei cereri de iertare
în ei, ca şi cum ştia că nu se ridica la aşteptările ei. Iar sensibilitatea pe care o zărise la prima lor
întâlnire era şi ea acolo—cel puţin până ce el şi-o ascunse.
Toate acestea o lăsară cu dorinţa stranie de a-1 linişti din nou. Şi acest lucru o speria. Părerile ei
despre genul masculin se dovediseră greşite în trecut. Cât de lipsită de minte s-ar dovedi să înceapă să
aibă sentimente pentru un bărbat care nici măcar nu îşi putea aminti numele ei? Mai bine să îi dea
ajutorul pe care îl putea şi să îi facă vânt. Eden se îndreptă către rafturile de pe peretele dinspre nord.
- Te pot ajuta să găseşti ce cauţi?
Cei mai mulţi dintre bărbaţii pe care îi cunoştea treceau pe la bibliotecă numai când aveau nevoie să
afle un lucru anume, de regulă vreo carte ori un ghid oarecare. Totuşi, când întoarse privirea la
domnul Grant, ochii lui stăteau pironiţi asupra peretelui de la sud, nu de la nord.
- îl aveţi pe Verne? El trecu prin colţul deschis unde ea îşi ţinea lecturile şi începu să studieze
cotoarele cărţilor de ficţiune.
- Verne? Ea nu îşi putea aminti nicio carte cu acel titlu. El îşi întoarse capul şi o privi peste umăr.
- Verne, repetă el. Autorul.
- Oh. Jules Verne. Desigur. Ce găgăuţă trebuie să o fi crezut. Da. Am câteva din cărţile lui. Trecu
repede pe lângă fierar şi se
Să-t câştige inima
întinse la ultimul raft apoi se aplecă să ajungă la rândul de jos. Călătorie spre centrul pământului. De
la pământ la lună. Douăzeci de mii de leghe sub mări. Scotea fiecare carte când rostea titlul, mutând-
o în pliul braţului stâng. Ocolul pământului în optzeci de zile.
- Aceea.
- Ocolul pământului în optzeci de zile? Eden ridică privirea. El îi făcu semn din cap. Sigur că doar
asta ştia să facă. Omul se
exprima de parcă i se cerea un dolar pentru fiecare cuvânt rostit. Ea îi dădu cartea şi le puse pe
celelalte înapoi pe raft. Pe când se întinse către marginea rafturilor să îşi ţină echilibrul, o mână îi
cuprinse cotul. O mână mare şi caldă ce o ajută să se ridice în picioare cu atâta uşurinţă încât se simţi
mai degrabă o păpuşă decât o femeie în carne şi oase.
Privirea ei se topi într-a lui şi un freamăt neaşteptat trecu prin trupul ei. Ea lăsă genele îndată şi îşi
ascunse zăpăceala dinapoia unei mulţumiri încurcate. Imediat ce ea se îndreptă de spate, domnul
Grant îşi luă mâna şi un cotlon cu totul lipsit de raţiune al inimii ei îi regretă sincer lipsa. Numai
fiindcă un bărbat era puternic nu însemna că şi promisiunile lui erau, îşi aminti ea. Eden se simţise în
siguranţă alături de Stephen până în ziua când el primise banii tatălui ei şi o părăsise cu o rochie de
mireasă ce nu avea să fie purtată niciodată.
Ea îşi scutură fusta, neluând seama că era foarte curată şi îşi drese glasul.
- Ei bine, simte-te în largul tău şi ia loc în timp ce răsfoieşti cartea. Făcu un gest către un fotoliu aflat
pe aproape, aşezat confortabil lângă o masă de citit şi o lampă. El privi fotoliul apoi statura lui.
- Cred că o să... mă duc acolo. îşi înclină capul spre colţul de lectură.
- Bine.
Eden realiză prea târziu că lui îi va fi greu să se înghesuie în fotoliul pe care i-1 oferise. Era limpede
că nu fusese făcut pentru un bărbat de proporţiile lui. Orice scaun de acolo era cu siguranţă bun pentru
vizitatoarele ei obişnuite, aşa că dumnealui va trebui să fie mulţumit cu ce primea. Doar nu va fi un
vizitator zilnic sau chiar frecvent.
47
KAREN WITEMEYER
Uriaşul abia lega mai mult de două vorbe o dată. Ce putea avea de gând cu cărţile ei? Pesemne încerca
să o impresioneze ca să îl vorbească de bine tatălui ei. Poate încerca să îşi dea un aer de bărbat fin.
Totuşi, îi scăpa motivul pentru care un fierar ar crede că i-ar păsa cuiva dacă el putea citi sau ba. In
timp ce îl privea cum se lăsa pe podea şi se rezema cu spatele de perete, un alt gând şi mai tulburător
îşi află loc în mintea ei.
Dacă încerca să o impresioneze din motive mai aproape de sufletul lui? Domnul Gram se uită la ea şi
zâmbi înainte de a-şi întinde picioarele lungi. îşi puse gleznele cruciş apoi deschise cartea în poală.
Eden se întoarse iute, cu respiraţia tăiată. Oh, Doamne. Asta nu va fi bine deloc. Nu îl putea primi
acolo mereu, prefăcându-se a fi interesat de literatură numai fiindcă ea îi vorbise despre cât de mult o
îndrăgea. Oamenilor le puteau veni idei... de petit.
Oare băgăcioşii din oraş nu ar fi nespus de încântaţi să o pună laolaltă pe femeia nemăritată şi
iubitoare de cărţi cu fierarul musculos, făcând doi oameni opuşi unul altuia să se atragă şi toate
aiurelile acelea? Ar fi înjositor. Mai cu seamă că şuşotelile ar reîncepe. Murmure cum că orice bărbat
interesat de o femeie citită precum Eden Spencer trebuie să umble şi după o parte din averea familiei
Spencer. Se vor împrăştia zvonuri despre ultimul ei logodnic şi ocara ce îi pătase reputaţia odată cu
plecarea lui. Vor apărea întrebări dacă tatăl ei îl va mitui sau nu pe încă unul din peţitorii ei şi cât l-ar
costa. Petrecuse ultimii cinci ani din viaţă făcând să tacă bârfele acelea. Nu ar mai răbda să înceapă
iar.
Apoi auzi una... chiar în urechea ei.
- Ăla-i fieraru' cel nou?
- Oh... doamnă Draper. Eden îşi struni gândurile ce o luau razna. Da, cred că da. Domnul Levi Grant.
- Ah. M-am gândit eu. Norman mi-a zis că bărbatul îi din cale-afară de făcut.
Eden urmări privirea femeii şi se uită curioasă la domnul Grant. Fără nicio îndoială picioarele lui erau
mai lungi şi mai musculoase decât ale celor mai mulţi bărbaţi, iar bustul trimitea cu gândul la
trunchiul zdravăn al unui copac, dar nu ar spune că omul era din cale-afară. Văzuse fermieri şi
lucrători la carieră care aveau staturi asemănătoare. Ei bine, poate nu atât de înalţi. Ori atât de voinici.
Dar pe aproape.
48
Să-i câştige inima
- îmi închipui că înălţimea ar fi un lucru bun pentru o slujbă i .1 a lui, spuse Eden.
Soţia bancherului oftă.
- Bănuiesc. Totuşi, va lua ceva până să ne obişnuim. Am unbit când a intrat, dar îţi zic adevărul că m-
am rugat în toată
vremea să nu vină prea aproape. Nu poţi şti niciodată la ce fel de purtare să te aştepţi de la un
asemenea bărbat. De şi-ar pierde l umpătul vreodată, pesemne ar putea frânge un om în două.
Eden se oţărî. Era culmea, domnul Grant se purtase mai manierat faţă de ea decât soţul lui Lydia, cu
o zi înainte. Iar în acea zi, în ciuda proastei ei dispoziţii, fusese politicos şi chiar o ajutase să se ridice
în picioare.
- Am stat în preajma lui în două situaţii diferite şi s-a purtat tot timpul amabil şi civilizat. Sunt sigură
că n-aveţi de ce să vă temeţi.
- Poate că ai dreptate.
Lydia Draper îi aruncă o privire curioasă. Numai atunci Eden îşi dădu seama că apărarea fierarului o
fi fost un dram prea înflăcărată. Se grăbi să schimbe subiectul.
- Atunci aţi dori să-mprumutaţi cartea aceea? Eden se uită .mume la cartea din mâna femeii.
- Nu ştiu. Lydia dădu coperta la o parte şi întoarse câteva pagini cu degetul mare. Crezi că mi-ar
plăcea?
Eden citi titlul tipărit în relief. Secretul doamnei Audley.
- Ei bine, sunt câteva elemente ale poveştii pe care le-ai putea <<>nsidera oarecum şocante, dar are o
intrigă interesantă cu personaje misterioase şi cu un om pasionat să descopere adevărul. Puteţi să-
ncercaţi să o citiţi iar dacă nu vă place, o aduceţi înapoi.
- Şocantă zici?
- E un dram de scandal şi sigur multă dezamăgire, însă finalul C destul de frumos. Binele învinge, aşa
cum trebuie.
Eden alese să păstreze tăcerea în legătură cu faptul că doamna Audley se dovedea a fi o femeie
nebună, o bigamă şi aproape o ucigaşă. Nu voia să dezvelească misterul dacă cumva Lydia se hotăra
să o lectureze.
- Bine, zise soţia bancherului dându-i cartea lui Eden. O li ncerc.
Se vedea o scânteie în ochii femeii, din care Eden avea impresia limpede că felul şocant al poveştii
putea de fapt să îi sporească
49
KAREN WITEMEYER
atracţia. îşi ascunse un zâmbet în timp ce mergea la birou unde deschise cutia din lemn ce păstra fişele
fiecărei cărţi din colecţia ei. Căutând prin mulţimea de fişe puse în ordine alfabetică, zări numele
autoarei, Mary Elizabeth Braddon şi scoase cartonaşul pentru Secretul Doamnei Audley. Scrise data,
numele Lydiei şi titlul cărţii în registru şi dădu cartea doamnei Draper spre citire.
— Sper să vă placă.
Lydia puse cartea sub braţ.
— îţi mulţumesc.
Când femeia plecă, Eden puse fişa extrasă în cutia pentru Cărţile împrumutate şi îşi luă răgazul să
vadă fişele celelalte în căutarea cuiva care avea nevoie de o aducere-aminte discretă ca să returneze
cărţile împrumutate. Deodată simţi prezenţa cuiva. Eden rămase nemişcată, cu capul plecat deasupra
cutiei. Domnul Grant. El trebuia să fie. Era singurul client în bibliotecă în clipa aceea. Şi totuşi, nu îl
auzise apropiindu-se. Ciudat cum un om de statura lui se putea mişca atât de uşor.
Cu inima sărindu-i în piept, Eden ridică privirea.
-Da?
— Pot s-o împrumut? El aşeză romanul de Jules Verne pe biroul ei cu aceeaşi grijă cu care cineva ar
pune mâna pe o vază de cristal ori pe alt obiect delicat.
Eden îşi ţinu în frâu o spaimă tot mai mare. Simţea nevoia să îl descurajeze pe bărbatul acesta de a
deveni un vizitator obişnuit. După întâlnirea cu Lydia Draper o păştea deja primejdia să îşi vadă
numele legat de al lui. Dacă domnul Grant începea să frecventeze biblioteca în mod regulat, nu va
face decât să dea apă la moară bârfelor.
Dar ce putea face? Nu îl putea împiedica pe om să stea în sala ei de lectură când nu făcuse nimic ca să
merite un tratament ostil. Avea nevoie de ceva discret, de ceva... îi veni o idee. Se aplecă înainte,
împletindu-şi degetele în timp ce îşi apăsa palmele pe coperta cărţii, strângând-o uşor la piept.
— M-aş bucura să-ţi împrumut cartea asta, domnule Grant, dacă poţi reveni peste două săptămâni.
— Două, săp... încreţi fruntea şi se opri din vorbă. De ce?
50
Să-i câştige inima
- îmi pare rău să te dezamăgesc, dar am un obicei legat de împrumutul cărţilor unor oameni care n-au
legături trainice cu c (imunitatea noastră.
Un obicei care exista de numai zece secunde, însă el nu trebuia li ştie acest lucru.
- Trebuie să-mi păzesc inventarul, înţelegi. Dacă cineva ar lua
0 carte şi apoi ar pleca din oraş dintr-un motiv sau altul, n-aş mai avea cum să recuperez volumul
pierdut. Ai ajuns în Spencer doar ieri, domnule, şi deşi n-am îndoieli că te vei stabili curând llci, până
vine ziua aceea, trebuie să-ţi restrâng privilegiile la împrumut.
Ea spera că peste două săptămâni el va fi atât de ocupat la li II arie încât nu va avea vreme de cărţi. Ori
de ea. Ceea ce ar fi (el mai bine. Cu adevărat. Privirea lui fugi la afişul rezemat de rama din sârmă a
unei fotografii din colţul biroului ei şi cutele încruntării dintre ochi i se mai şterseră.
- Deschideţi la amiază în fiecare zi?
- în afară de duminică. Eden rosti cuvintele fără grabă în limp ce mintea i-o lua înainte. Sigur nu se
gândea la...?
- Atunci o să vin din nou mâine.
Cu mare efort, Eden îşi ţinu capul sus şi chiar reuşi un zâmbet .iliia schiţat la despărţire când el îi ură
o zi bună. Dar în clipa în
1 are auzi uşa din faţă închizându-se în urma lui, ea se încovoie de spate, desfăcându-şi mâinile ca să-
şi prindă capul greu ca de plumb. Numai ea putea reuşi aşa de bine chiar lucrul pe care voia .uât de
mult să îl evite.
51
7
Devenise un obicei să îşi petreacă pauza de prânz la bibliotecă. Şi unul destul de plăcut. Levi nu avea
doar şansa de a fi iarăşi .ilături de prieteni vechi precum Phileas Fogg şi Passepartout în aventurile lor
palpitante în jurul lumii, dar se bucura şi de şansa de a o vedea mai bine pe misterioasa domnişoară
Spencer. Levi işi luă cu greu gândul de la frumuşica bibliotecară ca să privească mai atent sudura abia
făcută la roata căruţei. După ce o afundă în cuva largă să se răcească repede, lovi cercul scurt de
câteva Ori cu ciocanul la intervale diferite, căutând să audă sunetul l Iar, asemenea clopotului, semn
al unei muchii bine rotunjite. lh\ zgomot gol ar însemna că va trebui să o ia de la capăt. Lovi muchia
de fier pentru o ultimă oară şi sunetul ce urmă îl umplu de mulţumire. Ciudosul scoase un geamăt
gutural—jumătate urlet, jumătate scâncet—la auzul sunetului.
- îţi place cum sună, aşa-i? Folosind cleştii, Levi puse fierul pe piatra lată de la marginea cuptorului pe
care lucra.
- Va trebui s-o şlefuim şi s-o potrivim pe roată mai încolo. După ce merg la bibliotecă. Se aplecă să
mângâie câinele pe j'/umaz.
- Orice om se cade să-şi ia un răgaz în zi, ce părere ai? Tatăl lui spunea mereu că muncea mai bine
după-amiezile
după ce mergea acasă ca să ia prânzul cu mama. Desigur, puterea de muncă pe care o dobândea avea
pesemne mai mult de-a face CU prezenţa femeii pe care o iubea decât cu pauza în sine. Dar în mod
sigur timpul scurt pe care îl petrecea departe de muncă avea si el un rol.
53
KAREN WITEMEYER
La urma urmei, Levi nu avea soţie însă drumurile zilnice la bibliotecă îl înviorau. Un refugiu liniştit
departe de unelte şi de fierbinţeala continuă a focului. O şansă de a se lăsa captivat de o aventură
imaginară timp de treizeci ori patruzeci şi cinci de minute. Aştepta nerăbdător evadarea de la miezul
zilei. Imaginea lui Eden Spencer îi veni deodată în minte. In regulă. Poate abia aştepta să o vadă şi pe
ea. Ce bărbat nu ar aştepta?
Fusese departe de compania unei femei prea multă vreme ca să nu se bucure de vederea unor forme
frumoase şi a unei feţe dulci. Eden Spencer le avea pe amândouă. La fel cum le aveau şi alte câteva
tinere domnişoare din Spencer. Dar era ceva anume legat de bibliotecara cea ghimpoasă ce îi atrăgea
atenţia iar şi iar. Nu putea spune ce era, însă tot îl ademenea.
Levi zburli blana câinelui pentru o ultimă oară, îi dădu Ciudosului două palme apăsate peste coaste,
apoi se ridică în picioare. Merse în colţul din spate al fierăriei unde mai avea o cuvă cu apă pusă pe o
masă de lucru cu trei picioare pe care o priponise cu mânerul rupt al unei sape de grădină. Masa stătea
lăsată înapoi şi spre stânga, dar câtă vreme nu umplea cuva prea tare, îşi făcea treaba.
Nevoind să se prezinte la bibliotecă mirosind ca un catâr, Levi puse în cui şorţul de piele, îşi luă
bretelele de pe umeri şi se dezbrăcă de cămaşa de lucru. Se spălă bine pe faţă, pe gât, pe braţe şi pe
piept apoi se usca folosind un ştergar din pânză de sac pe care doamna Barnes i-1 împrumutase.
Lăsându-şi cămaşa pătată de sudoare la aerisit într-un cui, îşi luă singura cămaşă de schimb, cea pe
care o purta la haina de costum şi o trase pe cap. îşi încheie nasturii şi îşi băgă cămaşa în pantaloni,
după care îşi puse cu un pocnet bretelele pe umeri şi se întoarse să se inspecteze.
- Ce crezi, băiete? Oi fi bine?
Ciudosul ridică ochii la el, îl privi fix câteva secunde bune, apoi se întoarse şi ieşi pe uşa din spate.
— Mare noroc am cu tine, strigă Levi după el.
Câinele părea a tânji după singurătate la fel de mult cum tânjea după tovărăşie, un amestec straniu.
Aştepta sosirea lui Levi în fiecare dimineaţă la uşa fierăriei şi se bucura de blidul cu resturi de la cină
şi de o scărpinătură pe după urechi din când în când. Totuşi, în fiecare după-amiază pleca. Levi încă
nu era
54
Să-i câştige inima
sigur dacă forfota tot mai mare din atelier de la orele mai târzii ale zilei îl izgonea sau dacă simţea pur
şi simplu nevoia, ca orice câine, să cutreiere împrejurimile şi să fugărească iepuri. Era o enigmă la
care putea să nu găsească vreodată răspuns. Una foarte .iscmănătoare domnişoarei Spencer.
O femeie bogată şi frumoasă ca ea ar fi trebuit să se mărite cu .ini în urmă. Şi totuşi nu făcuse pasul.
De ce? Şi de ce se prefăcea .1 fi detaşată şi rece când se ştia foarte bine că în pieptul ei bătea 0 inimă
caldă? Văzuse aceasta în felul în care se purta cu copiii în timpul lecturii de vinerea. Şi mai văzuse
sâmbătă. Când apăruse In calea ei, văzuse cum îi dădea un pachet învelit într-o pânză unui băiat de
vreo opt ani. în timp ce băiatul trecea în fugă pe lângă el, Levi simţise mirosul de pâine proaspăt
coaptă şi de ceva gustos ce putea fi şuncă.
O femeie încrezută cu adevărat l-ar fi certat pe copil că o deranjează, nu i-ar fi dat mâncare aburindă.
Cu toate acestea, .n unei când venea vorba de oamenii mari, ea arăta o dispoziţie mai rezervată. După
serviciul religios de duminică, se perindase de la un grup de femei la altul, cu un zâmbet amabil
împodobindu-i buzele, dar nu intrase nici măcar o dată în mijlocul lor. Oare oamenii din oraş o
considerau o intrusă sau ea era cea care ridica bariere? Levi trimise întrebările în străfundul minţii şi
ieşi în drum.
Făcu semn cu mâna lui Claude care se uita la hamurile de la unul din atelajele lui, în timp ce o femeie
cu pălărie mare şi cu o nerăbdare şi mai mare aştepta la umbra fierăriei. Nu îi putea vedea faţa dar îşi
lăsă capul în jos şi atinse borul pălăriei oricum, deloc surprins când ea nu dădu niciun răspuns vizibil.
Se făcuse coadă în faţa restaurantului şi burta îi dădu ghes la mirosul tocăniţei de vită ce venea înspre
el. Dar nu luă seama la junghiuri. Doamna Barnes îi pusese două bucăţi de carne rece de pui la pachet
şi una din chiflele ei moi.
Va mânca după ce se va întoarce la fierărie. Levi întoarse spatele restaurantului şi o luă pe drumul
lăturalnic ce ducea la biblioteca domnişoarei Spencer. în ultimele câteva zile intrase într-o rutină.
Venea, îşi agăţa pălăria, o saluta cu un semn din cap pe domnişoara încântătoare din spatele biroului,
îşi lua cartea şi se aşeza în colţ, unde putea sta pe podea fără să deranjeze, în loc
55
KAREN WITEMEYER
să îi facă zob unul din scaunele ca pentru păpuşi, cu statura lui deloc asemănătoare păpuşilor.
De obicei, nu mai venea nimeni pe acolo când ceilalţi luau prânzul acasă ori la restaurant, dar arareori
conversau. Ea din cauză că nu avea o astfel de dorinţă după cum părea. El fiindcă tăcerea era calea
cea mai sigură. Dar în ziua aceea, fu întâmpinat de sunetul vocii ei în timp ce el se îndrepta pe potecă,
spre uşa întredeschisă.
- Te rog să ieşi. Chiar nu vreau să-ţi fac rău. Levi se opri pe loc.
- Nu. Nu la mine. Du-te la uşă. La uşă! Ea ţipă şi Levi se năpusti înainte, ajungând în capul scărilor
dintr-un singur salt. Deschise larg uşa şi ridică pumnii, gata să atace ameninţarea nevăzută.
- Dă-1 jos! Dă-1 jos! Ea îşi ţinea fusta depărtată de corp şi întorcea capul într-o parte ca pentru a
încerca să pună o distanţă cât mai mare posibil între ea şi invadatorul ce se agăţa de materialul verde
închis al rochiei.
Un gândac negru de bucătărie. Unul mare şi urât—lung de vreo şapte sau opt centimetri, cu aripile
încă puţin desfăcute.
- Te rog.
Domnişoara Spencer se tânguia şi el se simţea îndemnat să treacă la fapte. Levi deschise palma şi
alungă cu putere gândacul imens de pe fusta ei. După aceea, înainte ca insecta să poată scăpa într-un
colţ întunecos, o zdrobi sub cizmă, tresărind la sunetul ce se auzi în holul gol. Apăsă talpa pe
gândacul omorât precum un cal ce dădea cu copita în pământ şi îi făcu vânt pe uşă.
- Trebuia să-1 turteşti?
Levi întoarse brusc privirea la faţa lui Eden Spencer. Ce se aşteptase să facă? Să îi lege o zgardă de
gât şi să îl ducă la plimbare?
- Nu mă-nţelege greşit, zise ea, ridicând o mână tremurândă ca să se joace cu nasturele de la guler.
Apreciez că ai luat insecta aceea îngrozitoare de pe mine.
Ea se cutremură uşor şi coborî privirea spre locul întunecat de pe podeaua din lemn de esenţă tare ce
stătea mărturie despre moartea gândacului.
- Cu toate astea, nu pot răbda violenţa împotriva vreunei creaturi a lui Dumnezeu. Nici măcar
împotriva dihăniilor îngrozitoare cu aripi.
56
Să-i câştige inima
— Nici mie nu-mi place, spuse Levi, amintindu-şi de legământul )e care îl făcuse în capela din
Huntsville în ziua când alesese să ;.i încredinţeze viaţa din nou în mâinile Domnului. Dar dacă...
trebuie să fac o faptă violentă ca să... păzesc pe cineva, o fac.
Nu pentru sine. Doar pentru altcineva. Nu va mai lupta niciodată pentru sport, mândrie ori ca să se
apere—numai dacă 11.11 na în balanţă binele cuiva. Totuşi, iuţimea cu care îşi încleştaşte pumnii şi
se aruncase înainte când crezuse că domnişoara Spencer era în pericol, îl îngrijora. Scăpa greu de
obiceiurile vechi. Pornirea de a se bate preluase controlul asupra trupului înainte l .1 mintea să aibă
şansa de a înţelege ce se petrecea. Trimiţând I 'omnului o rugăciune în tăcere pentru mai multă
stăpânire de •.mc, Levi îşi plecă privirea în faţa domnişoarei Spencer, nevoind |fl mai vadă blamul din
ochii ei.
Să facă un gândac una cu pământul nu era un păcat, însă .ii n/.aţiile ei făceau să îl roadă vina. Dacă
femeia era supărată pe el doar fiindcă omorâse gândacul, detesta să se gândească la reacţia ■ i în caz
că descoperea vreodată ce făcuse el în trecut pentru a-şi I aşiiga traiul. Ori cele întâmplate în timpul
ultimului meci pe bani... N-o să mai fac asta niciodată, Doamne. Jur, niciodată.
După ce îşi agăţă pălăria în cuiul de sus obişnuit, intră cu paşi mari în sala de lectură şi luă cartea de
pe raft. Foşnetul unei fuste se auzi dinapoi. Nu se întoarse. De fapt, lungi paşii până ce văzu ceva
diferit la colţul unde stătea tot timpul. Locul gol fusese umplut cu un fotoliul mare, cu suport pentru
cap şi capitonat l II piele. Un fotoliu trainic. Unul bărbătesc. Unul cum nu mai văzuse înainte.
Atunci se întoarse.
- Mă gândeam că ţi-ar plăcea mai mult decât podeaua. Ea îl privi în ochi pentru puţin timp, apoi îşi
feri privirea. Harvey 1-a adus din biroul tatălui meu. De vreme ce tata trece rar pe aici, nu (red că se
va supăra dacă-1 împrumutăm pentru un timp. II pot lolosi şi pentru lecturile mele.
Levi se uită înmărmurit la femeia din faţa lui, grija ei revărsând lumină într-un loc din inima lui ce
fusese multă vreme întunecat. Un loc ce îi amintea de familie şi de acceptare, de apartenenţă. Mintea
îi lua în râs reacţia firavă ce se stârnea înăuntrul lui. Era doar un loc unde să stai—piele, lemn şi nişte
umplutură. Nu era nou şi nici măcar al lui. Dar gestul îl lăsă uluit, oricum. Nu mai
57
KAREN WITEMEYER
primise un dar asemănător de când plecase de acasă, cu foarte mulţi ani în urmă. Domnişoara Spencer
îşi agită mâinile în aer ca şi cum răspunsul lui nu conta pentru ea, însă Levi văzuse privirile piezişe pe
care i le trimitea când el păstra tăcerea.
— Dacă nu-ţi place, o să-i cer lui Harvey să-1 ducă înapoi.
El încercă să îşi exprime mulţumirea prin cuvinte, dar până ca limba lui grea să le poată scoate, ea
răsuflă din toţi plămânii şi braţul îi căzu moale pe lângă corp.
— Ştii ceva? O să merg să-1 aduc chiar acuma. Poate-i în bucătărie cu Verna.
Se înroşi la faţă şi se îndepărtă de el cu paşi repezi. Ea nu înţelegea. Levi puse cartea pe fotoliu şi se
aplecă în faţă. îi prinse mâna şi o opri. Ea tot îşi ferea privirea. Voia să o cheme pe nume, să o
îndemne să stea cu faţa la el. Dar să îi folosească numele de botez ar fi prea mare îndrăzneală şi să o
cheme domnişoara Spencer i-ar stânjeni pe amândoi. Aşa că dădu drumul mâinii, îi cuprinse umerii şi
o întoarse uşor. Aşteptă, ţinând-o cu mâinile pe loc. La urmă, ea ridică privirea, buza de jos
tremurându-i uşor. Poate ar fi trebuit să zâmbească, să o liniştească, dar nu era în stare. Acel zâmbet
de formă nu ar face decât să umbrească sentimentul pe care el voia să îl exprime.
— îmi place. Foarte mult. îţi mulţumesc. El o privi în ochi în timp ce vorbea, sperând că întrucâtva ea
va înţelege profunzimea sentimentului de recunoştinţă în pofida cuvintelor nealese. Ochii aceia
verzi, catifelaţi îl priveau curioşi şi pentru o clipă casa, fotoliul, biblioteca—totul—dispărură. Ea era
tot ce vedea. Apoi ea clipi şi lumea reapăru. Levi îşi luă mâinile de pe umerii ei şi păşi îndărăt,
scoţând la iveală chiar zâmbetul pe care şi—1 înfrânase mai devreme ca să îşi acopere emoţiile.
— Atunci, spuse ea, lectură plăcută.
El dădu din cap şi o expresie ciudată se aşternu pe faţa ei, aproape ca şi cum încerca să îşi stăpânească
râsul. Oare ce putea însemna? Aşezându-se pe scaunul din piele, deschise la pagina unde îl lăsase pe
Phileas cu o zi în urmă, dar privirea tot îşi lua zborul peste marginea cărţii urmărind-o pe domnişoara
Spencer în timp ce umbla prin încăpere, aranjând pe rafturi cărţi ce erau deja puse bine. Orice bărbat
putea învăţa să accepte o asemenea privelişte.
Să-i câştige inima
Levi o privi pe săturate până ce domnişoara Spencer se întoarse 1.1 să se uite la nişte rafturi de lângă
colţul lui. îşi plecă fruntea ii.it de repede încât îl trecură fiori pe spate. Astfel, Levi rămase l 11 ochii
lipiţi de paginile domnului Verne, însă când plecă, o plinătate de oră mai târziu, nu îşi putu aminti nici
măcar un llngur cuvânt din ce citise.
58
i
8
Ceva mai târziu în acea după-amiază, Eden o rugă pe Verna să aibă grijă de bibliotecă în
locul ei ca să poată face un lucru pe (are îl amânase toată săptămâna. în ziua următoare,
Ladies Aid Society vor aştepta o dare de seamă asupra progresului adunării de fonduri.
Eden mai avea de cerut un singur bănuţ peste cei douăzeci de dolari pe care îi retrăsese din
contul ei. Indreptându-se spre liol, aruncă o privire pe fereastră să vadă cum era vremea.
Soarele Itrălucise în cea mai mare parte a zilei aşa că se îndoia că avea nevoie de pelerină.
Capa ei plisată la umeri trebuia să fie de .ijuns. De altfel, arăta mai bine pe corpul ei. Nu că
încerca să impresioneze pe cineva. Ţinea pur şi simplu de reprezentarea Societăţii într-un
mod adecvat.
Ea luă capa scurtă şi neagră din dulapul de sub scări, o aruncă peste umeri şi o legă sub
bărbie. Se privi în oglinda de la cuierul din hol, încântată de felul în care capa se potrivea cu
verdele închis al rochiei şi cu nasturii negri de la manşete. Luându-şi boneta neagră de paie,
privirea îi rămase la cuiul gol din vârf, cel folosit de domnul Grant. Ori mai degrabă, cel pe
care avea tendinţa să îl folosească.
Eden îşi drese glasul şi înfipse un ac de pălărie prin coc. Numai fiindcă omul era obişnuit să
îşi pună pălăria într-un loc .mume, ea nu avea motiv să îl considere al lui. Cu o mişcare iute,
ca scoase o umbrelă din suportul cilindric de lângă cuier şi trânti mânerul curbat din lemn în
cârligul cu pricina. Aşa. Acum era mai bine. Făcu un semn scurt din cap înspre umbrelă, apoi
se
61
KAREN WITEMEYER
suci pe călcâie şi merse cu paşi hotărâţi către uşa din faţă, luând la plecare poşeta şi mănuşile
negre din piele de căprioară de pe masa din hol.
In timp ce mergea pe Strada Principală, fierăria se vedea de dimensiuni mari în colţul
ochiului. Totuşi, ea continuă să privească drept înainte. Va trece mai întâi pe la negustorul de
şei şi pe la compania de transport, să stea de vorbă cu oamenii pe care îi cunoştea de ani de
zile—bărbaţi care nu o priveau cu ochi gri pătrunzători şi care nu o scăpau de gândaci uriaşi.
întorcându-se cu spatele la locul unde domnul Grant îşi avea afacerea, Eden trase aer adânc în
piept şi deschise uşa magazinului de şei.
Mirosul de piele nouă şi de ulei pentru harnaşamente îi umplu simţurile. Nu era unul
neplăcut, doar mai puternic decât ar fi preferat. încercând să nu tragă prea mult aer în piept ea
se îndreptă spre tejghea. Alex Carson lăsă din mână papucul de piele la care făcea cusături pe
masa de lucru şi se ridică să o întâmpine.
— Ziua bună, domnişoară Spencer. Gata pentru perechea aia nouă de cizme? Am pus
deoparte nişte marochin aspru din care o să iasă ceva de toată frumuseţea. El ocoli tejgheaua
şi merse în camera alăturată unde ţinea la vedere cizmele şi pantofii. Un cunoscător în tot ce
era făcut din piele, omul era şi cizmarul şi şelarul oraşului.
— Nu, mulţumesc. Eden îl opri înainte ca el să ajungă prea departe.
— Azi nu fac cumpărături. Sunt aici în numele Spencer Ladies Aid Society.
— Ah, pricep. Omul zâmbi şi se întoarse la tejghea. îi vremea pentru strânsu' banilor din
fiecare an, aşa-i?
— Da, domnule.
Domnul Carson se întinse după tejghea şi trase sertarul cu bani.
— Ce cauză nobilă au ales doamnele cu inimă bună din Spencer anu' ăsta? Iar orfani?
— Nu. Deşi papucii cârpiţi pe care i-aţi trimis anul trecut pe lângă donaţie au fost o adevărată
binecuvântare. Persoana de la orfelinat cu care ţin legătura a fost încântată de dar. Papucii le
rămân mici copiilor foarte repede şi cei care sunt daţi sunt făcuţi praf de atâta purtat. Nişte
perechi noi înseamnă foarte mult.
62
Să-i câştige inima
Faţa bărbatului se înroşi puţin, dar zâmbetul îi deveni mai larg când deschise sertăraşul şi
pipăi o bancnotă de zece dolari.
-Am ajutat bucuros, domnişoară. O să aveţi nevoie de papuci ,i .mu' ăsta?
- Nu. Acum strângem bani ca să ducem Biblii la închisoare. Domnul Carson îşi ridică ochii
din sertar, colţul bancnotei pe
i are o ţinuse alunecând înapoi.
- Biblii pentru închisoare?
Eden îi împărtăşea reţinerea în sinea ei. Dar nu părerea ei conta. Era acolo pentru Societate,
nu pentru ea, şi va face tot ce va putea să onoreze misiunea pe care Domnul le-o încredinţase,
i Iiiar dacă nu era una ce vorbea în mod deosebit inimii sale.
- Ştiu că pare o alegere ciudată, spuse ea, punându-şi poşeta pe tejghea, lângă sertar. Cu toate
astea, predicatorul nostru şi lOţia lui sprijină ideea cu toată convingerea. Domnul şi doamna I
ianford îl cunosc personal pe preotulînchisorii din Huntsville Care va primi Bibliile şi ne
asigură că domnul "Willis e un bărbat i u frică de Dumnezeu şi cu o judecată sănătoasă care
ştie ce misiune are. Bibliile vor fi împărţite numai la condamnaţii care participă la studiul
Bibliei din fiecare săptămână şi la serviciile de închinare. Cei care dovedesc o dedicare
spirituală vor primi o Biblie în dar la eliberare.
Domnul Carson se scarpină în barbă.
- Nu pot chiar să zic că a cumpăra Biblii e o idee rea, dar nu-s . onvins că vreau să ajungă la
oamenii certaţi cu legea. Fratele meu care stă în Jewett a fost furat anu' trecut. Hoţu' 1-a
împuşcat In mână şi-a fugit cu câştigurile pe o săptămână. N-a mai fost bine cu braţul, de
atunci. De nu avea fecioru', trebuia să-nchidă magazinul. Şelarul îşi luă mâna de la bărbie să
îşi maseze umărul în timp ce privirea i se plimba la marfa. O părea necreştineşte în ochii tăi,
da' nu-mi stă-n fire să ajut oamenii care fură de la oamenii cinstiţi şi nu se gândesc de două
ori înainte să-i împuşte pentru pricinile lor.
Eden nu îl putea învinui. Nici ea nu fusese în favoarea acestei idei. Dar, în loc să îi
mulţumească pentru timpul acordat, ea simţi un imbold să vină cu un ultim argument.
- Dacă donaţia dumitale ar duce la convertirea unuia dintre ftcei condamnaţi? Dacă el s-ar
căi pentru păcatele lui din trecut şi după eliberare ar face tot posibilul să „se ducă şi să nu mai
63
KAREN WITEMEYER
păcătuiască"? După aceea, datorită dumitale, ar fi un om mai puţin care s-ar gândi că-i
îngăduit să furi, un om mai puţin care ar îndrepta o puşcă împotriva altuia. Un suflet mai
puţin în ghearele Satanei.
Domnul Carson clătină din cap şi pufni uşor a neîncredere.
- Chiar crezi că aşa ceva-i cu putinţă, domnişoară Spencer?
— „La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă" cită ea cu voce domoală.
— Posibil, lăsă el garda jos, dar dacă ştii firea omului, ca mine, aş zice că nu prea.
Eden ridică din umeri.
- Aţi putea avea dreptate. Şi eu m-am pomenit gândind aproape acelaşi lucru. Dar să dăm
Biblii acestor oameni nu va pricinui vreun rău, cu siguranţă, iar dacă-i o şansă ca unul sau doi
dintre ei să-şi dedice viaţa lui Cristos în urma colectei noastre, ei bine atunci consider banii
aceia cheltuiţi cu folos.
Cuvintele ei plutiră în aer între ei şi Eden fu surprinsă de sinceritatea cu care le rostise. Nu
mai era vorba de priceperea ei de a vinde; undeva în toiul apărării cauzei, inima ei se
schimbase. Poate şi domnul Carson avea nevoie de timp să se obişnuiască.
— Dacă aţi dori să vă mai gândiţi, m-aş putea întoarce mâine.
- De acord. El îi zâmbi şi băgă mâna iar în sertar. Ştiu că voi doamnelor faceţi o treabă bună
şi ai dreptate—să dai Biblii condamnaţilor n-o să pricinuiască niciun rău. Aş fi bucuros să
donez şi eu.
Eden întinse mâna în aşteptare, dar în locul bancnotei de zece dolari pe care el o pipăise mai
devreme, domnul Carson lăsă în palma ei doi dolari argintii. Ascunzându-şi dezamăgirea,
Eden rosti mulţumirile şi părăsi clădirea. Doi dolari puteau să nu fie atât de mulţi cum sperase
la început, însă vor acoperi costurile a trei sau patru dintre Bibliile pe care Emma plănuia să
le comande. Tot erau o binecuvântare.
Socotelile îi ieşiră ceva mai bine la compania de transport. Domnul Barnes dona cinci dolari
şi fu amabil să îşi ofere căruţa fără a cere bani, dacă domnul Cranford avea nevoie de ea
pentru transportul cutiilor cu Biblii în Huntsville, după încheierea colectei. Fierăria era
singura afacere rămasă pe lista ei. Făcându-şi curaj, Eden păşi apăsat prin uşile duble larg
deschise şi pătrunse în dogoarea fierăriei. Lumina puternică a cuptorului ce se găsea
64
M-i câştige inima
în mijlocul atelierului o atrăgea, dar atelierul era întunecos. Se lovi cu vârful piciorului de
ceva dur în podea. Un nechezat făcu (( ou între pereţi şi se ea împiedică păşind înainte.
- Ai grijă! strigă cineva.
Ţinându-şi echilibrul ea se întoarse cu faţa spre locul de unde venea vocea bărbatului şi se
trezi la spatele unui cal năbădăios. Acesta zvârli cu piciorul dinapoi. Eden se întoarse iute,
aşteptând lovitura. Dar înainte să fie lovită cu copita în cap, două braţe mari o ridicară şi o
strânseră la un piept larg.
- Ahh. Salvatorul ei gemu şi Eden ştiu că animalul lovise lotuşi în carne.
— Eşti teafăr, Levi? strigă un bărbat. îmi pare rău de asta. Lui Red nu-i plac zgomotele
neaşteptate.
-Asta e. Sunt bine. El o duse în braţe câţiva metri mai departe, înainte să o lase pe picioarele
ei. Apoi îşi desprinse cu blândeţe i oconul protector al trupului de al ei şi o privi în faţă.
— Eşti lovită? -Nu.
Cu toate acestea, lui Eden îi tremurau picioarele şi ea se prinse de braţul lui ca să nu cadă. El
rămase nemişcat şi privi lung la mâna ei înmănuşată de parcă era o buburuză ce ajunsese pe
el, delicată şi drăgălaşă pe muşchii lui încordaţi. Pusă în încurcătură, Eden îşi luă mâna şi o
lăsă în jos.
— îţi mulţumesc, domnule Grant, zise ea încet, trăgându-şi manşetele la loc peste
încheieturi. Cu asta m-ai salvat de două ori într-o singură zi.
— Bucuros să fiu de ajutor, doamnă.
Iarăşi doamnă? Căldura pe care felu-i curtenitor de a fi i-o dăduse se domoli cu câteva grade.
De ce omul nu-şi putea aminti numele ei? Era acelaşi cu al oraşului, pentru numele
Domnului! (lât de greu putea fi?
— Chiar aşa, domnule Grant. Ar fi de aşteptat că după ce aţi locuit în oraşul acesta aproape o
săptămână şi după ce mi-aţi lăcut numeroase vizite la bibliotecă, să-mi învăţaţi numele.
- îţi ştiu numele, Eden.
Ochii ei se adânciră repede într-ai lui.
- îţi ştiu numele. Intensitatea privirii nu lăsă nici urmă de îndoială asupra sincerităţii lui.
65
KAREN WITEMEYER
— Hei, Levi. îl strigase stăpânul calului nărăvaş şi domnul Grant întoarse privirea. Cred că
domnişoara ştie să stea la rând. De nu se supără să aştepte, poţi termina de potcovit acuma.
Domnul Grant... Levi... ridică o sprânceană la ea a întrebare.
— Dă-i drumul. O să stau departe de copitele lui Red aici, în colţ.
Şi va încerca să îşi liniştească bătăile inimii. El o privi adânc în ochi pentru o clipă într-un fel
ce o făcu să îşi piardă nădejdea că va mai fi stăpână vreodată pe inima ce i-o luase razna.
Apoi o salută cu un semn din cap şi se întoarse la muncă. Trăgând aer în piept încet şi cu
calm, Eden merse la peretele din spate. Un spălător improvizat fusese încropit din bucăţi de
mobilier dezmembrat pentru a ţine un vas de mărimea unui jgheab pentru cai.
Ea zâmbi şi îşi trecu degetul peste margine până ce fu tulburată de un gând nedorit. Dacă el îi
ştiuse numele în toată vremea cum de nu îl folosise când ea îi ceruse tocmai acest lucru? Juca
el vreun joc pe seama ei? Se uită curioasă peste umăr spre locul unde el stătea aplecat de la
mijloc, cu copita din spate a lui Red în poală, peste un şorţ din piele. Din când în când Levi
mângâia calul pe o parte şi îi murmura cuvinte pe care ea nu le putea desluşi. Dar trebuia să fi
fost liniştitoare fiindcă animalul rămânea calm şi ascultător. într-un fel, ea nu şi-1 putea
închipui pe acest uriaş galant şi răbdător distrându-se într-un mod răuvoitor pe seama cuiva.
Eden se întoarse la masă. O bucată dintr-un prosop stătea aruncată, stingheră şi uitată într-o
grămadă de haine mototolite. Ea o luă, o scutură să-i întindă creţurile şi o împături într-un
dreptunghi îngrijit. O puse lângă vasul de spălat şi îndreptă cămaşa albă ce atârna pieziş într-
un cui din stânga ei.
Era cea pe care o purtase la biserică şi la vizitele la bibliotecă. Era singura cămaşă bună pe
care o avea? înclină capul să vadă mai bine hainele de lucru. Pantalonii erau aceiaşi de
culoare maro închis pe care se obişnuise să îi vadă întinşi pe podeaua sălii de lectură. Acum
că se gândea la acest lucru, nu îl văzuse niciodată purtând o altă pereche. Trecea fără îndoială
prin vremuri grele. Poate ar trebui să renunţe să îi ceară o donaţie. Nu ar vrea să îl pună într-o
situaţie stânjenitoare ori să ia bani pe care îi putea da cu greu.
66
Să-i câştige inima
Uşa din spate a atelierului stătea deschisă. Poate era spre binele i uiuror dacă pleca înainte ca
el să poată întreba de ce venise. Eden iruncă pe furiş încă o privire spre Levi. Părea să fi
terminat. Calul
tea pe toate cele patru picioare în timp ce bărbaţii vorbeau despre ceva—cel mai probabil
despre plată.
Cu băgare de seamă la paşi, ca să nu repete greşeala de mai drvreme, Eden o luă spre uşa din
spate. Totuşi, în clipa în care Ieşi în lumina soarelui de afară, o jivină gri, cu moartea în ochi,
■.ni de după o grămadă de resturi metalice să îi taie calea.
67

9
Levi auzi mârâitul cunoscut al Ciudosului dinapoi când îşi strecura în buzunar cei cincizeci
de cenţi pe care tocmai îi t âştigase din înlocuirea a două potcoave. Lăsă ciocanul şi pila în
Lida cu unelte de la picioarele lui şi se întoarse să vadă de câine.
- Linişte, băiete. Nu trebuie să sperii... Propoziţia se frânse la vederea scenei.
- Mă tem că-i prea târziu pentru asta, explică Eden cu o voce liotărâtă, ce tremura numai
puţin. Totuşi, nu făcu nicio mişcare || stea cu faţa la el. Ciudosul îi capta toată atenţia.
- N-o să-ţi facă rău, spuse Levi făcând paşi mai mari ca să Kircurgă distanţa dintre ei într-un
mod cât mai sprinten şi mai ipsit de ameninţare posibil.
- Asta rămâne de văzut.
Levi merse înapoia ei, atât de aproape încât mai era puţin până să o atingă. Eden se lăsă în
spate uşor până ce umerii ei .ij unseră pe pieptul lui. Sunetul uşor al răsuflării ei agita aerul în
timp ce se lipea de el. In momentul acela, simţea mai degrabă dorinţa să dea o răsplată
câinelui decât să îl certe pentru purtarea-i neprimitoare. Dar ar fi un mojic să profite de teama
ei aşa că îi strânse umerii pentru o clipă scurtă să o îmbărbăteze, apoi se îndepărtă.
- Taci, Ciudosule.
Levi îndoi genunchii şi scarpină urechile câinelui. Mârâitul Iu înlocuit de un scâncet înainte
ca Ciudosul să se lase pradă răsfăţului. Cu un salt scurt, câinele puse labele din faţă pe
genunchiul ridicat al lui Levi, cerându-i în tăcere să îl scarpine pi pe burtă.
69
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
— Mare pungaş mai eşti.
In timp ce se apleca să îşi îndese degetele în blana de pe burta Ciudosului, Levi aruncă înspre Eden o
privire liniştitoare.
- Hai să-1 mângâi. Ar putea părea rău dar numai... dacă e... îi fac rău... oamenii răi. Se opri din
scărpinatul pe burta câinelui cât să îi facă semn să vină mai aproape. Haide. Nu-1 las să-ţi facă rău.
Dovedeşte-i că eşti o prietenă.
Eden ridică din sprânceană a neîncredere dar tot înainta puţin. Levi zâmbi. Femeia avea curaj.
— Uite. îl ţin eu.
Ea îşi muşcă buzele, înaintând. în cele din urmă, se aplecă lângă el.
- Să-1 mângâi pe spate ori pe burtă? Ridică mâna, neştiind ce să facă.
— Pe burtă, zise Levi. Va fi un prieten devotat dacă-i faci asta. Eden lăsă capul într-o parte şi îl privi
curioasă. Doar atunci
îşi luă privirea de la câine. Levi îi făcu semn din ochi. Obrajii ei deveniră trandafirii, făcându-1 să se
simtă ca un fecior de la ţară ce curta prima fetişcană. Ea se întoarse la câine şi dădu să întindă mâna
înmănuşată.
-Ar putea fi mai nimerit să-ţi dai jos mănuşa. Să-1 laşi... să-ţi simtă...
Mirosul, mireasma, aromai Nu avea de gând să spună cuvântul aromă. Dar toate celelalte aveau
sunetul S care îl îngrozea.
— ...aroma după care să te cunoască. Şi iar cu privirea glumeaţă.
— Adică mirosul pielii mele? Levi dădu din cap.
- De acord. îşi descheie nasturii de la încheietura mâinii şi scoase fiecare deget.
Levi se uită apoi se concentra iar asupra câinelui. Atunci când mâna ei delicată ajunse iar în raza
ochilor lui, el o luă şi o apropie de nasul Ciudosului. Câinele o adulmecă apoi lăsă capul pe sub
mâinile lor unite ca pentru a le aminti că era vremea să înceapă mângâiatul.
Eden râse.
- Presupun că mă acceptă.
- Aşa-i.
( Câinele avea gusturi bune.
Rămaseră aplecaţi unul lângă altul încă vreo două, trei ni imite, mângâind şi scârpinând câinele până
ce acesta se purtă HI II degrabă ca un căţeluş ce a crescut prea mult decât ca un câine
.....enat să ucidă. Degetele lui Levi le atingeau din când în când
Ic lui Eden în încurcătura de blană gri ciufulită, dar ea nu p Irca deranjată. Astfel, veni de la sine ca
Levi să îi ia mâna şi să o .ij LI te să se ridice când Ciudosul se satură până la urmă de prea Riultă
atenţie şi fugi. Mâna ei se potrivea în căuşul palmei lui precum un cui într-o balama făcută pe
măsură.
Părea o greşeală să o ia de acolo. Totuşi, el îi dădu drumul in momentul în care ea îşi trase mâna. El
păşi îndărăt să îi facă l«x $i se rezemă cu spatele de tocul uşii. Privind-o cum îşi pune mănuşa, îşi
scormoni mintea după ceva inteligent de zis.
- Ai ceva fiare de lucrat? Levi strânse din dinţi la întrebarea-i ncroadă. După câte se părea, inteligenţa
era un ţel mult prea măreţ în starea lui visătoare de atunci. Doamnele cu obraz subţire precum
domnişoara Eden Spencer nu frecventau atelierele de
u ie în ieşirile lor la cumpărături. Ele treceau pe la magazinele de galanterie şi pe la modiste. Dacă
avea nevoie de o lucrare la fierar, l-ar fi trimis pe omul ei, Harvey, şi nu făcea ea tot drumul l'.mă
acolo. Cu toate acestea, stătea acolo, aşa că trebuia să aibă nevoie de ceva.
- De fapt, am venit aici cu altă pricină, numai că... ei bine... nu s sigură... că s-ar cădea să merg mai
departe. Privirea îi fugi pe lângă el la spălător apoi căzu pe pământul uscat de la picioarele el. Ce
treabă avea spălătorul? Şi de ce Eden începea iar să fie .uât de stânjenită? O teamă ce îi veni deodată
îl străpunse prin măruntaie.
- S-a... plâns careva de lucru' meu? Levi se prinse de muchia peretelui să se ţină. Trebuia să aibă o
lună. Nu fusese nici măcar o săptămână întreagă.
- Nu. Eden ridică brusc capul şi ochii ei verzi se contopiră cu .ii lui. Nimic de felul ăsta. Ai încrederea
oamenilor.
- Bun. Levi luă mâna de pe perete şi se îndreptă de spate, ridicându-şi pălăria de pe cap destul cât să
îşi şteargă sudoarea de
>e frunte cu mâneca. După aceea, puse pălăria la loc şi privi lung I femeia din faţa lui. Dacă nu-i asta,
atuncea ce-i?
70

71
KAREN WITEMEYER
— Ei... Eden răsuflă greu. Bine. O să-ţi zic dar să nu te simţi nevoit să contribui. N-ai avut destulă
vreme să-ţi dai drumul la lucru. înţeleg asta. La fel vor face şi doamnele celelalte.
Levi ridică mâna să o oprească, zăpăcit.
— Hopa, stai. Ce tot zici acolo? Ce alte doamne... ăăă... femei?
— Sunt aici în calitate de reprezentantă a Spencer Ladies Aid Society. îşi trase umerii şi ridică bărbia.
în fiecare an facem o chetă să strângem bani pentru cauze nobile. Anul trecut prin donaţiile pe care le-
am strâns am oferit învelitori, papuci, haine şi lucruri pentru şcoala copiilor de la un orfelinat din
Austin. Am avut onoarea să mă ocup de dăruirea lor şi n-o să uit niciodată bucuria de pe feţele acelea
de copii atunci când au deschis cutiile de la noi.
El îşi putea închipui cu uşurinţă. Faţa ei se lumină chiar şi când vorbea despre aceasta, iubirea ei
pentru copii fiind la fel de vizibilă precum urma unui picior pe pământul abia arat. Dacă vreodată o
femeie avea menirea de a fi mamă, atunci Eden Spencer era. Păcat că nu se măritase niciodată.
— Anul acesta comitetul a ales o altă cauză pentru donaţii. Strângem bani ca să oferim Biblii la
închisoare.
Levi îşi ţinu respiraţia, uluit peste măsură. Se simţea de parcă tocmai căzuse într-un butoi cu melasă.
Oricât de mult încerca să îşi facă mintea ori trupul să se mişte, totul părea ţintuit în acele trei cuvinte.
Biblii la închisoare. Totuşi, când ea pomeni de Jonathan Willis şi de Huntsville el se trezi brusc din
uimire. Oare avea ceva bănuieli? Nu putea fi o coincidenţă. Legătura dintre strângerea aceasta de bani
şi trecutul său era prea ciudată pentru a fi lămurită printr-o întâmplare. Dar ce să însemne?
— Cine... oh... cui i-a venit ideea?
— Soţiei predicatorului nostru, doamnei Cranford. Ea şi soţul se cunosc cu domnul Willis, pastorul
care a cerut Bibliile.
Menghina din jurul inimii lui slăbi un dram. Familia Cranford. Bineînţeles. Poate nu era vorba de el
până la urmă. Dar apoi, putea fi înţelept să vadă puţin ce era la mijloc. Levi cercetă faţa lui Eden
îndeaproape.
— îl cunosc pe Jonathan. Un om cumsecade. Eden se încruntă din sprâncene.
— Adevărat? Surprinderea ei părea sinceră, nu avea expresia cuiva care strângea dovezi ca să
confirme o ipoteză scandaloasă.
72
Să-i câştige inima
- M-a pus în legătură cu... Dave şi Emma. M-a recomandat I" niru slujba de aici.
încruntarea de pe fruntea ei dispăru.
- Oh, înţeleg. Mă bucur să te aud vorbindu-1 de bine pe domnul Willis. Am încredere în familia
Cranford, desigur, însă fi i unosc că am avut unele îndoieli legate de lucrarea aceasta. I 'n ca oarecum
greşit să strângem bani ca să ajutăm răufăcători.
O durere zvâcni înăuntrul lui Levi şi nu crezu că avea de-a face cu vânătaia de la copita lui Red.
Acesta era motivul pentru CAre îşi păstra trecutul în taină. Delincvenţii erau o pătură joasă i .ocietăţii
—erau dispreţuiţi, temuţi. Şi pe bună dreptate. Dar l'.ină şi ei meritau şansa de a auzi vestea cea bună,
şansa de a-şi reface vieţile. Iar când se întâmpla aceasta, nu ar trebui ca sângele lui Cristos să le spele
stigmatul la fel ca şi păcatul? Ar trebui, dar mi se întâmpla. Oricum nu în ochii celor mai mulţi. Chiar
şi Isus l> u-venea despre urmările ce vor fi.
Tatăl şi-a primit cu braţele deschise fiul risipitor în casa lui, I II dragoste şi iertare neştirbită. Cu toate
acestea, când băiatul < el mare s-a uitat la fratele lui, tot ce a văzut a fost nebunul lacom care risipise
jumătate din avere. Un nesocotit. Demn de învinuire. Niciodată demn de încredere. Levi se aştepta
întru iotul să fie tratat cu atitudini asemănătoare dacă trecutul lui era descoperit, dar auzul unui semn
a ce urma să se întâmple de pe buzele unei femei de la care dorea o părere bună presără otravă peste
lujerii speranţei pe care îi cultivase toată săptămâna ce i recuse. Strânse din dinţi în timp ce Eden
vorbea vrute şi nevrute I uni că nu trebuia să se simtă obligat să facă donaţii.
La urma urmei, el încă îşi încropea afacerea. Nimeni nu s-ar iştepta să ofere ceva. Putea participa la
cauza de anul următor. I )ar aceea nu i-ar tulbura sufletul precum aceasta. Cea de la anul nu va fi
legată de el. Nu i-ar da ocazia de a fi recunoscător omului care i-a arătat drumul spre casă.
- Iartă-mă un minut. Levi întrerupse şirul de scuze bine intenţionate ale lui Eden. Mă-ntorc îndată.
Nu era o coincidenţă că Dumnezeu pusese această misiune deosebită în inimile doamnelor din
Spencer în acelaşi timp în care îl adusese pe Levi în oraşul lor. Domnul îi oferea lui Levi o alegere—
să se îndepărteze de trecut refuzând ajutorul ori să lupte
73

KAREN WITEMEYER
pentru sufletele bărbaţilor alături de care bătuse curtea închisorii în lung şi-n lat.
Şovăi numai o clipită înainte de a-şi căuta cheia din buzunarul pantalonilor. Levi întinse mâna la raftul
de sus pe care îl pusese deasupra spălătorului. Luă cutia de metal pe care o căuta, băgă cheia în
încuietoare şi o întoarse puţin. Capacul se deschise. Dădu la o parte registrul mic unde îşi însemna
câştigurile şi cheltuielile zilnice şi strânse fiecare bancnotă şi monedă din cutie. Numără şi scrise în
registru. Paisprezece dolari şi şaizeci şi doi de cenţi. Banii câştigaţi laolaltă cu banii pe care îi pusese
de la el la începutul săptămânii.
— Ce faci?
Se întoarse şi o văzu pe Eden la mai puţin de un metru de el.
— Poftim. îi întinse pumnul plin. Pentru strânsu' banilor. Ea scutură din cap, făcând ochii mari.
— Eu... nu pot. Asta-i tot ce ai. încercă să îi împingă braţul înapoi, dar Levi îşi înţepeni cotul şi nu
voi să se clintească.
— Levi, te rog. E prea mult. Rugămintea din glasul ei îi atinse inima, dar felul cum suna numele său
pe buzele ei răspândi căldură prin fiinţa lui precum cafeaua fierbinte într-o dimineaţă de iarnă.
El zâmbi feţei ei frumos îmbujorate.
— Ia-i, Eden. Pentru Jonathan şi... oamenii aceia. îi luă mâinile cu blândeţe şi puse banii în palme.
Apoi îi strânse degetele cuprinzându-i mâinile mici între ale sale.
— O Biblie poate schimba o viaţă. Eu ştiu.
Eden ridică privirea la el, înţelegerea apărând în ochii ei până la urmă. Un colţ al gurii i se ridică uşor.
— Ne-am înţeles. Mulţu...
— Hei, fierare!
Levi îşi luă iute mâinile de pe ale lui Eden, o fierbinţeală vinovată strecurându-i-se în sus pe ceafă. Se
întoarse repede spre vocea nedesluşită ce răcnea la el din faţa atelierului.
— Hai acilea şi dă faţă cu mine, câine ucigaş.
— Ce se-ntâmplă? Eden veni lângă el, întinzând gâtul să vadă cine era.
Levi o împinse în spatele lui, cu inima grea ca de piatră.
— Aşteaptă aici. Am eu grijă de asta.
74
Să-i câştige inima
începea sarabanda. în timp ce ocolea cuptorul, aruncă repede
0 privire înapoi la Eden. Măcar făcuse o faptă bună înainte ca trecutul să îi dea de urmă. Dorea
numai să nu fie ea martoră la < ttderea lui.
- Din pricina ta-i mort!
în clipa în care Levi apăru în uşă, străinul se năpusti asupra lui. Nefiind pregătit pentru pumnul ce
veni spre faţa lui, Levi primi o lovitură puternică în obraz şi căzu îndărăt într-un plug
1 e fusese adus pentru reparaţii. Plugul se lovi cu zgomot de podea ■ nul se împiedică de el.
- Levi!
0 auzi pe Eden strigându-i numele, dar era puţin mai mult decât un bâzâit vag fiindcă simţurile îi
stăteau ascuţite la omul
se aruncase asupra lui. Pentru o clipă, era înapoi pe ringul de luptă cu adversarul care îl ataca. Cu o
singură mişcare agilă, îşi îndreptă trupul şi strânse pumnii. îşi îngustă ochii, privind numai l.i bărbia
individului. Orice altceva i se şterse din minte. O singură Invkură puternică ar fi trebuit să îl lase lat.
In timp ce bărbatul îşi lua poziţia, Levi îşi trase braţul în spate, cu muşchii încordaţi şi
1 să lovească. Atunci însă faţa bărbatului se schimbă. Nu mai era un străin. Faţa lui deveni cea care îi
bântuise visele în ultimii doi ani. Cel pe care îl omorâse.
75

10
Eden o luă înainte, grăbită, cu gândul să îl ajute pe Levi. Aceasta deşi nu era sigură în ce fel. Se îndoia
că o predică lipră despre relele comportamentului violent l-ar descuraja pe Hnlivid să se repeadă
asupra lui. Dar până să ajungă la el, Levi
HI în picioare precum un soi de pisică sălbatică din junglă, cu pumnii încleştaţi. Eden se opri bâiguind
ceva.
()chii lui deveniseră atât de tăioşi încât aproape că nu îl fi i unoştea. Un fior trecu prin trupul ei şi
deodată nu se mai ti II iu pentru Levi ci pentru beţivul gălăgios care îl tot provoca. îi
cni rău de la stomac. Era doar ca toţi ceilalţi. De ce se aşteptase 11 .iltceva? Era bărbat. Unul puternic
şi bine făcut. Bineînţeles i i va răspunde la violenţă cu violenţă. Era felul primitiv de a fi. I ivi îşi îndoi
braţul şi Eden ridică mâna, să nu vadă ce urma să
I întâmple.
Dar înainte ca mâna să îi acopere faţa cu totul, expresia lui Levi se schimbă. Pândind printre degete ea
îi văzu braţul minuindu-se. Nu urma să atace? Inima ei tresări. După aceea se f|CU mai grea dându-şi
seama că schimbarea gândului îl lăsase cu garda jos. Bărbatul celălalt se aruncă asupra lui Levi,
proferând ludălmi teribile şi dând cu pumnii în toate direcţiile.
- încetează! strigă ea, dar omul nu o luă în seamă.
Trebuia să ajute. Ducându-se dinapoia bătăuşului, ea se întinse după bretele, vrând să îl tragă în spate,
dar Levi o zări.
- Nu, Eden! Dă-te înapoi. O să-ţi facă rău.
Şi aproape asta se întâmplă. Simţind o ameninţare din spate, I ui hatul se suci şi o prinse pe Eden de
umăr. Nu cu putere, dar
11
KAREN WITEMEYER
destul cât să o dea la o parte şi să dovedească ce lipsită de putere era împotriva lui. Când ea se lovi de
peretele atelierului, Levi mârâi şi se aruncă înainte. Omul se retrase, dar fiindcă Levi tot nu îi dădu
niciun pumn, înainta şi îl lovi. Levi se feri în stânga şi în acelaşi timp opri pumnul cu palma, parând
lovitura. Apoi strânse degetele pe mâna bărbatului, imobilizându-1. Adversarul se zbătu să scape, dar
Levi îl ţinu bine.
— Wilson! Ce amaru' faci?
Eden se întoarse iute şi îl văzu pe Claude Barnes înaintând grăbit prin curtea ce despărţea compania
lui de fierărie. Nu fusese niciodată mai fericită că avea un vecin gălăgios.
— L-a atacat pe domnul Grant fără absolut nicio provocare, strigă Eden în timp ce Claude trecu pe
lângă ea fără s-o ia în seamă. în schimb, el se grăbi să îl ajute pe ticălosul pe care îl numise Wilson.
Numele îi atinse o coardă sensibilă, una familiară pe care însă Eden nu reuşea să o recunoască. Tot ce
ştia era că acest Wilson fusese nemilos cu Levi, chiar şi după ce fierarul mult mai corpolent arătase
mărinimie stăpânindu-şi mai întâi propria | agresivitate. Atacatorul merita să fie încătuşat. Când
domnul Barnes ajunse la el, Wilson nu mai încercă să îşi elibereze braţul. Mânia lui se fărâmiţă în
hohote ca de copil.
- Mi-a omorât băiatu', Claude. L-a omorât.
Domnul Barnes îl cuprinse pe bărbat şi făcu semn din cap lui Levi să îi dea drumul. El îl lăsă şi
Wilson se prăbuşi la pământ, facându-1 pe domnul Barnes să se lase jos lângă el ca să îl ţină.
- Iar ai băut, aşa-i? Domnul Barnes mirosi hainele lui Wilson şi se strâmbă dezgustat. Trebe să nu mai
bei băutura aceea, frate. N-are să-1 aducă pe John Junior înapoi. O să te facă numa de nimica la lume.
Cum ai să-ţi semeni pământurile luna ce vine dacă o să fii închis că ai tăbărât pe omu' ăsta? Ce trai s-
ar cădea să aibă Betsy şi fetele dacă tu eşti prea ocupat să-ţi îneci supărările ca să le mai porţi de grijă,
ia zi? Amaru' din suflet îi un tărâm ; cumplit pe care să umbli, da' să torni pe grumaz băutura face şi
mai greu drumu' de-ntors.
Eden se apropie încet, mila pentru acel om tulburându-i inima fără să vrea. Ajunse alături de Levi şi
îşi ridică privirea la el. O tăietură mică în colţul gurii lăsa sânge, dar ce o uimi mai
78
Să-i câştige inima
mult fu neclintirea lui. Nu se întoarse la apropierea ei. Nu zâmbi .1 nu întrebă dacă era bine după
scuturătură. Tot ce făcea era să i încordeze uşor în timp ce privea înainte, fără ţintă. Ea se puse MI faţa
lui, dar privirea lui nu se clinti. Rămânea deasupra ei de parcă era legată ca o frânghie de haine
undeva sus, pe peretele din fund. îl împresura aerul sorţii nemiloase, trimiţând fiori prin Umerii lui
Eden.
- îi duc doru', Claude, spuse Wilson, apucându-1 pe Barnes de braţ şi căznindu-se în mod vizibil să îşi
ţină hohotele de plâns. [Vebuia să facă paişpe azi. Făcea dacă <?/îi punea osia bine.
Wilson îndreptă un deget acuzator spre Levi şi, pentru un moment cumplit, Eden se întrebă dacă Levi
era cu adevărat de vină pentru moartea băiatului. Apoi însă îşi aduse aminte ■ Ic- ceva. Osia ruptă.
Micul John Wilson cum e azvârlit de pe l< .1 unul şaretei şi aruncat jos înainte să poată caii să
oprească, înmormântarea din cimitir. Nu cunoscuse bine familia, dar îşi .iminti cum mama lui plângea
şi cât de părăsite erau cele două fi liţe.
- S-a petrecut acum un an. Eden dădu încet glas gândului. I )<>mnul Grant nici măcar nu era aici pe
vremea aceea.
- Cum?
- Fata are dreptate, Wilson. Chiar dacă un lucru' făcut prost .i ITicut să se rupă osia, asta nu putem şti
sigur, nu-i Levi de vină. Acuzi un om nevinovat. Barnes îl ridică pe Wilson în picioare şi K mură
praful de pe el. Fii bucuros că nu te-a lovit şi el. La cum îi Iu ut, putea să-ţi scoată toţi dinţii numa
dintr-o pălitură. Haide. I le duc acasă.
Claude Barnes se îndepărtă împreună cu tatăl suferind. Wilson mormăi ceva ce putea fi o cerere de
iertare, dar prea încet ,i ingăimat ca să se desluşească. în spatele ei, cizmele lui Levi râcâiau pământul
bătătorit. Eden se întoarse şi îl văzu cum se întindea la perete ca şi cum avea nevoie de sprijin.
- Paişpe? Cuvântul şoptit picură de pe buzele lui, cu o urmă de neîncredere. Nu un om în toată firea?
Eden veni mai aproape.
- Nu. Era un băiat. Căzut dintr-o căruţă. Levi făcu ochii mari şi clipi de mai multe ori.
- Nu un bătăuş?
KAREN WITEMEYER
— Un bătăuş? Sprâncenele lui Eden se apropiară a neînţelegere. Despre ce vorbeşti?
El scutură tare din cap, precum un câine ce îşi scotea apa din blană. Rămase cu părul destul de zbârlit,
dar ochii i se limpeziră şi Eden simţi ca şi cum ştia din nou de prezenţa ei cu adevărat.
— Eşti bine? întrebă ea, atingându-i mâna cu grijă.
Privirea lui Levi căzu pe degetele ei şi buzele i se ridicară într-un colţ, zâmbind timid.
— Sunt bine. O amintire neplăcută mi-a venit în gând pentru un minut, numai că... s-a dus.
Ochii lui îi întâlniră pe ai ei şi Eden dori mult să îl întrebe despre amintirea aceea. Dar puse stavilă
întrebărilor. Ştia pe pielea ei ce dureros putea fi ca cineva să-ţi răscolească trecutul. Nu făcea niciun
bine prieteniei lor aflate la început să stăruie ca Levi să îi ofere răspunsuri pe care în mod limpede nu
voia să le dea.
— Am auzit că te-ai încăierat, se auzi o voce bărbătească pe un ton cam ridicat.
Eden tresări şi îşi luă repede mâna de pe braţul lui Levi.
— Şerifule Pratt, spuse ea, dorindu-şi să nu se îmbujoreze. Mă tem c-ai pierdut toată distracţia.
Privirea omului legii se plimbă cu înţeles de. la Eden la Levi şi înapoi.
— N-am habar de asta, dragă. îmi pare c-am picat aici tocma la tanc.
Ea nu mai putu stăvili căldura ce îi aprindea obrajii la vorbele-i răutăcioase. Şeriful ţinti spre ea o
privire întunecată şi acuzatoare ca apoi să îndrepte ochi îngustaţi spre Levi.
— Te-am prevenit despre călcatu-n străchini, Grant. Un client de la Hang Dog mi-a zis că un tip de la
bar o ţinea una şi bună că un lucru de-al tău, făcut prost, 1-a costat viaţa pe băiatu' lui. Şi că omu' avea
de gând să-ţi ia o parte din dos ca plată. Unde-i?
Şeriful intră în atelier, întinzând gâtul într-o parte şi-n alta, căutân.du-1.
— îmi închipui că un om beat nu-i un rival pentru tine. Prietenii l-au dus deja de-aici?
Eden se oţărî.
— Nu fi caraghios, şerifule. Domnul Wilson e nevătămat. Claude Barnes îl duce acum acasă.
80
Să-i câştige inima
.Şeriful Pratt îl măsură din ochi pe Levi mai îndeaproape. îşi ii degetul mare pe marginea gurii,
privind locul în care Levi !>uza spartă.
Ţi-a dat una zdravănă, aşa-i? Şeriful surâse cu un aer ln< rezut. înseamnă că nu eşti aşa de tare cum te
credeam. Statura nu i totu', aşa-i?
Levi stătea acolo, pur şi simplu, fără grai.
- Totuşi, te vreau dus din oraşu' meu. Nu pot avea copii care .1 *lea ortu' popii din pricina lucrului tău
făcut prost.
Kden rămase cu gura căscată la îndrăzneala individului. N-a fost lucru' meu, se apără Levi, într-un
sfârşit.
lotuşi, acele cuvinte scurte erau departe să ajungă, după IMierea lui Eden. Merse cu paşi hotărâţi la
Conrad Pratt, indignarea punându-i la grea încercare stăpânirea de sine.
- Asta-i culmea. Nu poţi scoate un om din oraş după vorbele unui... unui beţivan, fără măcar să te
lămureşti de adevărul l'nveştii. Ce fel de om în slujba legii eşti? Băiatul care a murit ■ II micul John
1
Wilson şi accidentul a fost acum un an. Domnul Irant e nevinovat de orice făţădelege. Totul a fost o
neînţelegere.
- Asta-i o apărare tare aprigă, domnişoară Spencer. Felul în care n măsură de sus până jos apăsându-i
numele o făcu pe Eden să se Infioare. Pare aiurea să ţii partea unui om pe care abia-1 cunoşti. I Iacă
nu cumva, desigur, îl cunoşti mult mai bine decât ai lăsat s.i se-nţeleagă.
- Ai de grijă, Pratt. Vocea lui Levi bubui dinapoia ei, pe un ton oţelit.
Şeriful făcu un pas ameninţător în faţă, mânia pătându-i Obrajii când îşi întoarse privirea spre Levi.
- Tu eşti ăla care trebe să aibă grijă, Grant. Familia Spencer II loarte respectată în oraşu' ăsta. N-o să
las pe nimeni să păteze I uistea domnişoarei Eden. N-are ce căuta singură cu tine aici, ,.i .un de gând
s-o duc acasă, chiar acuma.
O prinse pe Eden de braţ şi începu a o smuci spre drum.
- Cu toate pretenţiile tale, te porţi grosolan..., bombăni Eden împiedicându-se dinapoia lui. Simţea
dorinţa să îi dea una şerifului Pratt într-o parte a capului cu poşeta şi să îşi elibereze maţul din
strânsoarea dureroasă, însă ştia că a-1 pune împotriva l i doar va înrăutăţi lucrurile. Astfel alese să
strige un cuvânt de despărţire lui Levi peste umăr.
81
KAREN WITEMEYER
— O zi bună, domnule Grant. Mulţumesc din nou pentru donaţia generoasă la colecta Ladies Aid
Society. Darul dumitale va fi o binecuvântare pentru mulţi, sunt convinsă.
- Bucuros să fiu de ajutor, doamnă. Dă-mi de ştire dacă afli orice altă lucrare la care pot pune umăru'.
Felul aspru în care se uită la spatele şerifului lăsă puţină îndoială asupra altei lucrări la care se referea.
- Aşa o să fac, domnule. îţi mulţumesc. încercă să facă semn cu mâna, să îl asigure din nou că era
bine, dar cum se tot sucise ca să privească îndărăt se poticni în cele din urmă. Eden dădu peste şerif
care îi lăsă cotul ca să o cuprindă cu braţul.
— Te-am prins, scumpete.
— Nu-s scumpetea ta. Eden rămase înfiptă şi întoarse ochi acuzatori spre bărbatul de lângă ea. Cum
mă poţi jigni aşa? Să laşi a se-nţelege că am făcut ceva nepotrivit?
— Ce era să cred? şuieră acesta la ea. Intru şi mă aştept să pun capăt la o bătaie şi-n loc de asta dau de
tine la poveşti cu fieraru', vorbind pe şuşotite, atingându-1 pe braţ. Arăta tare afectuos, după mine.
El slăbi strânsoarea şi Eden scăpă, plecând capul în timp ce scutura o pată de praf de pe fustă.
- Omul tocmai fusese atacat. Mă uitam pur şi simplu daca era bine, înainte să plec.
Ei bine, o fi fost puţin mai mult de atât, însă Conrad Pratt nu trebuia să ştie fiecare amănunt. Tipul era,
oricum, mult prea băgăcios.
- Acuma mă laşi? îşi ridică iar privirea să o întâlnească pe a lui. Cred că voi merge singură acasă.
Eden o luă pe drum, rugându-se ca şeriful să nu facă vreo scenă în faţa doamnelor care se adunaseră
pe promenada din scânduri de lângă magazinul universal. Cele trei femei se prefăcură de minune a fi
prinse în flecăreala lor, numai că Eden le surprinse privirile curioase ce o urmăreau când se apropia.
Felul de priviri care îi amintiră de şuşoteli, de scandal şi de milă—trei lucruri de care încercase să
scape în ultimii cinci ani.
Din fericire, şeriful o lăsă să plece fără alt cuvânt. Cu toate acestea, zgomotul înăbuşit al paşilor lui o
urmări pe drumul scurt până acasă, sunetul umplând-o de o presimţire stranie.
82
11
Vineri după-amiază, Levi intră în banca din Spencer cu primul lui depozit zornăind în buzunar.
Câştigurile lui de i|Hămână la fierărie erau slabe în cel mai bun caz, mai ales după ce miercuri donase
tot ce avea în sertar pentru colecta lui I ilcn, dar asemenea unui puşti care îşi câştigase primul bănuţ
11ici provizii ori scoţând gunoiul din grajduri, sentimentul ■ I' mulţumire din suflet făcea ca suma în
dolari să fie lipsită de mnătate. Punându-se la rând, Levi privi la fereastra cu grilaj a luucţionarului
băncii şi îi sări în ochi o bonetă neagră cunoscută, iranjată în vârful unui coc frumos, de un castaniu
roşcat.
O văzuse pe Eden la bibliotecă cu numai câteva ore înainte
I II avea emoţii de parcă nu o mai văzuse de secole. Cine ar fi
I lănuit că vederea cefei unei doamne putea avea un asemenea efect
liupra unui bărbat? Levi zâmbi, apoi redeveni serios. Trebuia să
II lină mai bine în frâu reacţiile. încăierarea cu beţivanul din
Urmă cu două zile dovedise că trecutul îl putea oricând ajunge
lui urmă. Nu avea ce căuta mai mult decât o prietenie cu Eden
Spencer, indiferent ce reacţie îi provoca vederea ei.
- îţi mulţumesc, Adam. Vocea suavă a lui Eden se auzi în holul liniştit, la fel cum se auzi şi pocnetul
închizătorii de la poşetă după ce puse în buzunare bancnotele primite. Tocmai dădea să se întoarcă pe
când uşa de la intrare se dădu în lături şi
izbi de perete. Levi se întoarse iute. Trei bărbaţi se năpustiră In bancă.
- Draper, strigă primul trecând pe lângă Levi. Scoate-ţi dosu' imărât, să te văd!
83
KAREN WITEMEYER
Un individ păzea intrarea stând cu braţele încrucişate ca pentru a fi sigur că prada nu le scăpa, în
vreme ce altul scotocea prin încăpere lovind scaunele cu destulă putere cât să răstoarne câteva şi
înfierbântând aerul cu înjurături în acelaşi timp.
Primul ajunse la fereastra funcţionarului şi lovi barele cu pumnul.
- Adu-1 pe Draper. Acuma!
Funcţionarul se îndepărtă grăbit iar Eden făcu la fel. Ea se retrase lângă peretele de alături, cu mâinile
întinse în faţă ca pentru a cere linişte. Levi făcu o mişcare să ajungă la ea, dar până să facă mai bine
de doi paşi, al doilea bărbat ridică unul dintre scaunele pe care le izbise şi îl avarii spre capul lui Levi.
- Stai unde ţi-i locu', văcarule.
Levi se bălăbăni înapoi şi întoarse faţa, lăsând umărul să abată lovitura cea mai puternică. Atacatorul
lui apucă alt scaun şi se pregăti să îl arunce.
- Vezi-ţi de treaba ta şi nimeni nu păţeşte nimic. Nu-1 vrem decât pe bancheru' ăla şarlatan şi
netrebnic.
Levi nu scoase niciun cuvânt, îşi frecă doar umărul şi rămase cu ochii aţintiţi la bărbat. Era puţin cam
târziu să promită că nimeni nu va păţi ceva. Individul lăsă scaunul până la urmă, apoi îl legănă în timp
ce se punea între Levi şi bărbatul din faţă, cel care îl striga pe Draper. Cei trei nu erau înarmaţi din
câte vedea Levi, dacă nu se socotea scaunul, aşa că era puţin probabil că voiau să jefuiască banca.
- Eşti prea fricos să dai faţă cu mine, Draper? Primul bărbat lovi iar barele şi din partea cealaltă se
auzi zornăitul monedelor scuturate într-un sertar deschis.
- Crezi că poţi fura numa pământu' fratelui meu şi să nu dai seamă pentru asta? Ieşi aicea şi dă faţă cu
mine ca un bărbat.
Levi se gândea cum putea mai bine să îl ocolească pe bărbatul cu scaunul ca să ajungă la Eden când
femeia zăpăcită se apropie de cel care striga.
- Domnilor, vă rog. Orice nedreptate s-o fi făcut, ieşirea aceasta mânioasă doar va înrăutăţi lucrurile.
Vă rog sa vă lini...
- Tacă-ţi gura doamnă, i-o reteză primul. Nu-i treaba ta.
- Fără nicio îndoială...
- Eden, zise Levi, printre dinţii încleştaţi. Taci.
84
Să-i câştige inima
Privirile li se uniră şi spaima din ochii ei îi făcu inima să i cască mai rău decât umărul.
- Ieşi din banca mea, Monroe. Tu cu fraţii tăi păduchioşi.
I )raper îşi făcu apariţia într-un sfârşit, dar puşca pe care o i în mâini atrase privirile tuturor. înfipse
ţeava printre bare
I ii .mdu-1 pe Monroe să se dea înapoi.
Ai să mă-mpuşti, Draper? Trebuia să m-aştept la atâta de la nu negustor josnic ca tine.
I .cvi se apropia încet de Eden în timp ce Draper îi distrăgea I" bărbaţi.
- Will nu mai plătise de patru luni. L-am informat că o să-i MU ilreptu' de folosinţă de nu putea găsi
banii a cincea oară.
- Un om cinstit ar fi aşteptat până la recolta ce vine.
- Fac afaceri, nu milostenii, Monroe. Acuma, ieşi! Draper truse cocoşul armei şi o ţinti spre pieptul
bărbatului. Fratele
tuia aflat lîngă uşă strigă deodată de durere şi se prăbuşi în i'.' nunchi în timp ce şeriful Pratt intra cu
forţa şi cu arma scoasă.
- Toată lumea la pământ!
1 cvi se întinse după Eden. Ii făcu scut cu trupul lui, neavând ln< icdere că Pratt sau Draper îşi vor
ţine gloanţele doar pentru
I1 Ea tremura şi gâfâia scurt.
Vreau să ies, se rugă ea trăgându-1 de braţ. Levi, trebuie să
t» V
1.1 îşi plecă puţin faţa spre ea, dar rămase atent şi la şerif.
- Bine.
Cei doi fraţi Monroe de lângă tejghea stăteau cu mâinile ridicate, dar continuau să trimită înjurături
bancherului în timp I c se lăsau încet pe genunchi. îmbărbătat de prezenţa lui Pratt, I ii.iper descuie
uşa ghişeului şi ieşi de după tejghea.
- îi vreau pe oamenii ăştia arestaţi, şerifule.
- Pentru ce? întrebă unul dintre fraţi. Nu jefuim banca. Tu ai trebui închis, că mă ameninţi cu puşca
aia.
- Tacă-ţi fleanca. Şeriful îşi plimbă privirea prin încăpere, Oi Iiii făcându-i-se mari când o zări pe
Eden. Apoi se încruntă la I <-vi, un muşchi al obrazului zvâcnind în locul unde scrâşnea din măsele.
Levi îl privi în ochi.
- Lasă-mă s-o duc acasă, Pratt.
85
KAREN WITEMEYER
Omul legii se ​uită iar la fraţii Monroe, apoi întoarse privirea spre Levi. Pufni scârbit şi după
aceea făcu paşi mari spre uşă unde îl smuci pe ultimul din fraţii Monroe în picioare, îndepărtându-1 de
la intrare.
- Mergi. Du-o de aici.
Levi se îndreptă către uşă, cu Eden lipită de el ca o umbră.
- Bine ar fi să faci cale-ntoarsă şi să-mi dai declaraţia fără zăbavă.
Pratt aruncă priviri mânioase lui Levi în timp ce acesta trecea, arătându-şi clar nemulţumirea. Levi ar
fi făgăduit aproape orice să o scoată pe Eden din butoiul acela cu pulbere. încuviinţă din cap.
- Ai cuvântu' meu.
Eden nu avea nevoie de niciun îndemn ca să se grăbească. în clipa în care scăpă din bancă, braţele şi
picioarele i se mişcară cu atâta iuţeală încât Levi făcu eforturi să ţină pasul. Când ajunseră la ea în
curte, Levi întinse mâna să o mai încetinească până să se poată face nevăzută în casă.
- Vei fi bine?
Ea se suci atât de repede încât îl păli peste braţ cu poşeta.
- Ce-i cu oamenii care cred că a zbiera şi a da cu pumnii-n lucruri o să-i ajute să capete ce vor? Ori
să-mpartă pumni ori să fluture puşca. Totu-i aşa o... aşa o... prostie!
Ochii ei mai păstrau o urmă din expresia speriată şi sălbatică pe care o văzuse mai devreme în bancă,
dar lumina indignării juste strălucea în ei. Obrajii îi erau îmbujoraţi de la paşii repezi, pieptul îi
fremăta uşor de la efort, şuviţe fluturau în bătaia vântului—era precum o amazoană care se ridica să le
ceară socoteală oamenilor pentru neîmplinirile lor.
- Mai întâi, omul acela supărat se ia de tine fără niciun alt motiv decât că-şi plânge de milă şi vrea să
răspândească nefericirea-n jur, se porni ea, dând nervoasă din mâini, şi după aceea o haită de lupi sare
pe bancă, arătându-şi colţii şi atacând cu nădejdea să bage spaima-n prada lor îndeajuns ca s-o facă să
se supună dorinţelor lor. Le păsa cine mai putea fi înăuntru când au dat buzna pe uşă? Nu! Erau prea
aprinşi în mânia lor. Cu doar cinci minute înainte de venirea lor, fetele familiei Cooper se jucau prin
hol în vreme ce mama lor depunea nişte bani. Gândeşte-te
86
Să-i câştige inima
numai ce nenorocire era dacă Monroe aceia ajungeau cu câteva
......II te mai devreme. E de neînchipuit!
Eden îşi dădu braţele în lături, trimiţându-şi poşeta ce atârna ll< încheietura mâinii în zbor prin aer
până se agăţă într-o tufă
■ I. trandafiri.
Şi după aceea Norman Draper cu puşca lui şi şeriful cu i i. i icile de forţă... ah, printr-o minune am
scăpat noi nevătămaţi
■ !• acolo!
1 cvi îşi ţinu buzele lipite lăsând-o să spună ce avea pe suflet.
încercă să o lămurească despre nevoia unui bărbat de a arăta
i ■ poate printre semenii lui, nici să îi arate că tacticile de forţă
■rifului se dovediseră bune să liniştească apele la bancă. Cine
■ II ci să apere faptele oamenilor care câştigaseră dispreţul ei? El
isc mult mai mult. Levi întinse mâna pe după Eden fără a
pune nimic, ca să îi ia poşeta din ramura spinoasă. Smulse spinii
iţi de dantelă şi i-o dădu înapoi. Ea primi poşeta şi suspină.
- îmi pare rău, Levi. N-aveam niciun motiv să-mi vărs necazul in lintea ta în felul ăsta.
Eu doar... Se întoarse cu spatele şi o luă spre verandă. M-am niiiit într-o aşa primejdie şi fără ajutor.
Era ca şi cum cineva .1 ninse ceasul înapoi şi aveam iar doişpe ani şi...
Vocea i se stinse când puse mâna pe balustradă. El crezu că i să intre în casă, dar ea se lăsă greu pe
scări. Nu era destul joi unde să se înghesuie lângă ea, dar Levi nu avea de gând să o Inse singură cu
amintirile ei, mai ales că ochii ei îl implorau să i H II.mă. Astfel, el merse după ea pe treptele verandei
şi se rezemă i âlpul de lângă ele. Ce ai păţit când aveai doişpe ani?
Ea îşi lăsă geanta în poală şi se prinse de una dintre tijele .IM uite ale grilajului.
- Tatăl meu m-a dus la o întâlnire politică unde vorbea unul din prietenii lui. Şi mama trebuia să
meargă, dar nu s-a simţit bine aşa că taţi mi-a cerut să-1 însoţesc.
Un zâmbet melancolic apăru pe faţa lui Eden în timp ce privea pi m curte.
- M-am simţit aşa de mare şi de importantă la braţul lui în lua aceea. Sala era incredibil de plină şi
fiindcă vorbitorul tot
unuia, mi-am pierdut răbdarea. Taţi s-a dus să-mi aducă nişte limonada şi când era el plecat a-nceput
bătaia.
87

I
KAREN WITEMEYER
Levi se îndreptă de spate.
- Bătaia?
- Se pare că prietenul tatălui meu cumpărase câteva mori în partea aceea numai ca să le-nchidă şi să
vândă terenul căilor ferate. Cei din oraş l-au văzut ca pe un erou fiindcă afacerea lui a adus calea
ferată ji odată cu ea mai multă prosperitate pentru toate afacerile lor. In schimb, muncitorii de la mori,
rămaşi fără lucru, erau de altă părere şi după ce şi-au făcut curaj la cârciuma din oraş, au dat buzna în
sala de întâlniri.
Trăgeau focuri în aer şi ocărau pe oricine era de partea unui om ce furase pâinea de la gura copiilor.
Cei de acolo au intrat în panică, s-au împins şi au dat din coate încercând să fugă. Eu am strigat după
tata numai că era prea departe ca să ajungă la mine şi toată lumea se împingea în el încercând să iasă
din clădire. Câţiva bărbaţi au încercat să-i potolească pe scandalagii şi să le ia armele, dar lucrătorii de
la moară au atacat şi în curând n-a mai fost altceva decât o încăierare în toată legea.
Gălăgia era asurzitoare, toţi încercau să scape. Eram prea speriată ca să mă mişc, mă temeam că taţi n-
o să mă poată găsi dacă nu stăteam unde mă lăsase. Dar în timp ce bătaia se înteţea, ajungea mai
aproape de scenă. Mai aproape de mine. Atunci un bărbat zdravăn a primit o lovitură-n faţă şi a căzut
pe spate. Chiar peste mine. Stăteam sub el în vreme ce el se răsucea pe o parte şi pe alta încercând să
se ridice. Nu puteam răsufla. Căzătura a scos aerul din mine şi credeam că mor.
Fata trebuie să fi fost scoasă din minţi de spaimă. Deloc de mirare că încăierarea din bancă o
înspăimântase atât de tare. Levi se lăsă lângă Eden şi încercă să se uite în ochii ei, dar ea era prea
pierdută în amintirile ei ca să observe.
- într-un sfârşit, omul s-a dat la o parte şi m-am ridicat, căscând gura şi scuipând. II auzeam pe taţi
cum mă striga. Şi-a făcut drum cu greu prin mulţime şi a fost aproape să ajungă la mine când s-a
descărcat o altă armă. N-am putut nici măcar să ţip. Tot ce am putut face a fost să îl privesc pe taţi
cum se prinde de cap şi cade-n genunchi. M-am târât până la el. Sângele îi acoperea o parte a feţei şi îi
murdărea cămaşa pe care mama i-o cumpărase cadou de Crăciun.
Levi se întinse după mâna ei. Când o atinse, ea tresări şi reveni în prezent. Cu un zâmbet discret, ea îşi
trase mâna şi se ridică în
Să-i câştige inima
pli ioare. Levi se ridică şi el apoi rămase tăcut în timp ce ea îşi .> uluia praful de pe fustă.
- Era bine, desigur, continuă Eden, pe un ton ce încerca să II n.insmită că în rest totul era bine, însă
Levi nu se lăsă păcălit. • llonţul doar îl zgâriase.
Mă bucur.
Privirea ei absentă reveni, însă după câteva secunde clipi ca .tlunge.
- Vai de mine. Uite cum sporovăiesc despre ceva ce s-a întâmplat cu foarte multă vreme în urmă, iar
şeriful te aşteaptă.
Se grăbi la uşă şi puse mâna pe clanţă, deschizând încuietoarea i II un păcănit.
- Mulţumesc că m-ai adus acasă, dar mai bine te grăbeşti înapoi la bancă. Şerifu' nu-i cunoscut
pentru răbdarea lui.
- Pratt poate aştepta.
Nu putea pleca niciunde până nu era încredinţat că ea avea i fie bine. Eden lăsă capul în jos, dar când
ridică ochii să îi ilnească pe ai lui, aveau o intensitate ce îi dădu dureri în piept Im Levi.
- Eşti unul dintre puţinii bărbaţi pe care i-am întâlnit care a K o cale să-şi ţină mânia sub control, chiar
şi în faţa provocării.
I unica asta are nevoie de mai mulţi oameni ca tine, Levi.
Apoi ea se întoarse şi intră în casă, lăsându-1 cu ochii aţintiţi
I1 uţ;a închisă în timp ce înăuntru el se frământa din pricina Impresiei greşite pe care o lăsa. Poate şi
1
el crezuse o minciună. rczuse că putea să fugă de trecut.
Kden îl putea respecta pe Levi fierarul, dar nu l-ar ierta nli iodată pe Levi bătăuşul.
89
12
După toate emoţiile neplăcute legate de atacurile de la fierărie şi de la bancă, Eden găsi rutina din
săptămâna ce urmă o ilinare binevenită. Se îndoia că bătăile inimii ei se înteţiseră peste ura obişnuită
în timpul ultimelor zece zile. Ei bine... mai puţin când Levi se oprea pe la bibliotecă pentru lectura sa
zilnică. < II ui făcea în clipa aceea.
l'.den îşi ţinu privirea asupra scrisorii pe care o scria tatălui ei In loc să o lase să alunece spre bărbatul
care stătea în colţul sălii li< lectură. Dar stăpânirea ei de sine se dovedi în van. Doar să 'I ftie acolo îi
trezea freamătul acela supărător din măruntaie ce d< venise tot mai simţit în ultima vreme. Perioada
de aşteptare di două săptămâni pe care o impusese privilegiilor lui Levi în InUiotecă se sfârşise
vinerea ce trecuse şi de atunci, în fiecare zi, i ţinea respiraţia când el se ridica din scaunul tatălui ei şi
apoi ofta când punea cartea la loc pe raft în loc să o pună pe biroul ei • i rând să i-o împrumute.
Devenise destul de obişnuită cu vizitele lui şi deşi încă nu
puneau mai mult decât câteva cuvinte în timpul întâlnirilor
lllnice, era plăcut să împartă camera cu el. De teamă că de fapt
II duce dorul bărbatului înalt de cumva acesta hotăra să citească
;ă, Eden nu îi amintea de înţelegerea lor.
Cu toate acestea, curiozitatea ei tot mai mare legată de alt lucru ■ ■ mdemna să deschidă subiectul.
Dorea să facă un experiment. Ini iun sfârşit, ea ridică ochii din scrisoare şi aruncă o privire pe Iuriş la
fierar. Rodea capătul unui toc de stilou în timp ce îl pi ivea cu ochi visători. Chiar din ziua în care
fusese la fierărie să
91
KAREN WITEMEYER
ceară o donaţie, ea inventariase cuvintele neaşteptate ce ieşeau din gura lui Levi Grant.
Cu vorbirea lui împleticită şi cu preferinţa pentru conversaţiile de doar câteva cuvinte, îl crezuse la
început puţin, ei bine... needucat. Nu că l-ar fi crezut vreodată lipsit de minte ori de cunoştinţe
practice în sine, doar că nu îi atrăsese atenţia ca un bărbat intelectual—genul care putea să analizeze
simbolismul lui Melville ori să înţeleagă profunzimile cugetărilor lui Thoreau.
Dar, cum lista ei ascunsă în sertarul biroului se făcea tot mai lungă, ea începea să se îndoiască de
prima impresie. Levi întoarse o pagină a cărţii, mişcarea trimiţând privirea lungă a lui Eden înapoi
degrabă la suprafaţa biroului. Pesemne, cea mai bună soluţie era să lase lucrurile aşa cum erau. Poate
nu i-ar cădea bine privirile ei furişate, indiferent cu câtă măiestrie şi le-ar ascunde. In ultimele
săptămâni ajunseseră la o familiaritate tihnită. De fapt, se simţea mai mult în largul ei cu el prin
preajmă decât cu orice alt bărbat în afară de Harvey ori de tatăl ei. Aşa că de ce să rişte să piardă tihna
aceea numai ca să-şi astâmpere curiozitatea? Eden puse stiloul deoparte şi îşi înăbuşi un oftat. Aceasta
deoarece nu mai era mulţumită să fie totul uşor şi liniştit atunci când venea vorba de Levi Grant.
Semăna cu răsfoitul în pripă al unui roman fără a se lăsa absorbită de poveste cu totul, până ce o frază
măiestrită ori frântura inspirată a unei imagini îi captiva atenţia, trimiţând-o la profunzimi neobservate
până atunci.
Cum putea continua frunzăritul cărţii când o aştepta o trăire şi mai bogată?
Aruncând o privire pe furiş lui Levi să fie sigură că mai era cufundat în lectură, Eden deschise încet
sertarul de la birou şi ridică registrul bibliotecii ca să ia lista. Hârtia foşni uşor în timp ce o scotea,
auzind sunetul tare pentru urechile ei. Aruncă o privire aprinsă prin încăpere, dar atenţia lui Levi nu se
clinti de la cartea lui Verne, Călătorie spre centrul pământului. Terminase de citit Ocolul pământului
în optzeci de zile pe la mijlocul săptămânii trecute şi o începuse pe aceasta. Bătăile inimii lui Eden se
liniştiră şi ea se întoarse la listă. Avusese grijă să nu pună vreo explicaţie în pagină, dacă din
întâmplare dădea cineva peste hârtie. Oricui îi va părea pesemne o colecţie stranie de cuvinte fără
legătură unul cu altul, dar pentru ea însemna un mister—unul pe care ardea de nerăbdare să îl dezlege.
92
Să-t câştige inima
I )in ziua cu adunarea donaţiilor adăugase multe cuvinte listei.
uite precum pătimaş, sufletist şi aromă care să recunoască.
I luminica ce trecuse la biserică, îl auzise fără să vrea lăudând
piedica domnului Cranford ca fiind un „discurs dogmatic
ipiivant". L-ar fi putut numi la fel de simplu doar discurs sau
ij însă alesese discurs dogmatic iar cuvântul îi ieşise pe gură
i IM nici cea mai mică greşeală.
Apoi la sosire în acea zi ea pomenise ceva despre vreme, cum
oarele alungase norii, iar el răspunsese spunând că bolta
iscă etala un contur încântător cu adevărat. Boltă cerească?
mai mulţi oameni s-ar referi la aceasta ca la cer sau poate la
împărăţia cerurilor dacă erau într-o dispoziţie poetică. Dar boltă
iscă? Singura dată când ea folosise sintagma aceasta fusese
i lud intonase imnul lui Joseph Addison în biserică. Levi Grant
i i fierar de meserie, nu profesor, nici avocat, nici vreun domn
i II privilegii. Cu toate acestea, din când în când îi zbura de pe
buze câte un cuvânt dintr-un vocabular atât de elevat faţă de
I "Miliţia lui, încât îi sărea în ochi precum o vâlvătaie.
()mul putea fi unul care lucra cu fierul însă mintea lui părea
i li înzestrată cu mai mult decât noţiunile simple ale unui
potcovar. Eden îşi trecu degetul de sus în jos pe toată lungimea
li ui. îndrăznea să pună la încercare profunzimile acelea? îşi
muşcă buza într-o clipă de şovăială apoi luă repede o foaie nouă
• I hârtie, hotărâtă să treacă la fapte înainte de a-şi pierde curajul.
Levi ajunse la capătul capitolului zece unde profesorul
ibdător şi nepotul lui cuminte tocmai făcuseră rost de un
ghid pentru aventura lor sub pământ. Ispitit să dea pagina ca să
n l.i ce mai făceau, Levi se sili să închidă cartea. Putea să citească
di pre ei în ziua următoare. Acum avea de reparat verigi, de sudat
Un cultivator de grădină şi de ascuţit două topoare. Nu era la fel
de palpitant precum coborârea în adâncul unui vulcan, dar cu
fierbinţeala cuptorului atelierul putea fi aproape la fel de încins.
Zâmbi în sinea lui şi se ridică în picioare. Cu câţiva ani în
ni mă s-ar fi supărat să aibă de lăsat deoparte o activitate plăcută
pentru corvoada muncii. Băiatul acela însă nu mai exista. Fusese
înlocuit de un bărbat care ajunsese să aprecieze munca cinstită.
a un scop şi chiar o fărâmă de mândrie atunci când un
i lient dădea din cap mulţumit pentru un lucru bine făcut—nu
93
I
KAREN WITEMEYER
satisfacţia pătimaşă ce îl străfulgera când punea un adversar în genunchi, ci o mulţumire mai tihnită ce
îşi făcea loc prin fiinţa lui, asemenea unui izvor de apă limpede, ce îl hrănea şi îl susţinea din interior.
Spre mirarea lui, Levi descoperi că prefera izvorul molcom în locul străfulgerării arzătoare.
Aceasta mai puţin când străfulgerarea avea drept cauză o sursă mai feminină. Ochii lui Levi o căutau
pe domnişoara Spencer. Eden. Tot ce trebuia să facă era să zâmbească pentru a da frâu liber fiorurilor
acelea scurte ca fulgerul pe dinlăuntrul lui. Pe când el se gândea la acestea, Eden ridică privirea şi
Levi îşi dădu seama că se înşela. Ea nu trebuia să zâmbească. Tot ce trebuia să facă era să se uite la el.
Cerul să-1 ajute. Mergea pe drum periculos. Şi din pricina unei femei pentru care nu putea avea
simţiri mai nepotrivite.
Eden merita un bărbat care îi putea oferi totul, la fel ca tatăl ei, unul care să nu o umbrească prin
trecutul lui, unul care putea purta cu ea conversaţii lungi, cu pretenţii, stând lângă foc într-o seară
friguroasă de iarnă. Levi nu era deloc acela. Astfel, îşi ascundea sentimentele tot mai puternice şi
încerca să se convingă să renunţe la ele. Dar nu reuşea. Situaţia părea fără scăpare.
Levi ridică un colţ al gurii, gândindu-se la zâmbet mai mult decât dându-i formă cu adevărat. Totuşi,
Eden trebuie să îl fi zărit fiindcă răspunse cu o linie fină, arcuită a buzelor ce lăsa să se înţeleagă un
gând asemănător. Levi simţi o apăsare în piept. Ii despărţeau şase metri sau mai bine, dar în clipa
aceea, părea că el îi putea simţi respiraţia. Apoi Eden îşi lăsă iar privirea pe birou.
Ca şi cum nu se petrecuse nimic neobişnuit, ea înmuie peniţa în călimara de lângă braţul ei şi se
întoarse la răvaşul pe care îl scria. Afundându-şi degetele între coperţile cărţii, Levi merse către
rafturi. Privi lung la spaţiul îngust unde era locul titlului, numai că mâna refuza să se clintească. Poate
ar trebui să nu mai treacă atât de des pe la bibliotecă. Aşteptase două săptămâni, cum îi ceruse ea.
Putea lua cartea la el să o citească la lumina lămpii în camera lui. Singur. Fără să îi fugă gândul.
Tânjea însă după acest lucru.
- Domnule Grant?
Levi se întoarse iute cu faţa la gazda lui, cu un nod de tulburare în suflet. Oare îi ghicise gândurile?
Rugându-se ca pe chipul lui
94

Să-i câştige inima


I mi se citească nimic mai mult decât un interes din prietenie, el lltlii .1 o sprânceană poftind-o să
vorbească.
Mi-am dat seama azi, pe când citeai, că am fost neglijentă Uigaţiile mele.
Eden se ridică din scaun cu o mişcare graţioasă, fusta de un 'II' r.i iu intens căzând la loc în falduri şi
atingând podeaua. Ieşind I" după colţul biroului, degetele-i atinseră muchia lemnului, iliiniela albă de
la încheietură atrăgându-i privirea la mâna ei
■ I' li< .uă.
Te-ai dovedit un membru statornic al acestei comunităţi; Iul uşi, o să mai treacă ceva vreme până să-ţi
împrumut o carte iliiw olo de pereţii aceştia.
lormalismul din tonul ei şi faptul că nu îl privea drept în ochi
II li.unântă măruntaiele şi mai tare. Poate chiar îi ghicise gândurile
recrea politicoasă să îl facă mai puţin interesat. Pesemne era
I11 mai bun lucru. Dar tot îl duru ca un pumn în burtă. Bucuros I uică avea cartea în mână, Levi forţă
un zâmbet şi veni lângă
■ i Nu o putea învinovăţi că simţea altceva. Ce putea era să îi facă ' ni mai uşoară. Nu avea rost să
lungească momentul stânjenitor
Bl ni iu niciunul dintre ei. Ii întinse cartea.
- Mi-ar face... plăcere... să citesc seara. Şi n-ar mai trebui să ti necăjesc zi de zi.
- Nu m-ai necăjit, Levi. Ea plecă fruntea, vorbind cu voce molcomă şi Levi se trezi vrând a crede că
în spatele cuvintelor era ni II mult decât simpla politeţe. Eden mângâie coperta cărţii, apoi ridică ochii
să îl privească. în ei sălăşluia sfiala, dar şi căldura— ini.i ce pătrunse repede în pieptul lui şi îi
însufleţi nădejdea.
- Scaunul tău va rămâne la locul lui aşa că poţi veni pe aici "i i( ând doreşti. Unii vizitatori preferă
atmosfera de aici.
Ea se întoarse şi se uită prin sală.
- Găsesc liniştitoare rafturile cu cărţi. Vin aici des după program cu o pătură şi o cană de ceai, ca să
mă liniştesc cu o |n weste ori cu puţină poezie înainte să mă retrag la somn.
Imaginea ce se formă în mintea lui Levi fu atât de vie încât nu 0 |>utu alunga. Eden, cu părul lăsat, cu
o învelitoare pusă pe după Umeri şi picioarele cu ciorapi ieşind de sub tivul cămăşuţei. Se v.i întinde
pe canapea ori se va ghemui pe un scaun? Levi aruncă " privire scurtă la fotoliul tapisat cu piele din
partea cealaltă a
95
KAREN WITEMEYER
camerei. Folosea scaunul lup. Altă imagine îi trecu prin minte precum un fulger. El în scaunul din
piele, cu o carte în mână. Eden venind lângă el. îşi va deschide braţele şi ea i se va aşeza în poală,
lăsându-şi capul pe umărul lui în timp ce deschidea un volum de Browning ori Keats. Braţele lui se
vor strânge în jurul ei în timp ce el îşi va îndrepta atenţia din nou la carte, atât de obişnuit cu prezenţa
ei încât de cuvinte nici măcar nu va mai fi nevoie...
- Iartă-mă. Bat câmpii.
Eden se îmbujora şi trecu pe lângă el să îşi ocupe locul din spatele biroului. Levi clipi din ochi şi se
concentra îndată asupra cărţii, temându-se că lipsa lui de atenţie o pusese în încurcătură. Dar ce putea
spune? Că nu auzise nimic din cauză că era prea adâncit în închipuiri cum ar fi să o ţină în braţe?
Durerea aceasui încă îi umplea pieptul.
- Oricum, spunea Eden, poţi păstra cartea cel mult dou;i săptămâni. Eden însemnă în registru trecând
data, numele cărţii şi pe al lui. După aceea, o să trimit câinii după tine. Ea îi făcu onoarea unui zâmbet
şi îi puse cartea în mâini.
Levi râse fericit că îi iertase cu uşurinţă lipsa de politeţe.
- O voi păzi cu preţul vieţii, domniţă dragă.
- Aşa să faci.
Pe drumul de întoarcere la atelier, lui Levi îi ieşi în calc Ciudosul. Câinele îl urmări de la bibliotecă la
fierărie. Din câte se părea, Eden câştigase câinele de partea ei cu atâta convingere încât acesta îi
îndeplinea dorinţa chiar înainte de a o rosti.
- O să am grijă de carte, băiete. Nu-ţi face griji. Levi zâmbi larg şi se aplecă să mângâie câinele pe
cap. Când intrară în atelier, Levi merse în spate şi se pregăti să pună povestea lui Jules Vernc pe raftul
de sus, lângă cutia cu bani, când zări ceva ieşind dintre pagini. Ceva ce nu era acolo când citise mai
devreme. Era sigur de acest lucru. Levi luă cartea şi răsfoi paginile. O foaie de hârtie împăturită stătea
la mijlocul cărţii, cu marginile uşor depărtate.
îndreptă cartea spre el să vadă mai bine şi îşi descoperi numele iţindu-se la el din capul foii.
36
13
I vi întinse mâna să ia hârtia, simţindu-şi deodată bătăile
Inimii prin vene. Tocmai când degetele atinseră colţul dinspre
< Hidosul începu a mârâi. Câinele întoarse brusc capul spre i ni na atelierului şi latră ameninţător.
1
I i ăruţă pătrunse nestingherită prin uşile duble larg deschise |l opri. Biletul va trebui să aştepte. Levi
îşi mai îngădui o clipă
mângâie marginea hârtiei cu nodul degetului, apoi închise Iftea cu zgomot. Cu băgare de seamă să nu
zgârie coperta, M |i volumul pe raft, dorindu-şi să poată aşeza la fel de uşor şi ni.lurile legate de Eden.
Mişcându-se iute, se dezbrăcă de cămaşa cea bună şi o atârnă i . uiul de lângă spălător. îşi trecu peste
cap cămaşa de lucru şi i. heie nasturii. Pânza, încă uşor umedă de la truda de dimineaţa, i Icori pielea
în timp ce o îndesa la brâu şi îşi întindea bretelele
te umeri. Un bărbat cu o constituţie solidă sări de pe bancheta i H mlui şi merse către Levi.
Mârâitul Ciudosului deveni şi mai fioros. Ajunge, băiete. Levi scarpină animalul pe după urechi cu
Blană şi luă şorţul de piele cu cealaltă. Ieşi cu paşi mari să îşi ii impine clientul, legându-şi şorţul la
mijloc, din mers. Ziua bună. Levi răcu un gest din cap şi—i întinse mâna.
• Imul îşi luă basca de tuid de pe cap, descoperind un păr |i ii ciufulit şi trăsături tinereşti. Dădu mâna
cu Levi. Băiatul u .ivea mai mult de nouăsprezece ori douăzeci de ani după IM rea lui Levi, însă faţa-i
arsă de soare şi strângerea puternică a i ni ui arătau statutul unui om muncitor.
97
KAREN WITEMEYER
- Ziua bună şi dumitale. Vorbea cu un uşor accent irlandez urcând tonul spre final. Sunt Duncan
McPherson.
- Levi Grant. Ce pot face pentru dumneata, Duncan? Tânărul zâmbi ca şi cum expresia aceea era o
parte obişnuită l
înfăţişării sale. Ţi-aduc de lucru, dacă de ai vreme de el. îşi trânti basca pe cap şi îndesă degetele mari
în buzunarele mici ale vestei ] negre din flanelă.
- Sunt sondor la cariera Fieldman's şi fieraru' nostru are de lucru până peste cap să ne ţină daltele şi
tăişurile ascuţite. Şefu' vrea douăşpatru de burghie noi făcute după indicaţiile lui până săptămâna ce
vine şi Wally n-are vreme să facă lucrarea. Câţiva au auzit că mata ai deschis atelieru' şi s-au gândit c-
ai putea fi omu' nostru. Am două burghie în căruţă de cumva n-ai habar de unealtă.
- O cunosc.
Ştia prea bine. Lui Levi îi veni o amăreală din burtă care îl arse pe gât. înghiţi şi îşi drese glasul cu o
tuse aspră.
- Aş vrea să... ăă... să mă uit la ele totuşi. Să văd lungimea, lăţimea şi greutatea pe care o vreţi.
- Clar. Trebuie să vezi uneltele. Şefu' o să fie bucuros. Zâmbetul lui Duncan deveni şi mai larg. Mă
duc să aduc burghiele.
Făcu stânga-mprejur şi se îndepărtă în grabă. Levi rămase cu ochii după el, însă mintea refuza să îl
urmeze. O carieră? Nici nu îi trecuse prin gând că era una atât de aproape de Spencer. Nu că a şti acest
lucru i-ar fi schimbat planurile. Nu avea unde să meargă în altă parte. Dar o carieră? Cicatricile de pe
spatele lui, ce vorbeau despre vremea când el lucrase în lagărul de muncă de la Muntele de Granit,
păreau să capete dintr-o dată terminaţii nervoase. Cămaşa i se lipea de ele şi amintiri vii cu sergenţi
care îl biciuiau îi învăpăiau mintea. Mulţumită tăriei trupeşti şi priceperii la mânuitul ciocanului, Levi
îşi răcea mereu cota de spart piatră şi, câtă vreme ţinea capul plecat şi gura închisă, scăpa de obicei de
ochii paznicilor. Aceasta până ce se hotărâră să se folosească de el. Când paznicii voiau să dea
pedepse, le ordonau prizonierilor să îşi ţină tovarăşii condamnaţi la pământ ca să demoralizeze grupul
şi mai mult.
Levi deveni alegerea preferată pentru slujba aceasta. La început, el refuzase, gândindu-se că era mai
bine să capete ciomăgeala pe
Să-i câştige inima
pielea lui decât să ajute sergenţii. Avea destul sânge pe mâini de pe vremea luptelor şi conştiinţa lui
nu mai dorea altul. Cum I II de aşteptat, paznicii l-au răsplătit cu douăzeci de lovituri de bl< i pentru
nesupunere. Biciuitul îi rupea spatele, dar ce făcură enţii după aceea îi sfâşie sufletul. Omul pe care
fusese pus să ii tină a mai primit o bătaie pe carnea deja însângerată ca să îi dea II lecţie lui Levi. De
atunci nu s-a mai împotrivit.
Duncan intră pe uşă cu două bare lungi de fier legănându-i-se I" umăr. Burghiele zăngăneau uşor
dându-se unul de altul în iimpui mersului. Levi puse zăgaz amintirilor şi înainta să îl întâmpine pe
1
tânăr. Duncan puse barele în picioare între ei. ca mai scurtă dintre ele ajungea la bărbia lui Levi iar
cealaltă îi trecea bine de creştetul capului.
- Foraţi în granit? întrebă Levi ridicând bara mai scurtă. Era lată la capătul de prindere ca să poată fi
ţinută la loviturile de i locan şi părea să fie din fier, mai puţin vârful de forma unei dalte i e trebuia să
fi fost din oţel ca să reziste la forţa forării înjiiatră.
- Granit? Nici vorbă. Carierele de calcar Fieldman. Ii dădu lui Levi şi bara cealaltă să o vadă mai
bine. Tata a tăiat granit iu Scoţia înainte să-1 răpună frigurile, da pe aici calcaru' îi mai l.i îndemână.
Ridică din umeri. N-are a face mare lucru pentru Itline. Voi găuri orice vor ei câtă vreme-mi dau
plata. Mi-ar plăcea ■ i jefuiesc pietre cândva, ca tata, în loc să le găuresc, da trebe ,i mi fac vremea de
carieră mai întâi.
Levi dădu cu mâna pe bara mai lungă, încercând să nu se ivmdească la propriul părinte. Dacă Levi ar
fi semănat mai mult < II tânărul Duncan şi ar fi vrut să îşi folosească altfel timpul, ultimii câţiva ani ar
fi fost cu mult mai diferiţi. Nu putea schimba nisă trecutul. Tot ce putea face era să privească înainte.
Dar nu voia să meargă într-o direcţie ce ducea la o carieră.
- Stai să mă uit la bara mea de fier.
Levi duse burghiele în partea din spate a atelierului. Unealta li urcă era mai groasă, de vreo patru
centimetri ca diametru, în vreme ce cealaltă era de numai doi centimetri ca lăţime. Prima .ivea şi o
minge de fier sudată la mijloc ca să îi dea o greutate mai mare când maşinile de găurit o înfigeau în
piatră. Levi se uită la materialele pe care le avea şi constată că avea destul fier pentru a duce lucrul la
bun sfârşit.
98
99
KAREN WITEMEYER
Banii pe care i-ar primi de la lucrarea aceasta l-ar ajuta foarte mult să îşi acopere cheltuielile. Poate
chiar ar putea să pună ceva deoparte şi să înceapă a strânge bani pentru o casă a lui. Iar să facă o
lucrare atât de mare într-un timp scurt i-ar spori şi reputaţia printre oamenii din oraş. Atunci de ce
avea dureri prin măruntaie la gândul de a lua comanda?
Doar nu mai avea de răbdat paznici samavolnici. Duncan părea sănătos şi voios, cu un zâmbet ce îi
venea lesne pe buze, ceea ce vorbea mai limpede decât orice jurământ despre condiţiile bune de
muncă de la cariera din partea locului. Munca era fără nicio îndoială foarte grea însă una cinstită—
motivaţie dată de o plată pe măsură, în locul unei biciuieli. Sigur o exploatare modestă precum cariera
Fieldman's, una de care nici măcar nu auzise până atunci, nu folosea munca deţinuţilor.
Intre pereţii închisorii, puşcăriaşii aflau repede care erau locurile unde puteau fi trimişi la lucru.
Plantaţiile de bumbac, căile ferate, fabricile de cherestea—toate aflate în proprietatea companiilor
care căutau să taie costurile cu mâna de lucru fără a le păsa de condiţiile de muncă ale oamenilor pe
care îi aveau. Singurul motiv pentru care deţinuţii erau trimişi la Cascadele de Marmură sau să
muncească în cariera de la Muntele de Granit era nevoia de piatră tăiată şi trimisă în Austin pentru
reconstrucţia Capitoliului. Iată de ce era foarte puţin probabil să se întâmple şi la Fieldman's vreun
lucru asemănător cu ce trăise el. Pesemne, dacă era posibil ca să nu meargă el însuşi la carieră, ar
putea să trimită uneltele fără a-şi retrăi coşmarul. Strângând din dinţi, Levi ocoli cultivatorul de
grădină şi o grămadă de lanţuri ce îl aşteptau lângă cuptor şi reveni lângă omul de la carieră.
- Un dolar cincizeci pentru fiecare burghiu calibrat. Unu optzeci şi cinci pentru ăl mai lung.
- Batem palma. Duncan se dezlipi de bara de care se rezema. Le putem avea gata până la sfârşitu'
săptămânii ce vine?
Levi înşiră în minte lucrările pe care le avea deja luate, apoi se gândi la numărul de ore necesare
pentru a termina unul din burghiele la comandă.
- Cred că pot face asta. Da n-am căruţă. Va trebui să te-ntorci să le iei.
Să-i câştige inima
- Asta se poate. Zâmbetul larg prinse iar viaţă când Duncan se nu inse să strângă mâna lui Levi. Mă
faci erou, domnule Grant. Şi fu' o să fie bucuros, asta-i clar.
Levi nu putu decât să zâmbească la entuziasmul băiatului.
- Zi-mi Levi.
Duncan făcu semn din cap.
- Atuncea, Levi. Ai un nume tare frumos. Levi scutură din cap şi râse uşor.
- Ţine-ţi linguşelile pentru femei, Duncan.
- De ce crezi că nu fac asta? Duncan îi făcu semn cu ochiul. A in o fată frumuşică la care caut să-i
intru sub piele. E ruşinoasă, da' sunt hotărât s-o scot din cochilie. El îşi mişcă sprâncenele
i lidică genunchii într-un joc săltăreţ ieşind în paşi de dans pe Uşă şi lăsându-1 pe Levi cu un râs
sănătos răsunându-i în piept. IU i etanul acela putea fermeca şi pe muma pădurii. Levi se îndoia • i
tânăra cea frumoasă îi va rezista multă vreme. Imagini cu altă i.inără arătoasă îi trecură prin minte.
Una cu ochi verzi, catifelaţi ,i i u un păr ce căpăta văpăi atunci când soarele lucea pe cosiţele-i le un
castaniu roşcat.
Una cu trup mlădios ce emana graţie şi eleganţă şi cu un niibet ce îi făcea inima să bată mai tare de
fiecare dată când i I dăruia. O femeie care era atât de mult deasupra lui încât ar li nebun să o curteze.
Mâinile lui Levi se strânseră şi mai tare pe Iunghie. Privirea îi trecu dincolo de cuptor, la raftul aflat
de-a lungul peretelui din spate şi la cartea ce stătea pe poliţă. Biletul illat între paginile ei îl chema, iar
inima lui nesăbuită ardea de răbdare să răspundă. Dar avea de lucru—unul primit de la 1 )omnul. Nu
va uita de obligaţiile sale. Biletul va aştepta.
Levi rezemă burghiele de peretele dinspre miazănoapte şi iulică opintindu-se grămada grea de lanţuri
pe lespedea de la i apătul cuptorului. In timp ce degetele-i căutau verigile slabe, se l .i/nea să o scoată
pe Eden din minte. O misiune deloc uşoară. I .i capătul zilei, îşi îngădui până la urmă să ia cartea, dar
ca un
rciţiu în plus de autodisciplină, se abţinu să o deschidă până nu fu singur în adăpostul lui de la ferma
familiei Barnes.
Oarecum reuşi să vorbească despre cai cu Claude, să laude plăcinta cu mere uscate şi cu şuncă la
tigaie a Georgiei, ba chiar
îşi spele cămaşa de lucru într-o albie şi pe un spălător de
100
101
KAREN WITEMEYER
împrumut, fără a se gândi la bilet decât de vreo câteva zeci de ori. Astfel, când într-un sfârşit şezu în
patul lui, cu cartea deschisă în poală, cu felinarul luminând din cârligul prins în tavanul adăpostului,
nu fu pregătit pentru şovăiala ce îl încremeni dintr-o dată. Aşteptarea tot crescuse în el odată cu
trecerea orelor până ce se simţi gata să dea pe dinafară.
Acum că sosise clipa să citească biletul lui Eden, el îngheţă, temându-se de o dezamăgire. Cel mai
probabil conţinea doar câteva cuvinte prieteneşti prin care cerea iertare că nu îl îndemnase să
împrumute o carte mai devreme. Nu avea niciun motiv să se aştepte la mai mult, indiferent de
posibilităţile încântătoare cu care imaginaţia lui îi hrănise inima toată seara. Dojenindu-se că se
gândea la mai multe decât îi era îngăduit, Levi apucă febril bucata împăturită de hârtie şi o desfăcu.
Levi,
In timpul scurt de când ne cunoaştem am înţeles că eşti omul
care preferă să-şi ţină părerile pentru sine. Pe de altă parte,
mie îmi place împărtăşirea înflăcărată a ideilor, chiar si
atunci când ele înseamnă vederi contrarii.
Ridică deodată faţa spre tavan şi scoase un oftat greu. Mereu se ajungea la asta, nu-i aşa? Vorbirea lui
ori lipsa ei. Nu era bun de gură ca Duncan McPherson şi nu va fi niciodată. Cum se temuse, Eden îi
bănuia sentimentele tot mai puternice şi îi arăta cu delicateţe motivele pentru care nu se vor potrivi.
Desigur, el ştia mai bine motivele decât ea. Dar a şti însemnase prea puţin ca să îi domolească
sentimentele. Era făgăduită cuiva? Şeriful Pratt se purtase autoritar cu ea fără îndoială în ziua când o
găsise la fierărie, spunându-i dragă şi aruncând lui Levi priviri ameninţătoare ce erau destul de
înfierbântate să ardă spatele cuiva.
Dar gândul la Eden împreună cu bărbatul acela îi făcea rău lui Levi. Ceva legat de Pratt îl zgândărea.
Pesemne felul grosolan de a fi al acestuia ori ameninţarea de a-1 împuşca pe Ciudos. Apoi poate era
numai din cauză că omul avea mai mult drept să o curteze pe Eden decât putea avea vreodată Levi.
închise ochii şi se întări, privind iar scrisoarea. îşi putea încasa loviturile ca un bărbat. Deschise ochii
şi citi restul biletului.
102
Să-i câştige inima
Te rog să nu te simţi obligat să răspunzi, dar, de cumva eşti
interesat, mi-ar plăcea foarte tare să aflu impresiile tale
despre cartea pe care o citeşti. II vezi pe profesorul Von
Hardwigg ca pe un explorator înflăcărat a cărui credinţă de
neclintit şi hotărâre l'ătimaşă l-au dus la izbânda ştiinţifică?
Sau e un om cu o obsesie care pune în primejdie în mod
necugetat viaţa nepotului său itvăntându-se într-o expediţie
fără a cunoaşte locurile şi fără o anticipare pe măsură a
urmărilor? Ştiu că n-ai terminat de citit i umanul acesta, aşa
că dacă preferi să răspunzi după ce termini, voi li fericită să
aştept momentul ales de tine.
Eden
Pe când ajunse la semnătura ei, bătăile inimii lui Levi se înteţiseră de trei ori. Departe de a-1
îndepărta, Eden îi dădea iii (apt şansa de a lega o prietenie mai strânsă. Levi se ridică în pli ioare atât
de iute încât se lovi cu capul de felinar. Se chirci ţ! ridică o mână să facă felinarul să stea, apoi ieşi de
sub el. Fu
<>ie de doi paşi să ajungă la uşă, dar când o dădu în lături nu aer rece năvăli pe pieptul lui gol,
amintindu-i de hainele Iii potrivite. Luând cămaşa proaspăt spălată din locul unde era
ţaţă pe spătarul singurului scaun din încăpere, o trase peste
■ np, fără să îi pese că materialul umed din bumbac i se lipi de piele precum o lipitoare de gheaţă. îşi
băgă capul între umeri In faţa vântului, trecu de grajd târşâind picioarele şi se îndreptă
■ ii ic uşa din spate a casei lui Barnes.
După ce bătu de două ori, îşi încrucişa braţele pe piept şi sări BC pe un picior pe altul. într-un sfârşit
apăfu Claude.
- îţi trebuie ceva, Levi?
- Da. Se uită la gazda lui cu părul zbârlit şi simţi numai un junghi de vinovăţie că îl tulbura seara.
- Ai nişte hârtie de scris?
Eden stătea la biroul din bibliotecă, cu ochii la pachetele de flori uscate împrăştiate pe blatul mesei
fără a le vedea însă cu idevărat. Caietul de schiţe stătea deschis dinaintea ei, alb. Un i ition pe care îl
ţinea între degetul mare şi arătător se înclina spre pagină; cu toate acestea, niciun dram de inspiraţie
nu îl îmboldea ■ mişte.
- Ţi-am adus nişte ceai. Femeia puse o cană aburindă pe Miuginea biroului, facând-o să zăngăne pe
farfurioară mai tare decât era nevoie cu adevărat. Eden suspină şi lăsă creionul din m.mă odată cu
pretextul de a munci.
- Mulţumesc, Verna. Zâmbi femeii abia schiţat şi întinse mâna după cana de porţelan. Gustul amar
reuşi să îi ascută Oarecum simţurile amorţite când duse cana la gură. Poate că luutura ta specială îmi
va spori concentrarea. în după-amiaza Mta, mintea-mi pare captivă-n ceaţă.
Sorbi din băutura caldă şi savura dulceaţa mierii ce îmblânzea imcstecul picant de ceaiuri negre.
Verna reuşea mereu să afle K hilibrul dintre gustul dulce şi tare.
- Ti-a picat cu tronc bărbatu' acela, aşa-i?
Eden se înecă. Ceaiul se vărsă şi se scurse pe hârtia albă a . .netului de schiţe. Puse repede cana pe
farfurioară şi rupse foaia pătată, sperând să împiedice lichidul să treacă prin foi.
- Lasă-mă, Verna. Eden mototoli hârtia udă în palmă. Te trezeşti cu cele mai ciudate idei.
Femeia îi aruncă una din privirile ei—felul acela care o făcea •..1 se simtă încurcată precum o fetiţă
prinsă cu minciuna. Atunci bănuiesc că-i doar o întâmplare că problemele tale de concentrare au
început cam pe când omu' acela mare nu s-a mai arătat pe aici. Cât să fie—o zi, sau două?
Trei, de fapt, dar să spună că numărase nu făcea decât să-i adeverească vorbele. Astfel alese un
răspuns plin de tact sperând să alunge bănuielile menajerei mult prea băgătoare de seamă.
— Mă obişnuisem cu vizitele domnului Grant în timpul pauzei de la prânz, e adevărat. Pesemne
schimbarea în mersul zilei m-a afectat mai mult decât mi-am dat seama.
Eden încercă să facă să sune ca şi cum posibilitatea aceea îi venise în minte doar atunci. Ochii lui
Verna se îngustară. Eden privi în altă parte. Şiretenia nu părea a fi unul din punctele ei tari. Nu ştia la
ce altceva să se aştepte de la femeia ei de casă cea băgăreaţă, dar neîndoios nu era genul care să-i
pună o mână pe umăr în semn de consolare.
— Nu-i nimica rău să ai simţăminte pentru omu' ăsta, Eden. Pare felu' de treabă. De fapt, poate ar
trebui să te-ndemn, după toate nopţile câte am stat fără somn la rugăciuni pentru tine— să-1 rog pe
bunul nostru Domn să-ţi dea un om care să se poarte bine cu tine.
Eden trase aer, scurt. Se ruga lui Dumnezeu să îi dea un bărbat? După plecare lui Stephen, se jurase să
nu mai rostească niciodată o asemenea rugăciune. O tulbura să afle că altcineva făcuse acest lucru
pentru ea. Nu, petrecuse ultimii cinci ani implorându-1 pe Domnul să o ajute să afle mulţumire în
statutul ei de femeie nemăritată. Şi îl respectase. Avea biblioteca ei, munca de la Ladies Aid, ora de
lectură cu copiii. Putea merge şi veni cum dorea, îşi putea cheltui banii după bunul plac, putea face
totul fără neplăcerea de a cere mai întâi voie unui bărbat. Iar dacă uneori singurătatea o rodea precum
apa picurată pe un cub de zahăr...? Ei bine, Dumnezeu îi purtase de grijă în ultimii cinci ani. Se
gândea că se putea bizui pe el să o aibă în pază şi în următorii cincizeci.
Eden îşi drese vocea gâtuită.
— Verna, n-ar trebui să ceri astfel de lucruri. Eu...
— Meriţi un bărbat bun, zise femeia, cu o voce surprinzător de hotărâtă. Nu ca acela care n-a putut să
vadă dincolo de bani. Meriţi un om ca Harvey al meu. Vocea i se îndulci iar privirea îi
Să-i câştige inima
iluuccă pe fereastră la omul care plivea buruienile de pe straturile • II Hori. Unul care să-ţi dea haina
de pe el când ţi-e frig ori să-ţi ii ic o floare din trandafirul lui preferat numa pentru că se gândea li I ine
pe când lucra. Unu care să-ţi ia obrăzniciile în glumă şi să n iichineze şi el când e nevoie.
Nu o mai auzise niciodată pe Verna vorbind astfel. Harvey
,.i Verna Sims fuseseră oameni de bază în viaţa ei atât de multă
v i cine încât era greu să îi vadă ca pe nişte oameni cu vieţi ale lor—
îndrăgostiţi. Dar, ascultând-o pe femeia ei de casă cum descria
lovestea lor, un dor arzător după o dragoste la fel străpunse inima
ui Eden. Stephen îi cumpărase daruri, o însoţise la petreceri şi o
I npleşise cu complimente şi cu declaraţii siropoase.
Dar întorcându-se cu gândul în timp, ea îşi dădu seama că niciuna dintre faptele lui nu se ridicase la
aşteptările lui Verna. Fuseseră doar linguşiri, goale de profunzime şi de sens. Oare di' ce nu le văzuse
ea astfel? Se considerase mereu inteligentă şi l 'lucată. Cum de a putut fi amăgită în felul acela?
Gândurile îi luciră la Levi. Oare i se întâmpla din nou? Era la fel de diferit de Scephen precum un
munte de preerie, însă aceasta nu era o l hezăşie că se putea încrede în simţămintele pe care începea
să le aibă.
Dă-mi, Doamne, puterea de a înţelege. Te rog nu mă lăsa să cad i,ir pradă amăgirii sentimentale.
Ajută-mă să văd adevărul.
- Bea-ţi ceaiul, fata mea, şi uită c-am zis ceva. Nu trebuia să-iiii bag nasu' unde nu-mi fierbe oala.
Verna şterse urma de ceai v.II.sat de pe cană cu un colţ al şorţului şi bătu uşor cu palma pe umărul lui
Eden. Cred că eşti destul de ageră la minte ca să te uiţi la ce-i dincolo de ce vezi înainte să judeci felu'
omului de a li. N-ai fost niciodată cea care să facă aceeaşi greşeală de două ori.
Eden îşi luă repede cana şi o duse la buze ca să nu fie nevoită li dea un răspuns potrivit. Inima ei deja
rănită se strângea la .unintirea greşelii din trecut, iar când Verna se puse pe lucru să pregătească o
porţie de fursecuri pentru copiii ce trebuiau să si iui într-o oră, încurajarea ascunsă din vorbele ei se
strecură în mintea lui Eden. Verna avea dreptate. Nu mai era aceeaşi fată naivă ca atunci când venise
Stephen să o ceară. Era mai matură. Mai înţeleaptă. Mai pregătită să îşi păzească inima de
prefăcătorie ;.i dezamăgire.
106
107
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
Cu toate astea, dacă inima ei era atât de înţeleaptă şi de păzită, de ce faptul că Levi nu mai trecuse pe
la bibliotecă de când îi scrisese bileţelul acela o făcea să se simtă vulnerabilă şi cu dureri sufleteşti?
Degetele lui Levi se încurcau în nasturii cămăşii bune în timp ce încerca să se facă prezentabil.
Scrâşni din dinţi şi îşi dădu palmele umede pe pantaloni a cincca oară în tot atâtea minute. Apoi îşi
clătină capul într-o parte şi încercă iar. Era cum ar pune aţă în ac fără să se uite. Degete neputincioase.
Scoase un mormăit gutural care îl făcu pe Ciudos să schelălăie. Se uită urât la câine să tacă şi într-un
sfârşit reuşi să pună şi ultimul nasture minuscul la locul lui.
-Aha!
Ciudosul răspunse la strigăt cu un lătrat ce suna mai mult a enervare decât a laudă.
— Da? Ei bine, ar trebui să-ncerci şi tu.
Dar, de fapt, labele câinelui poate se dovedeau mai pricepute decât mâinile neîndemânatice ale lui
Levi. Trebuia să se fi dus la prânz. Ar fi fost mai puţini oameni prin preajmă. Mai puţine şanse de a se
face de râs. Avusese însă în foc un rând de burghie de carieră şi nu le putea lăsa neterminate.
întrerupse lucrul mai devreme, ca să câştige timp, dar dacă nu pornea la drum—şi degrabă—va ajunge
la bibliotecă după ce intrau copiii pentru povestea lor de vineri. Atunci nu va mai avea prilejul de a
vorbi cu ea. Levi ridică ochii la raft unde colţul cărţii împrumutate îi făcea semne de pe poliţă.
Paginile erau uşor depărtate la mijloc dar nu îndeajuns cât să se vadă foile puse înăuntru. Scrisese prea
multe? Prea puţine? Eden îşi amintea măcar că îi pusese întrebarea? îşi trecu palma peste faţă şi
răsuflă sacadat. Apoi, înainte să îşi piardă curajul, luă repede haina din cui, puse mâna pe carte şi ieşi
din adăpost. Urcând pe poteca ce ducea spre bibliotecă, zări un bărbat aplecat deasupra unui tufiş.
- Hei, Harvey. Au început să-nmugurească?
El şi domnul Sims ajunseseră să se cunoască în ultimele câteva săptămâni pentru simplul motiv că
purtau amândoi pantaloni—
lucru rar într-o casă plină de femei. Fără a pune la socoteală băieţii Care veneau la ora de lectură, cei
mai mulţi dintre vizitatorii bibliotecii erau de genul feminin.
După spusele lui Harvey, când doamnele de la Aid veneau în sciile de joi, erau atât de multe găini în
coteţ încât chiar şi cel mai l uiajos cocoş ştia să îşi ia tălpăşiţa până plecau ele. Harvey, care I i.i cu o
pereche mică de foarfeci de curăţat în mână, se îndreptă (le spate şi îl salută.
- Mă bucur să te văd, Levi. Ies nişte frunze noi. Primăvara trebuie să fie pe drum.
- Aşa, deci. Cred că Eden o să fie pe aci... să te ajute cât de « urând.
Cu toate cărţile despre grădinărit de pe rafturi şi cu nimicurile i u (lori din casă, femeia trebuia să se
mândrească grozav cu grija pentru trandafirii ei.
- Eden? Faţa lui se strânse a neîncredere. Nu, pentru mila I 'omnului. N-aş lăsa-o pe fata aceea să se
atingă de una din florile mele chiar de s-ar ruga de mine o săptămână. Nici vorbă, nicicum.
- Nu-s... Nu-s trandafirii ei?
- Ba da. îi alege din album şi-mi zice unde să-i sădesc şi cum .1 am grijă de straturi. Măiculiţă, m-a
pus să fac gunoi din capete
de peşte şi coji de fructe după ce o citit asta într-o revistă. Capete de peşte. N-am auzit în viaţa mea de
aşa ceva. Da' am făcut ce tni-a zis şi anu' trecut am avut cele mai mari flori de până acum. Aşa-i,
domnule, ştie o grămadă despre ele după câte a citit. Da' ■..i n-o laşi lângă o floare.
Se scarpină într-un loc de pe frunte, lăsând o urmă de lut deasupra sprâncenelor ce albeau.
- De ce nu?
Dacă ştia ce-i de făcut, ce era rău în asta? Şi de ce îl lăsa pe omul pe care îl plătea să o ţină departe de
propria grădină?
- Fata-i ca o otravă pentru flori, nu alta. Nu ştiu cum face ISta, dar orice plantă de care are ea grijă
ajunge să moară ori e pe aproape. Sărmana. Asta o face să sufere tare mult.
Harvey clătină din cap şi îl lăsă pe spate ca să îl privească pe I .cvi în ochi.
108
109
KAREN WITEMEYER
— Ea şi cu mine am făcut un pact acum câţiva ani. Eu am de grijă de flori acasă şi ea poate face ce
vrea cu acelea care cresc sălbatice în afara oraşului. Chiar 1-a făcut pe tatăl ei să-i cumpere o bucată
de pământ de partea cealaltă a dealului Stejarului Singuratic unde albăstrelele şi alte flori de preerie
cresc dese ca un covor în fiecare primăvară. Ia o carte şi se duce să şadă acolo cu ceasurile. Chiar şi
după ce albăstrelele trec, tot face drumuri încoace şi încolo toată vara şi toamna ca să strângă flori de
presat. Le usucă şi face,tablouri. Foarte frumoase. E tare migăloasă când floriie-s deja moarte, da' o
floare vie? S-ar usca numa de ar vedea-o că vine.
Levi privi lung perdelele ce fluturau la fereastra ce dădea spre bibliotecă. Trebuie să fie greu pentru
Eden să iubească ceva atât de mult şi să trebuiască să se ţină departe. Măcar tot se putea bucura de
frumuseţea florilor şi de splendoarea parfumurilor. Gândul îi zbură la cartea pe care o avea la el şi la
scrisoarea intimă ascunsă între paginile ei. Se păcălea singur? Trecutul lui pătat va otrăvi o femeie
precum Eden? Poate că, asemenea trandafirilor, el avea doar soarta să o admire de la distanţă.
— Nu mă lăsa să te ţin pe-aici, fiule. Du-te înăuntru. Harvey zâmbi şi dădu din mâini ca pentru a-1
zori. Levi rămase
cu ochii la el în timp ce omul se aplecă să îşi reia lucrul. Dar... dacă el nu însemna ceva rău pentru ea?
Dacă Dumnezeu putea lua răul din trecutul lui ca să îl preschimbe în ceva ce o putea ajuta pe Eden să
înflorească, precum resturile de la bucătărie care îi hrăniseră trandafirii?
Degetele lui Levi se strânseră pe cotorul cărţii. Nu putea să dea bir cu fugiţii dacă exista şansa unei
vieţi alături de ea. Posibilitatea era prea scumpă ca să o piardă fără ca măcar să încerce. Se ruga numai
ca Dumnezeu să îi limpezească lucrurile înainte să facă ceva care să o rănească. Toate-s în mâinile
tale, Doamne.
Trăgând aer în piept cu putere, Levi urcă scările şi deschise uşa.

15
Voci de femei ajunseră la urechile lui pe hol când îşi agăţă pălăria în cui.
- Am fost atât de fericită să aud c-ai fost de acord să mai faci im tablou cu flori presate pentru licitaţia
din primăvară. Cel pe • nre l-ai donat anul trecut a adus mulţi bani. La întâlnirea de ieri, eu şi
doamnele din comitetul de strângere a banilor am hotărât l i iicbuie să te convingem să mai contribui
cu unul. Sper că nu ti am obligat prea mult.
- Deloc. Râsul uşor al lui Eden îl atrase pe Levi în sala Dl incipală. Ea stătea la birou, floricele
galbene şi albastre formând un curcubeu pe spaţiul ei de lucru, cu frunze verzi de diferite nuanţe
printre ele.
- Mi-e drag să fac artă din florile pe care le culeg. Şi, adevărat vorbind, salonul meu e destul de ticsit
cu strădaniile mele de până ti um. Aş fi bucuroasă ca una din creaţiile mele să împodobească peretele
cuiva.
- Iar banii pe care-i aduce o să ajute la cumpărarea unei table noi pentru şcoală. Cea pe care o au acum
e atât de crăpată încât ICrisul frumos al domnişoarei Albright abia se citeşte.
Emma Cranford veni lângă biroul lui Eden şi se uită la o K hiţă aflată pe masă.
- Te-ai gândit deja la vreun model?
- Nu. Eden oftă. De obicei inspiraţia vine când mă joc cu Umile uscate, când le aranjez în mai multe
feluri până se formează Un model în mintea mea. Dar chiar şi după ce am luat flori din
110
111
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
fiecare pachet şi le-am potrivit în fel şi chip, ideile tot nu-mi vin
azi.
Levi încercă să arunce o privire la hârtie peste capul doamnei Cranford, dar era prea departe ca să
vadă ceva. Cum nu dorea să atragă atenţia doamnelor, nu făcu nicio încercare de a veni mai aproape.
în schimb, rămase în spate, sperând că soţia predicatorului îşi va termina poveştile la timp ca el să
poată vorbi cu Eden până la venirea copiilor.
- Cununa pe care ai făcut-o anul trecut a fost minunată.
- Vă mulţumesc, dar nu credeţi că un model nou va avea un preţ mai bun? Ceva diferit de anul trecut.
Eden bătu cu degetele pe marginea mesei, unghiile făcând un sunet uşor pe lemn. Am modelat
coroniţe, inimioare şi scene din grădină. Am încercat chiar şi un fluture, odată. înşirând lista, ea
întoarse capul, iritată de-a binelea. Aceasta până îl zări. Trăsăturile i se îndulciră şi bătăile inimii lui
Levi se iuţiră. Ea nu zâmbi încă, dar era ceva în ochii ei ce îi spunea că ar fi vrut să o facă. Atunci
doamna Cranford vorbi iar şi recâştigă atenţia lui Eden.
- O să afli inspiraţia undeva, drăguţă. Nu te tulbura. Licitaţia-i peste o lună. Ai timp berechet. Femeia
se îndepărtă de birou şi începu să îşi încheie nasturii pelerinei.
- Aveţi dreptate. Eden se ridică şi o însoţi până la intrarea în hol, privirea ei întâlnind-o pe a lui doar o
clipă ca apoi să fugă iar. Sunteţi amabilă c-aţi venit, doamnă Emma. Vă rog să transmiteţi salutările
mele soţului dumneavoastră.
- Aşa voi face. Apropo, ţi-am zis că David se aşteaptă ca transportul cu Bibliile pentru închisoare să
sosească în curând? Poate pe următoarea... Oh! Domnule Grant. Nu v-am văzut starul acolo. Femeia
se făcu roşie în obraji şi Eden o privi întrebător.
- Doamnă. Levi lăsă capul în jos şi îşi feri privirea. Eden nu ştia de legătura lui cu Bibliile pentru
închisoare, însă doamna Cranford, da. Să îl găsească acolo în acelaşi timp în care vorbise despre
Biblii o stânjenise în mod evident şi Levi se gândi cu inima strânsă că Eden va pune cumva lucrurile
cap la cap.
- Acuma eu trebuie să plec. Am de pregătit cina pentru David, după cum ştii.
Doamna Cranford grăbi paşii pe hol. Eden nu zise nimic, doar o privi îndepărtându-se. Când se
întoarse către el, Levi încercă să se gândească să spună ceva, să rupă tăcerea ce devenea tot mai
112
i| isătoare cu fiecare secundă care trecea. Mintea-i era confuză, l'i ivirea lui Eden sărea de la faţa lui la
un loc de pe peretele din
l> nele lui. Apoi ea se întoarse la birou şi se lăsă cu mâinile pe el i cum trăinicia acestuia o ajuta să îşi
recapete echilibrul. Poate
i el ar trebui să încerce aşa ceva. Se simţea la fel de nesigur pe pii ioare precum un cal cu potcoave
nepotrivite.
- Bun-venit înapoi, domnule Grant. Zâmbetul ce era în ochii 11 mai devreme găsi în cele din urmă
calea spre buze. O căldură
u prin trupul lui şi îi slăbi întrucâtva încordarea din piept. 11 i ispunse zâmbind şi se apropie de masă.
Coborând privirea la Hm ile răsfirate dădu glas repede primului gând desluşit ce îi trecu Dl ui
minte.
- Fă un buchet.
- Un buchet? Vocea îi trăda confuzia. Ea se uită în jos când el ridica ochii, privirile lor întâlnindu-se şi
rămânând unite pentru 0 i lipită înainte ca ea să-şi coboare pleoapele. Din flori uscate? Muia îi atârna
deasupra florilor precum un fluture ce s^e temea să revină pe pământ. Sunt mult prea delicate să...
Levi îi prinse mâna într-a lui.
- Nu. Intr-un tablou. îi conduse mâna la caietul de schiţe ce i a ca deschis. Pentru licitaţie.
Degetele ei subţiri tremurau în palma lui cât el le apăsă uşor pi hârtie. îşi trecu vârfurile degetelor
peste încheieturile ei până li «.ipătul unghiilor rotunjite păşind încet înapoi.
Ea îşi ţinu respiraţia şi când ridică fruntea, ochii ei catifelaţi
nchiseră până la culoarea intensă a salviei. Tot ce trebuia el
i Iacă era să se aplece, să îi cuprindă obrazul în palmă şi să îşi
lipească buzele de ale ei. Vor avea un gust minunat. Era sigur
de asta. O dorinţă arzătoare se înfiripă înăuntrul lui până ce
iproape îi înfrânse judecata limpede. Voia sărutul acela mai mult
decât următoarea gură de aer. Dar nu avea dreptul. Nu încă. îşi
îndreptă corpul. Eden clipi de câteva ori apoi rămase cu privirea
Uimită la caietul gol de schiţe.
- Un buchet... Ea murmură cuvintele, căutându-le înţelesul, •codată se lăsă greu pe scaun, apucă un
creion şi luă hârtia
In mână. Şovăind la început, desenă câteva linii de încercare, Iar apoi căpătă iuţime până ce creionul
zbură pur şi simplu pe Miprafaţa hârtiei.
113
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
- Un buchet înrămat. Da. Unul de mireasă. Potrivit pentru o zestre, un dar de aniversare, o nuntă.
îşi îngădui câteva secunde să ridice privirea la el şi zâmbetul ei radios îl făcu pe Levi să se simtă de
parcă l-ar fi învins pe John L. Sullivan la campionatul de categorie grea.
- E o idee perfectă, Levi. Perfectă.
Eden se întoarse la schiţa ei, îndrugând ceva despre o ramă ovală şi despre note din dantelă şi funde.
El nu prinse tot ce spunea dar, de fapt, era cu gândul mai mult la felul în care străluceau ochii ei de
creativitate şi la cum îi ieşea vârful limbii dintre buze când se concentra asupra desenului.
- Gata. Ea lăsă capul într-o parte şi studie rezultatul, apoi se ridică în picioare şi întoarse schiţa să o
privească mai atent. Ce crezi?
Credea eşti frumoasă. Ochii lui alunecară de la faţa ei la hârtie.
- Cred că... ai talent.
Schiţa era făcută în linii aspre, cum fusese desenată în grabă, dar chiar şi aşa florile aveau formă şi
viaţă şi alcătuiau un buchet cu codiţe subţiri ce se arcuiau uşor din marginea unei panglici prinse într-
o fundă.
- O să arate mai bine cu flori colorate şi cu note din dantelă. Părea gata să spună mai mult, dar strânse
desenul la piept şi îl
privi cu părere de rău.
- Să mă auzi cum tot sporovăiesc despre flori şi funde când sunt sigură că nu-ţi pasă câtuşi de puţin
de astfel de lucruri.
Ea ar fi fost surprinsă să ştie câte lucruri puteau avea sens pentru un bărbat când femeia potrivită era
interesată de ele.
- îmi pare rău. Puse caietul de schiţe pe scaun.
- Nu trebuie să-ţi pară rău, zise el. îmi place... să văd cum te bucuri.
Eden ridică fruntea şi îl privi cu ochii aceia întrebători ce îl făceau să simtă că ea îi căuta secretele.
Nefiind pregătit să o lase să i le descopere încă, el schimbă subiectul.
- Am terminat cartea.
îi întinse volumul lui Verne cu titlul Călătorie spre centrul pământului. Ea i-1 luă din mână şi
mângâie coperta, fără a-1 privi în ochi.
- Ţi-a plăcut povestea?
- Da. Am... înainte să îi poată spune de foile ascunse între pagini, auzi o mulţime de paşi urcând
scările.
- Bună, domnişoară Spencer, se auzi o voce cristalină din hol. Am ajuns.
Eden se întoarse către voce, apoi iar la el.
- Copiii. Va trebui să mă ocup de ea mai târziu.
Trase un sertar de la birou şi puse cartea înăuntru. După ce închise sertarul, întinse mâna spre el ca
pentru a-i atinge braţul du se opri deodată. Levi îşi ascunse dezamăgirea.
- Te rog rămâi cât timp doreşti, domnule Grant, spuse ea, păşind în lături ca să pună o distanţă şi mai
mare între ei, în Vreme ce şcolarii intrau unul după altul în sala de lectură. Dacă găseşti vreo carte pe
care ai dori s-o împrumuţi până termin de ( II ir povestea copiilor, las-o numai pe birou şi ţi-o dau
mâine.
După aceea, Eden se îndepărtă. Toată frământarea la gândul I c să îi spună despre carte şi despre
timpul petrecut împreună ie dovedise în van înainte ca măcar să deschidă subiectul cu .iJrvărat. Copiii
se adunară în jurul ei şi Levi încercă să nu se II pere că veniseră. Nu era o misiune prea grea când
încântarea lui Eden era la fel de uşor de văzut precum soarele pe un cer fără nori. Se duse la raftul
unde erau cărţile de ficţiune şi se uită la i nioare. Lăsându-se jos, îşi strecură un deget în locul unde
urma ■..i (ie Călătoria lui Verne.
Oare Eden îi va căuta răspunsul scris ori va pune doar cartea înapoi pe raft? Se cutremură la gândul
ca altcineva să ajungă la li I isoarea lui. Va trebui să treacă pe la bibliotecă şi a doua zi când I den
deschidea, la prima oră, ca să vadă de carte. Dacă foile erau i ■ ii înăuntru, le va lua şi le va strecura
pur şi simplu în buzunarul hainei, apoi le va folosi mai târziu fără ca altcineva să fie mai isteţ.
I >.ir apoi, nu îi spusese ea că îi va aduce cartea aleasă a doua zi .1 11 ă va găsi una pe plac? Dacă
trecea pe la atelier de dimineaţă,
ivea ocazia să o întrebe de bilet şi va petrece câteva clipe în
.....ipania ei. O perspectivă îmbucurătoare. Levi zâmbi. Bine ar
fi tâ găsesc o carte.
Atingând cu un deget partea de sus a fiecărui cotor, se uită
I1 < ărţi. Se gândi că putea pur şi simplu să o ia pe prima care îi lea la mână, dar simţea că aceasta era
o prefăcătorie. Voia o iză să o viziteze pe Eden, dar nu cu preţul minciunii. Vina îl
114
115
KAREN WITEMEYER
urmărea deja că nu fusese sincer cu totul în privinţa trecutului său. Nu minţise—numai că nu
dezvăluise anumite lucruri.
Oricum, dacă prietenia lor se adâncea mai mult, va veni de la sine ca Eden să înceapă a-i pune
întrebări despre familie, muncă şi viaţa de dinainte. Va trebui să îi mărturisească. Totul. Dacă exista
vreo speranţă să o păstreze, se va afla în faptul că îi v.i dovedi că putea fi demn de încredere şi în alte
privinţe—că îi va arăta integritatea ce va vorbi despre bărbatul care devenise, nu cel care fusese
cândva.
Pe un raft, deasupra povestirilor lui Verne, Levi rămase la un titlu ce îi sări în ochi ca fiind unul
cunoscut. Ivanhoe. Nu citise cartea niciodată, însă, dacă îşi amintea bine, era una pe care fostul său
profesor încercase să îl facă să o citească înainte de plecarea de acasă. O poveste despre cavaleri şi
identităţi ascunse. O lectură potrivită pentru un bărbat care se lupta să îşi păstreze nobleţea şl secretele
în acelaşi timp.
Levi scoase cartea dintre celelalte şi se ridică în picioare. Sunetul domol al vocii lui Eden citind
copiilor îl ademenea. lat când ochii lui o descoperiră, tot ce era înăuntrul lui încremeni. Era aşezată pe
fotoliul pe care stătea el. Scaunul lui. Tocmai cum îşi închipuise. Ei bine, nu chiar. Eden stătea pe
marginea fotoliului ca o pasăre graţioasă pe o ramură, dar aceasta nu însemna că nu îşi îndoia
picioarele sub ea şi nu se cuibărea între perne când nu era nimeni prin preajmă să o vadă. Cu părui
castaniu-roşcat despletit, căzând pe umeri în valuri; o învelitoare croşetată peste genunchi să o
ferească de răcoarea serii; hainele scrobite schimbate cu ceva mai lejer... Eden ridică privirea de la
poveste şi Levi clipi să îşi alunge închipuirea. Ea rămase cu propoziţia neterminată şi el se temu că
gândurile lui se vedeau limpede pe faţă.
Ea îl privi pierdută o clipă apoi îşi drese glasul şi reîncepu citirea aventurilor lui Black Beauty. Era
timpul să o ia din loc. Simţindu-se deodată mare şi uşor de văzut, Levi se duse cu paşi lungi la biroul
lui Eden şi puse cartea Ivanhoe fără a face zgomot pe caietul ei de schiţe, având grijă să nu deranjeze
florile împrăştiate pe suprafaţa mesei. Cu o ultimă privire, una pe care se îndemna să nu o arunce dar
era fără putinţa de a rezista, o privi încă o dată pe Eden aşezată pe fotoliul tapiţat cu piele, apoi ieşi.
<§)
116
Pentru prima oară într-un an de când începuse să ţină ora de lectură, Eden avu de luptat cu pornirea de
a scurta întâlnirea. Fusese foarte conştientă de prezenţa lui Levi în timp ce liniştea i opiii şi se punea
pe citit povestea, însă când ridicase ochii şi îl il< scoperise privind-o cu atâta... ei bine... cu atâta
intensitate, iproape că scăpase cartea din mâini. Nu îşi putea aminti să fi fost |n ivită vreodată de un
bărbat în felul acela.
Fu cuprinsă de căldură de parcă tocmai intrase într-o baie i u aburi, dar gura-i era uscată ca iasca.
Uimită de propria-i n acţie, făcuse singurul lucru la care se putea gândi—îşi reluase lectura. Din
nefericire, rostirea cuvintelor de pe pagină fu prea puţin ca să îi liniştească zbaterile inimii. Chiar şi
după plecarea Im Levi atenţia îi fugea de la Black Beauty la cartea pe care o pusese în sertarul
biroului. Cartea lui Levi. Dăduse el un răspuns întrebărilor ei? Eden îşi descoperi ochii alunecând
spre birou de I a e ori ridica privirea să le zâmbească celor mici.
Cu fiecare minut ce trecea, nevoia de a studia cartea crescuse până ce începu să se încurce în cuvinte.
Câţiva dintre copii 0 priviră ciudat, dar reuşi să citească cu greu mai departe. In momentul în care şi
ultimul copil coborî în fugă treptele de la mirare, încuie uşa şi zbură până la birou. Ca să îşi
dovedească faptul că tot mai păstra măcar un dram de stăpânire de sine, făcu mai întâi ordine pe
masa de lucru punând toate florile uscate pe lortimente în pachetele de hârtie şi aranjându-le în cutia
pentru I'.ilarii pe care o pusese sub birou.
117
cs
KAREN WITEMEYER
După aceea închise caietul de schiţe şi scrise ultimul titlu ale de Levi în registrul cărţilor împrumutate
înainte de a-şi permiu într-un sfârşit să deschidă sertarul. Acolo era—o carte cu copertă roşu-mahon
şi cu titlul scris cu litere aurite. Trecu degetul peste titlu, deodată cuprinsă de emoţii. Va găsi ce spera
între pagini? Eden se muşcă de marginea limbii când ridică volumul din sertar şi îl aşeză în poală.
Punând cotorul în adâncitura dintre genunchi, răsfoi paginile până se deschiseră singure dând la iveală
foi de scris împăturite.
Inima i se zbătu în piept şi mâna îi tremură când se întinse după ele. Se obişnuise atât de mult cu
dezamăgirea încât aproape uitase cum să se poarte când nu se întâmpla aşa. Tocmai puse mâna pe
scrisoarea lui Levi când uşa bucătăriei se deschise larg.
— Cina-i gata, Eden. Nu mai pierde vremea.
închizând cartea cu zgomot, Eden simţi o fierbinţeală ciudată urcându-i pe ceafă şi venindu-i în obraji.
— Ajung îndată. Eu... ăăă... trebuie să duc ceva în cameră, mai întâi. Prinzând cureluşa cutiei de
pălării şi sperând că menajera va acorda mai multă atenţie acesteia decât cărţii pe care o pitise sub
braţ, Eden dădu fuga spre scări. Răvaşul lui Levi va trebui să mai aştepte puţin.
După ce terminară cina şi vasele fură spălate, Eden le spuse noapte bună lui Verna şi lui Harvey,
prefăcându-se a nu vedea sprâncenele ridicate la plecarea ei pripită. Urcă scările înadins cu paşi
măsuraţi, nevoind ca ecoul paşilor grăbiţi să dea apă la moară curiozităţii lor. După conversaţia avută
mai devreme cu Verna, Eden prefera să ţină închis subiectul Levi Grant pe viitor. Cel puţin
deocamdată.
Avea nevoie de timp şi de singurătate să îşi cerceteze simţămintele înainte de a se aventura în apele
acelea împreună cu altcineva.
Eden închise uşa fără zgomot şi se rezemă cu spatele de ea respirând adânc. Privirea îi căzu chiar pe
cartea de un roşu închis de pe masa de lucru. Aşteptarea îi întindea nervii, lăsând-o puţin cu capul în
nori.
— Vino-ţi în simţiri, fetiţo, murmură ea îndepărtându-se de uşă. E numai un bilet, pentru numele
Domnului.
118
Să-i câştige inima
l In bilet ce putea conţine orice. Putea avea un discurs literar
Inspirat ori nişte turuieli fără noimă. Paginile puteau să nu fie
lltccva decât chiar biletul ei retrimis într-o singură pagină de
■ lire Levi făcându-şi cunoscută dorinţa de a nu lua parte la micul
periment. La urma urmei, era ocupat cu punerea pe picioare
i (facerii.
Doar pentru că îşi făcea timp de lectură în fiecare zi nu Iii iemna că va sacrifica mai mult doar ca să
răspundă capriciului < i livresc. Mânioasă pe ea însăşi că făcuse atâta tam-tam pentru i iii va foi de
hârtie, Eden se duse la biroul ei franţuzesc din lemn (ii nuc, deschise cartea cu un gest brusc şi scoase
repede paginile împăturite. Desfăcu foile şi le numără. Patru—şi niciuna dintre ■ li nu părea
cunoscută. Levi îi scrisese patru pagini. Picioarele un epură a-i tremura, deodată prea slabe ca să o
susţină. Se prinse de spătar să se sprijine şi se lăsă pe scaun ca pe o pernă de ace. Netezi creţurile
hârtiei cu degetul şi dădu cartea lui Verne la
0 parte ca să facă loc pentru o lectură mai însemnată. Scrisul lui nu avea eleganţa unui domn fin, dar
literele erau apăsate şi bine
1 onturate, fâcându-i caligrafia uşor de citit. Ce bine era dacă şi "inul putea fi la fel de uşor de înţeles.
Eden,
N-am cuvinte să-ţi spun ce fericit am fost să descopăr biletul
de la tine. Abia aştept să ne cunoaştem mai bine prin
scrisorile acestea.
Un fior uşor trecu prin Eden. Instinctele ei fuseseră bune. ( )mul era educat. Scrisul era mărturie a
acelui lucru. Cuvintele .i^ternute pe hârtie curgeau într-un fel limpede, ce nu semăna ileloc cu
vorbirea lui bâlbâită. îşi dădu genunchii într-o parte să intre mai bine sub birou şi se aplecă asupra
scrisorii.
Ştiu că par tăcut câteodată. Dar asta-i mai mult de nevoie
decât de voie. Mi-e ruşine să recunosc asta în faţa ta, dar
vreau să înţelegi că lipsa cuvintelor nu arată deloc lipsa
dorinţei de a-ţi vorbi. Sunt câteva cuvinte pe care nu le pot
pronunţa bine. De aceea mă feresc de ele, chiar dacă tăcerea
e uneori singura cale de a face asta.
Ochii ei ajunseră la sfârşitul primei pagini. Ridică fruntea şi rămase pe gânduri privind lung la grădina
cu flori presate pusă în
119
KAREN WITEMEYER
ramă ce stătea agăţată pe perete, deasupra biroului. înţelegea de minune. Era bâlbâială? O vorbire
încâlcită? O sâsâială? Era greu de închipuit că un om cu asemenea tărie fizică nu îşi putea stăpâni
ceva atât de mic precum limba. Dar tăria minţii lui trebuia să i\c pe măsura trupului. îşi construia tot
timpul conversaţia pentru a masca o neputinţă?
Eden nu îşi putea imagina o asemenea pricepere. Levi si putea simţi ruşinat, însă ea nu avea altceva
decât admiraţie pentru capacitatea de adaptare şi pentru stăpânirea lui de sine. Şi un pic de auto-
învinuire pentru judecarea greşită de dinainte a inteligenţei lui. Puse pagina de deasupra sub celelalte
şi citi mai departe. Levi scrisese pe următoarele trei pagini răspunsul la întrebarea ei despre profesorul
din povestea lui Verne şi citând exemple din carte.
Răspunsurile erau bine formulate însă părerea lui personală pe care i-o împărtăşea la finalul scrisorii
vorbi mai mult inimii ei.
înţeleg că obsesia nesăbuită a profesorului Von Hardwigg e
necesară pentru mersul înainte al poveştii. La urma urmei,
povestea ar fi îngrozitor de plictisitoare dacă omul ar fi destul
de precaut să elimine toate pericolele. Cu toate astea, nu-i pot
trece cu vederea alegerile, chiar dacă totul s-a sfârşit cu bine.
Faptul că a pus în mod egoist propriile dorinţe mai presus de
binele unui membru al familiei, e o nechibzuinţă. E un act de
trădare ce distruge relaţiile. Eu ştiu. Am făcut o greşeală
asemănătoare cândva şi am văzut durerea pricinuită de o
asemenea alegere. Poate cu timpul Domnul va viiideca
suferinţele familiei mele care au fost pricinuite de ce le-am
făcut. Mă rog să fie aşa. Până în ziua aceea, trăiesc ca să
devin omul care ar fi trebuit să fiu. Levi
Eden lăsă paginile să cadă pe masă şi se aşeză greu pe scaun. Ce a putut face pentru a pricinui un
astfel de regret? îi putea simţi durerea adâncă, remuşcarea şi suferea pentru el. Dar latura ei cinică
trăgea clopote de punere în gardă ce erau cu neputinţă de ignorat. Cândva el îi trădase pe cei pe care îi
iubea. Cine putea spune că nu va repeta acest lucru? Pe de altă parte, faptul că îşi asuma vina pentru
alegerile de demult şi că se lupta să repare greşelile vorbea despre integritatea lui.
120
Să-i câştige inima
Stephen nu arătase niciodată un asemenea caracter ales. Luase hanii tatălui ei şi se făcuse nevăzut fără
un cuvânt de iertare ori măcar o lămurire. Dar dacă îşi îngăduia să ţină la Levi şi el îi rănea inima...
Pesemne privirea aceasta în trecutul lui Levi era felul Domnului de a o îndruma pe o altă cale. Sau
poate era
0 provocare să îşi pună viitorul în mâinile Domnului în ciuda fricii. Cum avea să ştie? Oftând, Eden
împături scrisoarea la loc pi se duse la birou. Deschise cutia de bijuterii cu gravuri ce era pusă la
mijloc, lângă oglindă, şi scoase o fundă pentru păr—una argintie potrivită cu ochii lui Levi. O
înfăşură în jurul paginilor l.uă a strânge şi legă capetele într-o fundă. Apoi deschise sertarul de sus al
biroului şi ascunse scrisoarea sub lucruri lipsite de însemnătate. Ce vrei să fac, Doamne?Eden îşi
scoase acele din păr ;.i irecu peria prin cosiţe. Mintea îmi spune un lucru. Inima altul. (Jire-i vocea
ta?
Când îşi puse peria în mâna cealaltă îi veni în minte un crâmpei dintr-un verset. Ceva despre iubirea
care alungă teama. Se opri la 111 mătatea cosiţei şi puse peria deoparte, fără să îi pese că părul era
pieptănat numai pe jumătate. Trebuia să găsească versetul acela. fcden luă Biblia de pe noptieră şi se
aşeză pe marginea patului, răsfoind paginile. Aruncă o privire la 1 Corinteni 13, dar nu era icolo.
Găsi câteva versete la Romani despre iubire, dar nu cel pe
1 are îl căuta. Nemulţumită, prinse mai multe pagini odată şi le întoarse. La 1 Ioan. Sentimentul că
ajungea unde voia o făcu să vibreze. începu să treacă iute peste capitole şi într-un sfârşit, la (.ipitolul
4, descoperi ce căuta.
Jn dragoste nu este frică—citi ea cuvintele cu glas tare— ti dragostea desăvârşită izgoneşte frica;
pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste!' Tot timpul ci
crezuse că era voia lui Dumnezeu să fie o femeie nemăritată. Ajunsese să fie mulţumită ştiindu-se
astfel şi afla mulţumire în înţelepciunea câştigată în urma poveştii cu Stephen. Niciun hărbat nu o va
mai amăgi vreodată. Dar dacă traiul de una singură nu făcuse niciodată parte din planul lui Dumnezeu
pentru ea? I )acă ea alesese viaţa aceea fiindcă era una sigură—din pricina hicii?
Doamne sfinte, nu vreau ca frica mea să fie o stavilă în faţa binecuvântărilor pe care încerci să le
reverşi asupra mea. Alungă-mi frica şi ajută-mă să am nădejde în iubirea ta desăvârşită. Dar
121

KAREN WITEMEYER
dăruieşte-mi si destulă înţelepciune. Nu mă lăsa să fiu amăgită de propriile mele dorinţe. Dacă nu-i
voia ta să am o relaţie cu Levi, mă rog să mă opreşti. Fă ca mesajul tău să fie atât de limpede încât să
nu-l pot tăgădui. la-mă în paza ta, Doamne, si arată-mi calea de urmat.
Eden închise Biblia şi o strânse la piept ca şi cum iluminarea spirituală se putea revărsa oarecum prin
pieptul ei chiar în inimă. Cu toate acestea, nesiguranţa nu îi slăbi. Levi făcuse o greşeală, una pe care
o regreta în mod limpede şi pe care spera să o îndrepte. Oare nu făcuse şi ea acelaşi lucru? Era uşor să
dea vina pe Stephen pentru toate, dar avusese şi ea rolul ei.
Observase unele semne ale caracterului slab al acestuia pe cari se făcuse a nu le vedea şi existaseră
întrebări pe care le lăsase fără răspuns, cu bună ştiinţă. De data asta lucrurile vor sta altfel. Eden puse
la loc Biblia pe masă şi merse înapoi la birou. Deschise cutia ce conţinea hârtia de scris, scoase câteva
foi, apoi roti capacul călimării şi înmuie stiloul în ea. In timp ce scria numele lui Levi în partea de sus
a primei pagini, îşi jură să stea cu ochii deschişi şi cu urechile ciulite.
Poate—cine ştie?—de data aceea va descoperi o iubire în care să se poată încrede.

17
După ce sâmbătă îi trimisese lui Levi un bilet ascuns între paginile cărţii Ivanhoe, chiar nu se
aşteptase să mai primească unul până ce el va termina de citit cartea, dar avusese o surpriză. I hipă
serviciul religios de duminică el reuşise să îi strecoare unul ui) coperta cărţii cu imnuri în timp ce ea
stătea de vorbă cu < icorgia şi cu Claude Barnes.
El stătuse tăcut în spatele proprietarului companiei de n.uisport, aproape de capătul rândului de bănci
unde era Eden, luă a rosti vreun cuvânt. Ea încercase să nu privească spre el, de teama ca interesul ei
tot mai mare să nu fie văzut de oricare s-ar întâmpla să stea cu ochii pe ea. Oricum, îi ştia fiecare
mişcare. îl /.II ise privind peste umăr şi făcând cu mâna şelarului Alex Carson. îl văzuse mutându-se
de pe un picior pe altul şi întinzându-şi gâtul dintr-o parte în alta ca şi cum hainele îi deveniseră
deodată prea strâmte. Ii observase borul îndoit al pălăriei pe care o ţinea prea strâns. Dar până ce o
scăpă din mâini. Pălăria alunecase dinapoia lemnului lustruit şi închis la culoare al stranei şi căzuse
drept pe cartea ei cu cântări pusă pe Biblia de pe scaun. Nu s-ar li gândit prea mult la acest lucru
dacă, atunci când el s-a aplecat li ridice pălăria, nu s-ar fi foit atât înainte să o ia până la urmă.
După aceea, când ochii li se întâlniră, el se uită cu înţeles la i arte şi apoi la ea. Ceva înăuntrul ei îi
dădu fiori la mulţimea de lucruri ce se citeau în privirea aceea, chiar dacă nu avea deloc habar ce
însemnau ele. Eden luă cărţile îndată şi le strânse la
122
123
KAREN WITEMEYER
piept. Ochii lui Levi se strânseră la colţuri în vreme ce gura îşi păstra linia serioasă şi ea nu îşi putu
opri inima zănatică să îşi închipuie că el făcuse aceasta numai ca ea să fie singura părtaşă ;i
zâmbetului său. Era greu de crezut că trecuse aproape o săptămână de atunci.
Eden şi Levi îşi trimiseseră scrisori aproape în fiecare zi. Ştiind că el nu va putea termina Ivanhoe
înainte ca ea să fie gata să îi trimită altă scrisoare, luni Eden hotărî să îi împrumute a doua carte şi să
i-o ducă ea însăşi. El intrase în joc şi o schimbase a doua zi. Erau la al treilea din cele şase volume ale
eseurilor lui Washington Irving. Dar un volum în special stătuse pe masa ei fără a fi cerut toată ziua de
dinainte şi la fel în ziua aceea. Puse mâna pe volumul de eseuri ce avea să fie legătura lor următoare şi
se uită pe fereastră.
Făcea acest lucru de ore în şir. îl aşteptase pe Levi să îşi facă apariţia pe poteca ei. Dar nu venise. îşi
pierduse deja Levi interesul? Eden strânse din dinţi şi îşi apăsă buricul degetului pe colţul cărţii tot
mai tare până ce durerea ce urmă o readuse la realitate. De unde venea slăbiciunea asta? Ea nu era aşa
— cea care voia să fie. Ei bine, Levi nu trecuse pe acolo în ziua de dinainte. Şi nici în ziua aceea.
Puteau fi o mulţime de motive care să explice absenţa lui şi care nu aveau nimic de-a face cu ea. Levi
nu era Stephen şi ea refuză să lase părăsirea de către fostul ei logodnic să o transforme într-o femeie
lipsită de curaj care trăia frământându-şi mâinile în timp ce nesiguranţa îi rodea inima.
Dacă Levi nu putea veni, atunci se va duce ea la el. Eden se ridică în picioare, luă cartea şi merse la
cuierul din hol. Privindu-se de sus în jos în oglinda mică pătrată dintre cuiele pentru pălării, înfipse un
ac în boneta ei preferată de paie şi îşi puse eşarfa neagră cu franjuri peste umeri ca platoşa cu ochiuri
metalice a unui războinic.
- Ies, Verna, strigă ea, oprindu-se la intrarea în sala de lectură pentru a-şi pune pe mâini mănuşile de
fier... adică... mănuşile.
Uşa de la bucătărie se deschise şi Verna o ţinu cu şoldul în timp ce îşi ştergea mâinile de şorţ.
- Vrei să te aştept cu masa de seară? Ea ridică dintr-o sprânceană într-un fel ce lăsa a se înţelege în
mod limpede că un răspuns afirmativ nu era binevenit.
Să-i câştige inima
Ispitită să îşi impună autoritatea doar ca să îşi dovedească sieşi ■ i ivea curaj, Eden îşi băgă degetele
1
în găurile mănuşii de la MI.11 ia dreaptă şi se abţinu să dea răspunsul ce îi stătea pe limbă. nul într-un
sfârşit îşi veni în fire şi ridică privirea, Verna stătea elaşi loc, tot cu sprâncenele ridicate. Faptul că îşi
ţinuse I piesia atâta timp o miră pe Eden. I se păru ciudată
Zâmbi şi dintr-o dată pornirea disperată de a-şi recăpăta li inimeritul unui control asupra lumii în care
trăia, se risipi. Oh, nu avea de gând să cadă iar într-o stare încărcată de nesiguranţă }| de slăbiciune,
dar să o vadă pe Verna în toată splendoarea ei mofturoasă îi aduse aminte că nu era singură. Şi aceasta
conta
IM.ure tare.
- N-am de gând să stau mult, zise Eden. Dezgheţul ce îşi făcea loi prin sufletul ei dădea vocii o
căldură pe care nu o simţise I II câteva secunde înainte. Dar dacă nu mă-ntorc pe când tu şi I l.u vey
sunteţi gata de cină, nu mă aşteptaţi. Mă descurc.
- Mda, bine... Verna se îndreptă de spate şi îşi făcu de lucru Dl in cutele de la brâul şorţului. O să pun
o farfurie în cuptor să
i caldă pentru tine.
- Mulţumesc. Mă-ntorc numaidecât. Eden îi făcu un semn cu mâna şi ieşi pe uşa din faţă.
Fără să se mai simtă în defensivă, o luă agale pe stradă, liucurându-se de adierea răcoroasă şi de
forfota oamenilor de pe •nada Principală care făceau un dute-vino în strădania de a-şi încheia
plimbările înainte ca negustorii să-şi închidă prăvăliile.
Apropiindu-se de Drug Emporium, se deschise o uşă şi Bertha '>l>ringer ieşi împreună cu fiica sa.
- Bună, dom'ră 'Penther. Gussie o salută, învârtindu-şi limba pe după batonul mentolat din gură,
lăsând „ş"-ul pe dinafară.
Eden se încruntă puţin. Aşa ar suna Levi dacă nu şi-ar căuta
i uvintele?
- Augusta Jane! Aşa ştii tu să vorbeşti?
Bertha se aplecă şi smulse bomboana din mâna fetei. Gussie îngustă ochii şi îşi şterse încet cu mâneca
urmele lipicioase de pe gură, ca pentru a încălca anume încă una din regulile etichetei, ca i.izbunare.
Sperând să evite o scenă, Eden încercă să abată atenţia lopilei.
124
125
KAREN WITEMEYER
- Ce poveste crezi tu, Gussie, c-ar trebui să citim după ce terminăm Black Beautyi Poate ajungem la
sfârşit vinerea viitoare.
- Nu ştiu. Ridică din umeri. Poate Familia Robinson sau Insula Comorii. Am auzit că-s cu piraţi. îmi
plac piraţii.
Eden înţelegea bine. Gussie Springer era o mititică însetată de sânge. Era topită după cărţi de aventuri
şi punea mereu întrebări precum cât de adâncă era o gaură făcută de vârful săgeţii unui indian în ceafa
unui om sau cum ar arăta faţa cuiva după ce ar cădea sub copitele unei cirezi. Eden sperase că
povestea lui Black Beauty îi va face pe fetiţă şi pe ceilalţi copii mai sensibili la răul provocat de o
asemenea violenţă, dar se părea că Gussie rămăsese neschimbată după eforturile ei.
- Astea-s idei bune.
Şi erau. Eden citise ambele cărţi şi le găsise amuzante, chiar cu piraţi cu tot.
- Poate le vom supune la vot. Gussie ridică iar din umeri.
- Bine.
Bertha se scuză cu un zâmbet pentru manierele proaste ale fiicei sale şi îşi luă ziua bună de la Eden.
Ea le privi trecând drumul, încercând să nu tragă cu urechea la muştruluiala şuierată ce urmă. Clătină
din cap şi se abţinu să zâmbească. In pofida întrebărilor bune de întors stomacul pe dos pe care fata
avea tendinţa să le pună, Eden preţuia timpul petrecut cu Gussie şi cu ceilalţi copii.
Cine să ştie? Poate fascinaţia fetei pentru răni şi moarte o va îndemna spre studiul medicinei.
Curiozitatea trebuia satisfăcută şi Eden îşi aflase menirea în a hrăni minţile în formare. îşi continuă
drumul, tocurile botinelor sunând pe trotuarul din scânduri într-o cadenţă ce o făcu în curând să
fredoneze. Cântă şi după ce coborî în praful drumului şi aşteptă momentul să treacă de partea cealaltă.
O căruţă trecu prin faţa ei şi vizitiul ridică o mână la borul pălăriei. Eden îi răspunse dând din cap apoi
îşi prinse fusta cu mâna, pregătită să o ia înainte.
- Domnişoară Spencer!
Eden se întoarse şi îşi înăbuşi un oftat greu, materialul fustei alunecându-i printre degetele
înmănuşate.
- Şerifule.
El venea dinspre cârciumă aducând cu el un miros slab de luuturi spirtoase.
- Eşti tare frumuşică azi. Ca întotdeauna. îi făcu cu ochiul l| plescăi din gură într-un mod neplăcut.
Pesemne voia să fie III mecător dar Eden nu vedea nicio frumuseţe în a comunica cu > Incva aşa cum
ai face cu un cal.
- încotro?
Eden îşi dădu puţin braţul drept într-o parte lăsându-1 pe V» i irul Pratt să vadă cartea pe care o avea.
- Am de dus ceva.
El ridică o sprânceană.
- De când te duci acasă la lume?
Pusă în încurcătură de curiozitatea lui, Eden îşi agită mâna prin aer ca pentru a scăpa de importanţa
ieşirii.
- Doar îmi ajut un prieten care n-a putut trece azi pe la
luhliotecă.
Şeriful Pratt îi aruncă o privire mânioasă, apoi păru a se stăpâni. I )codată îi apăru un zâmbet pe sub
mustaţa bine îngrijită.
- Bine atuncea, dă-i drumul, Eden. Dacă ştiam că le aduci tu, personal, îţi ceream cărţi de-acum câteva
săptămâni.
Oare de ce spusele lui o făceau să se simtă ca şi cum un vierme tocmai i se ţâra pe dosul mâinii?
Ridică bărbia.
- Nu-i un serviciu obişnuit, după cum ştii bine. E o situaţie deosebită. Acuma, vrei să mă seu...
- Pentru cine-i?
Tonul lui rămase vioi, dar aruncă o privire de partea cealaltă .1 străzii, ţintind atelierul fierarului de
parcă-1 lua în cătarea unei
l-uşti.
- Asta chiar nu te priveşte. Eden îşi prinse iar fusta şi făcu un pas către drum, nerăbdătoare să scape de
neplăcerea tot mai mare dată de prezenţa şerifului.
- Stai aşa, drăguţă. El îi prinse braţul şi o îndepărtă de drum. Iu numa te-ntreb. Nu-i nevoie să te-nfoi.
înainte ca ea să poată şti dacă să se scuze ori ba, el se întinse pe după ea şi îi smulse cartea cu eseuri
din mână.
- Ce avem noi aici? Vreo carte de poveşti?
Ea se întinse iute după carte. El râse şi se suci în partea cealaltă, zădărnicindu-i lupta. O cuprinse
panica. Dacă dădea peste scrisoare?
127
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
- Chiar aşa, şerifule. Trebuie să te porţi atât de copilăreşte? Eden încercă să ascundă spaima
amestecată cu dispreţ ce fremătaii înăuntrul ei. Dă-mi cartea, te rog.
întinse mâna într-o cerere tăcută, dar călăul nu o luă în seamă.
- Dacă-i pentru fieraru' ăla pesemne are o grămadă de desene. Râse înfundat şi duse cartea în dreptul
ochilor.
Eden simţi o strângere în piept.
- Cartea mea? întrebă iarăşi, o urmă de implorare venindu-i în glas. Dar fu zadarnic. El deja începuse
a răsfoi paginile.^
- Ce-s astea? El mormăi şi scoase foile împăturite. îi scrii scrisori? Acuzaţia îi picura de pe buze
precum un acid în timp ce el o sfredelea cu o privire întunecată şi îi punea hârtiile sub ochi.
Ea puse mâna pe bilet şi încercă să i-1 smulgă, dar el îl ţinu strâns.
- Domnul Grant mi-a cerut părerea într-o problemă literară. Sunt doar câteva din gândurile mele. Nu
te priveşte nimic.
Ea trase iar de hârtie şi de data aceasta el îi dădu drumul. Eden ascunse repede scrisoarea între cutele
eşarfei.
- Tot ce faci mă priveşte, Eden.
El îi aruncă vorbele din colţul gurii zâmbind şi trăgând de borul pălăriei spre o femeie de vârstă
mijlocie aflată la câţiva paşi de el şi care se întorsese să caşte gura. După o ultimă privire curioasă,
femeia zâmbi şi îşi continuă drumul. Eden se încruntă la Conrad Pratt. Trufia lui chiar depăşea bunul
simţ.
Poate sosise vremea să îl implice pe tatăl ei. Câteva vorbe spuse unde trebuie, poate câteva ameninţări
din partea fondatorului oraşului şi va scăpa de alte avansuri nedorite. Dar ea nu mai era o fetiţă care să
dea fuga la tatăl ei în loc să îşi rezolve problemele singură. Putea găsi ac de cojocul şerifului. Trebuia
numai să reziste până ce într-un sfârşit el se va sătura de asalturi până la urmă şi va face curte altcuiva.
- Cartea mea, te rog?
- N-o să te las să-ţi distrugi reputaţia înainte să ne facem jurămintele, mârâi el. Onoarea-i tot în seama
mea.
întinse cartea spre pieptul ei. Eden făcu un pas şovăielnic înapoi, strângând cartea sub braţ.
- Credeam că treaba ta era să păzeşti locuitorii din Spencer.
li îi trimise priviri tăioase, strângând din fălci atât de tare
It ea crezu că aude un dinte zdrobindu-se. Dar cum avea 11 soarea şi cartea din nou la adăpost, în
mâinile ei, nu mai simţi nevoia să îşi verse năduful.
- Chiar de eşti atât de căpos s-o ţii pe a ta, şerifule, n-o să leg pii.i minte cu tine. Aşa că fă-mi onoarea
şi nu-ţi mai băga nasu in oala mea.
Acestea fiind zise îi întoarse spatele şi zbură pe drum, încântată de săpuneala pe care i-o făcuse. Dar
aceasta numai până ce ajunse |tc partea cealaltă şi se uită înapoi. Şeriful Pratt stătea rezemat
unieninţător de peretele cârciumii Hang Dog cu haina neagră (iută pe după tocul pistolului de la
coapsă. In timp ce îşi mângâia mânerul Colt-ului, stătea cu privirea aţintită peste drum. Dar mi la
Eden. Nu, focul ce ardea în ochii lui era îndreptat spre b H hatul care tocmai ieşise din fierărie.
128
129
18
cvi ridică pe umeri şi ultimul burghiu şi le duse pe toate în I blocul unde Duncan îl aştepta cu căruţa.
- Să fie lucrătură bună, Levi. Duncan se aplecă spre podeaua căruţei uitându-se atent la sudura de la
burghiul calibrat şi la «înălţimea vârfului. Da. Ştii meserie, asta-i clar.
Aplecându-se în faţă, Levi lăsă barele să alunece de pe umăr pe braţul îndoit, până ce capetele
atinseră pământul. Burghiele /Angăniră dându-se unele de altele când le prinse în mâini şi le îndreptă
spre Duncan.
- Am... mai dat cu ciocanu' de vreo câteva ori... în viaţa mea.
- Aşa să fie, zici?
Duncan îi zâmbi din toată inima în timp ce suia burghiele In partea de dinapoi a căruţei. Dădu din cap
în semn de salut şi miândoi îşi luară mâinile lăsând uneltele să se lovească gălăgios uiK-le de altele.
- Bine atunci, de ai vreodată nevoie de lucru, pun o vorbă bună pentru tine la şefu'.
Levi ridică braţul să îşi şteargă sudoarea de pe frunte dar şi
i ascundă crisparea pe care nu şi-o putea stăpâni întru totul.
■ i muncească la carieră? Doamne păzeşte. Fusese şi aşa destul
de greu să îndure munca la burghie. Să intre iar în mină ar fi un
l oşmar aievea—umbrele bărbaţilor pe care îi ţinuse cu forţa ce îl
pândeau pe după fiecare rocă, strigătele chinuite răsunând între
li spezile de piatră. Nu. Nu va accepta propunerea lui Duncan.
Nici pentru tot aurul din Texas.
131
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
- Cred că mai stau pe aici, deocamdată, zise el pe un ton sec.
- Aşa şi trebuie. Duncan îşi scutură praful de pe mâini şi sări în căruţă cu o agerime pe care Levi o
invidie. Nu poţi irosi danf ce ti 1-a dat Domnu', aşa-i?
întrebarea străpunse sufletul lui Levi, trezind din nou vina ci făcuse tocmai acest lucru, atât de mulţi
ani.
- Nu. Nu mai pot.
Voioşia lui Duncan se domoli o clipă, în locul ei apărând o expresie gânditoare ce îl surprinse pe Levi
cu profunzimea ei. Dar la fel de iute cum apăruse, se făcu iar nevăzută dinapoij zâmbetului ce apărea
uşor pe faţa tânărului.
- Bine, spuse el, acum ar cam trebui să facem socotelile pentru Fieldman. Băgă mâna pe sub vestă,
foarte probabil să scoată banii pentru care se înţeleseseră, dar Levi nu îi văzu deloc. Ceva dincolo de
umărul tânărului atrase atenţia lui Levi. Duncan întoarse capul şi fluieră încet.
- Oh. Uite o fată drăguţă. Şi mă gândesc că nu pe mine a venit să mă vadă.
Levi îşi dezlipi cu greu privirea de Eden ca să arunce o privire întunecată scoţianului zâmbăreţ. Dar
nu reuşi mare lucru. Duncan îşi ridică sprâncenele ca şi cum ar înţelege şi clipi înainte să îşi compună
o mină serioasă, atât de prefăcută încât îl făcu pe Levi să zâmbească fără să vrea.
- Uite plata, domnule Grant, zise Duncan pe un ton formal, ce friza ridicolul. Fieldman vă trimite
mulţumiri.
Levi îndesă bancnotele în buzunarul de la pantaloni, cu ochii fugind iar la Eden. Ea ridică o mână
salutând din partea cealaltă a căruţei, aşteptând cu răbdare să se termine tranzacţia.
- O iau la drum acuma, zise Duncan cu o voce cam ridicată, făcându-i cu ochiul lui Levi pentru ultima
oară, înainte să sară pe scaunul vizitiului.
- Doamnă.
îşi atinse borul pălăriei şi dădu din cap spre Eden, apoi apucă frâiele şi mână căruţa pe drum în jos.
Levi trecu dinapoia lui şi îşi dădu cu mâna prin părul dezordonat. Nu se oprise pe la frizer de când
venise în Spencer, iar acuma părul i se încreţea mai mult decât îi trebuia unui bărbat. Mereu îşi făcea
timp să îl aranjeze înainte să-i facă o vizită lui Eden, dar nu prea avea ce face cu el de data aceea.
132
- Ţi-am dus doru' la bibliotecă, domnule Grant. Ochii ei Inimoşi erau plini de întrebări.
El veni mai aproape, vrând să îi atingă braţul, să îi mângâie obrazul, să facă orice gest prin care să îşi
exprime părerea de rău. I )ar era acoperit de sudoare de la munca la cuptor, aşa că îşi băgă mâinile în
buzunare şi făcu tot ce putu folosind cuvintele.
- Eu... ăăă... Levi îşi drese glasul şi lăsă privirea în pământ. A trebuit să lucrez până târziu să... termin
o lucrare pentru carieră. R ulică fruntea. Am vrut să... trec pe acolo...
- Atunci doar munca te-a ţinut departe? Ea ridică ochi > ucetători, cu o lucire de slăbiciune în ei.
- Bineînţe... Levi se muşcă de limbă în ultima clipă. Vreau să /ii... Doar nu crezi că eu...?
- N-are a face.
Dar avea. îşi putea da seama după felul în care liniile din jurul gurii ei se neteziră la cuvintele prin
care o liniştea iar. Eden părea i i înţelege intenţia chiar dacă se bâlbâia.
- Ţi-am adus o carte. Ea dădu puţin braţul la o parte, ilrscoperind o copertă ce se potrivea cu altele
două pe care el le i iiise de curând. Dacă mai eşti curios de... scrierile lui Irving.
Levi zâmbi şi încordarea dintre ei dispăru.
- în ultima vreme mi-a plăcut tipu' tot mai tare.
Buzele ei se întinseră într-un zâmbet ce îi lumină faţa. Lăsă i apul în jos când îi întinse cartea dar el o
surprinse privindu-1 < urioasă şi inima îi crescu în piept. Luă cartea din mâna ei, piinzând-o în aşa fel
ca degetele să li se atingă. Deşi ea purta mănuşi, el ştiu că îi simţea atingerea după suspinul uşor şi
după Cum şovăi câteva secunde înainte să îşi tragă mâna. Chiar putea fi I u putinţă ca Eden Spencer
să simtă ceva mai mult decât prietenie pentru el? Nu merita un asemenea dar. Dar nici nu avea de
gând \,\ îl refuze.
- Te văd mâine la biserică, domnule Grant?
- Da. O să fiu acolo. Voia să îşi audă numele de botez pe buzele ei din nou, dar îi înţelese nevoia de
formalităţi. Deşi nu era nimeni prin preajmă, tot erau într-un loc deschis şi el presupuse i 8 ea se
folosea de acesta şi pentru a pune puţină distanţă între ei. Avea să îi respecte dorinţa şi să lase
lucrurile după voia ei.
- Bine. O să mă uit atunci după tine.
133
KAREN WITEMEYER
Ea se aplecă să îşi prindă fusta şi să o ridice din praf. Eşarfa îi alunecă de pe umeri până la cot. Levi
veni mai aproape şi îi prinse lâniţa moale în palmă. O ridică încet pe braţ şi înapoi peste umăr. O
netezi să stea bine, savurând senzaţia oaselor ei fine sub atingerea lui.
Un freamăt trecu prin ea când degetul lui mare îi mângâie gâtul şi plăcerea lui deveni tot mai mare. Ea
putea stăpâni situaţia, dar el nu se putea rădba la fel de bine. Levi îşi îndreptă privirea spre faţa ei.
Ochii mari îl priveau lung precum cei ai unei căprioare, prevăzători şi şovăielnici. Dar în ei se citea şi
licărul dorinţei. La urmă, ea clipi şi rupse tăcerea.
- Acum o iau din loc. Să ai o seară frumoasă.
- Şi tu.
El o privi plecând, materialul verde închis al rochiei atrăgându-i privirea ca un magnet. Să îi vadă
această latură timidă era ceva nou. Din ziua când se cunoscuseră, Eden păruse mereu a fi pe poziţie de
luptă—încrezătoare, independentă, încăpăţânată. Şi, după cum se ştie, părerile acelea nu fuseseră
întotdeauna prea favorabile lui.
Totuşi, cu cât Eden se descoperea mai mult în scrisorile ei şi cu cât învăţa să se uite dincolo de
aparenţe, cu atât înţelegea sufletul sensibil care se găsea înăuntru, unul uşor de rănit dacă bănuielile
lui erau îndreptăţite. De aici şi reţinerea ei de a-1 arăta. Imaginea ei deveni mai ştearsă numai până ce
o simplă străfulgerare întâmplătoare de culoare verde îi atrase privirea când ea se amesteca printre
oamenii oraşului.
Ştiind că mai avea o grămadă de lucruri de pus la punct după ce le amânase în favoarea lucrării pentru
carieră, Levi se uită după o ultimă pată verde, apoi se întoarse să intre în atelier. Nu făcu mai mult de
un pas, că fu oprit. De un şerif încruntat şi cu ură în ochi.
- Te desfeţi cu priveliştea, Grant? Levi nu căzu în capcană.
- Ai... vrun fier la puşcărie ce trebe lucrat, Pratt? Ori eşti aici să-nşiri vrute şi nevrute?
Dându-se la o parte, Levi încercă să îl ocolească însă şeriful îi tăie calea şi ridică degetul în obrazul lui
Levi.
- Stai departe de Eden. E a mea.
134
Să-t câştige inima
Ceva se învârtoşa înăuntrul lui Levi la acea pretenţie şi se Ităpâni cât putu să nu-i apuce degetul şi să
i-1 rupă în două. îşi strânse mâna liberă în pumn, luptându-se să pună frâu furiei.
- Nu mi-o amintesc grăind de vreun drăguţ.
Şeriful Pratt lăsă braţul şi ridică din umeri. Gura i se întinse intr-un zâmbet încrezut ce făcu dinţii lui
Levi să scrâşnească.
- N-ai grijă. Eu i-am zis ce aveam de zis. Trebuie numa ceva vreme până să se-mpace cu gându'.
Să se împace cu ideea de a avea o viaţă alături de Pratt? Gândul II (acu silă lui Levi.
- Spencer îi oraşu' meu, Grant. Şi-am de gând să-1 ţiu aşa. I )ac-o iau pe Eden de nevastă îmi voi
întări poziţia în comunitate.
- Onorabil din partea ta.
Fără îndoială că se aştepta ca o asemenea alianţă să îl atragă pe tatăl lui Eden de partea lui şi să îl facă
mai influent în comitetul ui asului. Muşchiul de la braţul drept al lui Levi zvâcni în timp ce tfi lăsa
privirea încet la obrazul şerifului.
- Ce? rânji Pratt. Crezi că-i poţi oferi ceva mai bun? Ca soţie .1 mea o să aibă acceptare şi respect din
partea tuturor oamenilor «Im oraş, ceva ce i-a lipsit ca femeie nemăritată. Ceva ce sigur n-o .ivea
vreodată c-un calic ca tine.
Levi întoarse iute privirea în ochii omului.
- Oh, da. Şeriful dădu din cap, cu îngâmfare în voce. Ştiu de contu' tău amărât din bancă. De fapt,
trăieşti din mila oraşului i ia. Eden e învăţată c-un trai bun. N-o să se gândească niciodată l.i o
căsătorie c-un om ca tine. Orice prietenie din partea ei e numa' din milă. Femeia chiar a avut mereu o
slăbiciune pentru ■ uizele pierdute. Asta-i tot ce eşti—o cauză, ca orfanii ceia din Austin pentru care
strânge lucruri tot timpu'. Pune la asta tainele tale... şi, păi cred că amândoi ştim cu cine i-ar fi mai
bine Iu' Eden.
Taine? Levi simţi o durere în piept. Nu rosti niciun cuvânt. Nu putea. Ce ştia Pratt? De parcă putea
mirosi frica lui Levi, şeriful se apropie de el, cu faţa la numai câţiva centimetri.
- Am de gând să scormonesc adânc în trecutu' tău, Grant. Se pare că ai câţiva ani care nu-s lămuriţi
de când ai plecat de la atelieru' tatălui tău din Caldwell până în ziua când ai început să lucrezi aici, în
Spencer. Levi rămase ţintuit locului fără măcar a clipi. Dar în tot timpul acesta se zbuciuma pe
dinăuntru.
- Sunt tare priceput să dau adevăru' pe faţă. Asta-i slujba mea până la urmă.
Se auzi un mârâit şi, pentru o clipă, Levi crezu că era scos de Pratt. Apoi mârâitul deveni un lătrat în
timp ce Ciudosul ieşc-.i tiptil din atelier, cu colţii rânjiţi şi cu ochii aţintiţi asupra şerifului. Pratt se
dădu înapoi şi scoase Colt-ul, cu ţeava îndreptată spre capul câinelui.
- Fă-1 să tacă, Grant, ori jur că fac un hatâr oraşului şi-i trec un glonţ printre ochi.
- Ciudosule! Jos.
Levi îşi desfăcu pumnul drept cu greu şi făcu semn cu palma câinelui, să stea jos. Ciudosul ascultă,
dar mârâi mai departe şl dădu să se repeadă la nepoftit. Pratt se retrase, cu ochii la câine şi cu degetul
pe trăgaciul pistolului până ce fu sigur că Ciudosul nu mai era o ameninţare. Câţiva metri mai încolo,
puse arma în toc şi îşi îndreptă din nou atenţia asupra lui Levi.
- Nu uita ce ţi-am zis, Grant. Nu eşti bun pentru ea, aşa că stai deoparte. M-aş supăra foarte tare să
sufere. Oamenii prinşi hi mijloc mereu păţesc asta.
Când bărbatul se făcu nevăzut în cârciuma de peste drum, Levi merse cu paşi mari la uşile fierăriei şi
le închise repede. Furia şi deznădejdea se luptau în sufletul lui până crezu că va răbufni, tot încercând
să le ţină în frâu. Puse cartea lui Eden pe marginea unei capre de tăiat lemne aflată pe aproape şi se
prinse cu braţele de cruce. Strângând din dinţi îşi apăsă degetele în lemn până ce capra începu a
tremura pe pământ de la forţa prinsorii lui. O lăsă din mâini mormăind şi se întoarse la perete cu
pumnii strânşi.
Un fier de marcat era aruncat pe jos, la câţiva metri mai departe. Levi îl ridică iute şi cu un strigăt atât
de puternic încât putea rivaliza cu tunetul, îl izbi în peretele de piatră. Iar. Şi iar. Şi iar. Toată mânia,
toată spaima că spusele lui Pratt erau adevărate fură bătute în peretele acela până ce vârful rotunjit al
fierului se desprinse şi zbură prin încăpere căzând apoi cu zgomot undeva înapoia lui. Sunetul răsună
înăuntrul lui Levi şi îl opri când dădea să lovească. Cu muşchii zvâcnind, lăsă braţul.
Fierul era îndoit şi deformat. Pietrele din perete erau sparte ,i purtau urmele loviturilor date de metal.
Un scâncet întoarse < .ipul lui Levi. Ciudosul stătea ghemuit în spatele raftului cu unelte. Scârbit de el
însuşi, lăsă din mână ce mai rămăsese din Iierul de marcat şi se aplecă pe vine cu palma în sus.
- Iartă-mă, băiete. L-am lăsat să scoată untu' din mine. N-o să-ţi fac rău. Hai aici.
Ochii umezi ai Ciudosului vorbeau de trădare şi supărare, încărcând conştiinţa lui Levi. Dar câinele
ascultă. Şovăitor la iuceput, merse tiptil la Levi şi îi linse mâna. Levi îl scarpină pe la urechi şi îl lovi
prieteneşte pe o parte, apoi strânse câinele lângă el, în timp ce furia se risipea lăsând în urmă o
greutate ce îi apăsă pe inimă cu o putere necruţătoare. Conrad Pratt avea dreptate. Secretul lui chiar
avea puterea să o rănească pe Eden. Dar aceasta nu însemna că se va da în lături împăciuitor şi că îl va
lăsa pe şerif să manevreze lucrurile.
Nu. Va afla o cale de a o păzi pe Eden de Pratt şi—dacă-l va ajuta Dumnezeu—de el însuşi.
137

19
jupă cina cu Claude şi Georgia Barnes, Levi o apucă pe drumul de întoarcere în oraş, simţind
nevoia să pună mâna
lucru.
Claude îl lăsase să doarmă la magazie în nopţile când dorea lă îşi facă lucrul până târziu şi
chiar dacă reparaţiile care se .ulunaseră cât timp el terminase lucrarea pentru carieră vor face
i .1 săptămâna următoare să fie una foarte ocupată, Levi simţea i ic voia unei abateri de la
gândurile ce i se învârtejeau prin minte după întâlnirea cu şeriful. In timp ce umfla foalele ca
să reaprindă i .11 bunii din cuptor, Levi deveni tot mai abătut.
Poate cuvintele lui Pratt erau avertismentul pe care îl ceruse 1 )omnului să i-1 trimită. Şeriful
părea prea îngâmfat ca să fie un vas ales pentru mesajul divin, dar se ştie că Dumnezeu a
vorbit <hiar şi prin măgari. Levi zâmbi gândindu-se la asemănarea .ueasta. Apoi se încruntă
la ce îl trimitea cu gândul. Puse alţi ( ii buni în locul încins din mijlocul cuptorului şi rămase
cu ochii la grămadă în timp ce aceasta devenea treptat de un roşu aprins.
Până la urmă mijlocul se făcu alb, gata pentru lucru, însă Levi nu schiţă niciun gest să ajungă
la fierul de plug ce aştepta să fie reparat. Oare Pratt avusese dreptate că Eden se arăta
prietenoasă faţă de el numai din milă ori dintr-un soi de obligaţie socială? Nu crezuse aceasta
la început, convins că simţise un interes m purtarea ei când îşi scriau. Dar dacă dorinţa lui îi
schimba felul de a vedea lucrurile? Şi apoi era problema banilor. Tatăl lui oferise întotdeauna
o viaţă îndestulată pentru familia sa lucrând ca fierar, dar chiar şi în anii cei mai buni, nu ar fi
putut
139
KAREN WITEMEYER
niciodată dărui mamei acele lucruri fine de care Eden se bucura în fiecare zi.
Va voi să renunţe la ele? Ar fi drept să îi ceară aceasta? Dar biblioteca? Era pasiunea ei. Viaţa ei. Nu
şi-o putea închipui fericită fără ea. Putea găsi o cale de a închiria spaţiul de la tatăl ei sau să îi
construiască altul undeva? Nu avea nici măcar altă pereche de pantaloni, darămite avere. Şi după cum
se întrevedea, nici nu va avea una, o bucată bună de vreme. Dar ce anume spera el să ofere unei femei
ca Eden? Nu îi putea dărui nici măcar un nume fără pată. Arhivele închisorii aveau menirea de a lăsa
stigmate.
O dorinţă aprinsă pornită dinăuntru îl îndemna pe Levi să caute confirmarea bănuielilor că Domnul îi
spunea cu adevărat să stea departe de Eden. Cu toate acestea, prea temător că va primi confirmarea,
nu se putea aduna la rugăciune. Nu era pregătit să renunţe la ea. Astfel, îşi vărsa năduful pe nicovală.
In următoarele două ore, el bătu o sudură provizorie la un fier de plug, făcu găuri pentru cuie într-o
duzină de balamale în formă de fluture şi începu să repare o pereche de arcuri pentru bancheta unei
căruţe.
Dar munca nu îl ajută. Pe când încheie ziua de lucru, starea lui sufletească doar se întunecase. Levi
încuie fierăria şi se îndreptă cu paşi de plumb spre magazie. Pe la jumătatea drumului, auzi o muzică
venind dinspre cârciumă. Se uită la clădire. Se vedea o lumină înăuntru. Se auzeau voci până pe drum.
Hang Dog oferea companie şi distracţie. Şansa uitării pentru o vreme. Levi încetini paşii. Nu se arătă
nimeni să îl oprească. Nici măcar Ciudosul. Pesemne potaia fugise să se zbenguie cu vreo căţea
drăguţă pe undeva. Nu avea niciun fel de compasiune pentru necazurile stăpânului.
Lungi paşii. îl luă setea—una atât de puternică încât începu să saliveze. Ce bine îşi amintea gustul şi
felul cum îl făcea să se simtă. Rândurile de bere şi de whiskey ce îi sărbătoreau ultima victorie în
înfruntarea pe bani. Uralele susţinătorilor. Respectul din ochii bărbaţilor. Felul în care fetele care
serveau îi aruncau priviri pline de dorinţe şi găseau cum să îi mângâie pieptul ori braţul în trecere
când aduceau băuturi.
Nici măcar nu trebuia să îşi aleagă cuvintele. Cu toţii bălmăjeau şi se încurcau în vorbe. Era libertate.
Uşa stătea deschisă, făgăduindu-i tovărăşie. O acceptare plină de promisiuni.
140
Să-i câştige inima
l'Miicnotele câştigate la lucrarea pentru carieră îl ardeau atât de lare în buzunar încât fierbinţeala
trecea în picior. Băgă mâna in buzunar şi strânse banii între degete, apoi urcă scările de la mirare.
Ceva în fiinţa lui îi spunea să se oprească, însă muzica veselă a pianului înăbuşi vocea firavă ce îi
şoptea inimii.
Levi şovăi pe moment, dar un hohot de râs ce se auzi în Hang I )og îi dădu ghes să intre. Atunci un
bărbat ieşi clătinându-se pe uşă şi se prinse de braţul lui Levi să nu cadă. Mirosul acru de ■ileool ieşi
din gura acestuia în timp ce îşi cerea iertare.
- Betsy m-a rugat tare să nu vin. Zicea că de nu mă las, ea se Inăpădeşte. Am încercat. Chiar aşa.
Numai că amintirile tot vin.
Omul întoarse nişte ochi umezi, iar lumina din cârciumă îi l izu pe obraz. Surprinderea la vederea unei
feţe cunoscute îi dădu fiori lui Levi. Era bărbatul care tăbărâse pe el la fierărie, cel ( are îşi pierduse
băiatul.
- Nu intra acolo, omule. N-are să-ţi prindă bine.
îl împinse pe Levi şi o luă clătinându-se pe potecă. Se întinse i ătre perete să îşi recapete echilibrul şi
se uită peste umăr.
- Nu prinde bine nimănui.
Ca o sabie cu două ascuţişuri, adevărul îl tăie pe Levi şi aproape ii lipsi de aer. Liniştea pe care spera
să o afle în locul acela nu avea nimic în comun cu libertatea. Era robie. Ce fac? îi veni rău de la
stomac şi se repezi după colţ, pe uliţă. Stătu aplecat, cu mâinile strânse pe genunchi, gâfâind. Ca un
câine. Unul care fugise de stăpânul lui ca să scormonească prin gunoaie după cum poftea. Doamne,
îmi pare rău.
Levi se ridică şi se lăsă cu spatele pe perete, melodia în surdină a pianului auzindu-se tot mai slab în
urechile lui. îşi trase pălăria de pe cap şi ridică ochii la cer. întunericul îi umplu ochii. Nu erau stele,
nici lună, numai întunecime. Sunt neputincios, Doamne. Atât de slab. Nu merit iertarea ta, dar ţi-o
cer oricum. Schimbă-mi inima. Fă-mă un om nou. închise ochii în timp ce îl apăsa povara
cunoscută a vinovăţiei.
Nu făgăduise el să se ferească de cursele vieţii de dinainte? Era în Spencer de o lună şi nu fusese
niciodată ispitit în felul acela până atunci. De ce în clipa aceea? Chipul lui Eden îi apăru în faţă.
Umblase în credinţă. Până în acea seară. Lăsase dorinţa pentru ea să cântărească mai mult decât aceea
de a urma calea Domnului.
Se împotrivise căutării voinţei Domnului fiindcă se temea că nu va fi şi voia lui. Şi în tot acest timp se
lăsase slab în faţa atacurilor—de la un vrăşmaş care nu ezita niciodată să lovească. Cuvintele fiului
risipitor se întorceau să îl hărţuiască; „// nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău." Levi lăsă capul în
jos, neputându-se uita la cer.
De ce încerca măcar schimbarea? Nu va fi niciodată destul de bun. In timp ce gândul acela
prindea formă în mintea lui, o pavăză din Scriptură îi veni ca şi cum un înger nevăzut băgase
mâna în săcuieţul cu seminţe, luase un pumn şi le azvârlise către el.
„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără
plată, prin harul Său..."
„ ...omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos..."
„ ...le voi ierta nelegiuirile şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor. "
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios... ca să ne cureţe de orice nelegiuire."
„Acum, dar, nu este nicio osândire... "
Levi tremura în timp ce seminţele acelea prindeau rădăcini în sufletul lui. îndurare. Purificare. Iertare.
Nicio condamnare. Niciuna—după toate câte făcuse? Capelanul închisorii îl făcuse să înveţe pe de
rost versetele acestea, dar niciodată până în momentul acela nu ajunseseră în inima lui într-o
asemenea măsură. Erau menite altor creştini, celor care nu aveau sânge pe mâini, celor care nu îşi
trădaseră familiile şi Dumnezeul cu un egoism atât de făţiş. Nu, era fiul risipitor şi nedemn, care
umbla în ruşine, încercând să îşi răscumpere toate greşelile din trecut ca să recâştige dragostea Tatălui.
— Dar nu vrei s-o recâştig, aşa-i? şopti Levi în timp ce ridica iar privirea la cerul nopţii, adevărul
răsunându-i în piept. N-opot câştiga. Pot numai să primesc. Darul tău.
Levi ridică o mână tremurândă la obraz şi îşi şterse lacrimile adunate în ochi. înţeleg acum.
Mulţumesc. Dezlipindu-se de perete, Levi se îndreptă de spate, îşi trecu mâna prin părul creţ şi îşi
puse iar pălăria pe cap. Se simţea mai înalt. Un zâmbet îi veni pe buze. Mai înalt. Dă-ţi seama. Vina
nu îl mai apăsa. Părerea de
142
Să-t câştige inima
rău? Da. Căinţa? Fără îndoială. Dar vinovăţia? Se ridicase într-un •lârşit de pe umerii lui şi uşurarea
pe care o căutase se revărsă înăuntrul lui precum un izvor purificator. Scăpase de pornirea disperată de
a-şi răscumpăra greşelile. Cristos făcuse deja acest lucru. Un hohot de râs îi veni din piept la ironia
eforturilor lui zadarnice. Nu, nu se putea mântui singur, dar îşi putea trata recunoştinţa şi iubirea
împărtăşind îndurarea Domnului (clorlalţi şi având o viaţă ce aducea slavă Domnului său. Şi jură .1
tacă aceasta. începând din clipa aceea. Ca şi cum îngerul care mai devreme îl copleşise cu versete din
Scriptură îl auzise, încă Ceva se rostogoli din cer şi îi căzu în cap.
Dar, de data aceea, chiar fu ceva palpabil în proiectil. Levi îl prinse în mână. Era un obiect subţire,
puţin aspru şi fără îndoială mea agăţat de ceva deasupra lui. Se întoarse iute către perete şi se uită bine
până la catul al doilea. Cine ar lăsa o frânghie pe uliţa de la cârciumă?

143
20
Levi îşi lungi gâtul. O fereastră deasupra capului fusese deschisă şi zgomote ajungeau până la el.
Zgârieturi. Suntele înfundate. ()biecte ce puteau fi sertare închise cu zgomot.
Apoi, după o pocnitură foarte puternică, vocea unei femei străpunse liniştea uliţei.
- Să ieşi! Nu-s la cheremu' tău.
O voce gravă, bărbătească îi răspunse, însă omul vorbi cu voce prea joasă ca Levi să îi poată înţelege
cuvintele.
- Nu-mi pasă ce ţi-a promis ori cât ai plătit. Eu nu sunt ce I rezi tu!
Ceva se sparse.
- Stai! Eu lucrez în bucătărie. Lasă-mă!
Levi îşi îndesă pălăria pe cap şi făcu un salt spre funie să se i aţere pe zid. Dar înainte să îşi poată
pune bine picioarele, răsună uu zăngănit metalic precum lovitura unui ciocan de-al său, urmat «Ic un
zgomot înfundat. A lovit-o? Levi se caţără, ţinându-se de Iunie în timp ce suia cu constituţia lui solidă
către fereastră. Când mai avea o treime din distanţă până sus, ridică ochii la timp să vadă o pereche de
braţe firave împingând ceva prin fereastră. Abia avu vreme să îşi ferească faţa înainte ca un săculeţ să
îl pălească, lăcând să îi sară pălăria din cap şi picioarele de pe perete, când M suci instinctiv să se
păzească de lovitură. Apoi, în timp ce se bălăbănea deasupra pământului, încordând muşchii braţelor
să nu alunece, un picior pe care era tras un ciorap lung ieşi pe geam, urmat de părţi mai feminine ale
corpului acoperite cu jupe albe. Din câte se părea, femeia era teafără şi nevătămată. Cum nu
voia să o sperie, Levi sări jos fără zgomot, îşi luă pălăria şi aşteptă. Dacă ce auzise fără să
vrea era adevărat, fata intrase într-un bucluc de toată frumuseţea. Ar putea găsi o cale să îi fie
de ajutor, daci ea îl va lăsa. Dacă nu, atunci... măcar se va asigura că fata nu v.i cădea pe
spate în drumul spre pământ. Ea bombănea şi ofta, dai cobora bine. Levi îi luă bocceaua şi se
puse în mijlocul uliţei ca să apară în faţa ei din umbră.
Când picioarele-i atinseră pământul până la urmă, ea se suci în stânga şi în dreapta căutându-
şi lucrurile. Levi întinse muli braţele şi încercă să se arate cât mai puţin ameninţător. Nu era o
misiune uşoară pentru un fost luptător, mare cât un munte.
- Am găsit-o eu, doamnă.
Ea rămase cu gura căscată şi se lipi cu spatele de peretele cârciumii. Ochii îi săreau repede la
boccea, la el, la capătul uliţei şi iar la săculeţ. De teamă că fata va încerca să o rupă la
sănătoasa înainte să o poată asigura că nu îi voia răul, el puse sacul pe pământ în faţa lui şi
păşi îndărăt.
- N-am să-ţi fac vrun rău, zise. Aş vrea să te ajut, dacă mă laşi. Femeia era abia o copilă. O
fiinţă mică şi delicată cu ochi mari
pe o faţă la fel de albă precum luna. Mai bine zis albă, în afară de partea înroşită de-a lungul
obrazului.
Treptat hotărârea luă locul spaimei în timp ce ea îşi privea bocceaua. Ridică privirea la el încă
o dată, îndreptându-se de spate şi îndepărtându-se puţin de perete.
- Eşti beat?
Levi tăgădui, dând din cap.
- Deloc.
Ea se aplecă şi îl mirosi. El se luptă cu pornirea de a zâmbi. Fata făcu un pas mai aproape.
- Ce cauţi pe uliţă?
- îmi spun rugăciunile.
Ea se încruntă arătând o faţă neîncrezătoare şi îl măsură din ochi ca şi cum se întreba dacă era
întreg la minte. El nu îşi putu stăpâni râsul.
- Ţi se pare aiurea, ştiu. Stând cu braţele în lături, el ridică din umeri. Credeam că vreau ce
are Hang Dog de oferit, numa că... în ultimu' moment mi-am amintit de toate necazurile la
care ne poate duce ajutorul acela. M-am gândit că ies mai bine şi li-ncerc cu Dumnezeu.
- Domnule, am trăit prin cârciumi toată viaţa mea şi eşti |>i imu' om de care dau, care s-a
lămurit. Nu ştiu multe de partea i u Dumnezeu da' am văzut destul prăpăd din băutură, cărţi şi
le mei ca să...
Geamătul unui bărbat se auzi de sus, răpindu-i graiul. Fata 11 ebuie să îşi fi lovit atacatorul
destul de zdravăn dacă îl ameţise atâta vreme. Privirea ei fugi repede la fereastră.
- Doamne! Trebuie s-o tai de aici.
Puse mâna pe bocceluţa de iută şi se îndepărtă cu paşi iuţi de Levi. Nevoind să o lase fără
apărare, el o urmă. După ce trecu de colţul cârciumii, ea se opri la marginea străzii lăturalnice
şi întoarse capul şi la stânga şi la dreapta ca şi cum încerca să îşi dea leama ce drum se
dovedea cel mai sigur.
- Te gândeşti la vreun loc anume? Fata se uită urât la el peste umăr.
- Departe, zise ea repezit înainte să se întoarcă iar spre drum. Acuma lasă-mă-n pace,
domnule. Nu-i treaba dumitale.
Dar Levi nu putea scăpa de sentimentul că era treaba lui.
- Ştiu oameni care te-ar primi la ei. Nevasta pastorului din oraş ar...
- Nu mă duc acasă la nicio doamnă bisericoasă! La una cu aere de mironosiţă? Nu, mersi
frumos! Mai bine m-ascund într-un grajd.
Levi vru să o lămurească, să îi spună că Emma Cranford nu era deloc aşa. Dacă putea primi
un om ca el la ea în salon, putea adăposti cu dragă inimă şi o fată fugară ce trăia prin
cârciumi. I )ar ştia că nu ar reuşi să o convingă. Fata era speriată şi hotărâtă să o rupă la fugă
în noapte dacă nu venea cu altă idee şi cât mai degrabă.
- Ce zici de o doamnă bibliotecară? Cuvintele îi ieşiră pe gură înainte ca gândul să capete
formă cu totul.
Fata întoarse capul atât de repede încât Levi crezu că i se putea ilesprinde de trup.
- O ştii pe domnişoara Spencer? Faţa îi era ca o mască în timp ce vorbea, dar până şi în
întuneric, el putu desluşi un dor în ochii
ei.
-Da.
147
KAREN WITEMEYER
Se ruga să nu aducă necazuri pe capul lui Eden expunând-o sil pe ea, însă cunoscându-i
simţămintele pentru copii se gândi că ari putea fi dispusă să ajute.
— Mi-au ajuns la urechi multe despre poveştile ce le zice puştii din şcoală. Crezi că m-ar
lăsa...
Strigătul unui bărbat aduse spaima în ochii fetei. Ea se lipi de peretele de lângă ea şi se aplecă
încet uitându-se pe după coli. Trăgâdu-şi repede capul, gâfâi ca un animal prins în capcană.
Levi păşi înainte, gândindu-se să se pună între ea şi ameninţarea aceea şi sperând să vadă cine
era omul vinovat de spaima ei. Dar până să iasă de după colţ, fata îl opri cu trupul ei firav.
— Nu! şuieră ea. Să nu te vadă.
Levi rămase locului la început, dar apoi vocea ei slăbi şi deveni | o implorare de copil.
— Te rog, domnule.
El o ascultă şi îşi schimbă locul făcându-se iar una cu umbrele. | Ea furişă încă o privire pe
după colţ şi, de data aceasta, lăsă umerii în semn de uşurare când se întoarse.
— Se duce.
— Te-ai hotărât unde mergi? Ea îl privi în ochi.
— Mă gândesc să-ncerc la bibliotecă.
O bătaie uşoară în uşă o trezi pe Eden din moţăiala. Se ridică, speriată. Cartea pe care o citea
când adormise, căzu jos. Clipind din ochi se uită în jur şi încercă să îşi amintească ce o
trezise. încă o bătaie, mai puternică de data aceasta, se auzi de la uşa din faţă. îşi băgă
picioarele într-o pereche de papuci de casă, se măsură din
ş g p p pp , e ăsură din
ochi să fie sigură că halatul era încheiat bine, merse trăgându-şi picioarele până în camera din
faţă şi dădu perdelele la o parte, ca să vadă afară.
Levi? Nu îi putea desluşi trăsăturile, dar nimeni altul din oraş nu era atât de înalt şi de lat în
spate. Trebuia să fie el. Şi ce făcea la uşa ei, la ceasul acela atât de înaintat în noapte? Eden se
duse de la fereastră şi merse pe hol ca să tragă zăvorul uşii.
- Levi, de ce eşti...
Vocea îi pieri deodată când descoperi că nu era singur. Ce făcea însoţit de o fată? Mai ales cu
una atât de tânără şi de frumoasă?
148
Să-i câştige inima
- Putem intra? întrebă Levi pe o voce scăzută.
- Nu-s îmbrăcată cum se cade pentru musafiri, domnule (irant.
Ii urmări privirea plimbându-se pe trupul ei şi rămânând mai mult asupra părului. Numai
atunci îşi aminti că era desfăcut şi că ti cădea aproape până la talie. El înghiţi în gol, gâtul
fremătându-i In timp ce o privea lung. Căldura din ochii lui o liniştea într-un fel ce lipsea
cuvintelor.
Eden deschise larg uşa şi îi conduse în salon.
- Ce-ar fi să iei loc, domnişoară...?
- Mă cheamă Chloe, doamnă. Chloe şi-atât. N-am nume de
familie.
Ea făcu declaraţia uimitoare cu seninătate, de parcă un asemenea lucru era normal, apoi se
lăsă pe canapea. Chloe îşi |>use în poală bocceaua pe care o ţinea, strângând-o de parcă era
Un copil mic în primejdie.
- E o plăcere să te cunosc, Chloe. Mă cheamă Eden. Oarecum nu părea potrivit să se prezinte
cu numele de familie
i ând sărmana copilă nu avea unul de oferit, la rându-i.
- Scuză-mă numai o clipă, trebuie să schimb câteva vorbe cu domnul Grant.
Fata încuviinţă din cap şi strânse bocceluţa şi mai tare în timp (e rotea ochii mari prin cameră.
Eden îl duse pe Levi în hol.
- Ce se-ntâmplă? îi şopti ea.
- Am nădejdea c-o poţi ajuta. Levi se scarpină într-un loc pe piept şi lăsă capul să nu o
privească în faţă. Copila... n-avea unde |9 se ducă.
- De unde vine?
- De la Hang Dog. Am văzut-o fugind de acolo pe geam.
- Hang Dog? Ai adus o fată de la cârciumă în casa mea? Cum ii putut? Trebuie să plece. Eden
făcu un pas înspre salon, dar mâna mare a lui Levi o prinse de încheietură. Cu blândeţe, dar <
u destulă putere ca să o oprească.
- Stai un pic. De data aceasta o privi drept în faţă şi rugămintea [ic care ea o citi în ochii lui îi
înmuie inima. Nu îşi mai trase mâna. El îi mângâie pielea fină de sub încheietură.
- Mă asculţi, aşa-i?
149
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
Ea şovăi o clipă, apoi făcu semn din cap. Levi îşi luă mâna de pe braţul ei şi răsuflă cu putere.
— Din câte am înţeles, fata a lucrat la bucătărie, nu într-un... ăă... loc de plăceri. Până în seara
asta când un bărbat a dat bani să... intre la ea cu forţa.
Eden îşi acoperi gura cu mâna şi scutură din cap a tăgadă. Chloe nu putea avea mai mult de
cincisprezece ani. Ce soi de fiară ar pune preţ pe nevinovăţia ei?
— Chloe s-a zbătut să scape totuşi, continuă Levi. L-a pocnit de l-a năucit ş-apoi a scăpat pe
geam. Eu am încercat să... s-o lămuresc să vină cu mine... să vorbesc cu Dave şi Emma
Cranford, numai că fata nu voia să aibă nimic de-a face cu ei. M-am temut c-o rupe la fugă. I-
am zis că te cunosc şi... acuma suntem aici.
Ea îi putea auzi întrebarea nerostită. O va primi pe Chiot? Chiar o durea sufletul pentru
copilă, dar să deschidă uşa casei unei femei tinere care îşi câştiga traiul într-o cârciumă? Era
de neconceput.
— Pot să-i pun nişte mâncare şi să-i închiriez o cameră la hotel în seara asta. O să-ţi dau bani
să-i cumperi un bilet la trenul de mâine dimineaţă oriunde vrea să meargă. Poate începe o
viaţă nouă în alt oraş.
încântată de soluţie, Eden se linişti. Cu toate acestea, Levi nu păru prea entuziasmat de
propunere. Felul în care îşi lăsă colţurile gurii făcu inima lui Eden să se strângă.
— Alt oraş nu va rezolva problema, vorbi el pe un ton aspru. Fără slujbă ori familie, doar ştii
unde va ajunge fata.
— Dar ce va crede lumea, Levi? Eden îşi încrucişa braţele peste stomacul ce-i fremăta.
Trebuie să mă gândesc la reputaţia mea.
De îndată ce cuvintele îi plecară de pe buze, mintea ei zbură la conversaţia avută cu şeriful.
El o ţinea într-una că reputaţia însemna totul şi scăzuse în ochii ei tocmai pentru o vedere atât
de superficială. Dar iată că şi ea făcea acelaşi lucru. Levi o privi drept în ochi câteva secunde,
dezamăgit de ea în mod limpede.
— Nu poţi controla ce cred oamenii, Eden. Poţi vedea nuni;u ce faci cu viaţa ta. Trăieşti să-ţi
aperi numele când poţi să porţi de grijă la o copilă necăjită?
Eden se muşcă de buză şi se întoarse cu faţa la perete să î^si ascundă lacrimile ce i se adunau
în ochi. Levi avea dreptate. Atât de mare dreptate. Isus le-a cerut ucenicilor să se lepede de
sine,
150
să îşi ia crucea şi să îl urmeze; să se arate ca nişte jertfe vii. A o trimite pe Chloe cu un tren
probabil că i-ar fi putut uşura conştiinţa la început, dar nu în clipa de faţă. Nu acum, când
sufletul îi arăta că sosise vremea să renunţe la voia ei şi să se poarte cu spirit de sacrificiu.
— Poate rămâne, şopti Eden tot cu faţa la perete.
-Ce?
Ea suspină şi se uită o vreme la tavan ca să îşi alunge lacrimile clin ochi, apoi se întoarse
către Levi. îşi drese vocea, îl privi în Ochi şi vorbi cu convingere.
- Poate să stea.
151
21
Lui Levi i se luă o piatră de pe inimă când auzi învoirea lui Eden. O atinse pe umăr.
- Mulţumesc.
Ea dădu uşor din cap, tremurând, apoi se întoarse şi se îndepărtă. Lacrimile din ochii ei nu
scăpaseră privirii lui şi el se- întreba dacă era drept să o împingă să o primească pe Chloe In
casă. Reputaţia unei femei nu era deloc un lucru de luat în l'Jumă, iar Eden avea motive să
cadă pe gânduri.
Dar era sigur că poziţia ei în comunitate va lăsa în umbră neajunsurile din educaţia fetei. De
fapt, cu Eden ca protectoare se putea deschide o lume nouă pentru Chloe, una a onorabilităţii
si poate chiar a credinţei. Cu toate acestea, în timp ce Levi o mina pe Eden la întoarcerea în
salon, îi trecu prin minte un gând iiilburător. Oare stăruise numai pentru binele lui Chloe sau
îşi netezea calea înspre acceptare? Fruntea i se încreţi.
1
Atunci când Eden venise cu propunerea de a o trimite pe hloe în altă parte, primul gând ce îi
trecuse prin minte nu ţinuse de binele fetei. Nu, se gândise la posibilitatea ca Eden să îl
trimită pe el altundeva când va afla de propriul lui trecut ruşinos. Si o convingă să îşi
deschidă inima lui Chloe putea face mult mai uşoară acceptarea lui. In acelaşi timp însă ştia
că apariţia fetei în i li pa legământului său în faţa Domnului nu fusese o întâmplare. I
)umnezeu se folosise de prezenţa lui pe uliţa aceea spre binele I i Era sigur de acest lucru. Să
o aducă la Eden fusese decizia cea mai bună. Trebuia numai să aibă grijă să nu amestece şi
motivele lui în situaţia aceea.
153
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
Când cei doi trecură pragul salonului, Chloe sări în picioare.
- îmi pare rău, domnişoară Spencer. N-ar fi trebuit niciodatl să vin aici. O fată ca mine nu-i de seama
unei doamne din lumea bună.
Levi se opri în uşă, blocând ieşirea cu statura lui mare. Copila avea iarăşi expresia aceea de parcă voia
să o rupă la fugă. Eden hui taurul de coarne. Se duse cu paşi repezi la ea şi îi cuprinse umerii cu
braţul.
- Păi, mie nu-mi pare rău deloc c-ai venit. De fapt, cred că domnul Grant ne-a făcut la amândouă un
bine, aducându-te aici.
Eden întoarse privirea la Levi. Genele i se lăsară sfioase ca şi cum cerea iertare pentru reţinerea ei de
mai devreme, dar sinceritatea ce strălucea în ochii ei îl făcu mândru de ea într-un fel ce trecea de
simpla admiraţie.
- M-aţi... m-aţi lăsa să stau? întrebă Chloe cu neîncrederea întipărită pe faţă.
Eden zâmbi. -Da.
Chloe îşi aruncă bocceluţa pe divan şi se desprinse de Eden privind-o drept în faţă.
- Nu-s o leneşă. Dacă stau aici, o să-mi câştig banii.
- Mă bucur să aud asta. Eden reuşi să păstreze o faţă serioasă, însă Levi putu auzi voioşia din glasul
ei. Domnul Grant îmi zice că ai mai lucrat la bucătărie. Adevărat?
- Da, doamnă. La Hang Dog mai mult am spălat oale şi tigăi, dar pot încropi o mâncare, dacă-i
nevoie. Chiar mă pricep la ouă. Bătrâna Nell nu putea face de mâncare când suferea de mahmureală,
aşa că făceam micu' dejun pentru oricine se putea ridica din pat înainte de amiază. De obicei, eram
numa eu cu Roy, băiatu' de la bar, şi el nu s-a plâns niciodată de ouăle şi cafeaua făcute de mine. Sigur
că-i linguşitor cu mama aşa că nu zice nimica de ea.
- Mama ta munceşte la cârciumă?
Levi se îndrepta către un scaun, dar se opri la încordarea din vocea lui Eden. Chloe o simţise şi ea
fiindcă încrucişa braţele peste piept şi strânse din dinţi.
-Asta schimbă situaţia? lansă fata provocarea. Nu-i prea târziu să vă răzgândiţi. Cred că a făcut tot ce
a putut şi nu mi-i ruşine să recunosc că-i mama mea. Dacă vă supără asta, ziceţi acuma.
154
- Linişteşte-te copilă, zise Levi, încercând să aplaneze tensiunea lot mai mare din încăpere. Dă-i un
minut să se gândească.
Eden îşi muşcă buzele, dar rămase fermă în hotărârea ei.
- Nu ţi-aş cere niciodată să-ţi renegi mama, Chloe. îţi cer Iertare dacă ţi-am lăsat impresia asta. Dar
am presupus că eşti •.ingură. Am rămas surprinsă să aflu de mama ta. Oricum, dacă vrei să rămâi, eşti
binevenită aici.
Chloe îşi desfăcu braţele, dar rămase cu ochii îngânduraţi.
- Bine, câtă vreme suntem înţelese. Lăsă capul în jos şi frecă i ovorul cu vârful papucului. îmi pare rău
că m-am oţărât la dumneata.
Levi se uită de la o femeie la alta.
- Dacă voi două vă puteţi înţelege, eu ar trebui să mă retrag. Eden rămase cu ochii la Chloe, când îi
răspunse.
- O să fie bine. Ne trebuie numai ceva vreme să ne cunoaştem— .iiâta tot.
Chloe nu fu de altă părere.
- Bun. Atunci o iau din loc.
Eden îl privi până la urmă iar el îi aruncă o ocheadă şugubeaţă.
- N-aş vrea să... vă stric reputaţia la... amândouă şi să stau prea mult după căderea serii.
Un surâs făcu colţurile gurii lui Eden să se ridice şi inima lui I evi răspunse. Acum că Chloe era pusă
în siguranţă în grija ei îi venea greu să nu se gândească la faptul că Eden arăta şi mai bine < n părul
lăsat decât îşi închipuise. Iar când trecu pe lângă sala de lectură spre ieşire şi zări o carte lăsată
deschisă pe jumătate şi u/.emată de piciorul scaunului ca şi cum tocmai căzuse pe podea, l'.ifibi paşii
spre uşă. Era destul pentru seara aceea.
După plecarea lui Levi, Eden o îndemnă pe Chloe să urce l.i etaj, spre unul din dormitoarele libere.
Trebuia să recunoască l.iptul că fata nu arăta cum te puteai aştepta după ce trăise într-o l ii ciumă.
Rochia ei era simplă şi curată, făcută dintr-o muselină nhişnuită de culoare gri, încheiată până la gât.
Niciun pic de puie dezvelită fără bunăcuviinţă, nici culori ţipătoare care să «tragă atenţia unui bărbat.
Faţa fetei era curată, fără pudre şi Kclen nu simţi vreo urmă de parfum când se aplecă să o ajute la
ilcslacutul boccelei. Şi câţi ani ani, Chloe?
Eden scutură un combinezon şi îl împături lipindu-1 de piept.
- Şaişpe.
Eden se opri puţin, apoi deschise un sertar de la şifonier şi puse combinezonul înăuntru.
- Credeam că eşti mai mică.
- Asta din cauza hainelor făcute de mama ca să m-ascundă. Chloe descheie câţiva nasturi de
la rochie scoţând la iveală o
fâşie strânsă peste sâni, apoi încheie nasturii la loc.
- De obicei, asta şi hainele mele şterse i-au făcut pe bărbaţi să nu vadă. Da' tot mama m-a
prevenit să nu rămân vreodată singură c-un bărbat, că-s unii la care le plac fetele tinere şi nu
le-ar păsa că n-am experienţă.
Chloe vorbea cu atâta uşurinţă de parcă a se apăra de avansurile mârşave erau un lucru care
se întâmpla în fiecare zi. Desigur, în lumea ei, probabil aşa era. Eden îşi înăbuşi un geamăt şi
se întoarse cu spatele la fată, chipurile ca să întindă o cămaşă de noapte pe pat, dar, în
realitate, spera să îşi ascundă mila.
Cum putea Domnul îngădui ca o copilă nevinovată să crească într-un asemenea loc? îi
mulţumi lui Dumnezeu că Levi o înduplecase să o primească pe Chloe. Fata merita un loc de
dormit în care să poată fi la adăpost, unde putea învăţa felul de a fi al unei femei fără a se
îngrijora că vreun cowboy ameţit de băutură ar putea s-o bruscheze.
— Ne-am pus în gând să plecăm din Spencer peste puţină vreme, spuse Chloe, atrăgând
atenţia lui Eden. Mama ştia că eu cresc prea mare să mă mai ascund în bucătărie multă
vreme. Urma să ne suim în tren şi să ne purtăm ca şi cum nu ne-am şti ca să fiu liberă să caut
de lucru la o cafenea ori la un restaurant pe undeva. Da' cred c-am aşteptat un pic prea mult.
Eden se aşeză pe marginea patului şi ridică o privire întrebătoare la fată.
— Ce s-a-ntâmplat?
— Ceasu' rău. Chloe ridică din umeri. Ştiu prea bine să nu mă duc în salon noaptea, numa' că
sticla Iu' Bătrâna Nell s-a gătat şi m-a trimis să mai aduc una de la Roy. Domnu' Salazar,
proprietaru', se trata cu nişte oameni la masa lui rezervată din colţ. L-am mai văzut pe bărbat
în Hang Dog, dar niciodată sus, aşa că n-am dat importanţă când l-am prins că se uita la mine.
156
Să-t câştige inima
Chloe scoase şi ultimele lucruri pe pat, lângă Eden. Din boccea căzură o perie şi un pachet de
cărţi de joc. Ea luă cărţile, le scoase din pachet şi începu a le învârti de parcă erau o
prelungire a mâinilor ei. Privirea lui Chloe rămase aţintită undeva pe perete, deasupra
biroului în timp ce se lăsa pe un colţ al patului. Dar chiar şi fără atenţia ei, cărţile îi zburau
printre degete asemenea unor soldaţi la instrucţie ce răspundeau la ordinul ei tăcut. Nici
măcar una nu părăsi formaţia. Lui Eden nu îi plăceau jocurile de noroc şi de cărţi, mai ales la
o domnişoară, dar amestecarea cărţilor păru a o linişti pe Chloe şi Domnul ştia că fata merita
un dram de linişte după tot ce pătimise.
- Domnu' Salazar m-a găsit în bucătărie câteva minute mai târziu, continuă Chloe, cu o voce
abia auzită, ce suna ca venind de departe. Mi-a zis să mă duc sus, în camera mea, da' să nu-
ncui uşa. Prietenu' lui voia să treacă pe la mine. Numa să stea la poveşti, zicea el. Dar eu
ştiam altceva. Un bărbat vrea mai multe decât poveştile când intră în cameră la o fată.
Inima lui Eden se strânse. Lăsându-se condusă de instinct, ea luă peria ce stătea pe pat, între
ele, şi se dădu mai aproape de Chloe.
- I-am zis că n-am să-1 las pe prietenu' lui la mine-n cameră. Domnu' Salazar a zis să-1 las că
altfel îi va face zile grele Iu' mama.
Eden dezlegă funda de la gâtul fetei şi trecu peria prin câteva şuviţe. La început fata se
încorda când o atinse, apoi păru a se destinde. Chiar se întoarse cu spatele ca să o lase pe
Eden să o pieptene mai bine şi îşi continuă povestea.
- Atunci am ştiut ce aveam de făcut. Mama şi cu mine ne-am pregătit dinainte. Mi-a zis să nu
mă las niciodată la ameninţări. Orice ar fi. Aşa te lucrează ei şi m-a pus să făgăduiesc că n-
am să las niciodată un bărbat să mă ducă cu vorba. Aşa că m-am dus sus în camera mea şi-am
încuiat uşa. După aceea am luat funia ce o ţineam sub pat, am legat-o de stâlpu' patului şi i-
am dat drumu' pe geam. Mi-am aruncat lucrurile într-o boccea şi-am fost gata să cobor când a
apărut bărbatu'. Salazar i-o dat o cheie.
Salazar ăsta ar trebui bătut cu biciul cum baţi caii, hotărî Eden. El cu prietenul lui. Poate era
momentul ca Ladies Aid Society să facă mai mult ca să scape oraşul Spencer de personajele
tot mai indezirabile. Va trebui să propună asta la întâlnirea următoare.
157
KAREN WITEMEYER
— Cum de ai scăpat? Eden descâlcise deja toate şuviţele fetei, dar continua să o pieptene
nădăjduind că asta o ajuta să se simtă în siguranţă.
— Am zbierat la el să iasă, da' a intrat cu de-a sila. Zicea c-a plătit pentru timpu' meu. A dat
în mine.
îşi ridică umărul spre obraz şi Eden văzu cum începea să îi apară o vânătaie, lângă bărbie.
— Numa' că eu eram pregătită pentru asta. I-am dat câteva peste cap de l-am lăsat lat.
Mâna lui Eden care ţinea peria se opri.
— L-ai lăsat lat? Fata era mai măruntă la trup decât ea, nu se putea măsura cu un bărbat în
toată firea. Cu ce minune l-ai pălit?
Chloe se uită peste umăr, un zâmbet poznaş ivindu-i-se pe buze.
— Cu o oală de noapte.
— O oală... Lui Eden îi veni să râdă. încercă să se stăpânească, dar pufni pe nas. Chloe
chicoti la pufnitul lipsit de delicateţe şi, curând, cele două râdeau atât de tare că aveau lacrimi
în ochi. Eliberarea era ca o mană cerească.
— Oh, Chloe, vorbi Eden ştergându-şi ochii şi căznindu-se să îşi tragă suflarea. Cred c-o să-
mi placă să te am aici.
158
22
<s
In seara următoare—tocmai în ziua Domnului—Levi se trezi din nou în faţa cârciumii Hang
Dog. Era încă devreme, soarele nu asfinţise în spatele dealurilor de la vestul oraşului, dar
lucrul acesta nu reuşi mai deloc să aline zbuciumul lui Levi. De data aceasta, era adus acolo
de o misiune nobilă şi nu din voia sa, dar aceasta nu însemna că nu va avea un moment de
slăbiciune în suflet. Cu o rugăciune scurtă pentru a căpăta mai multă putere, Levi inspiră
adânc şi intră în cârciumă.
Locul era aproape gol. Un cowboy singuratic stătea la capătul barului, cu privirea aţintită
asupra berii în vreme ce trei muşterii vechi jucau cărţi la una dintre mese. O melodie vioaie
venea dinspre pianul de sub scări, însă expresia absentă de pe faţa interpretului punea în
umbră veselia notelor.
Două femei în corsete la vedere, care stăteau rezemate de o parte şi de alta a pianului, se
îndreptară de spate şi îl priviră pe Levi cu ochi curioşi. El se întoarse, mintea fiindu-i
năpădită primejdios de mult de imagini cu piepturi generoase şi de picioare pe care erau trase
dresuri negre. înghiţi în sec cu greu şi se gândi la ce avea de făcut. Biletul pe care Eden i-1
dăduse părea a-i apăsa pieptul, cum stătea în buzunar. Ea i-1 pusese în mână în dimineaţa
aceea, după serviciul religios, în locul lui Chloe.
Fata alesese să rămână acasă şi să aibă grijă de friptura înăbuşită a lui Verna deşi Eden avea
aceeaşi bănuială ca şi el că motivul adevărat pentru care fata lipsea de la rugăciune avea mai
mult de a face cu teama de a-1 întâlni pe bărbatul care îi făcuse avansuri decât cu dorinţa de a
supraveghea mâncarea cu carne. Eden
159
KAREN WITEMEYER
fusese înţeleaptă şi nu stăruise ca fata să meargă. Dar pesemne nu tocmai înţeleaptă când făgăduise să
trimită vorbă mamei lui Chloe că fata era bine.
Levi nu avea de gând să o lase pe Eden să bată drumul până la Hang Dog ca să ducă mesajul ea însăşi,
aşa că se oferise pentru misiunea aceasta. Barmanul îi aruncă o privire şi puse deoparte paharul pe
care îl ştergea. Aruncând ştergarul peste umăr, veni încet în dreptul lui Levi.
- Ce să ne, prietene?
Levi măsură din ochi sticlele de pe raftul din spatele tipului. Poate ar atrage mai puţină atenţie asupra
lui dacă ar comanda ceva de băut. Dar în minutul în care gândul acela îi veni în minte, îl şi alungă.
Mai bine era să nu dea niciun deget celui rău. întoarse privirea cu greu la barman.
- Eşti Roy?
Individul subţiratic ridică o sprânceană.
- Mda. Cine-ntreabă?
Levi vorbi pe un ton mai scăzut.
- Un prieten de-al lui Chloe. Am un bilet pentru mama ei. Omul rămase nemişcat o clipă apoi clipi din
ochi şi se întoarse
repede la treabă.
- Bere să fie.
Puse mâna pe un pahar şi scoase cepul butoiaşului din spatele lui. Un lichid de culoarea intensă a
chihlimbarului curse în pahar, formând spumă pe deasupra. O trânti dinaintea lui Levi.
- Nu, n-aveam...
- Ah, ai chef de companie, aşa-i? Pot rezolva asta. Făcu semn cuiva din fundul încăperii. Violet?
Haide aici, scumpete. Domnu ăsta are nevoie de ceva... conversaţie.
O fierbinţeală sui pe ceafa lui Levi.
- Nu înţele... Cuvântul îl sugruma. Dar nu conta fiindcă Roy se aplecă mai aproape şi îi şuieră la
ureche.
- Nu, domnule. Dumneata nu pricepi. Salazar a snopit-o pe Vi când a văzut aseară că a dispărut
Chloe. De o prinde că vă trimiteţi bileţele, o să-i mai care câteva. N-am de gând să las să se-ntâmple
asta. Dacă ai ceva de zis la femeie, fă cum zic eu. Şi cu convingere.
Levi lăsă capul puţin ca omul să ştie că va asculta, apoi se întoarse cu faţa la femeia ce venea agale,
cu paşi uşori. De dragul lui Chloe, va face tot posibilul să provoace cât mai puţină
160
Să-i câştige inima
tulburare mamei prin prezenţa lui acolo. Din nefericire, să o supere cât mai puţin însemna să se
tulbure el mai mult. Nu era o perspectivă încurajatoare. Un bărbat de la o masă din spate aprinse o
ţigară de foi, flacăra chibritului luminându-i pentru scurt timp faţa măslinie.
Nu îl zărise când intrase în cârciumă, dar acest lucru se datora poate faptului că omul purta numai
haine negre şi stătea în umbră. Felul de stăpân în care o urmărea pe Violet traversând încăperea
trimise totuşi la identitatea lui. Salazar. Hotărât să îşi joace rolul incomod, Levi se rezemă într-un cot
de bar şi se întoarse să o privească pe Violet.
îşi lăsă privirea să se plimbe asupra ei, cum era de aşteptat, dar porunci minţii să o vadă ca pe mama
lui Chloe şi nu ca pe un obiect al plăcerii. Şi, uimitor, acea schimbare simplă a perspectivei chiar îi
schimbă felul de a o vedea. Femeia avea oase mici, ca şi fiica ei, însă era cu câţiva centimetri mai
înaltă. Când ajunse lângă el, îi cuprinse muşchiul braţului cu mâna şi îşi ţugui buzele ca de obicei.
Desenă linii scurte pe braţul lui cu unghia şi îl privi ca sfioasă din colţul ochilor fardaţi în culori
închise.
— Ce muşchi arătoşi, se alintă ea. Atât de puternici. O să ne distrăm de minune.
Faţa ei arăta tânără—mai tânără decât se aştepta el—dar ochii aveau o lipsă de strălucire ce îi
aminteau de ai condamnaţilor închişi dinapoia zidurilor închisorii şi care pierduseră demult speranţa
de a fi eliberaţi vreodată. Ea îşi mişcă piciorul pe al lui şi se lipi ispititoare de el, dar tot ce stârni în el
fu mâhnirea. Ce se petrecuse în tinereţea ei de o adusese în locul acela? Levi îi zâmbi, punându-şi
palma pe degetele ei. Poate nu stătea în puterea lui să o salveze, dar îi putea oferi liniştea că fiica ei nu
va avea de îndurat aceeaşi soartă.
- Ai o cameră unde putem... sta de vorbă?
— Sigur, frumosule. Hai cu mine.
Privirea insistentă a lui Salazar îl ardea pe Levi în spate pe când urca scările, însă omul nu schiţă
niciun gest să se ridice. Fericit cu fiecare pas ce mărea distanţa până la masa lui, Levi urmă paşii lui
Violet până ce se închise o uşă dinapoia lor.
Dar în clipa în care încuietoarea păcăni la loc, Violet îl luă la întrebări.
- Unde-i Chloe?
161
KAREN WITEMEYER
Uimit de întrebarea rostită cu o voce potolită, Levi se clătină înapoi.
— De unde... de unde ştii?
Ochii femeii erau departe de a fi lipsiţi de viată în clipa aceea. Scăpărau de focul şi de patima
unei mame ce dădeau o nuanţă violet ochilor ei de un albastru închis. Se părea că nu doar
floarea îi inspirase numele.
- Roy mi-a zis, înainte să plecăm din bar. Ea dădu nerăbdătoare din mâini ca pentru a uita
întrebarea. Acuma zi-mi unde-i.
- La bibliotecă, îi dezvălui Levi într-un sfârşit. Nevătămată. Violet ridică o mână tremurândă
la gât.
— Slavă Domnului. Poate el chiar aude rugăciunile unei desfrânate, până la urmă.
Levi se cutremură, recunoscând durerea urii de sine. Băgă mâna în buzunarul cămăşii şi
scoase biletul scris de Eden sperând că va mai linişti conştiinţa mamei.
- Uite. Femeia care a primit-o la ea acasă a vrut să-ti dau un... bilet.
Ea se uită lung la bilet şi nu schiţă niciun gest să îl ia. In schimb, se suci pe călcâie spre uşă şi
luă un capot subţire de culoarea levănticii dintr-un cui bătut în lemn. Stând cu spatele la el, îşi
băgă braţele în mâneci şi strânse cordonul. Apoi ţinând capotul strâns la gât cu o mână, se
întoarse şi primi hârtia împăturită.
După ce aruncă o privire peste cele câteva cuvinte ale paginii, Violet îşi aţinti ochii asupra lui
Levi.
— Pot să am încredere în această Eden Spencer că va avea grijă de fata mea? Am auzit de
familia Spencer. Ştiu că tatăl ei îi ae fapt stăpân în oraş, chiar de stă cel mai mult timp în
Austin, cu prietenii lui politicieni. Oameni ca ei se feresc de regulă de cei ca mine şi Chloe.
Măcar aici aş putea ţine ochii pe ea.
— Da' nu în toată vremea, spuse Levi, încet. Auzind acestea, o parte din hotărârea ei slăbi.
- Nu. Nu mereu. întoarse faţa dinspre Levi şi se uită prin încăpere. Vreau o viaţă mai bună
decât asta pentru ea. întotdeauna am vrut. Ştiam că va trebui să plece într-o zi, dar pur şi
simplu nu m-am gândit niciodată ce mult mă va durea pierderea ei.
Levi simţi o gheară înăuntru. Era acea durere pe care o pricinuise mamei sale. Şi tatălui. Dar,
spre deosebire de Chloe, nu nevoia îl alungase, ci egoismul. S-au mai gândit vreodată părinţii
la el? Le-a fost dor? Ori fuseseră atât de răniţi şi de
162

Să-i câştige inima


dezamăgiţi de alegerile lui greşite încât le era mai uşor să uite că aveau un fiu mai mic?
Levi nu auzise nimic de ei ani de zile. Desigur, nici nu făcuse vreun efort să îi caute, aşa că
nu ştiau unde să îl găsească, dacă voiau. Dar or fi auzit de întemniţarea lui. Toată lumea din
părţile acelea o fi fost curioasă de picanteria aceea. Dar nici măcar o singură dată nu primise
vreo scrisoare, o vizită ori un semn că voiau să îl vadă. Poate după ce atelierul va avea un
profit frumuşel şi va strânge destui bani să construiască o casă... Poate atunci va încerca să ia
legătura cu ei. Dacă nu voiau să îl vadă, va găsi un mod să se împace cu asta, dar cel puţin i-
ar plăcea să afle ce viaţă aveau. Să ştie dacă familia lui era sănătoasă. Dacă taica mai avea
fierăria ori dacă pusese frâiele afacerii în mâinile lui Aaron. Avea nepoate sau nepoţi?
Aaron curta o fată din Hearne când plecase Levi. Era uşor să-1 vadă căsătorit şi la casa lui.
Fusese mereu acela care urma calea tradiţională, cea pe care Levi o dispreţuia. Acum tânjea
după simplitatea şi dedicarea acelei vieţi.
Desigur, mulţumirea ar veni cu perechea potrivită alături de care să trăiască viaţa aceasta. îi
veni în minte o bibliotecară anume cu păr cafeniu-roşcat şi cu ochi verzi catifelaţi. Violet
suspină şi se întoarse iar către el.
— Cum ai dat de Chloe?
Levi îi povesti în amănunt ce se întâmplase pe uliţă şi, mai târziu, la bibliotecă. Ea îi puse
câteva întrebări spinoase despre Eden, apoi se înţeleseră că stătuseră destul ascunşi în spatele
uşilor închise ca sa facă şiretlicul credibil. Levi scoase două monede din buzunar şi le lăsă pe
măsuţa de toaletă de lângă uşă, sperând să fie îndeajuns ca să îl mulţumească pe Salazar. La
plecare o salută pe Violet dând din cap şi se întinse să pună mâna pe clanţă.
— Mototoleşte-ţi un pic hainele înainte să cobori.
Levi ridică o sprânceană. Să meargă sus cu ea fusese deja un lucru nelalocul lui. Nu voia să
îşi întărească aşa-zisa lipsă de moralitate în faţa oricui putea să îl vadă plecând. Cum el stătea
prea mult pe gânduri, ea îl prinse de cămaşă şi reuşi să scoată un colţ din pantaloni aproape
de tot, înainte ca el să îi dea peste
mână.
— Nu fi aşa fudul, zise ea, pufnind. Te poţi aranja la loc de îndată ce ieşi. O să fie mai uşor
pentru amândoi dacă toţi cred că ne-am distrat. Mai puţine urmări.
163
KAREN WITEMEYER
Violet îşi puse un braţ peste coaste şi cuvintele aprinse ale lui Roy reveniră în mintea lui
Levi. Nu se gândise prea mult la pedeapsa de care barmanul pomenise, fiindcă nu observase
nicio vânătaie. Dar erau destule locuri unde să loveşti o femeie în afară de faţă—mai ales
dacă individul nu voia să îşi desfigureze marfa. Aşa că Levi o lăsă încruntându-se să îi
descheie nasturele de sus şi să îi răsucească breteaua din stânga.
Rugându-se ca nimeni de la biserică să nu fie prin preajmă, coborî la parter şi ieşi pe uşa din
faţă, mâncând pământul. Deodată avea mai multă înţelegere pentru dorinţa lui Eden de a-şi
proteja numele.
Luni dimineaţă, cu o oră înainte de deschiderea bibliotecii, se auzi o bătaie în uşa lui Eden.
— Verna, poţi răspunde tu? strigă Eden din sala de lectură unde stătea la birou folosind două
scobitori ca să lipească un flox de culoare roz închis pe hârtia cretată tare, ce servea drept
pânză pentru florile ei presate. Lipise codiţele buchetului săptămâna trecută, aranjase frunzele
din fundal pentru formă şi pentru proporţii şi, în sfârşit, era pregătită să pună inflorescenţele
— partea ei preferată dar şi cea mai migăloasă. Nu îi plăcea deloc să plece înainte de a fi
sigură că lipiciul se fixase.
— Chloe şi cu mine suntem în aluat până-n gât, răspunse Verna din bucătărie. Va trebui să
răspunzi tu.
Eden suspină şi se ridică în picioare ţinând de scobitori cât mai mult, apoi le lăsă. Uşurată că
floarea rămase locului, îşi luă cu grijă mâinile de pe buchet şi se grăbi la uşă. O femeie într-
un costum de stradă cu dungi cafenii şi albastre stătea în verandă, cu spatele la ea. La sunetul
uşii deschizându-se, se întoarse. Clipi din ochi de câteva ori şi se uită curioasă dincolo de
capul lui Eden ca şi cum încerca să privească în casă.
— Asta-i biblioteca?
— Da, doamnă. Numai că nu deschidem până la amiază. Poate aţi putea reveni peste un ceas?
Eden încercă să păstreze un ton politicos, dar femeia nu o privise încă în ochi, iar impoliteţea
ei începea să o supere.
— N-am venit pentru vreo carte. Femeia o privi într-un sfârşit pe Eden în faţă. Ara venit să-
mi văd fata. Sunt mama lui Chloe.
164
23
In toate lecţiile de etichetă, nimeni nu o învăţase vreodată pe Eden modul potrivit de a primi
o prostituată în casa ei. Aceasta explica pesemne motivul pentru care stătea pur şi simplu în
uşă, clipind zăpăcită la femeia din veranda ei.
- Chloe este aici, aşa-i?
întrebarea lui Violet o scoase pe Eden din tulburare.
- Da. Bineînţeles.
Păşi îndărăt şi deschise larg uşa.
- Vă rog, intraţi.
Femeia trecu ţanţoşă pe lângă ea şi Eden trebui să recunoască faptul că îşi ascundea bine
identitatea. Asemenea lui Chloe, avea faţa fără pudră, rochia era simplă şi bine croită, chiar şi
părul era aranjat într-un coc frumos. Dacă ochii nu erau atât de reci şi dacă exprimarea nu-i
era atât de neşlefuită, putea fi luată drept una dintre femeile de la Ladies Aid Society. Hotărâtă
să nu se lase iar surprinsă făcând ochii mari, Eden închise uşa şi o luă înainte cu paşi grăbiţi,
conducând-o pe Violet în sala de lectură.
- Chloe-i în bucătărie. Vreţi să mă urmaţi pe aici?
Păşeau pe covor fără zgomot şi o stânjeneală mare le încurca limbile. Eden deschise uşa
batantă de la bucătărie.
- Chloe? Ai un vizitator.
Fata ridică privirea îndată, mâinile-i acoperite cu făină oprindu-se în toiul frământatului.
- Dar, domnişoară Eden, ştiţi că nu vreau să văd pe ni... Făcu ochii mari când Violet păşi în
încăpere. Mamă?
165
KAREN WITEMEYER
Un zâmbet începu a prinde viaţă pe faţa ei până ce întoarse privirea spre Eden. Deodată îşi
îndreptă iar atenţia la aluatul de pâine, frământându-1 cu multă putere.
- Nu trebuia să vii aici, mamă. Nu se cade. Ţi-am trimis un bilet că-s bine. Trebuia să laşi
lucrurile aşa.
Violet îşi făcea de lucru cu şnururile poşetei.
- Trebuia să văd cu ochii mei.
Oare Chloe nu voia să îşi vadă mama, ori se temea că Eden ar putea-o alunga din casa ei
fiindcă Violet venise la uşa ei? Era adevărat că prezenţa femeii o tulbura pe Eden, dar îi
spusese lui Chloe în seara când venise că nu se aştepta să îşi renege mama, şi avea de gând să
se ţină de cuvânt.
- Chloe, tu şi mama ta puteţi să mergeţi la mine-n salon, dacă doriţi. Ori sus, în camera ta.
Verna poate termina aluatul.
- Bine-nţeles că pot. Femeia veni repede lângă Chloe şi puse aluatul fetei pe partea ei de
masă. Mergi de te spală. Pun un ceainic pe foc. Când tu şi mama ta vă isprăviţi poveştile,
puteţi veni să beţi o cană de ceai.
Chloe ezită, deloc convinsă, din câte se vedea. Eden îi făcu semn din cap şi zâmbi.
- O să ai destule de făcut după vizită. Ne putem lipsi de tine o vreme.
Aceste cuvinte trebuie să o fi convins pe fată în cele din urmă, că nu aveau să o bată la cap
dacă se oprea din lucru, fiindcă făcu pe loc stânga împrejur spre pompa de apă şi se spălă de
făina de pe mâini şi braţe. Deschizându-şi palmele dinainte, pe poala albă, când se întoarse ea
îşi lipi pânza de burtă ca pentru a spune că nu avea de gând să renunţe la locul acela. Apoi
strânse din dinţi şi făcu paşi mari spre uşă.
- Hai, mamă. Să-ţi arăt camera mea.
Eden şi Verna le priviră plecând, fără a rosti niciun cuvânt până ce auziră sunetul paşilor tot
mai depărtaţi, pe scară.
- Cred că fata asta s-a cam săturat de traiu' prin cârciumi. Cuvintele seci ale lui Verna o
făcură pe Eden să zâmbească.
- Chiar a părut puţin fără tragere de inimă să-şi lase lucrul. Eden întâlni privirea femeii şi
cele două râseră pe înfundate. Dar tot e un semn bun, spuse Eden, devenind serioasă. Dacă
vrea să aibă izbândă să-şi croiască o viaţă nouă, o să trebuiască să
166
Să-i câştige inima
muncească pe brânci şi să nu se lase mânată de vechile obiceiuri pe care le cunoaşte. Nu
vreau să mă pun între o mamă şi copilul ei, dar dacă Violet nu poate părăsi Hang Dog, va fi
oricum o distanţă oarecare între ea şi Chloe. Mă tem că va fi greu pentru amândouă.
Eden se duse la sobă, luă ceainicul de pe cuptor şi îl duse la pompa de apă. După ce îl umplu
şi îl puse chiar deasupra ochiului de pe partea stângă a plitei, se întoarse şi o văzu pe Verna
privind-o lung, cu o expresie gânditoare pe faţă.
- Ce-i? Eden duse o mână la păr. Mi-a căzut vreun ac din păr?
— Nu-i nimic. Verna scutură din cap în timp ce trântea aluatul într-un bol uns cu unt şi îl
acoperi cu un ştergar. Sunt mândră de tine, asta-i tot.
— Mândră de mine? Inima lui Eden se strânse şi trase aer, întretăiat. Verna nu era femeia
care să facă vreun compliment fără motiv De ce?
Femeia îşi şterse mâinile de şorţ şi se rezemă de masă privind-o pe Eden în ochi.
- înveţi să-ţi laşi durerea deoparte şi să te pleci spre ajutoru' altuia.
Eden încreţi fruntea, nedumerită la cuvintele acesteia.
- Da n-am făcut asta mereu? Am lucrat ca voluntară la Seeds ofHope şi m-am ocupat de
strânsul hainelor pentru copii? Să nu mai pomenesc de lucrările alături de Ladies Aid, aici, în
Spencer. Tot ce facem e să-i ajutăm pe cei mai puţin hărăziţi de soartă sau să facem din
comunitatea noastră un loc mai bun.
— Nu vorbesc de munca ta caritabilă. Verna duse ligheanul cu aluat pe dulapul de lângă
fereastră, la căldura soarelui care îl va ajuta să dospească. Nu zic că acelea nu-s lucrări de
seamă. Sunt. Da' nu-s aceeaşi treabă cu a intra în viaţa cuiva anume. Mai ales când fiinţa
aceea n-are nimic de dat în schimb. Mama ta, Domnul s-o aibă-n pază, te-a-nvăţat toate
manierele cum să fii o gazdă bună şi să-i faci pe ceilalţi să se simtă cineva, da' te-a mai
învăţat şi să păşeşti totdeauna cu dreptu' ca să faci o impresie bună la cei mai sus ca tine.
Ţinea atâta să-1 ajute pe tatăl tău în carieră că uita câteodată să se gândească la binele altora,
pentru binele ei. Verna zgândări capacul cutiei cu făină pentru un moment, apoi ridică o
privire sfredelitoare. Chiar şi la fata ei.
167
KAREN WITEMEYER
Eden îşi pierdu vlaga din picioare şi se prinse de spătarul unui scaun să se ţină.
- Ştiai?
Femeia ridică din umeri, dar în ochii ei se citea mila.
- Una din fetele din casă i-a auzit pe ai tăi cum se certau în seara ceea şi... ei... Ştii cum vorbeşte
lumea.
Eden se lăsă greu pe scaun. De-a lungul anilor, făcuse atâtea eforturi să se convingă că trădarea din
partea mamei fusese fără voie, că nu făcuse altceva decât să urmărească binele familiei. Să o audă
însă pe Verna confirrnându-i bănuielile cele mai negre o făcu să simtă iar durerea, cu o intensitate
uimitoare. Era seara când Stephen rupsese logodna. După ce aflase cele întâmplate, mama dăduse
buzna în dormitor să îl înfrunte pe tatăl ei şi trântise uşa. Mama ei nu trântea uşile niciodată. Camera
lui Eden era vizavi şi la o oarecare depărtare pe hol, dar sunetele tot se auzeau—mai cu seamă când
cineva voia să asculte.
- Unde ţi-a fost capu', Calvin? Să-i dai bani. Sigur că i-a luat. Stephen Hartshorn e un om ambiţios.
E unul din motivele pentru care am fost de acord cu căsătoria lor. Eden are nevoie de un soţ cu gându
la viitor.
- Dar n-o iubeşte. Nu-mi pot da singura fată să se mărite c-un om care ţine mai mult la averea lui
decât la fericirea consoartei. L-am pus la încercare si a fost slab. Nu-i vrednic de ea.
- Vrednic de ea? Erau o pereche potrivită. Se înţelegeau destul de bine şi familia lui cunoaşte lume
bună ce ne-ar fi fost de folos. Cum ai putut da cu picioru' la toate astea? Acuma Eden nu-i rămasă
doar fără soţ, dar am rămas să facem faţă umilinţei c-a fost lăsată pur şi simplu la altar. O să
trebuiască luni dacă nu ani de zile să ne revenim după ruşinea asta... Poate ar trebui să stea o vreme
la sora mea în Galveston. Schimbarea locului îi va face bine şi ne va da şansa să ne refacem după
necazuăsta.
Eden nu ascultase mai mult. în ziua următoare ea începuse să facă pregătiri pentru a se muta în
Spencer. Nu îşi va împovăra familia cu umilinţa ei. Mâna lui Verna atingându-i umărul o readuse în
prezent.
- Mama ta te iubeşte, Eden. Să nu te-ndoieşti de asta niciodată. Doar că devine un pic orbită din când
în când.
- Ştiu. Eden se sili să zâmbească. Şi ai dreptate. Ar fi un chin să-mi fac mereu griji pentru ce cred alţii.
Se întinse să-i strângă
168
Să-i câştige, inima
mâna lui Verna, să ia putere de la femeia în vârstă. Când Levi a venit aici cu Chloe, am încercat să-i
trimit în altă parte. O năpădi ruşinea la mărturisirea aceea.
— Primul meu gând a fost să mă păzesc de un posibil scandal. Dar acuma, chiar dacă am cunoscut-o
pe fată numai aseară, nu mă pot gândi s-o las în voia unei sorţi nesigure. M-a schimbat.
Verna îşi trase uşor mâna şi o bătu pe Eden pe umăr la plecare.
- Nu Chloe te-a schimbat, copilă. Domnul a făcut lucru' acela. Şi-s mândră de tine că l-ai lăsat să
lucreze cum ştie el.
O căldură învălui sufletul lui Eden la cuvintele femeii, desfăcând şi ultimul nod al spaimei. Domnul
lucra. Mai întâi prin Levi şi acum prin ea. De ce să îşi facă griji? Un ceas mai târziu însă, după ceai şi
după o conversaţie între patru ochi, când Eden îi promisese lui Violet că Chloe putea rămâne cât timp
voia, încrederea în purtarea de grijă a Domnului începu să se clatine. Aceasta din cauză că atunci când
ea şi Chloe o conduceau pe Violet la uşă, Hattie Fowler, preşedinta Ladies Aid Society şi matroana
auto-proclamată într-ale moralităţii din Spencer, îşi făcu o intrare furtunoasă pe uşa bibliotecii şi se
opri bâiguind, căscând gura ca un peşte pe uscat. Eden îşi simţi inima zbătându-se în piept. Se cădea
să le facă prezentarea femeilor? Hattie putea considera o astfel de prezentare ca fiind jignitoare, dar să
nu spună nimic va fi cu siguranţă o ofensă adusă lui Violet
şi Chloe.
Până să poată da răspunsul potrivit, Violet îşi puse mănuşile
şi dădu să înainteze.
- Vă mulţumesc pentru ajutor, domnişoară Spencer, zise, luând-o prin surprindere pe Eden cu tonul ei
politicos.
După cum părea, femeia era şi puţin actriţă.
- Nu cred c-o să mai am nevoie de alte servicii, dar a fost drăguţ din partea dumitale să mă primeşti în
dimineaţa asta, înainte de orele obişnuite de program. O zi bună.
Violet o salută pe Hattie cu un semn al capului când trecu pe lângă ea. Hattie îşi trase fusta din calea
lui Violet şi se lipi cu spatele de perete ca să mărească distanţa dintre ele. ■
- Eu o să mă-ntorc la bucătărie acuma, doamnă. Chloe făcu o reverenţă stângace şi se îndepărtă cu
paşi grăbiţi, lăsând-o pe Eden singură cu Hattie cea vorbăreaţă. Femeia îşi făcea vânt cu mâna ca şi
cura încerca să nu leşine.
169
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
— Sunt uluită până-n măduva oaselor, Eden Spencer. Uluită, crede-mă.
— Poftiţi. Daţi-mi voie să vă ofer un scaun. Eden o prinse de braţ şi merseră în sala de
lectură, la scaunul cel mai apropiat de hol, cel de la biroul ei. Vă pot aduce un ceai?
Scuturând din cap, Hattie îşi lăsă poşeta pe scaunul liber, în loc să se aşeze şi măsură cu paşii
podeaua îngustă a biroului.
— Ştii cine-i femeia aia?
Otrava cu care îi erau presărate vorbele risipi speranţa din inima lui Eden că Hattie nu o va
recunoaşte pe Violet. La urma urmei, Eden nu ştiuse cine era până nu pomenise de Chloe. în
schimb, Hattie trăise în Spencer mai multă vreme şi era treaba ei să cunoască pe toată lumea.
Pesemne ştia după nume până şi câinii de preerie din partea locului.
Eden se scarpină după urechea dreaptă şi ridică ochii în tavan.
— Vreţi să ziceţi, ah, femeia în rochia cu dungi, care tocmai a ieşit?
— Bineînţeles că asta zic!
Hattie se suci pe călcâie cu aşa iuţime că Eden fu nevoită să facă un pas îndărăt. Fruntea
femeii era încruntată adânc, dar se sili să se adune, trăgând mult aer în piept. Liniile aspre ale
feţei se neteziră până la o expresie mai senină.
— Ei bine, poate nu ştiai. îşi prinse degetele de la mâna stângă şi le mângâie apăsat.
Recunosc că la început n-am recunoscut-o nici eu. Fata m-a lămurit.
— Chloe?
Hattie făcu semn din cap.
— Pe ea o trimit la noi la magazin după cumpărături. Eden se încruntă.
— Cine o trimite?
Hattie se lăsă în faţă şi şopti pe un ton aspru.
— Domnii de la cârciumă.
îşi roti ochii prin încăpere de parcă se temea că şi cărţile puteau auzi ce nu trebuia, apoi o
prinse pe Eden de braţ şi o trase către două scaune aflate lângă măsuţa pentru veioză. Odată
aşezate, Hattie o trase pe Eden de braţ până ce capetele erau foarte apropiate.
— Acum câţiva ani, doamnele din Spencer au militat pentru moralitate. Am petrecut multe
ceasuri în faţă la Hang Dog
170

cântând imnuri şi purtând semne. în tot acest timp le-am văzut pe femeile ce lucrau acolo şl
persoana aceea, care tocmai a ieşit de ia tine din bibliotecă, era una dintre ele. E o... ăăă... Ei
bine, e o prostituată—ca să ştii.
Cu faţa înroşită, Hattie dădu drumul braţului lui Eden până la urmă şi îşi reluă locul pe scaun
să îşi facă iarăşi vânt.
— Regret că sunteţi atât de supărată, doamnă Hattie. Doar aţi auzit ce a zis. N-o să mai treacă
pe aici prea curând.
Cu toate acestea, dacă Violet ar reveni, Eden ar primi-o. Dar Hattie nu trebuia să ştie acest
lucru.
— Ce zici de fată? Hattie nu îşi mai agită mâna prin aer şi se apropie de Eden cu o privire
tăioasă. Pare să fie la casa ei, la tine-n bucătărie.
Eden stătu mai dreaptă, hotărâtă să îşi respecte cuvântul dat, chiar dacă pe dinăuntru se
frământa de teamă.
— Chloe-i nouă între oamenii pe care-i am la lucru. Căuta un mod mai onorabil de a-şi
câştiga traiul, în locul gătitului pentru cei de la cârciumă aşa că, atunci când a venit la mine, i-
am oferit un loc. E de mare ajutor pentru Verna.
— Cu leafă"!
— Ei, de ce nu? Oare nu ne îndemnaţi mereu să facem bine în comunitatea noastră ajutându-i
pe cei mai puţin norocoşi? Asta-i tot ce-ncerc să fac.
Hattie îşi ţuguie buzele ca şi cum gustul propriilor cuvinte îi acrea limba.
— Dar s-o iei în casa ta? Aici unde lucrezi, unde oameni respectabili vor fi obligaţi s-o aibă
prin preajmă? Nu-i una din orfanii tăi, Eden. E o fată cu un caracter foarte josnic şi care n-o
să-ţi aducă decât suferinţă. De vrei un sfat de la mine, eu zic s-o trimiţi să-şi strângă lucrurile
până nu află lumea. E destul de mare ca să fie pe picioarele ei. Dă-i bani, de simţi nevoia să-ţi
împaci conştiinţa, numai scoate-o din casa ta. S-o ţii aici nu va face decât să arunce ocară
asupra reputaţiei tale.
Eden înghiţi replica ce îi veni iute pe limbă. Să o supere pe Hattie doar i-ar pricinui alte
neplăceri. Putea răbda câteva vorbe jignitoare. Era mai bine decât să îşi sacrifice numele cu
adevărat alungând-o pe Chloe.
— Apreciez grija ce mi-o purtaţi, doamnă Hattie, şi o să mă gândesc la ce m-aţi sfătuit. Dar
să lăsăm asta acum. îşi puse
171
KAREN WITEMEYER
mâinile pe genunchi şi se ridică, silindu-şi buzele să afişeze un zâmbet. Fără-ndoială că alt
lucru v-a adus azi aici. Aţi vrea să vedeţi ce am mai făcut la piesa artistică pentru licitaţie?
Femeia nu păru defel bucuroasă de schimbarea subiectului de conversaţie dar o lăsă pe Eden
să îndrepte discuţia spre o temă mai puţin spinoasă. Murmură aprobator la vederea buchetului
de flori presate când Eden îi puse dinainte florile de probă şi îi arătă schiţa modelului.
Petrecură câteva minute vorbind despre proiectul Ladies Aid şi chiar schimbară scurte
impresii despre cărţile pe care domnul Fowler le-ar putea lua în calcul pentru magazinul său,
ambele părând a ignora fiorii de tensiune ce treceau pe sub poleiala politicoasă. La plecare,
Hattie nu mai făcu niciun comentariu nici cu privire la Chloe, nici la Violet însă Eden nu putu
scăpa de sentimentul că problema era departe de a fi rezolvată.
172
24
(2)
Levi închise atelierul vineri după-amiază târziu şi fluieră trecând drumul. Nu îşi amintea
să fi avut o săptămână mai bună. Nici măcar atunci când pusese la pământ trei adversari în
trei runde în '84.
Pentru prima oară, după un car de vreme, se simţea bine în propria-i piele. Se eliberase până
la urmă de vinovăţie şi descoperise că îşi simţea iar inima uşoară. Nu îşi mai irosea vremea
plângându-şi greşelile şi facându-şi griji pentru viitor. Se concentra în schimb asupra muncii
şi ajutorării oamenilor din jur. Cu două zile în urmă, când Claude i-a cerut să îi consolideze
cuşca de găini, fredonase o melodie în timp ce lovea cu ciocanul; aceasta după ce, în
săptămâna de dinainte, tăiase ursuz lemne de foc de parcă munca era vreun soi de pedeapsă şi
nu mai degrabă o simplă muncă la fermă, ca plată pentru casă şi masă.
Afla mai multă bucurie în munca la cuptor, iar clienţii veneau. Fierăria făcea un profit
modest, destul cât să îşi facă pofta în ziua ce trecuse şi să cumpere o pereche de pantaloni
groşi de doc pentru lucru ca să îi poată cruţa pe cei din fir de lână pentru duminici.
Trăgând de borul pălăriei înspre doamna care avea brutăria când ea tocmai închidea uşa, Levi
îşi zâmbi la fel ca şi ei. Lucrurile mergeau mai bine şi cu Eden. După emoţia de la sfârşitul
săptămânii îşi reluaseră corespondenţa. Iar cu fiecare scrisoare, discuţiile lor pe teme literare
ajunseră să fie puse în umbră tot mai mult de aspectele personale.
173
KAREN WITEMEYER
Eden îi scrisese despre vizita lui Violet şi despre sosirea inoportună a doamnei Fowler dar îi
împărtăşea şi preocupări de peste zi—ca de pildă cum se căznea să găsească floarea aleasă care să stea
în centrul buchetului ei presat. A şti că ea îi împărtăşea astfel de lucruri personale îi dădea speranţa că
ar putea ajunge să ţină la el aşa cum şi el ţinea la ea. Dacă socotea bine, va sosi la bibliotecă tocmai pe
când plecau şcolarii după ora de lectură. Prezenţa alături de copii părea să o aducă mereu pe Eden
într-o stare de bună dispoziţie şi dacă un bărbat voia, să zicem, să invite o doamnă să ia cina împreună
la restaurant, faptul că era veselă îi va spori mult şansele de reuşită.
Levi o luă pe Strada Stejarului, aşezându-şi mai bine sub braţ cartea ce conţinea ultimul bileţel.
începuse să îi vorbească despre familie, povestindu-i crâmpeie nevinovate cu scopul de a-şi face mai
acceptabil mediul din care provenea. El se gândea că va fi mai uşor de primit dacă spunea mai puţine
odată. De data aceasta, el pomenise despre şicanările pe care le îndurase pe când era copil din cauza
vorbirii dificile şi cum acest lucru dusese la prima lui bătaie în curtea şcolii.
Avea emoţii gândindu-se cum va reacţiona ea la violenţă, însă dacă voiau să aibă un viitor împreună,
va trebui să dezlege treptat misterele dintre ei. Putea la fel de bine să vadă cum stăteau lucrurile. Făcu
paşi lungi pe alee şi puse mâna pe clanţă. Având grijă să nu scârţâie balamalele de cumva povestea nu
se terminase, intră. Nu auzi vocea melodioasă a lui Eden spunând povestea lui Black Beauty, nici
freamătul entuziasmului copiilor. Trebuie să fi terminat devreme. îşi agăţă pălăria în cuierul din hol şi
merse în sala de lectură. O căută pe Eden.
Straniu. Nu era la masa de lucru. Nu o văzu nici pe lângă rafturi.
- Eden, strigă el. Eşti aici?
Un scârţâit abia se auzi în partea din spate a camerei. Levi se întoarse şi văzu uşa de la bucătărie puţin
întredeschisă.
- Eden?
Uşa se deschise încă puţin, apoi se dădu în lături dintr-o dată.
- Domnule Grant! Oh, domnule Grant, trebuie să mă ajutaţi. Nu ştiu ce să fac.
- Chloe?
174
Să-i câştige inima
Copila dădu buzna în cameră şi fugi spre el, oprindu-se numai la timp să nu se lovească unul de altul.
- Verna şi Harvey şi-au luat liber după masă, ca să se ducă la nişte prieteni care nu-s din oraş şi
domnişoara Eden m-a rugat să nu plec. Da eu îmi fac griji pentru ea. Era atât de mâhnită.
Fata nu vorbea cu înţeles.
- Ce s-a-ntâmplat?
Lui Chloe îi tremura buza şi ochii îi străluceau de lacrimi nevărsate.
- Io-s de vină. De aia n-au venit. I-am zis c-o să plec şi că n-am vrut niciodată să-i fac necazuri. Da'
m-a rugat să stau. Zicea că n-ar putea răbda să mă duc şi eu. Zicea că are nevoie de mine. Ce trebuie
să fac, domnule Grant? E mai bine să stau ori să mă duc?
Levi luă cartea de sub braţ şi o puse pe masa lui Eden. O prinse uşor de umeri.
- Rămâi, Chloe.
- Ce? Ea strâmbă din nas ca şi cum cuvântul avea un miros ciudat.
- Rabdă. Rămâi. Nu pleca. Levi ridică ochii în tavan.
I-ar fi fost atât de uşor de putea măcar zice stai. Sâsâiala lui era o pacoste nenorocită. Până la urmă,
simplitatea află calea spre limba lui.
- Nu te duce.
- Sunteţi sigur? întrebă ea şi încordarea din trupul ei slăbi în mâinile lui. Copiii s-ar putea întoarce,
dacă plec eu.
Copiii? Ei nu veniseră? închise ochii străfulgerat de o durere puternică. Eden. Levi deschise ochii şi îi
aţinti asupra lui Chloe.
- Tu trebuie să fii aici.
Nu o putea lăsa să fugă cine ştie pe unde—ori mai rău, să se întoarcă la cârciumă. Nici Eden nu ar
vrea asta. Levi aşteptă până ce Chloe îşi dădu acordul cu un semn din cap, înainte să îi dea drumul.
- Cum rămâne cu domnişoara Eden?
- O să dau de ea.
în timp ce vorbea, el ieşi pe hol şi îşi luă pălăria. Paşii lui Chloe îl urmară.
-Ai vreo idee unde... a mers Eden? întrebă el, îndreptându-se către uşă.
175
KAREN WITEMEYER
- Nu. Tot ce-a zis a fost că avea nevoie de ceva vreme să fie singură şi să n-o aştept la cină.
Levi strânse din dinţi.
— Aflu eu unde-i.
- Bine.
Ii ţinu uşa când el ieşi în verandă. Levi privi locul cu ochi cercetători şi nu zări niciun semn despre
Eden. Ardea de nerăbdare să înceapă căutarea, dar înainte să păşească pe alee, aruncă o ultimă privire
hotărâtă spre Chloe. Ea păru a-i înţelege mesajul fiindcă se îndreptă puţin şi îşi ridică bărbia.
— Nu vă faceţi griji, spuse ea. Voi fi aici pe când vă-ntoarceţi. Levi dădu din cap spre Chloe, apoi
coborî pe alee. O auzi
închizând uşa şi se rugă chiar să stea locului. Se opri la capătul străzii şi întoarse capul într-o parte şi
în alta. Unde putuse Eden merge? Primul lui imbold fu să o caute acasă la Emma Cranford. Dar dacă
voia cu adevărat să fie singură, nu şi-ar fi căutat prietena. Atunci unde în altă parte?
Eden a mers pe jos, de vreme ce Harvey şi Verna luaseră trăsurica. Nu putuse ajunge departe, dar nu
avea habar de unde să înceapă. îşi trecu o mână peste faţă şi închise iar ochii. Nu ar trebui să aibă de
purtat povara asta singură, Doamne. Lasă-mâ s-o ajut. Arată-mi unde să caut. In loc să deschidă
ochii, Levi căută indicii în minte. Se gândi la scrisorile pe care ea le scrisese, la conversaţiile lor.
Nimic ieşit din comun. Neputând să mai stea nemişcat, trimise o ultimă rugăminte spre cer pentru
îndrumare, apoi începu a se îndepărta de oraş.
La urma urmei, înconjurată de vecini, i-ar fi greu lui Eden să fie singură. Trecu de biserică şi merse
mai departe pe drumul cu gropi, îndreptându-se către nord-est. Clădirea şcolii se înălţa în depărtare şi
Levi încetini paşii. O fi venit pe aici? Neîndoios să vadă şcoala nu făcea decât să îi amintească de
copiii care nu veniseră la bibliotecă. De ce să îşi facă mai mult sânge rău? Levi dădu nemulţumit cu
piciorul într-o piatră de pe marginea drumului. Aceasta sări şi se rostogoli prin praf şi prin iarba
îngălbenită a preeriei până se lovi de trunchiul unui eucalipt. De ce nu vrei să m-ajuţi? Inima lui Levi
se războia cu Dumnezeu. Dar nu Domnul îl condusese la Chloe când ea avea nevoie de ajutor? De ce
nu Eden? Domnul trebuia să aibă grijă ca toate lucrurile să fie bune pentru cei care îl iubesc.
176
Să-t câştige inima
Dar ce era bun în asta? Eden deschisese uşa casei sale pentru Chloe şi pierduse ce avea mai drag.
Unde era dreptatea? Mormăi şi lovi altă piatră, mai tare de data aceasta. Piatra sări din vârful
piciorului şi se izbi de acelaşi copac. Eden încuviinţase primirea lui Chloe în casa ei fiindcă el îi
ceruse. El o îndemnase. Era vina lui. Trebuia să găsească o ieşire. Trebuia să îndrepte lucrurile cumva.
Dezlipindu-şi privirea de pom, Levi mai făcu vreo câţiva paşi grei înainte.
Dar în timp ce mergea, o pată de culoare îi atrase privirea din colţul ochiului. Se uită înapoi la
arborele de cauciuc. Acolo, sub ramurile lui, creştea o mână de păpădii, culoarea lor veselă purtând
mărturia venirii primăverii. Primăvară... Flori de câmp... Iţi mulţumesc, Doamne. Ştia unde să meargă.
Levi se întoarse către apus şi zări un deal cu un stejar izolat, stând de pază în vârf. Dealul Stejarului
Singuratic.
Zilele trecute, în curtea lui Eden, Harvey pomenise de dragostea ei pentru florile de câmp şi de bucata
de pământ pe care tatăl i-o cumpărase. Era un fel de refugiu, un loc de evadare. Levi părăsi drumul şi
o luă pe câmpul deschis, lungind paşii. Cizmele făceau să trosnească vreascurile şi tufişurile mici care
acopereau locul, dar în afară de faptul că ocolea câte un mesquit ici-colo, ţinea cărarea ce ducea drept
la copacul din deal—şi la femeia ce aştepta de partea cealaltă.
Respiraţia lui Eden era întretăiată când trăgea aer, durerea din piept amintindu-i de moartea visului ei.
Dându-şi repede cu batista mototolită şi umedă pe sub nas, privi izlazul şi încercă să îşi imagineze
explozia de culoare ce urma a fi acolo peste câteva săptămâni. Dar tot ce vedea erau smocuri de iarbă
uscată şi crengi golaşe.
Unde era speranţa mugurilor noi, promisiunea că frumuseţea va învinge pustiirea? Venise în locul
acela căutând alinarea, însă goliciunea doar îi sporea durerea. Trebuia să plece. Vărsase destule
lacrimi. Chloe îşi va face griji. Dacă fata mai era acasă. Eden îşi cuprinse mijlocul cu braţele şi se
legănă înainte şi înapoi, cu un geamăt. Oasele i se loveau de piatra pe care stătea cu fiecare înclinare
înapoi, ca pentru a-i arăta şi mai mult neputinţa de a scăpa de durere. De ce alesese Verna chiar ziua
aceea să meargă în vizită? Avea nevoie de un umăr de care să se sprijine, de o fiinţă care să o strângă
în braţe şi care să îi spună că totul urma să fie bine. Cineva care să aibă suflet pentru ea.
- Eden?
Ea întoarse repede capul, inima-i tulburată zvâcnind la vocea cunoscută. Fierarul ei. Nu ştia cum o
găsise şi, la drept vorbind, nici nu îi păsa. Tot ce conta era că venise când avea nevoie de el cel mai
mult. Cu un ţipăt uşor, Eden sări de pe piatra unde stătea cocoţată şi se aruncă la pieptul lui Levi.
Lacrimile pe care le crezuse uscate o podidiră şi mai abitir. însetată de alinare, de o atingere
călduroasă, ea plânse cu hohote de fericire, cum plângea şi la supărare, când el o strânse în braţe.
- Sunt aici, draga mea, îngână el, mângâindu-i părul şi dându-i o sărutare pe creştet. Lângă tine.
Era atât de cald şi de puternic. Eden tânjea să se facă una cu el şi să uite de toate grijile. Mâinile lui o
mângâiau pe tot spatele, liniştind-o aşa cum ar linişti o iapă nărăvaşă ce avea nevoie de o potcoavă.
Mângâierile avură efect. Vocea lui gravă trecu prin ea, scăpând-o de încordarea din suflet şi curând
hohotele ei de plâns deveniră sughiţuri. îşi şterse uşor faţa cu batista dar nu se putu dezlipi de el. Ca şi
cum îi simţea nevoia, Levi o luă în braţe şi o duse înapoi, la piatra pe care stătuse. Dar în loc să o lase
acolo, el o strânse mai tare la piept şi se aşeză împreună cu ea, ţinând-o în poală.
El nu zicea nimic, doar o ţinea. Şi era un lucru desăvârşit. De îndată ce respiraţia ei îşi recapătă ritmul
calm şi liniştit, Levi rupse tăcerea.
- Vrei să vorbim?
Ea ridică ochii să îl privească, iar el zâmbi încurajator. Apoi el îi trecu un deget pe conturul feţei,
strângând firele rebele pe care vântul le scosese din acele de păr şi punându-le uşor pe după ureche.
Un fior trecu prin Eden la atingere, grija din ochii lui gri precum norii furtunii doar făcând-o să simtă
tremurul şi mai tare. Acesta era un bărbat în care putea avea încredere—un om care putea să o apere
de rău, chiar de o durere sufletească.
- Trebuia să m-aştept la ceva rău când Hattie Fowler s-a oferit din senin să ţină întâlnirea Ladies Aid
de aseară la ea acasă.
178
Să-i câştige inima
Eden suspină şi ridică la nas batista făcută ghemotoc. Levi îşi schimbă locul o clipă, apoi îi luă pânza
folosită din mână şi o înlocui cu una curată, din bumbac.
- Mulţumesc, zise ea.
El dădu din cap şi Eden se trezi deodată că îi venea să zâmbească. De câte ori nu îl criticase în sinea ei
pentru gestul acela al capului, crezându-1 încet la minte, când se întâlniseră prima oară? Acum îi era
atât de drag încât îl prefera unui răspuns
prin cuvinte.
- în ultimii ani, doamnele s-au întâlnit la mine acasă fiindcă aveam camerele mai spaţioase. Dar ieri,
Emma a trecut pe la mine să-mi spună că Hattie avea sentimentul că le oferisem ospitalitate prea
multă vreme şi că a hotărât să ţină întâlnirile la ea în salon în următoarele câteva luni. Am presupus că
schimbarea planurilor avea ceva de-a face cu întâlnirea ei întâmplătoare cu Violet, dar m-am gândit că
a fost doar stânjenită. Nu mi-am închipuit că va duce vorba la toată lumea din oraş şi că le va preveni
pe mame să-şi ţină copiii departe de bibliotecă de teama influenţei proaste pe care Chloe ar putea-o
avea asupra sufletelor de copii.
Levi se încorda, tensiunea din muşchii lui devenind palpabilă.
- Ştiu, zise ea. Şi pe mine mă-nfurie.
- Poate cu timpu'... Eden oftă.
- Poate, da' nu-mi fac speranţe.
Rămase tăcută. Mişcarea liniştitoare a pieptului lui Levi în timp ce acesta respira îi alină suferinţa. Cu
braţul drept, el o ţinea pe după umeri şi degetele-i desenau încet cercuri pe mânecă, deasupra cotului.
Ea simţi o emoţie nouă în suflet, una vibrantă şi uşoară, cu o căldură ce ajungea în toate ungherele
inimii. Apoi cu mâna stângă el îi prinse bărbia şi îi ridică faţa să se privească în ochi. Pentru un
moment încântător şi cu totul lipsit de raţiune, Eden crezu că o va săruta. Şi ea voia sărutul acela. Mai
mult ca orice. Dar judecata sănătoasă triumfă când, în loc de sărut, el începu a-i vorbi.
- Mie... îmi pare tare rău... de necazu' prin care treci. Se încruntă şi Eden aproape îi putu vedea
mintea învolburându-se după cuvintele potrivite. Chiar n-am crezut că se va întâmpla ceva rău.
Credeam că vei fi un model... bun pentru Chloe şi că
179
KAREN WITEMEYER
fata se va simţi... la adăpost de rele în casa ta. îşi feri privirea puţin, apoi trase cu putere aer în piept şi
o întâlni iar pe a ei. N-am vrut niciodată să ai de suferit. Mă ierţi?
- Oh, Levi. Nu-i nimic de iertat.
Eden se trase ca să îl privească şi mai bine în faţă şi puse o mână pe umărul lui. Pe umărul lui foarte
lat şi musculos. Hotărâtă să nu îşi lase gândurile abătute de simţirea tot mai puternică a prezenţei lui
ca bărbat, ea îşi alungă gândul acela venit într-un moment nepotrivit şi se concentra iar asupra
discuţiei lor.
- Când ai adus-o pe Chloe la mine în seara aceea, m-am împotrivit la început, din pricina fricii şi a
egoismului. Dar tu m-ai provocat şi a fost ca şi cum mi-ar fi căzut o pânză de pe ochi, dezvelind felul
meu adevărat de a fi. Sunt singura fiică a unui om bogat. N-am avut niciodată lipsuri. De fapt, mi s-a
făcut pe plac, cel mai adesea. Mă credeam virtuoasă pentru cauzele pe care le apăram şi pentru viaţa
curată pe care o duceam, dar având-o pe Chloe la mine-n casă, Domnul a sădit o credinţă nouă în
inima mea. Pe Isus, dragostea 1-a dus la cruce. Ce am jertfit eu pentru el în schimb? Am dat bani, dar
aveam destui, aşa că n-a fost o greutate. Am dat timp când lucram ca voluntară la orfelinat şi mi-am
deschis casa membrelor Ladies Aid. Dar toate astea au însemnat foarte puţin. Dragostea mea pentru
Dumnezeu era cu adevărat lipsită de profunzime dacă-mi venea greu să ajut o copilă numai din
pricină că mă temeam pentru reputaţia mea. Cum puteam pretinde că sunt o jertfă vie dacă nu eram
pregătită să pun nimic de valoare pe altar?
Levi îşi plecă fruntea.
- Mă smereşti.
- Tu m-ai smerit întâi. Ironia o făcu să zâmbească. Domnul ştie că am nevoie de smerenie.
El ridică fruntea deodată şi scutură din cap cu putere în semn de tăgadă, dar ea îl opri înainte să poată
spune ceva.
- Domnul mi-a vorbit prin tine, Levi. Tu ai fost unealta lui. Şi-ţi mulţumesc.
Tăcerea se aşternu între ei din nou, dar avea mai multă pace de data aceasta. Eden privi câmpul
deschis şi, deodată, peisajul nu mai păru atât de lipsit de viaţă. Putea vedea cu ochii minţii locurile în
care vor înflori albăstrelele şi culorile răsăritului în
180
Să-i câştige inima
florile de câmp. Deşi nu dorea deloc să lase culcuşul făcut de braţele lui Levi, sosise momentul.
Primise destulă putere de la el ca să stea bine pe picioare. Când se dezlipi, el se mişcă odată cu ea şi o
ajută să se ridice. El rămase lângă ea ca şi cum avea aceeaşi reţinere să pună distanţă între ei.
- O să-mi lipsească lectura pentru copii, zise Eden, cu o urmă de melancolie în glas, să le văd
feţişoarele luminându-se de curiozitate şi de înţelegere pe măsură ce aud povestea, să fac parte din
vieţile lor. Poate am avut mai multă nevoie de ei decât ei de mine în ultimii câţiva ani. Dar, deşi inima
mea suferă după pierderea lor, pot vedea noi lucrări puse dinainte. Dumnezeu m-a îndrumat către
Chloe şi n-o să las durerea pentru trecut să mă împiedice să-mi împlinesc viitorul.
Eden privi lung câmpul încă o dată, apoi se întoarse să ridice ochii la faţa fierarului ei.
- Mai am doar un singur lucru pe care trebuie să-1 fac înainte să las trecutul în urmă cu totul. Atinse
uşor mâneca lui Levi. Vii
cu mine? Un fior trecu prin Levi la atingerea degetelor lui Eden pe braţul său. Să meargă cu
ea? Pământul va trebui să se deschidă sub picioarele lui ca să îl oprească. Dădu din cap a
încuviinţare şi un zâmbet înflori pe faţa ei în toată splendoarea unui curcubeu ce apărea după
o furtună.
Ce femeie deosebită. Şi cea pe care voia atât de mult să o ştie ;i lui. Făcând câţiva paşi în
lături, ea se aplecă să ridice o punguţă din partea cealaltă a pietrei pe care şezuseră. O strânse
uşor la piept, apoi arătă spre o cărare ce se unduia printre doi stejari maiestuoşi.
- Putem merge pe acolo. Cărarea o ia spre nord, trece de şcoală şi ajunge în locul unde se
întâlneşte cu drumul ce duce înapoi în oraş.
El îi întinse mâna când ea se apropie. Eden îl privi în faţă cu o întrebare fără cuvinte, apoi
lăsă genele spre obrajii tot mai trandafirii şi îşi strecură mâna stângă sub braţul lui. O dorinţă
neaşteptată să o ştie a lui îl străfulgera când îşi potrivi pasul cu al ci. Se simţea atât de bine cu
ea alături—ca şi cum acela era locul ei. Când trecură printre cei doi stejari ce stăteau ca
stâlpii din lemn ai unei porţi nevăzute, în mintea lui Levi începu a prinde contur o idee.
Copacii erau mai mici decât cel din vârful dealului, dar cei doi erau eleganţi într-adevăr.
Creşteau prea departe ca ramurile lor să formeze un coronament. Totuşi, el le putea uşura
strădaniile, fără efort. Nişte fier forjat, o boltă decorativă, detalii din lumea vegetală pe gustul
unei femei ce iubea florile...
183
KAREN WITEMEYER
— Ar trebui să vezi locul ăsta de îndată ce primăvara îşi intră-n drepturi, spuse Eden, întrerupând
firul gândurilor lui Levi. Florile acoperă câmpul ca un curcubeu ce atinge pământul.
- Harvey mi-a zis că-ţi place să vii aici.
Ea îi dărui încă. un zâmbet şi Levi se îndoi că oricare din florile câmpului se putea măsura cu
frumuseţea lui Eden.
- Aşa ţi-ai dat seama unde să mă găseşti. Ochii ei străluciră, încă puţin roşii pe la margini de la
lacrimi, însă fericirea lumin;i din străfundul lor. Fericirea pe care şi el o sădise. Fericirea pe care spera
să o păstreze mereu acolo. Dacă îi va îngădui.
-Tata mi-a cumpărat locul ăsta acum doi ani când am împlinii douăzeci şi cinci de ani. Vezi luminişul
de colo? Arătă spre un loc cam la o sută de metri spre miazăzi. Mi-ar plăcea să ridic o casă acolo, într-
o zi. Una cu un geam mare în faţă, unde să-mi pot bea ceaiul şi să privesc florile cum cresc.
Eden se lipi de el când ocoli o gaură în pământ săpată de un popândău ori de altă vietate ce sapă sub
firul ierbii şi Levi nu putu să nu se imagineze dinapoia aceleiaşi ferestre, venind pe după Eden să îşi
pună buzele pe pielea fină de pe gâtul ei. Ea ai zâmbi şi l-ar întreba cum i-a fost ziua. El ar cuprinde-o
în braţe şi ar zice că partea cea mai frumoasă fusese să vină acasă. Apoi poate o fetiţă cu bucle roşcate
şi cu ochi verzi, catifelaţi ar fugi prin cameră, l-ar chema taţi şi i s-ar agăţa de picior. El ar ridica-o în
aer şi ar râde la ţipetele ei de încântare.
— N-ar fi nimic care să semene cu fastul din casa tatii din oraş, spuse Eden. Numai o căbănuţă
primitoare unde să pot fugi din când în când. Nu cred c-aş putea sta aici tot anul. Nu singură, oricum.
Aş fi prea neliniştită atât de departe de oraş. întoarse încet ochii spre el şi inima lui îi lovi coastele
precum barosul nicovala. Dădea Eden de înţeles ceva? Ori făcea doar conversaţie. In orice caz, se va
oren bucuros sa 11 ţină companie.
Levi îşi drese glasul.
- O căsuţă aici ar fi plă... ăă... de dorit. E un loc bun.
— Mereu am crezut asta. Privirea îi alunecă de la faţa lui iar spre pământ, dar zâmbetul timid ce
stătea pe buzele ei răscolea-n Levi nişte senzaţii stranii.
Cărarea îi duse în jurul locului ei şi în partea de răsărit a dealului. Din când în când ea îi arăta unde
creştea o floare de câmp anume şi îi vorbea despre ea—în ce parte a anului avea cele
184
Să-t câştige inima
mai mari şanse de înflorire, culoarea şi forma ei, dacă avea sau nu un parfum puternic. Sporovăia
despre cum îşi ducea presa mică de flori pe câmp, de câteva ori pe an, în căutarea inflorescenţelor
perfecte pe care să le taie şi să le preseze pentru colecţia ei. Vorbi mai departe despre flori în timp ce
mergeau, fără să îi pese că discuţia era purtată în mod vădit de o singură persoană. El aprecia lucrul
acesta la ea.
De când începuseră a-şi trimite scrisori, ea părea mai puţin .ilectată de vorbele lui puţine. Nu îl privea
cu dispreţ, nici de IUS, încercând să termine propoziţiile în locul lui, cum aveau pornirea alţii. Aştepta
pur şi simplu răbdătoare ca el să rostească vorbele, iar înţelegerea aceea făcea comunicarea mult mai
puţin )>,i coaie. Era lesne de închipuit o viaţă petrecută alături de femeia .iccasta.
Ajunseră la drumul principal şi apoi la şcoală. Eden se îndreptă spre ea, dând drumul la braţul lui ca
să meargă în faţă. Curios de intenţia ei, Levi o urmă în curtea unde vântul sufla cu putere în două
leagăne din sfoară goale şi scândura părăsită a unui leagăn rezemat de un buştean. Locul părea
oarecum sinistru fără copii care să se joace acolo. Trebuie să fi fost un chin pentru ea să .i.ştepte cu
cartea în poală acei copii să ajungă la bibliotecă, doar i a să constate că nu vine niciunul. Poate Eden
simţise nevoia să încerce se ajungă la o înţelegere cu învăţătoarea, să îi dea lămuriri Cu privire la
Chloe. Sau poate se simţise obligată să îşi exprime nemulţumirea în privinţa aceasta.
Ar fi neîndoios dreptul ei să facă acest lucru, deşi Levi putea cu greu să şi-o închipuie stând la discuţii
cu învăţătoarea cea îngustă la minte. Aceasta mai ales că Eden părea a fi împăcată t u starea lucrurilor.
In loc să urce treptele din faţă, ea merse pe lângă clădire până ajunse la o încăpere mică ce avea
ieşirea în .tiară. Levi rămase locului în timp ce ea urcă cele trei trepte până la verandă şi bătu la uşă. Ii
răspunse o tânără.
- Domnişoară Spencer! Numele fu rostit cu un ţipăt şi o roşeată vinovata cuprinse obrajii învăţătoarei.
Îmi pare atât de rau de ce s-a-ntâmplat. Cu adevărat. Am încercat să le conving să renunţe la hotărârea
lor, numai că doamna Fowler e în conducerea şcolii şi m-a ameninţat cu pierderea slujbei dacă nu le
ascult dorinţele. Femeia tulburată întinse mâna după a lui Eden, însă atunci păru a-şi da seama că încă
ţinea un creion între degete. Se agită puţin, ca o pasăre ce nu se putea hotărî unde să coboare,
apoi înfipse instrumentul de scris în cocul gros din creştetul capului, lăsând vârful afară
asemenea unei pene ţepene de indian. Cum mâinile îi erau libere, prinse una de-a lui Eden
între palmele sale.
— Mi-au cerut să le spun copiilor că nu vor mai fi drumuri la bibliotecă pentru poveşti, că ne
vom întâlni în sala noastră de lectură McGuffey. Niciunul dintre ei n-a fost bucuros de asta,
vă pot zice, dar ştiau că-i mai bine să asculte de părinţi.
— Te rog să nu te tulburi, domnişoară Albright. Eden îşi eliberă uşor mâna, doar să o pună
pe braţul învăţătoarei pentru a o linişti. Nu te condamn pentru nimic din toate astea. Nu de
asta am venit.
— Atunci de ce sunteţi aici?
Femeia aruncă iute o privire spre Levi, doar în clipa aceea realizând că Eden nu era singură.
Făcu ochii mari. El zâmbi şi duse un deget la borul pălăriei, dar ea continuă să îl privească
lung, ca şi cum se aştepta ca el să tune, să fulgere şi să facă şcoala una cu pământul. El era
ispitit să se încrunte numai ca să vadă reacţia ei, dar îşi înfrâna pornirea. Eden lăsă braţul
domnişoarei Albright ca să desfacă punga, iar mişcarea reuşi să atragă din nou atenţia
învăţătoarei.
— Am venit să-ţi aduc asta.
O carte. Cu o copertă foarte cunoscută.
— Eram atât de aproape de sfârşit, spuse Eden, dându-i volumul Black Beauty domnişoarei
Albright. Nu-mi place deloc să-i las pe copii să aştepte. Vrei să le citeşti ce a mai rămas din
poveste cândva, săptămâna viitoare? Am pus semn o bucată de panglică, acolo unde am
rămas.
Domnişoara Albright înainta încet să ia cartea, ochii ei cercetându-i faţa. Zâmbetul lui Eden
însă rămase pe chip, fără a da niciun semn despre iureşul ce trebuia să fie înăuntrul ei, după
cum Levi înţelegea prea bine.
— E foarte frumos din partea dumitale, domnişoară Spencer. Copiii vor fi încântaţi, sunt
sigură.
Domnişoara Albright coborî privirea în timp ce îşi trecea mâna peste coperta ilustrată.
— Am vorbit şi despre povestea următoare. Eden îşi muşcă buza ca pentru a-şi stăpâni
emoţia. Levi făcu un pas mai aproape,
186
dar se opri, iar ea afişă iar un zâmbet când învăţătoarea ridică
fruntea.
- Dacă vrei să le citeşti copiilor mai departe, aş fi fericită să-ţi
împrumut orice carte doreşti.
- Eu... ăăă... Domnişoara Albright lăsă capul în piept.
- Dacă nu poţi să treci pe la bibliotecă, îmi poţi spune titlul I .u ţii când ne vedem la biserică
şi am eu grijă să ajungă la tine. Kden aştepta. Domnişoara Albright îşi făcea de lucru cu
creionul prins în păr, cu ochii încă plecaţi. Sau mi-ai putea trimite vorbă |>i in doamna
Cranford dacă aşa ţi-ar fi mai uşor.
Până la urmă învăţătoarea o privi pe Eden în faţă.
- Iertaţi-mă că-s aşa de rezervată, domnişoară Spencer. Dar C numai din pricină că nu-mi pot
îngădui să-mi pierd postul. Cum tata-i suferind, familia mea depinde de banii pe care-i pot
eu trimite.
- înţeleg. Dar conducerea şcolii nu are ceva cu cărţile, ci doar CU oamenii cu care cineva s-ar
putea întâlni pe la bibliotecă. Aşa că, dacă scoatem biblioteca din ecuaţie şi lucrăm prin
doamna Cranford, n-ar trebui să aibă motive să vină cu critici.
Domnişoara Albright păru să îşi recapete curajul fiindcă îşi îndreptă umerii şi-i dădu lui Eden
o încuviinţare scurtă din cap.
-Aveţi dreptate. Copiii n-ar trebui împiedicaţi să se bucure de literatură doar din pricină că
părinţii lor n-o plac pe femeia care şterge praful de pe rafturile cu cărţi. O să mă uit după
dumneata la biserică, domnişoară Spencer.
Levi vru să-şi înalţe pumnul către cer pentru victoria mică, dar însemnată. Alese în schimb să
o aştepte pe Eden să îşi ia ziua bună de la domnişoara Albright, apoi îi întinse mâna la
coborârea din verandă, strângându-i degetele şi zâmbindu-i în timp ce o apucau pe drumul de
întoarcere în oraş. Vor fi oameni care vor vorbi de rău nu doar hotărârea lui Eden de a o ţine
pe Chloe sub acoperişul ei dar şi felul ei de a fi. Levi nu îşi făcea deloc iluzii în privinţa
aceasta.
Totuşi, când el îi puse mâna sub braţul lui, jură să facă tot ce îi va sta în putinţă să mai aline
usturimea loviturilor ce vor veni. La urma urmei, un bărbat are grijă de femeia lui. Şi, cu voia
Domnului, într-o zi Eden va fi a lui.
187
KAREN WITEMEYER
Ceva mai târziu în seara aceea, Eden stătea la masa din dormitor scriind o scrisoare tatălui ei. Ca de
obicei îl punea la curent cu cele întâmplate în oraş—ultimele lucrări ale Ladia Aid, probleme privind
consiliul oraşului, noutăţi despre oameni şi activităţi ale bisericii. Făcând eforturi ca să fie sigură că ce
îi scria nu suna ca o rubrică de cancan, ea doar îi prezenta lucrurile, lăsându-1 pe tatăl ei să ajungă la
propriile concluzii. Când scrijeli hârtia cu peniţa ca să scrie despre rolul ei în scandalul de la
bibliotecă, obiceiul de a păstra echilibrul şi obiectivitatea o ajută să îsi stăpânească emoţiile.
Intr-un mod cât mai raţional posibil, ea insistă asupra motivele pentru care o îndemnase pe Chloe sa
rămână şi urmările acestui lucru. Bătăile inimii ei se înteţiră când termină de povestit. De când se ştia,
detesta să îşi dezamăgească tatăl. Pe când avea şapte ani îi stricase briciul, folosindu-1 la curăţatul
tufelor de trandafiri din grădina mamei sale. Felul în care o privise când descoperise isprava aproape
îi zdrobise inima. Nu era nevoie să o bată. îndura deja supliciul cel mai mare.
Nu mai voise să vadă expresia aceea pe faţa lui. Pesemne acesta fusese şi motivul pentru care
rămăsese cu Stephen atâta vreme, chiar şi atunci când, în străfundul fiinţei sale, ştia că el nu o iubea.
Mai degrabă ar fi mers înainte cu nunta decât să îşi dezamăgească tatăl. Din fericire, el o păzise de
propria-i slăbiciune—deşi, la urmă, tot fusese o dezamăgire, cel puţin după spusele mamei sale. Oare
tatăl ei ar vedea cu ochi buni alegerea de a o ţine pe Chloe în casa ei? Sau ar fi supărat din pricina
scandalului pe care îl provoca? La urma urmei, era casa lui, nu a ei, care adăpostea o tânără venită de
la cârciumă. Eden suspină adânc şi se întoarse în scaun să privească lung fotografia părinţilor, din
rama de lângă pat. Ochii tatălui ei scânteiau privind prin cameră. Mama s-ar cutremura în mod sigur
la vederea neorânduielii, însă ceva îi spunea lui Eden că tatăl ar înţelege-o.
întorcându-se iar cu faţa înainte, gândul îi zbură la un alt bărbat care înţelegea, al cărui sprijin neclintit
îi dăduse linişte într-un fel pe care nici măcar tatăl ei nu îl putuse egala. Eden întinse mâna după altă
foaie de hârtie şi înmuie tocul în cerneală. Se opri, lăsându-1 rezemat de marginea călimării.
Sentimentele ei erau noi şi îi dădeau ceva fiori la gândul că deschidea uşa
188
Să-i câştige inima
unei alte posibile dureri sufleteşti, însă deveniseră prea profunde ca să le mai ignore. Să ţină vestea
pentru sine şi să aştepte să vadă cum ieşeau lucrurile cu Levi ori să ceară binecuvântarea şi sfatul
tatălui? Levi părea să aibă tot ce voia la un bărbat. Era un om credincios, îndrăgea literatura şi, lucru
rar între toate, îi împărtăşea părerile în privinţa violenţei şi agresivităţii.
Ce bărbat putea fi mai potrivit? Cu un an în urmă, nu ar li crezut cu niciun chip că aşa ceva era
posibil, dar în el avea încredere. întru totul. Până atunci, el se ridicase la toate aşteptările ei. Când o
ţinuse în braţe în ziua aceea, în mijlocul naturii, inima ei mărturisise adevărul—era îndrăgostită de
Levi Grant. înăbuşind şi ultima din nesiguranţele ei, Eden luă condeiul şi îl puse pe hârtie.
Taţi, am cunoscut un om...
189
26
Marţi seara ce urmă, Levi stătea întins pe pat, înconjurat de ghemotoace de hârtie mototolită. îşi reciti
ultima încercare |1 gemu. Oricât se străduia nu părea să afle cuvintele ce l-ar ajuta li descopere încă o
parte din trecutul său, fără a o îndepărta iremediabil pe femeia iubită.
închizând ochii, se dădu cu ceafa de perete. în ultimele două vi isori, reuşise să îşi prezinte ca
acceptabile începuturile marcate de agresivitate, punându-le în lumina inocenţei copilăriei. Eden le
privise astfel. Ea îi scrisese la rându-i despre experienţa legată de băieţii din grupul de lectură şi
despre cum îi prinsese uconstituind o scenă de bătălie lângă casa ei, într-o după-amiază, după ora de
lectură.
S-au luptat de-a piraţii cu săbiile până ce băţul unuia dintre ei .1 greşit ţinta. în loc să se încrucişeze cu
al adversarului, 1-a izbit pe băiatul cel mai mare peste faţă. Urmase o încăierare până ce Fusese
nevoită să îl trimită pe Harvey să îi pună capăt. îi scrisese mai departe asigurându-1 că nu îl
desconsidera pentru năzbâtiile din copilărie. Ce conta pentru ea era că Levi avusese maturitatea şi
tăria sufletească de a depăşi înclinaţiile acelea agresive. Spre deosebire de alţi bărbaţi. Dacă ar fi ştiut.
Şi aici era problema. I )acă ea ar fi cunoscut adevărul, exista marele risc să nu îl mai privească
niciodată la fel. Nu ar mai alerga în braţele lui pentru .ilinare, aşa cum făcuse pe câmp. Ar fugi
pesemne în direcţia opusă.
în loc să îi vadă robusteţea ca ocrotire, ea ar vedea-o ca pe o armă. Dacă ajungea să se teamă de el?
Nu, el nu putea răbda asta.
191
KAREN WITEMEYER
Ar fi cu adevărat o necinste să nu spună totul despre trecutul său? Fără îndoială că erau lucruri şi
despre ea pe care el nu le cunoştea. De ce să scoată la lumină ceva ce doar ar face să dispară
sentimentele ce se năşteau între ei? La ce le-ar folosi? Ii pute.i spune mai târziu. După ce iubirea lor
era sigură şi profundă. După ce căsătoria o va lega de el. Poate după ce aveau un copil şi sentimente
mai puternice. Mişel. Levi se înfiora. Se temea că o va pierde. Se temea că alegerea căii Domnului
însemna să piardă o viată alături de singura femeie pe care o iubise vreodată.
în felul acesta se simţise Avraam atunci când Dumnezeu îi ceruse să îşi jertfească fiul? Oare picioarele
îi erau ca de plumb când urca cu greu muntele? Oare hotărârea lui slăbise când strânsese funiile pe
încheieturile mâinilor lui Isac? Mâna îi tremurase câini ridicase cuţitul? Sau încrederea lui în
Dumnezeu fusese deplinii şi teama nu avea putere asupra lui? Vreau să mă-ncred în tine aşa cum a
făcut Avraam. Dă-mi curajul să umblu în credinţă. Fu umplut de un simţământ de încredere ce învinse
frica şi îi linişti inima. Tu eşti Dumnezeul adevărului şi, dacă-ţi voi urma, trebuie să umblu în adevăr.
Levi deschise servieta din lemn de stejar pe care o împrumutase de la Georgia Barnes şi scoase altă
foaie de scris. Ştiind ce are de făcut, înmuie peniţa în cerneală şi puse vârful pe hârtie. Sudoarea făcea
broboane pe fruntea lui în timp ce scria. O picătură i se prelinse în ochi, făcând să-1 usture. Se şterse
cu colţul cămăşii şi reîncepu îndată să scrie. Ca şi cum îşi spăla sufletul, îl deschise pe pagină.
Ii spuse totul. Cum întorsese spatele familiei în favoare.i câştigului rapid al unor bani şi a unui respect
fals. îi vorbi de emoţia puternică pe care o descoperise în a fi cel mai bun, cel mal puternic,
învingătorul. Despre omul pe care îl trimisese fără voie să îşi întâlnească Creatorul, cu directa lui
puternică de dreapta. Despre condamnarea la doi ani de închisoare pentru omor prin imprudenţă. Dar
aceste episoade nu au fost tot ce izvora din sufletul lui. Mai scrise şi despre felul în care lucrurile
îngrozitoare petrecute în lagărul de muncă din Huntsville îl smeriseră. Cum îşi redescoperise credinţa
prin sfaturile şi învăţăturile capelanului închisorii. Despre cum îşi dedicase din nou viaţa ascultării de
Dumnezeu şi cum făcuse legământ să nu mai ridice vreodată
Să-i câştige inima
pumnul la o altă fiinţă omenească. Nu căută pretexte. Dar ceru înţelegere.
Levi îşi încheie scrisoarea mărturisindu-i lui Eden părerea de rău că îşi trădase familia. Lecţia aproape
îl distrusese, dar o învăţase bine. Nu va mai întoarce niciodată spatele unei persoane dragi. Niciodată.
Pe când termină, noaptea se adâncise în orele lârzii înspre dimineaţă. Puse deoparte cele şase pagini
scrise şi se prăbuşi de-a lungul patului. Se eliberase de trecut. Numai timpul va arăta dacă îşi pierduse
viitorul.
în dimineaţa zilei de miercuri, Eden şi Chloe stăteau la masa clin sala de lectură, lucru ce făcea parte
din noul lor program /.ilnic. In timpul orelor în care biblioteca era deschisă, Verna o introducea pe
Chloe într-ale artei culinare şi o punea pe fată să o ajute la curăţenie şi la treburile casei pentru a evita
întâlnirile inoportune cu vizitatorii.
Cu toate acestea, Eden începea să se întrebe de ce îşi mai băteau Capul. Nu avuseseră nici măcar un
vizitator, în afară de Levi, toată săptămâna. Dar poate că până la urmă lucrurile aveau să revină la
normal. între timp, Eden se folosea de orele dimineţii pentru a o învăţa pe fată să citească, să scrie şi
să socotească. Chloe prindea lecţiile precum nisipul absorbea apa mării—încetul cu încetul, îi plăcea
nespus să asculte poveşti, dar se căznea să le citească singură. Pronunţia şi caligrafia... Ei bine, lăsau
mult loc de mai bine. Singurul mod prin care Eden o putea lămuri să facă socoteli era să folosească un
registru şi să îl umple de lefuri închipuite, pe care le-ar primi la slujba pe care şi-o imagina la cafenea.
Cum în trecut nu făcuse şcoală mai deloc, lui Chloe nu îi venea uşor să înveţe, dar voia atât de mult să
facă paşi înainte încât, odată ce îşi dădea seama de folosul unei învăţături, se punea pe treabă cu o
hotărâre neclintită.
- Nu văd cum cititu' din Biblie o să m-ajute să citesc reţete ori feluri de mâncare. N-ar trebui să-nvăţ
dintr-o carte de bucate ori aşa ceva?
Chloe ridică ochii de la paginile din faţa ei şi se încruntă.
— Sunt mai multe de câştigat din citit decât simpla recunoaştere a cuvintelor unui text. Lectura are
puterea de a forma
192
193
KAREN WITEMEYER
mintea cuiva. Şi nu-i carte mai bună decât aceea pentru formarea minţii.
Chloe bombăni în barbă, dar îşi îndreptă ascultătoare din nou atenţia asupra Evangheliei după
Ioan. Ar fi fost mai uşor pentru fată să împrumute un abecedar de la domnişoara Albright,
însă Eden spera ca întâlnirea cu Cuvântul Domnului să pună şi câteva seminţe în inima lui
Chloe. Cu toată nesiguranţa ce învăluia pentru moment împrejurările vieţii tinerei şi şansele
ei pentru viitor, avea nevoie să se bizuie pe ceva de neclintit—ceva precum credinţa.
După câteva minute, Chloe ridică fruntea.
- Isus acela a fost destul de deştept, să-i facă să lase pietrele în felu' ăla.
- M-am gândit eu că ţi-ar plăcea povestea asta. Eden scrise un ultim număr în registrul lui
Chloe. Ai văzut cum a iertat-o pe femeia vinovată, în loc s-o condamne? Dumnezeu e mai
doritor să arate milă şi să le dea oamenilor a doua şansă, decât să arate cu degetul şi să le
amintească tot ce au greşit.
- Spre deosebire de cei cu multe feţe. Eden surâse.
- Ai dreptate. Cei cu multe feţe erau oamenii bisericii, care trebuiau să se poarte mai bine.
Erau atât de zeloşi în încercarea lor de a se dovedi drepţi, încât uitau să arate dragostea. Isus a
dorit să le aducă aminte că nu erau desăvârşiţi, precum se credeau.
- Crezi c-o ajunge vreodată să le arate asta şi la oamenii de pe
aici?
- îmi imaginez că da, în felul său. Eden o cuprinse pe Chloe pe după umerii lăsaţi. S-ar putea
să fie greu o vreme, Chloe, dar nu toţi cei din Spencer cred ce crede doamna Fowler. Ne ai pe
mine, pe Verna şi femei ca Emma Cranford de partea ta şi, dacă vrei cândva să vii la biserică
împreună cu noi, fac prinsoare că vei descoperi că mai sunt şi altele. Georgia Barnes, de
pildă. Ea şi Claude sunt familia la care stă domnul Grant şi mă-ndoiesc că ai putea găsi doi
oameni mai buni la suflet ca ei. Am încredere că şi ceilalţi vor ajunge la sentimente mai bune.
Chiar şi Hattie Fowler.
— Nu-s aşa sigură de asta, da' m-am săturat să mă tot ascund când n-am făcut niciun lucru de
care să-mi fie ruşine. Ridică umerii desprinzându-se de Eden şi se îndreptă de spate. Poate
194

Să-i câştige inima


IIsă merg la biserică împreună cu voi. O să le prindă bine la lioaştele acelea să-şi lase jos
pietrele un pic. Oamenii din casa Domnului n-au voie să arunce cu pietre, doar ştii.
Eden se muşcă de limbă să îşi ţină râsul. Era o expresie a lucrătorilor de la sere, dar acelaşi
principiu era valabil şi în Casa I )omnului, admise ea. Şi, din vreme ce la început vor fi
neîndoios 0 mulţime de feţe îngrozite şi de pene înfoiate, Eden nu se putea C.ândi la un mod
mai potrivit de a-i obişnui pe oamenii din oraş cu noua poziţie a lui Chloe în societatea lor. In
plus, avea folosul de a o aduce pe fată aproape de alte învăţături spirituale.
Predicile lui David Cranford aveau un fel de a pătrunde în inimi şi de a încuraja sufletele ce
îşi pierduseră elanul. Poate că, din două surse s-ar putea împrăştia destulă sămânţă ca ceva să
prindă rădăcini.
- Ştii ce ar trebui să facem? Eden închise registrul în care pregătise exerciţiile şi zâmbi lui
Chloe. Să mergem la cumpărături.
Chloe ridică sprâncenele, foarte surprinsă.
- La cumpărături? In loc de socoteli?
- Orice lady are nevoie de o bonetă de purtat duminica la biserică. îmi amintesc că am văzut
una sau două la galanterie, rare ar arăta încântător pe capul tău.
Lui Chloe i se lungi puţin faţa.
- Crezi că madam Fowler o să-mi vândă una?
- Ţi-a vândut mâncare şi marfa pentru cârciumă când te ocupai de asta, nu?
- Mda...
- Bine, atunci. N-avem niciun motiv de îngrijorare, aşa-i? De altfel, eu o voi cumpăra pentru
fată mea nouă la lucru, aşa că vom fi convingătoare. Numele Spencer are ceva greutate pe
aici. L-am putea folosi şi în avantajul nostru.
Chloe îşi muşca buza de jos.
- Sunteţi sigură?
- Nu-ncape vorbă. Eden se ridică în picioare, bătând în registru cu vârful creionului. Mai
avem patruzeci de minute înainte să trebuiască să deschidem biblioteca, aşa că fie mergem la
cumpărături, fie facem aritmetică. Ce alegi?
- Cumpărăturile. Chloe sări de la masă, cu o scânteiere în ochi. Prefer să dau faţă cu madam
Fowler decât să fac toate socotelile celea! Doare mai puţin.
195

KAREN WITEMEYER
Eden izbucni în râs. Cele două erau tot zâmbitoare când intrai a în magazinul universal. în
schimb, Hattie Fowler nu zâmbi. Eden se prefăcu a nu observa faţa acră a negustoresei şi
alese să îi facă semn cu mâna şi să o salute pe un ton vesel, înainte de a o îndruma pe Chloe
în colţul unde se ţineau rochiile şi articolele de cusut. încercară câteva modele de pălării şi se
hotărâră la a bonetă simplă de paie, cu un bor sucit în sus şi cu o fundă maiv, albastră,
împodobită cu câteva flori albe.
— Asta se va potrivi de minune cu rochia ta albastră, ce zici? întrebă Eden în vreme ce Chloe
şi-o luă de pe cap şi o puse în mâna ei.
— Sunteţi sigură că n-ar fi mai bună asta? Chloe îşi trânti pe cap o plăcintă roz împopoţonată
cu pene de struţ şi poză, făcând-o pe Eden să chicotească. Pălăria era destul de largă pentru
capul fetei, ameninţând să-i cadă pe nas.
— Sau poate asta. Chloe înlocui podoaba împănată pentru cap cu una ce etala o pasăre de un
galben ţipător, care nu se ştia de unde venea, cocoţată în mijlocul unui aranjament de frunze
din mătase şi de ciucuri cu şnururi ce ieşeau de fiecare parte.
Când Chloe începu să fluiere şi să dea din mâini ca din aripi, pe Eden o pufni râsul .
— încetează, şopti Eden răguşit, în timp ce hazul continua să o gâdile pe gât. O să ne bagi în
încurcătură. Se uită pe după un aranjament din dantelă şi o zări pe Hattie încruntându-se la
ele. Dar, pentru prima oară în viaţă, ea nu se sinchisi. Nu îşi putea aminti când se simţise
ultima dată atât de tânără şi fără griji. Să fie cu Chloe era ca şi cum ar avea o soră mai mică şi
Eden preţuia bucuria acelui moment. Reuşiră să se adune sub privirile critice ale doamnei
Fowler în vreme ce încheiară tranzacţia şi puseră pălăria cea nouă a lui Chloe într-o cutie de
carton.
Dar, când păşiră pe trotuar şi puseră ochii pe o pasăre cântătoare, de culoare galbenă, ce
stătea pe un stâlp de priponit caii, cele două se uitară una la alta şi se puseră iar pe hohotit.
— Ferice de mine, astea-s două zâne pestriţe ce vin tocma din Scoţia să-mi aducă soarele
dimineaţa, li se adresă un tânăr voinic aflat pe drum, trăgându-şi bereta din lână de pe cap şi
scoţând la iveală un păr ciufulit de un roşu viu. Omul se uită puţin la Eden, apoi atenţia lui se
îndreptă repede la Chloe şi rămase la ea, lumina unor sentimente lăuntrice îndulcindu-i
expresia feţei.
196
Să-i câştige inima
- Mă cheamă Duncan, domniţă. Duncan McPherson. Aş fi onorat să-ţi duc pachetu' acela.
Chloe se făcu mai frumoasă înroşindu-se în obraji şi lăsă linele în jos cu o sfială neobişnuită
pentru felul ei de a fi direct ,i îndrăzneţ. Eden se uita de la unul la altul. Putea jura că cei doi
le cunoşteau după felul în care el o privea pe Chloe şi după cum Iceasta se apropiase de el,
cu licărul unui zâmbet jucându-i pe buze. Cu toate acestea, domnul McPherson se prezentase
ca şi cum erau doi străini.
- Vă mulţumesc, domnule. E foarte frumos din partea
dumitale.
Sprâncenele lui Eden se ridicară deodată când Chloe întinse t utia tânărului, care făcu un salt
pe trotuar să o ia. De obicei, fata lacea tot ce putea ca să se ferească de bărbaţi, însă ceva
legat de acest domn McPherson era diferit. Se purta cu ea ca un domn cu 0 lady, chiar dacă
părea că nu era prima lor întâlnire.
Chloe avea nevoie de firescul acceptării şi al aprecierii. Şi ce putea fi mai firesc decât o
tânără de şaisprezece ani care cocheta ţi se plimba cu un tânăr arătos pe o stradă plină de
lume?
- Chloe? Dacă te simţi bine în compania domnului McPherson, o să-i dau voie să te
conducă înapoi la bibliotecă, până ce trec eu pe la fierărie.
Eden urmări cu atenţie reacţia fetei. Dacă exista orice urmă de reţinere, şi-ar fi retras
propunerea pe loc. Dar fata radia pur şi simplu de încântare.
- Poate îl pot scuti pe domnul Grant de o plimbare şi să iau cartea pe care voia să mi-o aducă
azi.
- Chloe. McPherson rosti cuvântul în şoaptă, pe un ton aproape reverenţios. M-am tot
întrebat care ar putea fi numele tău. O privi în faţă. Ăsta-i un nume frumos. Pentru o fată
Irumoasă.
îi oferi braţul şi, cu bujori în obraji de fericire, ea îl luă. Eden îi privi pe cei doi făcând câţiva
paşi, întrebându-se dacă se cădea să îi urmeze. Apoi Chloe privi peste umăr şi zâmbetul ei
larg îi dădu lui Eden toată liniştea de care avea nevoie. Vor fi bine. Mai mult decât atât, cu
siguranţă. Eden o luă surâzătoare pe drum, în direcţia opusă. Apropiindu-se de fierărie, avea
destule emoţii, la fel cum şi-o închipuise pe Chloe cu câteva clipe mai devreme. Levi. Nu
visase niciodată că va găsi un bărbat atât de potrivit.
197
I
KAREN WITEMEYER
Nu era bogat, nu venea dintr-o familie cu legături în politici, însă nimic din toate acestea nu conta. Va
fi mândră să meargă la braţul lui oriunde, chiar şi la unul din evenimentele mamei sale. Pierdută în
gânduri, ea uită să îl strige când intră şi ocoli cuptorul. Un pleoscăit o făcu să meargă în partea din
spate a atelierului. Ciudosul veni să o întâmpine şi ea se opri să îl mângâie pe cap şl să îi scarpine
urechile.
— Hei, băiete. Unde-i Levi? întrebă ea, pe un ton coborât.
Câinele se întoarse şi fugi în salturi către colţul din spate. Eden merse după el până ajunse în partea de
dinapoi a cuptorului. Priveliştea ce o întâmpină îi tăie răsuflarea. Levi stătea la spălător, dezbrăcat
până la brâu. Părul ud de pe ceafă era creţ şi lucios, ispitind-o pe Eden să se convingă dacă şuviţele
chiar i s-ar încolăci în jurul degetelor. Dar chiar şi părul acela des şi negru nu îi putu lua ochii de la
imaginea impresionantă a muşchilor lui bărbăteşti ce se afla dinaintea ei. Levi îşi şterse pieptul cu un
ştergar, fâşia mică părând tare nepotrivită pentru sarcina aceea.
Lui Eden i se usca gura. El ridică fâşia la cap pentru puţin, apoi o duse la spate, mişcările devenindu-i
stângace în timp ce încerca să ajungă dinapoi. O pornire lipsită de judecată de a-1 ajuta îi veni
deodată. După aceea ştergarul ajunse mai jos, arătând şi mai multă piele, şi fu cuprinsă de un
sentiment nou. Mâhnirea. O piele zbârcită se strâmba la ea, urmele unor bătăi crâncene, unde carnea
fusese sfâşiată şi tăiată. Dungi albe, groase făceau cruci pe spatele lui. In sus şi în jos. Una lângă alta.
Una peste alta. O durea spatele şi pe ea ca în încercarea de a împărţi durerea biciuielilor pe care le
îndurase.
Lacrimi se strânseră în ochii lui Eden. — Levi, gemu ea. Ce-ai păţit?
Levi se întoarse repede. - Eden? murmură el.
Pentru o clipă, el doar rămase cu ochii la ea, uimirea înceţoşându-i mintea. Apoi o văzu plecând capul
şi genele .icoperindu-i ochii şi, deodată, judecă iar limpede. îşi luă repede rămasa curată din cuiul din
perete şi îşi înfipse braţele în mâneci, intorcându-se cu spatele la ea. Nasturii încăpăţânaţi nu voiau să
intre prin găuri. Degetele groase ale lui Levi se încurcau în lucrul acesta simplu. Nasturi nenorociţi.
De ce nu putea încheia nasturii la o cămaşă amărâtă? Din i auză că ea văzuse. Degetele lui Levi se
opriră şi el trase aer cu suspine. Eden văzuse adevărul trecutului său scris pe spate. Toată urâciunea pe
care încercase să o uite îi striga greşelile în gura mare şi cu amănunte înfiorătoare. Crezuse că se
împăcase cu gândul că îi va spune povestea vieţii lui, dar oarecum cuvintele aşternute pe o foaie de
hârtie păreau mai uşor de acceptat pentru cineva, decât mărturia izbitoare a pielii mutilate. Dar
gândurile lui Levi se risipiră în clipa în care ea îl atinse.
Un muşchi de pe spate zvâcni, dar tot ce era înăuntrul lui încremeni, în timp ce răceala mâinii ei
trecea prin materialul cămăşii. Levi închise strâns ochii, atingerea ei era şi farmec şi chin. îşi ţinu
respiraţia cât ea îi pipăia cicatricile dintre umeri.
- Cine ţi-a făcut asta?
Vocea i se auzi ca o şoaptă frântă şi când el se întoarse cu faţa la ea până la urmă, el văzu lacrimi
curgându-i pe la colţurile ochilor. Lacrimi pentru el, pentru durerea lui. Lacrimi pe care

198
199
KAREN WITEMEYER
Să-t câştige inima
el nu le merita. Aceasta întrucât dinapoia lor, el putea cili presupunerile de pe faţa ei. Ea credea că
fusese tratat nedrepi, maltratat fără motiv.
Deşi era adevărat că sergenţii cu mână grea aveau o plăcere si supună condamnaţii cu o cruzime fără
temei, el era departe de a fi un nevinovat. Eden nu îşi luă mâna când el se întoarse, i;n în clipa aceea o
ţinea uşor deasupra braţului. El se întinse şi o acoperi cu palma sa, apoi duse degetele acelea dragi la
buze. Le sărută pe vârfuri.
- Ssssunt... îşi lipi buzele pe loc.
Cum putea sâsâi în felul acela? Tocmai atunci. De parcă nu urma să îi dea motive destule să îl
dispreţuiască. Levi se muşi. i de limbă şi respiră pe nas. Recăpătându-şi stăpânirea de sine, el
continuă.
- .. ..multe lucruri pe care nu le ştii despre mine, Eden. Despre viaţa mea de dinainte.
Cute adânci încreţeau fruntea lui Eden, însă îşi ridică mâna cealaltă la gura lui şi trecu uşor degetele
peste buze ca pentru al alina pentru greşeală, ca pentru a-i dovedi că nu o îndepărta de el. Duioşia se
strângea înăuntrul lui. O iubea pe femeia aceasta— îndrăzneala ei, mintea ei, inima ei bună. Tocmai
inima acce;i sensibilă voia el să protejeze.
Cu toate astea, nu o putea cruţa de durerea pe care urma s.i i-o pricinuiască, dacă va fi vreo speranţă
ca ei doi să aibă o viaţă împreună. Se putea numai ruga ca Domnul să o aline degrabă. Şl să o facă să
înţeleagă mai repede.
- Ştiu tot ce trebuie să ştiu, Levi. Liniile de pe faţa ei se neteziră şi ea zâmbi. Eşti un om credincios,
bun şi blând. Munceşti mult şi eşti mai darnic din câştigurile tale decât orice altă persoană pe care o
cunosc. Tu...
- Opreşte-te, Eden.
O încruntare mică se văzu între sprâncenele ei şi Levi se urî că din pricina lui era acolo. Dar nu îi mai
putea asculta descriere;! cu cuvinte atât de frumoase. Era prea mare ispita să o lase să continue cu
amăgirile.
- Nu mă cunoşti, Eden. Oricum, nu ştii tot adevărul.
- Ce spui? Ea îşi muşcă buza.
- Ţi-am ascuns unele lucruri. întâmplări de care n-am vrut s| afli, fiind...
200

- M-ai... minţit?
Ea îşi trase mâna din strânsoarea lui şi Levi simţi de parcă îi li otea şi inima din piept. Instinctiv el se
întinse la ea şi o prinse de braţ. Ea doar se uita la el, ca o vietate prinsă într-o capcană.
- Nu te-am minţit, Eden. El îi mângâie braţul, înspăimântat de felul în care culoarea dispărea din
obrajii ei. Da' am făcut... mai multe lucruri în viaţa mea de care nu-s mândru. Şi ţi-ar |>utea pricinui
neplăceri dacă... ei bine, dacă tu şi cu mine...
Simţindu-se ca şi cum era pe cale să fie dus iar la închisoare, l.evi o strânse pe Eden la piept şi îşi lăsă
obrazul pe părul ei. liăgând aer cu putere, îi adulmecă parfumul uşor, floral, ce părea .1 o însoţi mereu.
Ea nu se împotrivi îmbrăţişării lui, dar nici nu îi i.ispunse, iar acest lucru îl sperie până-n măduva
oaselor.
- Mi-eşti dragă, Eden. Mai mult decât poţi înţelege, îi şopti aspru în păr. Vreau să fiu cinstit cu tine.
Vreau să ai încre... ăăă, vi crezi că te poţi bizui pe mine, că poţi... construi un viitor cu mine. •
Ea nu zicea nimic, doar stătea fără vlagă în braţele lui. Levi îşi limţi inima grea. O prinse uşor cu
mâinile de braţe, îi dărui un lărut pe frunte, apoi o îndepărtă. Strângându-şi degetele pumn i .1 să nu
se mai întindă după ea, îşi drese glasul.
- Aveam de gând să-ţi dau o scrisoare azi.
El se suci pe călcâie, se duse repede la spălător şi luă cartea cu i operta umflată ce aştepta pe raftul de
sus. Când se întoarse, ţinu < .u tea dinainte, fără a i-o da încă.
- Cred că Domnul ştia că trebuie s-o am pregătită. Levi ridică ochii şi întâlni privirea cutremurată a lui
Eden. îşi stăpâni un oftat. Am scris tot, zise. Tot ce ai nevoie să ştii.
îşi sili mâinile să se mişte şi îi întinse cartea prin aerul încărcat de tensiune dintre ei. Ea se întinse să o
primească, cu mişcări Itângacc. Pentru o clipă cartea îi uni, dar apoi ea o trase şi Levi trebui să îi dea
drumul.
Eden privea în pământ, pleoapele ferind-o de bărbatul pe care I rezuse că îl cunoştea. Oricare era
povestea spusă în scrisoare, nu II va plăcea. De acest lucru era convinsă. O cuprinse un fior. Ar li
trebuit să îşi ia o eşarfa. Să o apere de frig. Dar răceala părea să vină dinlăuntrul fiinţei sale. O
amorţea. Se cuprinse de mijloc cu
201

KAREN WITEMEYER
braţele, fără să îi pese că i se lovea cartea de şold. Fără să îi pese cam de nimic.
- Eden, eu...
Ea scutură din cap. Nu mai putea asculta alte cuvinte. Nu atunci. Era ca şi cum cineva ar fi stins
lumina şi ar fi lăsat-o singură pe întuneric. Tot ce era cândva familiar şi plăcut avea un aer sinistru în
clipa aceea. Putea simţi nenorocirea dând târcoale, gata să o facă să sufere cu tainele ei.
Trebuia să scape de acolo—să găsească iar lumina, înainte efl întunericul să o înăbuşe. Făcu un pas
înapoi. Apoi altul. Ciudosul îi înghionti partea de dinapoi a piciorului cu nasul şi scheună. Eden nu luă
seama. Fără să îl privească pe Levi în ochi, se întoarse şi merse cu paşi clătinaţi spre uşă. Lumina
strălucitoare a soarelui nu reuşi să alunge întunericul ce se înfaşurase în jurul inimii sale.
Eden trecu grăbită pe lângă oamenii şi magazinele de pe stradă, fără a vedea nimic altceva decât o
ceaţă întunecată. Acasă. Simţea nevoia să fie acasă. Casa ei era la numai o stradă mai departe, însă
păru o veşnicie până ce picioarele-i ajunseră pe aleea ei dragă, ce ducea la veranda din faţă. In timp ce
urca treptele, se deschise-uşa.
— Schimbam numa semnu', o întâmpină Verna.
- Pune-1 la loc. Eden trecu pe lângă femeia de casă. Biblioteca-i închisă azi.
-Ce?
Eden putu simţi ochii lui Verna aţintiţi asupra ei în timp ce se îndrepta către scări, însă nu îi dădu alte
lămuriri. Tot ce putea avea în minte era să ajungă în camera ei înainte să se piardă cu totul. Chloe
salută cu un semn al mâinii din uşa deschisă a dormitorului ei. îşi purta boneta cea nouă şi avea un
zâmbei radios ce se stinse când Eden trecu pe lângă ea, fără să îi dea mai mult decât o privire.
— Domnişoară Eden? Ce s-a-ntâmplat?
Vocea fetei o urmă pe hol, însă Eden nu ar fi putut explica nici dacă voia. Cum putea? Reacţia ei nu
avea încă o explicaţie. Numai emoţie. Ştia fără a se îndoi că era pe cale să se piardă cu firea şi nu voia
pe nimeni în preajmă ca s-o vadă. Ajungând într-un sfârşit la refugiul ei, Eden intră, închise uşa şi se
lăsă cu spatele pe ea. închise ochii, strângându-i să alunge o lacrimă dintre gene. Picătura se rostogoli
pe obraz, arzându-i pielea. Ajunse jos pe
202

Să-t câştige inima


obraz, se prelinse dedesubt şi curse pe gât. De ce nu cădea? De ce nu putea să se desprindă şi să o lase
în pace?
Eden o şterse, dorind cu disperare să înlăture şi senzaţia lăsată pe piele. Dar, în timp ce îşi ştergea
lacrima, căzură altele. Nu le putea înlătura destul de iute. Tremurul îi cuprinse picioarele, răpindu-i
puterea. Se clătină până la stâlpul patului, se agăţă de el i a să se ţină şi se lăsă pe pat cu toată
greutatea. Azvârli cartea de la Levi pe cuvertură. Coperta se dădu într-o parte la scuturătura uşoară şi
un pachet de foi împăturite, de grosimea câtorva pagini, ii sări în ochi. Vederea hârtiei de scris
cunoscute, de culoarea lildeşului, o înfrigură până în oase, din nou.
Cu ochii lipiţi de marginea vizibilă a scrisorii, Eden se lăsă pe o parte, lângă carte, şi îşi strânse
genunchii la piept. Apucă de capătul cuverturii satinate şi o trase peste umeri, ascunzându-se între
pliurile ei. Avu nevoie de câteva minute ca frisoanele să dispară, însă, odată ce căldura învelitorii îi
trecu prin haine şi îi ilestinse muşchii, găsi curajul să întindă mâna după scrisoarea lui levi. Ii trebui şi
mai mult să aibă curajul de a o deschide. O puse pe pat în faţa ei şi îşi trecu degetul pe conturul
triunghiului. Se repeta povestea cu Stephen. Ştia asta în adâncul fiinţei sale.
Se putea ca Levi să nu o lase cu ochii-n soare ca să caute câştigurile în bani, însă orice conţinea
scrisoarea urma să dovedească faptul că nu era bărbatul pe care şi—1 închipuise. Tocmai cum nu
fusese nici Stephen. Numai că, de data aceasta, durerea ajungea mult mai departe. Spre deosebire de
Stephen care nu trezise mai mult decât o admiraţie cordială din partea sa, Levi era stăpânul inimii ei.
Asemenea unei femei nechibzuite, ea i-o dăruise puţin câte puţin până ce nu mai rămăsese nimic. Un
val de mânie se stârni înăuntrul ei. Detesta secretele. Ura minciunile. Ura că bărbatul pe care credea
că îl iubea îi tăinuise lucruri. Nu era drept. De ce era mereu aceea care plătea pentru greşelile altora?
De ce nu putea un om să fie, pur şi simplu, cel care părea?
Cerea atât de mult? Eden se ridică, rezemându-se în cot şi apucă scrisoarea. Gata cu ascunzişurile.
Sosise momentul adevărului. Citi confesiunea lui Levi, dar în numai câteva secunde starea ei oripilată
fu înăbuşită. O ardeau plămânii şi i se strângea burta căznindu-se să îşi ţină capul deasupra
întunecimii ce ameninţa să o ia cu totul. Nici măcar în cele mai stranii închipuiri nu ar fi putut
vedea asemenea cruzimi sălbatice.
Răzvrătire împotriva familiei.
Bătăi pe bani.
închisoare.
Doamne, ajută-mă.
Primise atenţiile unui ucigaş.

28
(s
204
Mai târziu în după-amiaza aceea Levi închise fierăria cu câteva minute mai devreme decât de
obicei. Nu îşi putuse deloc păstra atenţia la lucru. Dacă Claude nu l-ar fi oprit cu o întrebare
picată la tanc, ar fi pus la iapa cea nouă cinci potcoave In loc de patru.
Din fericire, prietenul îl tachina doar acuzându-1 că se gândea |nea mult la o anume
bibliotecară frumuşică. In timp ce mintea ii fusese stoarsă de atâtea gânduri despre Eden, nu
amintirile cu lormele ei arătoase ori cu zâmbetul ei fermecător îl încurcaseră la potcovit. Nu,
fusese felul în care mila din ochii ei se întunecase în străfulgerarea unei spaime absolute când
pomenise de trecutul lui şi felulîn care fugise de el, fără o vorbă despre ce era în mintea ci.
Levi îşi trecu mâna peste faţă, răsuflând greu.
Sigur îi citise deja scrisoarea. Cum reacţionase? Fusese atât de supărată când plecase de la
fierărie, atât de rănită. Expresia pierdută din ochii ei îl va chinui zile-n şir. Şi ea nici măcar nu
ştia întreaga poveste în clipa aceea. Ce îi făcuse adevărul?
Voia să o caute, să vadă cum e. Poate să se ofere să îi răspundă la întrebări. Făcea orice să
pună capăt chinului de a nu şti. Icnind, Levi trase uşile duble imense, legă mânerele cu un
lanţ şi le prinse cu un lacăt. Se îndreptă spre bibliotecă cu paşi anevoioşi, inima-i grea
făcându-i picioarele ca de plumb. Fiecare pas îl storcea de puteri.
Pe când ajunse la veranda lui Eden, se simţea la fel de istovit ca după zece reprize cu un
boxer. Inălţând ochii spre cer, trimise o rugăciune tăcută lui Dumnezeu, ca să pună în gura lui
cuvintele
205
KAREN WITEMEYER
potrivite, apoi prinse clanţa uşii. Zăvorul nu se clinti. Se încruntă şi încercă din nou ca după aceea să
vadă semnul închis la fereastra din faţă. Straniu. Eden rareori închidea devreme. Levi se luptă să îşi
astâmpere neliniştea ce era ca o gheară în piept. Cu inima bubuind, îşi strânse uşor mâna pumn şi bătu
la uşă. Apoi aşteptă, într-un sfârşit, uşa se deschise şi cu un gest grăbit, de ultim moment, cerut de
protocol, Levi îşi luă repede pălăria de pe cap. Verna Sims îl privi bănuitoare prin uşa întredeschisă.
— Mă iertaţi, domnule Grant. Bibilioteca-i închisă azi. Fusese închisă toată ziua? Levi strânse borul
pălăriei între
degete, la primirea acelei veşti descurajante.
— N-am trebuinţă de vreo carte, doamnă, se grăbi el a spune înainte ca ea să închidă uşa. Am venit să
fac o vizită lui Eden, dacă mi-e îngăduit.
— Domnişoara Spencer nu primeşte musafiri. Va trebui să-ncerci iarăşi mâine. Ea dădu să
închidă uşa din nou, însă Levi puse piciorul în locul tot mai strâmt. Femeia casei îngustă ochii. De
regulă, Verna Sims îl primea cu o glumă prietenoasă şi îi oferea prăjiturele. Dar în ziua aceea, dacă el
ar fi avut cu ce, ar fi putut tăia destulă gheaţă de pe faţa ei glacială cât să răcească un butoi de
limonada. Nu avea habar dacă femeia ştia de conţinutul scrisorii, dar un lucru era limpede—ştia că el
era oarecum vinovat de supărarea lui Eden şi nu avea de gând să îl lase să o mâhnească şi mai mult.
— Vă rog... El scutură din cap, tot mai nemulţumit. Vreţi să-i spuneţi că-s aici? Aş vrea să vorbesc cu
ea, să o lămuresc. Să-ndrept lucrurile, dacă pot.
Păru că o parte din îndârjirea ei dispăru şi apăsarea dureroasă de la picior se mai lăsă, fiindcă ea nu
mai încerca să închidă uşa peste el.
— Dacă poţi îndrepta ceva, o să ai recunoştinţa mea veşnică. Deschise larg uşa şi îl conduse în salon,
cel în care o adusese
pe Chloe în seara aceea, cu aproape două săptămâni în urmă, cel cu florile presate puse în rama la care
nu va reuşi să se uite niciodată fără a se gândi la Eden.
— N-am văzut-o niciodată atât de mâhnită, murmură Verna pe un ton care nu îi spunea lui Levi dacă
era de auzit ori nu. A stat închisă-n camera ei toată după-amiaza şi n-a vrut să ştie nici de mine, nici
de Chloe. Harvey a-ncercat s-o îmbie afară, c-a
206
Să-i câştige inima
abia ieşiţi în tufele de dinainte pe care
clintească: ascuns
Verna nici
găsit nişte muguri mititei,
să-i arate, nuraa că n-a fos
clătină din cap şi suspină.
măcar după ce fecioru' cela din Austin s-a luat şi...
Femeia îşi strânse buzele şi se încruntă la el, de parcă ar fi păcălit-o cumva sa dezvăluie mai multe
decât voise.
- Aşteaptă aici până mă duc s-o-ntreb.
Verna plecă şi Levi măsură încăperea cu paşii. Existase un bărbat din Austin? Unul cum ar fi un
peţitor sau mai mult un partener de afaceri? Şi ce făcuse de o supărase? Levi strânse mâinile pumn în
timp ce pornirea de a se răzbuna în locul lui Eden se aduna înăuntrul lui. Aceasta până ce îşi dădu
seama că orice făcuse nerodul acela din Austin nu îi pricinuise la fel de multă suferinţă ca el în
dimineaţa aceea. Levi se îndepărtă repede de peretele dinspre miazănoapte şi îşi aruncă pălăria pe
canapea. Oftând, el îşi descleştă mâinile şi rămase cu ochii pironiţi asupra grădinii în miniatură din
rama din faţa lui. Eden şi florile ei. Ridică braţul şi, cu un deget, mângâie uşor sticla deasupra
floricelelor pe care ea le aranjase într-un peisaj primăvăratic, la care adăugase beţigaşe de lemn pictate
şi potrivite ca să semene cu un gard de ţăruşi şi împletituri de nuiele în acelaşi ton, dând o notă de
familiaritate inflorescenţelor ei sălbatice. îi putea simţi bucuria în tabloul acela, la fel ca şi dorinţa de
a avea frumuseţea lor mai aproape de ea şi îşi aminti de visul ei de a construi o căsuţă pe câmpul ei cu
flori sălbatice. Colţul ei de rai. Grădina Edenului. Asta era! Ideea neclară pe care o avea în minte de a
construi o poartă cu boltă pentru locul dintre cei doi stejari, la marginea terenului lui Eden, se
cristaliza deodată într-o schiţă concretă.
Trecuseră ani de zile de când făcuse o lucrare decorativă dar, cu puţină muncă, îşi recăpătase deja o
parte din îndemânare. Poate va reveni la măiestria de altă dată. Va fi darul perfect. Ceva mare, care să
exprime profunzimea simţămintelor lui. Ceva personal şi intim. Ceva permanent, care să simbolizeze
iubirea şi devotamentul lui neschimbate pentru ea. Poate când va vedea darul, ea îşi va da seama de
sinceritatea inimii lui şi va începe să aibă încredere în el, din nou.
Cineva îşi drese glasul dinapoi. Levi se întoarse pe loc.
- Nu vrea să te vadă. Menajera ridică din umeri. îmi pare rău.
207
KAREN WITEMEYER
Lui Levi îi mai pieri curajul, dar noul plan îl făcea mai hotărât. Va lupta pentru viitorul lor,
chiar dacă Eden era prea slabă să i se alăture. Va lupta cât pentru doi.
- Voi încerca şi mâine.
Verna dădu din cap, cu o lucire a respect în ochi. Levi îşi luă pălăria şi se lăsă condus de
femeie către ieşire. Poate nu făcuse niciun pas înainte cu Eden dar mergând pe drumul spre
fierărie la întâlnirea cu Claude, o speranţă renăscută îi făcu paşii mai uşori. Levi zâmbi
cerului, mulţumind lui Dumnezeu că îi dăduse ideea acelei porţi cu boltă. Să aibă ceva de
făcut îi va ţine mintea şi mâinile ocupate pentru următoarele câteva zile, poate chiar
săptămâni, după câte înflorituri hotăra să facă.
Nu se pricepuse niciodată la cuvinte, aşa că poate sosise vremea să înceapă a vorbi cu
mâinile. După miercuri veni joi, după joi veni vineri şi apoi sâmbătă. Şi în fiece seară Levi
era întâmpinat la uşa lui Eden cu acelaşi răspuns. Nu dorea să îl vadă. Şi biblioteca rămase
închisă ca să fie sigură că el nu putea să strecoare pe lângă apărarea ei. Dar era hotărât să
insiste. Ea avea nevoie de timp, iar el i-1 va da, însă va face şi tot posibilul să ajungă la inima
ei. Dacă aceasta însemna să fie întors din drum de la uşa ei în fiecare zi, o lună întreagă,
atunci el cu încheieturile lui întărite de atâta ciocănit se va întoarce iar şi iar până ce, într-un
final, Eden va accepta să îl vadă. Iacob lucrase şapte ani să o cucerească pe Rahela. Eden
merita o asemenea osteneală. Levi puse suflet în măiestrirea darului său, petrecând ore în şir
după masa de seară, dând formă cu ciocanul unor frunze delicate şi sudându-le pe metalul ce
urma să formeze partea de sus a arcadei.
Pe când îşi acoperi lucrul cu o prelată sâmbătă noaptea, partea principală a arcadei era
terminată şi Levi era încântat de munca lui. Săptămâna următoare va începe să scrie. Drumul
cu căruţa la biserică, de duminică, întinse nervii lui Levi. In timp ce Claude şi Georgia stăteau
la taclale dulcege pe bancheta de deasupra, Levi stătea pe fundul căruţei, cu spatele lipit de
tăblie. Eden închisese biblioteca, să nu îl vadă. Se va retrage şi de la serviciile de închinare ca
să facă acelaşi lucru? Se îndoia de aceasta.
Credinţa ei va avea întâietate. Gândul de a o revedea în sfârşit îl umplu de emoţie încât
măruntaiele i se încâlciră ca o sfoară de undiţă aruncată. Când intră în clădire, privirea îi fu
atrasă
Să-t câştige inima
de banca unde Eden stătea de obicei împreună cu familia Sims. Recunoscu partea de dinapoi
a bonetei de duminică şi cocul castaniu-roşcat dedesubt. El voia ca ea să se întoarcă, se se
uite în direcţia lui. Dar ea nu-şi mişcă deloc capul. Oamenii se foiau în jurul ei, trecând pe la
vecini, însă postura nesmintită a lui Eden nu invita la nicio conversaţie. Fără a voi să o supere
iar, Levi rămase locului, hotărând să încerce o apropiere după rugăciune, îşi ocupă locul pe
banchetă, lângă Claude, în timp ce murmurul potolit al vocilor se stinse.
Pastorul se ridică în picioare să îi numească pe cei din comunitate care erau suferinzi, să
vorbească despre nevoia de donaţii de haine şi alte lucruri de trebuinţă prin casă pentru a
umple cutia săracilor din biserică şi aminti de licitaţia Ladies Aid care se apropia şi care va
aduna bani pentru fondul şcolii din Spencer. Când pastorul făcu invitaţia celor prezenţi să îşi
plece capetele la rugăciune, Eden se întoarse către femeia mărunţică aşezată la dreapta ei şi
surâse. Nu-i zâmbise lui Levi şi era numai o arcuire discretă a buzelor, dar pentru el era
destul ca să-i ridice moralul.
Când domnişoara se întoarse să o privească pe Eden în ochi, bucuria lui fu şi mai mare. Chloe
era acolo. Levi lăsă capul şi urmări rugăciunea pastorului, rostind şi el una de laudă că
Domnul o scosese pe copilă din ascunzătoare şi se rugă să fie primită cu bunăvoinţă de
oamenii din biserică. De asemenea, nu uită să mulţumească pentru şansa de a avea un subiect
de conversaţie mai puţin delicat cu Eden. Amândoi voiau ce era mai bine pentru Chloe. Dacă
se concentra pe ce aveau în comun, poate ea va fi mai dispusă a vorbi.
Odată rugăciunea încheiată, Levi îi propuse discret lui Georgia să se arate bucuroasă de
cunoştinţa cu Chloe şi, aşa cum el ştia că se va întâmpla, femeia cea cu suflet mare se porni
îndată să o abordeze pe copilă. Levi merse în urma ei, cu ochii lipiţi de Eden. Purta rochia
verde cu volănaşe înflorate pe care o purtase în prima zi când o cunoscuse în casa pastorului.
Păruse atât de dârză şi de aspră în ziua aceea, nu avea nimic din fiinţa caldă şi plină de emoţii
pe care ajunsese să o cunoască în ultimele săptămâni.
Cu toate acestea, se simţise atras de ea chiar şi atunci. Cu cât se apropiau mai mult de banca
familiei Spencer, cu atât
208

209
KAREN WITEMEYER
inima îi bătea mai tare. Georgia o prinse pe Chloe de mână şi se prezentă. Ochii fetei fugiră la ai lui,
iar Levi zâmbi şi dădu din cap, încurajând-o. In curând cele două stăteau bine la taclale femeieşti. De
fapt, Georgia sporovăia mai mult, iar Chloe scotea câteva vorbe din când în când.
Eden stătea de pază precum o cloşcă lângă pui, dar vorbea puţin. Şi deşi Levi stătea lângă Georgia şi
făcea parte din grup, Eden nu îl privi nici măcar o dată, lucru pe care el îl găsi foarte supărător.
Trecând în spatele lui Georgia, Levi se apropie îneci de Eden. Ea se retrase îndată printre bănci şi îşi
întoarse capul de la el, jucându-se cu semnul din panglică ce ieşea în partea de sus a Bibliei.
Simţindu-se atras ca de o pradă, Levi o urmări. Cum aveau să iasă din situaţia aceea stânjenitoare
dacă nu îşi vorbeau deloc?
Eden se ascundea de el de patru zile. Când fierul se răcea prea tare, devenea dur şi greu de lucrat.
Dacă va fi să se înmoaie vreodată, el va trebui să înteţească focul.
— Grozav s-o văd pe Chloe aici.
El vorbi murmurând, ca ceilalţi să nu audă, nestingherit cu şoldul pe spătarul băncii din faţa lui.
- Ştiam că vei fi bună cu ea.
Ea tresări puţin la sunetul vocii lui, dar rămase cu faţa în partea cealaltă.
- Eden, şopti el după ce privi în jur, ca să fie sigur că nimeni nu le avea grija. Eden. Uită-te la mine.
Levi o prinse uşor de braţ şi încercă să o întoarcă spre el.
— Să nu... Ea se ţinu în puterea mâinii lui. Să nu m-atingi. Ars de cuvintele ei, Levi lăsă braţul. Ea
ridică încet capul şi
îl întoarse către el. Genele se ridicară şi într-un sfârşit îi întâlni privirea. Şi în timp ce săgeţile i se
înfingeau în piept, el îşi dori să nu îl fi privit. Ochii aceia frumoşi, verzi şi catifelaţi erau prea plini de
suferinţă şi dezamăgire. Dar ce îi îngheţă sufletul fu urma de dispreţ pe care ea nu o putea ascunde cu
totul. Ea luase hotărârea.
Se terminase.
şi
Eden se muşcă de buză şi se luptă să îşi ţină lacrimile în timp ce îl privea pe Levi ieşind din biserică.
El nu mai scosese o vorbă după ce luase mâna de pe braţul ei, doar se uitase la ea cu ochi în care se
oglindea agonia ei şi păşise îndărăt. Ştiuse că o va durea să îl revadă. De aceea se ferise de această
întâmplare cât mai mult posibil.
Ar fi folosit pretextul că o doare capul şi ar fi stat în pat toată dimineaţa, dacă nu era Chloe. Oricât de
ispititoare era perspectiva ascunderii, nu îşi putea lăsa noua prietenă de izbelişte când, până la urmă,
aceasta se arătase doritoare să participe la rugăciune. De ce o trădase Levi prefăcându-se a fi alt om?
Fusese totul o scornire de a-i câştiga sentimentele pentru ca, mai târziu, să pună mâna pe contul ei din
bancă?
De ce îngăduia Dumnezeu să i se întâmple aceasta pentru a doua oară? Şi de ce nu îşi putea scoate din
minte durerea din ochii lui? Inima ei tot îl dorea. Chiar ştiind adevărul, o parte din ea ce o trăda mai
tânjea să îi simtă braţele cum o cuprind, să îi simtă buzele atingându-i părul. Dar trebuia să rămână de
neclintit. Levi o făcuse să creadă neadevăruri, în mod intenţionat. Sub exteriorul acela blând era un
om nemilos care se acoperise de glorie prin lichidarea violentă a altor fiinţe omeneşti. Nu putea fi
demn de încredere. Şi unde nu era încredere, nu putea exista nici iubire. Cu cât reuşea să îşi convingă
inima de lucrul acesta, cu atât mai uşor putea lăsa în urmă toată acea încurcătură nefericită.
— Draga mea domnişoară Spencer. Arăţi minunat azi. Şeriful se furişase lângă ea în timp ce ea
visa cu ochi deschişi. De parcă nu avea destulă bătaie de cap cu partea bărbătească şi fără
acest Conrad Pratt picat ca musca-n lapte.
- Mulţam, şerifule. Eden încercă să descurajeze o continuare a discuţiei, uitându-se dincolo
de el, la grupul restrâns de femei ce stăteau unde o lăsase pe Chloe. Vroia pur şi simplu să se
poarte ca şi cum căuta compania unor femei, însă curiozitatea ei deveni una sinceră când nu
reuşi să o vadă pe Chloe între ele.
- Acuma că vremea-i mai caldă, zise şeriful, m-am gândit că ţi-ar plăcea să mergem la o
plimbare, azi după-amiază. Am rezervat una din trăsurile de la magazie pentru noi doi.
Cum nu era atentă, Eden întoarse o privire încruntată la el. -Ce?
- Ce zici să te iau pe la trei?
De la manevrele lui linguşitoare de a-i bloca ieşirea dintre bănci, la zâmbetu-i afectat şi la
părul lipit de cap, totul legat de Conrad Pratt părea pur şi simplu... unsuros. Eden simţi un
frison.
- Azi nu-i o zi bună pentru mine, şerifule. Acuma, dacă mă scuzi, trebuie s-o găsesc pe Chloe.
Ea încercă să se strecoare pe lângă el, însă necioplitul nu voi să se dea la o parte din drum.
- Ai pus în primejdie tare multe luând-o pe dezmăţata cea mică la tine-n casă.
Buzele lui erau atât de aproape de urechea ei încât ea îi putu simţi fierbinţeala suflării pe
obraz. îşi feri faţa de el.
- Spre norocu' tău, cei mai mulţi din oraş par să creadă că strădaniile tale s-o schimbi pe fată
sunt un fel de lucrare pentru un copil şi nu-ţi poartă pică pentru asta. Dar dacă aud că Vi a
mai trecut pe la tine, va trebui să stărui să scapi de fată.
Eden se întoarse cu faţa la el, cu dinţii strânşi bine ca să îi ţină masca amabilă pe faţă, pentru
oricine se întâmpla să privească în direcţia lor.
- Insistă cât ţi-o plăcea, şerifule, şopti ea, pe un ton potolit dar oţelit, dar eu hotărăsc pentru
mine şi casa mea. Nu dumneata. Acuma dă-te din calea mea înainte să fac o scenă care
negreşit va da apă la moară bârfelor.
212
Preţ de o secundă ori două, ochii lui îi străpunseră pe ai ei cu o nemulţumire tăioasă. Apoi
dintr-o dată, tăişul privirii dispăru şi zâmbetul mieros îi reapăru j>e buze.
- Eşti o fată aprigă, Eden. îmi place asta la tine. Vine o zi când o să-nţelegi că eu trebuie să
fiu la cârmă şi o să te-mblânzăşti. Aşa că, deocamdată, o să las după tine. Numa să nu uiţi a
cui eşti. M-auzi?
înainte să îl poată lovi cu o replică usturătoare, cum că niciun bărbat nu era stăpânul ei, el se
îndepărtă de ea şi îl bătu pe Dave Cranford pe umăr, complimentându-i predica pe o voce ce
părea a bubui după ce fusese atât de coborâtă cu câteva momente mai devreme. Ieşind dintre
rândurile de bănci, Eden îl ocoli pe şerif şi se duse pe un teritoriu mai prietenos. Emma
Cranford şi Georgia Barnes o primiră în cercul lor, cu zâmbetul pe buze.
- N-aţi văzut cumva unde s-a dus Chloe? întrebă ea de îndată ce conversaţia se mai domoli.
Georgia făcu semn din cap înspre uşă.
- Cred c-am văzut-o mergând după Levi, afară. Le vi.
Eden nu dorea să îl vadă iar, să îi trezească iarăşi dorinţe şi doruri pe care încă nu şi le
înfrânsese cu totul. Iar după confruntarea cu neobrăzatul de Conrad Pratt, felul liniştit de a fi
al fierarului o va ispiti şi mai mult. Dar grija ei pentru Chloe nu i-ar îngădui să facă pe
fricoasa. Levi o fi plecat deja şi ea simţea nevoia să se asigure că fata nu era încolţită de
Hattie Fowler ori de altă zmeoaică răutăcioasă. Scuzându-se că părăsea grupul, Eden se
îndreptă către uşă şi coborî scările ce duceau la curtea bisericii. Strânse ochii în lumina
strălucitoare a soarelui şi îşi puse o mână pe piept, în încercarea de a-şi stăpâni frământarea
dinăuntru. în timp ce inspira adânc şi rar ca să se liniştească, zări statura inconfundabilă a lui
Levi deja la distanţă, trecând cu paşi greoi de casa ei, în drumul spre Strada Principală.
Uşurarea şi părerea de rău se amestecau în sufletul ei. îşi spunea să nu se mai uite la el şi, în
schimb, să înceapă căutarea lui Chloe, însă nu părea a fi în stare să îşi dezlipească privirea de
Levi. Apoi ea îl văzu oprind la nucul ce marca un colţ al locului ei şi toate celelalte îi
dispărură din minte. El nu se uită la casă, nici nu întoarse privirea la biserică. întinse numai
mâna să atingă
213
KAREN WITEMEYER
copacul şi lăsă capul în jos. Lăţimea palmei lui cu degetele întinse era aproape cât cea a trunchiului,
şi, dintr-un motiv pe care nu îl putea explica, Eden simţi apăsarea uşoară pe ceafa ei, de parei ar fi
atins-o pe ea, nu copacul. Trecură secunde chinuitoare cât el prelungi momentul. Apoi ridică mâna şi
strânse pumnul.
Eden trase aer cu suspine, o durere străpungându-i inima. Avea dinainte—adevărul. Levi putea părea
blând însă firea lui iute avea să se manifeste. Dar el nu lovi pomul de mânie ori de frustrare, cum se
aştepta ea. Nu. Bătu numai cu latul pumnului în scoarţa copacului. O dată. De două ori. Apoi desfăcu
pumnul ca pentru a da drumul ultimelor fărâme din ceva preţios să zboare în vânt. Lui Eden i se
muiară picioarele şi se prinse de stâlpul de la treptele bisericii să nu se prăbuşească.
Inima i se zbătea în piept cu atâta putere încât o durea toai.i fiinţa ei. în timp ce Levi dispărea după
colţ, privirea ei se înceţoşa sub un văl de lacrimi pe cale să cadă. De ce a-1 lăsa să plece durea atât de
tare? Trebuia să se simtă uşurată că se duce, împăcată de justeţea hotărârii ei. Atunci, de ce se simţea
ca şi cum tocmai fusese sfâşiată în două? El îi ascunsese lucruri, o făcuse înadins să creadă altceva. Să
pună distanţă între ei şi certitudinea unei dureri viitoare fusese lucrul bun de făcut—singurul. Sau nu?
— Ceva nu-i bine cu domnu' Grant. Vocea lui Chloe o smul.se-pe Eden din gândurile ei. Fata venise
lângă ea. Ce i-aţi zis acolo?
Eden clipi să îşi alunge lacrimile din ochi şi luă mâna de pe stâlp să îşi scuture fusta.
— Ni... Emoţia o gâtuia. Tuşi puţin să îşi dreagă glasul şi încercă din nou. Nimic. Abia ne-am zis
câteva vorbe.
— Ah. Fata dădu din cap ca şi cum aceasta lămurea totul. Tot mai sunteţi supărată pentru scrisoarea
ce v-a scris-o, aşa-i?
Oamenii începeau să iasă unul câte unul din biserică si pornirea de a părăsi repede locul deveni prea
puternică să fu-ignorată de Eden.
— Nu vreau să vorbesc despre asta, Chloe.
Se îndepărtă de trepte şi traversă curtea cu paşi lungi, cu gândul să ajungă la uşa casei sale cât mai
repede cu putinţă. Dai Chloe nu voi să o lase singură. Se ţinu după Eden până acasă. Prezenţa fetei o
călca pe nervi. Avu nevoie de toată stăpânirea de sine ca să nu se ia de fată.
214
Să-i câştige inima
Pornirea ei nu avea nicio noimă. Doar Chloe nu greşise cu nimic. Eden îşi luă boneta de pe cap şi o
agăţă la întâmplare în cuierul din hol. Copila făcu la fel, numai că avu ceva mai multă grijă,
asigurându-se că pălăria ei cea nouă era pusă bine într-un cui de mai jos. Sperând că fata va merge
direct în bucătărie, Eden se duse la scări. Chloe o urmă şi acolo.
Pe la jumătatea scărilor, Eden se întoarse.
— O să mă-ntind puţin. Ce-ar fi să vezi de friptura lui Verna? Fata nu făcu altceva decât să o
privească lung, de parcă nu
auzise nicio vorbă. Lui Eden îi veni un strigăt din fundul gâtului.
— Ar trebui să-1 iertaţi, să ştiţi, zise Chloe. Orice a făcut, nu lăsaţi să vă despartă.
Eden izbucni.
— N-ai habar ce spui, Chloe! Deloc!
O luă în sus pe scări ca o furtună şi intră în camera ei, trânti uşa şi lăsă Biblia pe masa de scris cu
destulă putere încât scutură călimara. Dar nici măcar uşa închisă nu o ţinu pe copilă departe. Intră în
încăpere, închise uşa în urma ei, apoi îşi încrucişa braţele şi depărta picioarele ca pregătită de luptă.
— N-am să vă las să mai staţi aici la dospit, domniţă Eden. Aţi stat destul până acu'. De data asta nu
vă faceţi rău numa dumneavoastră. Ii faceţi rău Iu' domnu' Grant şi nu vă pot lăsa să ajungeţi aici.
Cum de îndrăznea fata să dea buzna la ea în dormitor şi să împroaşte cu acuzaţii? De parcă Levi era
cel vătămat.
— Oh, şi domnu' Grant e fără cusur, nu-i aşa?
— Nu, doamnă. Nu-i. Negaţia împăciuitoare a lui Chloe o bloca pe Eden. Nu ştiu ce a zis în
scrisoarea aceea de v-a supărat aşa, numai că dacă nu puteţi vedea ce om bun e, trebuie să vă scoateţi
ochii şi să-ncercaţi altă pereche.
Eden doar stătea cu ochii la ea, cu mintea prea înceată să facă vreo muncă mai grea.
— De când mă ştiu, am trăit într-o cârciumă. înţeleg cum gândesc bărbaţii. Am văzut bărbaţi slabi,
sălbatici, cu minţi sucite şi din cei care cred că eşti proprietatea lor numa' că pun ochii pe tine.
întoarse capul la ultima descriere, privirea alunecându-i la peretele din spatele lui Eden.
215
KAREN WITEMEYER
—Da' câteodată găsesc şi felu' cumsecade. Sunt atât de puţini că-i vezi de departe, cum vezi un
armăsar într-un grajd ce colcăie de paraziţi.
Ochii celor două se întâlniră din nou.
— Levi Grant îi felu' ăsta de om.
— Şi eu credeam asta. Deodată o sfârşeală o cuprinse pe Eden. Se întinse spre marginea patului şi se
aşeză. El te-a salvat, Chloe. E firesc să simţi nevoia de a-1 apăra, dar mie mi-a zis lucruri— lucruri
îngrozitoare pe care le-a făcut, mai rele decât îţi poţi închipui vreodată, mai rele decât...
— Moartea? o întrerupse Chloe, îndepărtându-se de uşă. Eden încremeni.
- Ce? întrebă ea, pe un ton aspru.
— Mai rele decât moartea? insistă fata iar, necruţătoare.
Nu de asta o vorbit pastoru' azi-dimineaţă? Pavel acela... Nu, Saul... Nu... Oh, n-are a face. Nu
contează cum îl cheamă. Omu' era un netrebnic, vă amintiţi? îşi câştigase un renume fugărind
creştinii, punându-i în închisori şi altele asemenea. Chiar a ajutai să fie ucis unul dintre ei.
Acela să fi fost subiectul predicii lui Dave Cranford? Cinstii vorbind, Eden nu îşi putea aminti niciun
singur cuvânt. Se concentrase prea mult să nu se gândească la Levi.
— Omu' acela a avut un trecut urât, spuse Chloe, da' Dumnezeu 1-a-ndreptat. A ajuns să scrie jumate
din Biblie ori cam aşa ceva.
Eden scutură din cap.
- Asta-i altceva.
- De ce?
Chloe veni mai aproape până ce vârfurile papucilor aproape li se atinseră. Eden trebui să ridice ochii
cum stătea în pat, ca să îi întâlnească pe ai fetei, iar când se întâmplă aceasta, intensitatea privirii
aproape o împinse îndărăt.
- De ce-i altfel? întrebă Chloe. Pentru că dumneavoastrii sunteţi supărată?
-Nu!
- Mi-aţi zis că Dumnezeu vrea mai mult să dea a doua şansă decât să arate cu degetu' spre greşelile din
trecut. Dar, dumneata, domniţă Eden?
216
Să-i câştige inima
întrebarea făcu o breşă dureroasă în apărarea ei. îşi storcea mintea să o umple de motive. Levi se
prezentase greşit în faţa ei, îi ascunsese lucruri...
- Nu trebuia să vă zică, înţelegeţi.
Vorbele lui Chloe făcură bucăţele încă o parte a fortăreţei I onstruită cu raţiune şi migală.
- Cei mai mulţi oameni n-ar fi făcut asta. Şi-ar fi ţinut gura >i ar fi nădăjduit să nu aflaţi niciodată. Da
nu şi domnu' Grant. A avut încredere să vă spună secretele. Şi ce aţi făcut? Le-aţi pus împotriva lui—
asta a fost.
Chloe îngustă ochii acuzator, apoi îşi lăsă braţele şi se grăbi la uşă pufnind. Puse mâna pe clanţă apoi
şovăi.
- Nu-i fără pată, domnişoară Eden, zise ea, întorcându-se cu faţa la încăpere pentru o ultimă oară, da'
nici dumneavoastră. In iot timpu ăsta m-aţi păcălit. Nu v-am crezut niciodată un fariseu.

217

30
Un fariseu. Imaginea o strânse pe Eden de gât şi o făcu să tremure până ce, într-un sfârşit,
solzii căzură de pe ochii d. Deodată putu simţi greutatea pietrei din mână de parcă o ţinea
aievea. Mare. Grea. Degetele abia îi ajungeau să cuprindă marginile. Apoi, cu ochii minţii, ea
îl văzu pe Levi stând în veranda ei, cerând să o vadă după ce ea îi citise scrisoarea. îl
refuzase, azvârlind prima piatră în umărul lui. El îşi masase locul dureros, dar se întorsese să
bată iar la uşă, în ziua următoare.
Ea mai aruncase o piatră, de data aceasta în coaste. El tot venise înapoi şi ea tot azvârlise
pietre, cu gândul ca fiecare să îl lovească mai tare. Aceasta până în ziua aceea când îi făcuse
inima fărâme. Uimirea din ochii lui când îi spusese să nu o atingă îi fulgera prin minte—
semăna mult cu expresia unui om care tocmai primise un glonţ în piept şi care mai putea
oglindi doar un licăr de surpriză, înainte ca viaţa să se scurgă din el.
- Levi, gemu ea. Oh, Levi. îmi pare atât de rău.
Eden îşi acoperi faţa cu mâinile şi plânse. Cum de a putut fi atât de crudă? Atât de iubitoare
de sine? Nici măcar o singură dată nu se gândise la sentimentele pe care le putea avea el. Nici
măcar o dată nu considerase că îi făcuse un dar preţios încredinţându-i tainele. Nu, avusese
prea mult de lucru călcând în picioare darul acela cu strădaniile de a-şi păzi pielea. Nici o
singură dată nu binevoise să mediteze asupra faptului că Dumnezeu iertase trecutul lui Levi şi
îl ajutase să îşi croiască o identitate nouă în Cristos, întocmai cum făcuse şi cu Pavel. Nu se
gândise, deoarece a recunoaşte asemenea lucruri ar fi lăsat-o fără pretexte şi fără
219
KAREN WITEMEYER
apărare. Iar gândul acela era prea înspăimântător de răbdat. Iată de unde şi dificultatea problemei. Nu
avea încredere că Dumnezeu îi va îndruma paşii.
Atunci când apăreau probleme, îşi schimba viaţa, convingându-se că avea înţelepciunea şi curajul
alegerilor ei. De fapt, se lăsa pradă fricii, lăsând-o să preia controlul în locul mâinii lui Dumnezeu.
Iartă-mă, Tată. Eden îşi şterse faţa cu mâneca, îşi trase nasul de câteva ori, apoi alunecă de pe
marginea patului şi se puse în genunchi pe pled, ca pe vremea când era o copilă şi îşi spunea
rugăciunile de seară. N-am căutat voia ta, aşa-i? Am lăsat frica să alunge dragostea în loc să am
încredere că iubirea ta desăvârşită va alunga spaima. Cu ochii închişi, Eden îşi lăsă fruntea să se
reazeme de pat.
Voia să îşi justifice păcatul, să vină cu scuze pentru purtarea ei, dar de data aceasta, îşi lăsă vorbele
deoparte şi se închină pur şi simplu dinaintea Domnului. Petrecuse destul timp în robele suficienţei de
sine a fariseilor. Sosise momentul să afle smerenia vameşului.
- Doamne, ai milă, şopti ea.
Cum se putuse învârtoşa inima ei atât de repede? îl iubea pe Levi, îl admira pentru tăria lui spirituală
şi pentru stăpânirea trupului. Un bărbat care nu s-ar fi lepădat cu totul de pornirile violente ar fi
ripostat când a fost atacat. Dar, în pofida staturii sale şi cunoscând bine că îşi putea lăsa lat adversarul
mai slab cu un pumn bine ţintit, Levi nu-i dăduse nicio lovitură lui Wilson, în ziua în care acesta
dăduse buzna peste el la fierărie. Şi tot în săptămâna aceea, la bancă, făcuse tot posibilul să nu îi
provoace pe bărbaţii furioşi ce năvăliseră în clădire, chiar şi după ce unul dintre ei aruncase cu un
scaun în el. Tot ce făcea era să aibă grijă de ea. Levi era omul care adăpostea câini maltrataţi, salva
fete de pe uliţele de lângă cârciumă şi dona cei mai mulţi din banii pe o săptămână pentru cumpărarea
Bibliilor destinate închisorii.
Biblii pentru închisoare. Durerea din pieptul lui Eden se ascuţi. Nu era de mirare că era atât de doritor
să contribuie. Doar în închisoare îşi redescoperise credinţa şi se încredinţase Domnului din nou. îi
veniră în minte frânturi din scrisoare, părţi ce căzuseră în umbră prima oară, invizibile dinapoia
povestirii uluitoare despre bătăile pe bani. Deschizând ochii, se întoarse la masa de scris şi scotoci
prin sertarul de sus până găsi scrisoarea.
220
Să-i câştige inima
Eden îşi aranja fusta şi se aşeză pe podea, rezemându-se cu spatele de pat. Reciti fiecare cuvânt pe
care el îl scrisese, de data aceasta neluând seama la strângerea de inimă provocată de violentă ca să se
concentreze asupra mesajului mai tăcut. Inima ei suferi pentru băiatul ce fusese cândva, şicanat din
cauza vorbirii până ce începuse a se lupta pentru a-şi câştiga respectul cu pumnii. îi auzi regretul
pentru felul în care îşi părăsise familia, cum întorsese spatele învăţăturilor tatălui în fierărie, ca să
urmeze 0 viaţă pe cont propriu.
Iar de data aceasta când citi cele scrise despre felul cum lovitura sa a ucis un om fără să vrea, ea simţi
oroarea lui şi nu pe a sa. Se făcuse şi ea vinovată de acelaşi păcat? Ucisese dragostea ce crescuse încet
între ei cu lovitura crudă pe care i-o dăduse când stăteau în biserică! îi revăzu capul plecat în timp ce
se lăsa cu mâna pe nuc şi felul cum se îndepărtase de parcă îşi lua un ultim rămas-bun. Te rog,
Doamne. Ajută să nu fie prea târziu.
Trebuia să meargă la el. în clipa aceea. Pierduse deja prea mult timp. Eden se ridică repede în
picioare. îşi aminti vag glasul lui Verna chemând-o la masa de prânz, însă nu avea habar cât trecuse de
atunci. Prima parte a după-amiezei putea fi încheiată.
Fără alte gânduri, lăsă scrisoarea pe pat şi deschise larg uşa. Coborând în fugă pe scări aproape se lovi
de Chloe care urca ţinând în mâini o farfurie cu friptură de vită, legume şi pâine. Eden îşi trase fusta la
timp să nu îi ajungă zeamă de la friptură pe mătasea de culoarea bronzului.
- Domnişoară Eden... Chloe căscă gura. Vă aduceam ceva de mâncare.
- N-am vreme. Eden se strecură pe lângă ea, pe scara îngustă. Mănânc mai încolo.
Aproape ajunse la piciorul scării când vocea îngrijorată a lui Chloe o opri.
- Sunteţi bine?
Eden se întoarse să o privească. Fata lăsă capul în jos, mişcându-şi degetele mari pe marginea
farfuriei.
- Eu... oh... n-ar fi trebuit să zic ce am zis. Nu era treaba mea. îmi pare rău.
Eden urcă vioaie în salturi cele trei trepte, pe care tocmai coborâse, şi o prinse pe Chloe de umeri.
- Să nu-ţi pară. Pentru nimic din ce ai zis.
221
KAREN WITEMEYER
Copila ridică privirea şi Eden zâmbi.
— Aveam nevoie de cineva să mă trezească şi Dumnezeu te-a ales pe tine pentru slujba asta.
— Dumnezeu m-a ales pe minei
Mirarea şi zăpăceala de pe faţa lui Chloe făcură zâmbetul lui Eden şi mai luminos.
— Da, asta a făcut. Şi tu i-ai îndeplinit planul de minune. Acuma trebuie să-mi fac partea mea.
Eden dădu drumul braţelor lui Chloe şi se duse cu paşi iuţi la uşa din faţă, fără a mai pierde vremea să
îşi ia boneta. întinzându-şi picioarele să lungească paşii cât de mult cu putinţă, o luă grăbită pe Strada
Principală, spre fierărie. Uşile mari, duble, erau legate cu un lanţ, aşa că ocoli clădirea spre partea din
spate, hotărâtă sa nu lase nimic să o împiedice a-şi cere iertare, în sfârşit.
Uşa din spate stătea întredeschisă, dar înăuntru domnea întunericul.
— Levi? Dădu uşa la o parte, scârtâitul răsunând în atelierul tăcut. In timp ce asculta, se auzi o bătaie
ritmică din interior. Bătaia se apropie şi inima lui Eden bătu mai tare.
— Levi? Tu eşti?
Bătaia se înteţi. Eden se dădu înapoi. în timp ce îşi prindea fusta să o ia la fugă, ieşi un cap gri, nişte
fălci feroce deschizându-se într-un... căscat fioros!
— Ciudosule! M-ai băgat în sperieţi. Cearta lui Eden se topi într-un râs vesel, în timp ce câinele îşi
termina căscatul cu limba scoasă într-un geamăt gutural şi veni spre ea, fără să mai facă zgomot cu
ghearele, părăsind podelele din lemn ale atelierului din spate.
— Câine smintit. Zâmbi şi se aplecă să îl scarpine la urechi. Atunci, să înţeleg că Levi nu-i aici?
Ciudosul îşi întinse un picior din faţă. Eden vru să creadă că îi arăta o direcţie, însă ştia că doar se
întindea după somn. îl lovi uşor pe coaste de câteva ori, apoi se ridică. Levi nu pomenise niciodată de
vreun loc anume, unde îi plăcea să stea. Ei bine, în afară de bibliotecă. Se încruntă, ruşinată de felul în
care îl împiedicase pe el şi pe toţi ceilalţi să mai intre în sala de lectură pentru ca ea să se ascundă de
problemele sale.
Ce laşă fusese. Dar nu mai era. Eden îşi prinse fusta şi ocoli ia ■ clădirea ca să ajungă la drum. îl va
găsi pe Levi şi-i va cere iertare.
222
Să-i câştige inima
Nu se va feri de el ori de altcineva, indiferent cât de neinteresantă va fi conversaţia. Levi merita tot ce
îi putea oferi mai bun şi, dacă nu era destul să îi recâştige bunăvoinţa, poate le putea măcar repara
prietenia. Mai era un singur loc unde se putea gândi să îl caute şi va fi un pic de mers pe jos, în
hainele ei bune de duminică şi în botinele elegante, cu tocuri înalte în stil franţuzesc, însă dorinţa
arzătoare dinăuntru îi dădea ghes mai departe.
După trei kilometri de mers pe jos până la ferma familiei Barnes, dorinţa aceea era la fel de arzătoare,
deşi tot ce ţinea de aspectul ei exterior îşi cam pierduse din strălucire. Cocul îi căzuse într-o parte şi în
jos pe gât, avea picături de sudoare ce atârnau în locuri unde nu aveau voie şi picioarele duceau dorul
unei băi într-o cadă cu apă rece, dar ea îşi continua drumul. Avu o singură clipă de emoţie, când
ajunse în veranda din faţă a casei familiei Barnes şi ridică mâna să bată la uşă.
Un freamăt era în inima ei şi braţul pe care îl întinsese atât de hotărâtă cu o clipă înainte tremura în
momentul acela de nesiguranţă. Va refuza să o vadă la fel cum făcuse ea? Dacă o alunga?
- Nu da-napoi acuma, Eden, îşi şopti ea în barbă.
Apoi, înainte ca alte întrebări să îi mai vină în minte şi să o chinuie, lovi cu încheieturile degetelor în
uşă. Slavă cerului că Georgia răspunse îndată. Eden abia trăsese două guri de aer să se mai liniştească
înainte ca uşa să se deschidă.
- Eden?
Georgia o privi de sus în jos cum era de prăfuită. Femeia îşi ridică sprâncenele pe măsură ce o privea
mai bine.
- Ai păţit ceva? Se uită peste umărul lui Eden în curtea fără trăsură. Doamne sfinte, fetiţo. Ai venit pe
jos până aici, din oraş?
- Da. Eden înghiţi în sec. Trebuie să vorbesc cu Levi. E aici? E ceva destul de grabnic.
Georgia dădu uşa în lături şi îi făcu semn lui Eden să intre. — E aici. E în spate, taie lemne de parcă
iarna nu-i trecută-n primăvară. Scutură din cap. Mai c-a dat gata grămada ceea de mesquite ce o
curăţat-o Claude de pe locu' de la miazănoapte, toamna trecută. Mă tem că-i pe cale să se ia şi de
piersicii mei. S-ar putea să fiu nevoită să-i cer Iu' Claude să dosească securea.
223

KAREN WITEMEYER
Eden reuşi să zâmbească la glumă, însă Georgia trebuie să îi fi văzut neliniştea din ochi, fiindcă o
conduse într-un salonaş aflat la dreapta.
- Ia loc, drăguţă. Mă duc să-1 chem. I-ar putea lua câteva minute până se spală, dar o să-i zic că-i
important.
— Nu. Vă rog să nu vă deranjaţi. Merg eu la el.
Nu putea răbda gândul de a sta liniştită, aşteptându-1 să vinfi. I-ar fi prea uşor să o alunge. Dacă îl lua
prin surprindere, ar putc;i fi mai dispus să o asculte. De altfel, se îndoia că dezvăluise lui Claude şi lui
Georgia toate amănuntele din trecutul său. Iar dacă nu făcuse acest lucru, ea nu voia să fie în
primejdia ca unul din ei să le audă discuţia.
Poate ei vor primi adevărul mai bine decât ea, dar îi făcuse viaţa destul de grea lui Levi, fără să rişte
ca stăpânul casei să îl scoată afară, din pricina trecutului său pătat. Georgia îi mai aruncă o privire
încurcată, dar nu se împotrivi.
— Bine, atunci. Hai în bucătărie. O să-ţi pregătesc un paliai cu apă, să-i duci. Aruncă iar lui Eden o
privire curioasă, cu sprânceana ridicată. Pare că şi ţie ţi-ar prinde bine unul.
De data aceasta, zâmbetul lui Eden se lumină de mai muli entuziasm.
- îţi mulţumesc, Georgia, zise ea ridicând mâinile să tfl aranjeze părul. Sună minunat.
Nu avea vreme să facă mai mult decât să îşi potrivească la loc nişte ace de păr, dar măcar împletitura
pe care o făcuse în acei dimineaţă nu mai atârna la fel ca una din urechile Ciudosului. Luând paharele
pline cu apă, Eden se îndreptă spre verandă, furând o sorbitură dintr-al ei în timp ce traversa curtea.
Lichidul rece îi răcori gâtul ars şi dădu gurii ei uscate umezeala de caro avea atâta nevoie.
Se luă după trosnetele puternice de lemne crăpate, urmânil cărarea de pământ întărit ce ducea la
şopron. După ce merse pe-lângă şopron, îl zări pe Levi stând plecat deasupra unui butuc. Se
dezbrăcase de cămaşă, o agăţase de un stâlp, lângă anexa unde era depozitată o grămadă de lemne de
foc ce ajungea deja în partea de sus. Ea nu îşi putea închipui unde avea el de gând să înghesuie toate
bucăţile de lemn împrăştiate pe jos, la picioarele-lui. In timp ce ea îl contempla, el puse mâna pe un
lemn marc-
224

Să-i câştige inima


şi îl lăsă pe butuc. Ridică securea şi lui Eden i se usca iar gura la jocul muşchilor de pe spate şi umeri.
Atât de puternic şi în acelaşi timp atât de stăpân pe sine.
Nu era o brută. Era un om frumos. Nici măcar cicatricile nu îl urâţeau. Făceau numai inima lui Eden
să bată cu compasiune la durerea pe care el o răbdase, dar nu îi mai schimbau părerea despre el.
Dumnezeu folosise dungile acelea ca să îl smerească, mărturisise Levi în scrisoarea lui, ca să aibă
sufletul deschis la mesajul capelanului închisorii. Cum să nu le iubească ea ca fiind o parte din omul
acesta credincios, care îi câştigase inima? Şi cum putea amâna măcar un minut ceea ce inima o
îndemna să spună?
După ce el îşi luă avânt a doua oară ca să crape lemnul, Eden veni mai aproape. Trăgând aer în piept
şi rugându-se pentru îndrumare, ea deschise gura.
— Levi?
El se ridică, mişcările-i fiind atât de încete încât Eden simţea cum trecea fiecare secundă. O bucată de
lemn despicat se legăna în mâna stângă, securea atârna în dreapta, dar nu se întoarse cu faţa la ea.
— Ţi-am adus nişte apă. Ii întinse paharul chiar dacă el nu îl putea vedea. Dându-şi seama de
zădărnicia gestului, ea îşi trase mâna.
— Te rog, Levi? îl rugă ea. Te rog, uită-te la mine.
Cu un gest scurt din încheietură, el azvârli lemnul deoparte. Apoi, cu grijă calculată, el puse capul
securii jos şi rezemă coada de butuc. Doar atunci se întoarse.
225

31
Levi se încorda în timp ce se apleca să pună securea jos. Glasul acela. Cel din visele lui. Tăia
prin el cu o durere dulce-amăruie. De ce venise? îşi făcuse cunoscut dezgustul destul de
limpede în dimineaţa aceea.
Dar iat-o acolo, rugându-1 să se uite la ea. Hotărât să îşi ascundă zbuciumul interior, îşi sili
trăsăturile să formeze masca de nepătruns pe care şi-o desăvârşise când era în închisoare şi se
întoarse încet spre ea.
— N-ai vrea să iei o gură? Ea îi întinse un pahar cu apă.
Levi o privi lung. Ce joc juca? Şi de ce trebuia să fie atât de drăguţă cu obrajii îmbujoraţi şi
cu cârlionţi răvăşiţi ce îi cădeau pe faţă? Ridică o sprânceană la ea a întrebare, însă nu schiţă
niciun gest să ia paharul din mâna ei. Ea se muşcă de buză, îşi îndreptă umerii şi făcu un pas
către el.
— Ai trudit mult, zise ea. Privirea îi alunecă de la faţa la pieptul lui. Trandafiriul din obrajii
ei deveni mai puternic, însă nu îşi feri ochii.
— Ia apa.
O parte îndărătnică din el voia să o refuze, să îi facă lucrurile la fel de neplăcute cum i le
făcuse şi ea, însă nu îl lăsă inima. Luă paharul, cu grijă ca degetele să nu li se atingă şi îl duse
la buze. Dădu pe gât conţinutul cu o singură înghiţitură, fără să simtă dacă apa era călduţă ori
rece, dulce ori amară. O bău pur şi simplu ca să golească paharul, apoi îl puse pe butuc. Eden
sorbi cu sfială dintr-al ei, apoi îl lăsă pe butuc lângă al lui.

227

KAREN WITEMEYER
îi venea greu să se uite în ochii lui—privirea ei continua să alunece la piept. Era evident că nu numai
el era atins de atracţia ce continua să agite aerul între ei, în pofida distanţei emoţionale ce îi despărţea
în acea clipă. Dar apoi, la ce era bună atracţia fără iubirea care să îi dea profunzime şi sens?
Levi se duse la stâlpul anexei şi îşi luă cămaşa. îşi vârî braţele în mâneci dar se închise numai la câţiva
nasturi înainte s;i încrucişeze braţele peste piept.
- Doar n-ai făcut tot drumu' până aci ca să-mi aduci apă. Ce
vrei?
Ea tresări la tonul lui răstit.
— Vreau să vorbim. Levi pufni nerăbdător.
— Cred că deja ţi-ai exprimat destul de bine părerea. Du-te acasă, Eden. Şi nu-ţi face griji. N-o să-ţi
mai pricinuiesc neplăceri.
îşi desfăcu braţele şi se întoarse după un alt lemn.
— Dar eu vreau să mă cauţi! Ce?
Eden se avântă spre el şi îl apucă de încheietura mâinii. Prea uimit să se împotrivească, el nu îi rezistă
când ea îl întoarse cu faţa la ea şi îl lipi cu spatele de gardul cu şipci.
— Nu trebuie să zici nimic. Numai s-asculţi, ne-am înţeles? Când termin, dacă tot n-o să vrei să ai
nimic de-a face cu mine, o să-ţi respect dorinţa.
Dorinţa lui? Nu era ea cea care nu voia nimic de la el?
— Vrei să m-asculţi?
Cum putea să nu o asculte când ochii aceia verzi îl implorau? Levi dădu din cap, cu sentimentul că
tocmai îşi descoperise rănile şi pusese în mâinile ei o găleată cu sare. Ea făcu un pas înapoi, cu ochii
în pământ în timp ce îşi cuprindea mijlocul cu braţele.
— Mi-e ruşine de felul în care m-am purtat cu tine în ultimele zile, Levi.
Inima lui tresări fără să vrea, însă şi-o stăpâni repede. Speranţa nu ar putea decât să îi facă rănile şi
mai mari. Eden ridică bărbia.
— îmi pare rău.
Ochii ei licăriră, însă el se oţeli. Levi se rezemă de gard, fără a-i da niciun semn vizibil dacă îi primea
ori îi respingea regretul, deşi o iertase în inima lui înainte ca ea să meargă până acolo.
Să-i.câştige inima
Stăpânirea lui de sine era prea şubredă. Nu îşi putea îngădui să slăbească de tot. Ea îi spusese că nu
trebuia să vorbească neapărat, iar el nu fusese niciodată mai bucuroas să îşi ţină gura. Speranţa ce
luminase faţa lui Eden dispăru la tăcerea lui neîntreruptă şi un suspin abia auzit scăpă de pe buzele ei.
Apoi, deodată, ea îşi lăsă braţele în jos şi se îndreptă de spate.
— Am fost logodită odată şi urma să mă căsătoresc, spuse ea
repede.
Schimbarea subiectului îl surprinse atât de mult încât el uită să îşi controleze reacţia. Ea trebuie să fi
zărit un licăr din curiozitatea arzândă pe care el încerca să o tempereze, fiindcă se grăbi cu o lămurire.
— Acum mai bine de cinci ani. înainte să plec din Austin. Trandafiri înfloriră iar în obrajii lui Eden şi
ea plecă privirea,
dând cu vârful papucului în butuc.
— Lucra pentru tatăl meu, spuse ea. Aşa ne-am cunoscut. Levi se lăsă cu coatele pe partea de sus a
gardului şi rezemă
călcâiul cizmei pe cea de jos. Să facă pe indiferentul, îl omora cu zile. Simplul gând de a o şti pe Eden
căsătorită cu altul îi făcea măruntaiele zdrenţe. Bănuia el că existase un iubit în trecutul lui Eden după
ce Verna pomenise de un tânăr din Austin, dar să audă că cei doi plănuiseră să se căsătorească, era un
chin. Alt bărbat care o strânsese în braţe, o atinsese, o sărutase...
— Stephen Hartshorn era frumos şi distins şi avea un fel de a fi care mă făcea să mă simt bine de
fiecare dată.
Levi îl ura deja.
— M-a dus la cele mai bune restaurante şi m-a însoţit prin oraş într-o trăsură luxoasă pentru care toţi
prietenii mei ne invidiau. Toţi făceau zarvă cât de norocoasă eram că aveam un bărbat atât de râvnit să
mă curteze. Şi eu îi credeam. Eram tânără şi mă închipuiam îndrăgostită aşa că, atunci când Stephen
m-a cerut, l-am rugat pe tata să accepte în numele meu. După aceea toate au mers ca pe roate. Mama a
angajat o armată de croitorese care să coase o rochie de mireasă preţioasă după ultima modă din Paris.
A trimis invitaţii la toată elita politică şi socială a oraşului şi a petrecut zile-n şir cu punerea la punct a
meniului, în timp ce Stephen mă însoţea la evenimente şi mă prezenta prietenilor şi familiei. Eram
prinsă într-un iureş încântător. Nu stăpâneam

228
229
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
direcţia spre care ne îndreptam, dar eram prea fericită de povestea noastră ca să îmi pese.
Eden privi îndelung dealurile dinspre sud, o expresie îndurerată amărându-i buzele.
— Stephen a dispărut cu o săptămână înainte de căsătorie. Uitând de poziţia lui relaxată, Levi
se dezlipi brusc de gard.
— Cum adică, a dispărut? Ea ridică din umeri.
— A primit o ofertă mai bună.
O ofertă mai bună? Ce putea ispiti un bărbat să lase o fată ca Eden? Nu exista o alegere mai
bună.
— Din ce mi-a zis tata mai târziu, 1-a auzit fără să vrea pe Stephen fălindu-se la unii din
prietenii lui că dăduse lovitura. Cele optsprezece luni pe care le investise ca să-mi câştige
mâna urmau să îi dea dividende. în calitate de ginere al domnului Spencer, va fi numit fără
nicio îndoială asociat, chiar în acel an.
Levi se rezemă iar de anexă şi prinse grinda de sus cu amândouă mâinile, strângând lemnul
atât de tare încât îi intrară aşchii în palme. Voia să lovească ceva. Cu putere. De preferat ceva
pe nume Stephen Hartshorn dar, în schimb, va trebui să se mulţumească să strângă un gard.
— Fără ştirea mea sau a mamei, tata s-a întâlnit cu Stephen în secret, ca să se convingă unde
era inima omului. A pus o alegere dinaintea lui Stephen—se putea căsători cu mine şi să
continue ca angajat la firma care se ocupa cu terenuri a tatălui meu, ori putea pleca din Austin
ca bărbat necăsătorit, cu buzunarul plin cu bani cinstiţi şi să-şi înceapă propria afacere în altă
parte. A ales banii. Nici măcar n-a catadicsit să-şi ia rămas-bun de la mine.
Ticălosul. Levi se strâmbă şi se sili să dea drumul gardului. Când se lăsă greu cu spatele pe
stâlp şi începu a-şi scoate aşchiile din palme, o văzu pe Eden întinzându-se după paharul cu
apă ş\ sorbind o înghiţitură. Mâna îi tremura uşor ca şi cum a spune din nou povestea o
tulbura. Voia să se ducă la ea, să o consoleze. Dar înainte să poată face mai mult decât să se
aplece în faţă, ca puse paharul pe butuc şi îşi drese glasul.
într-un sfârşit ea îl privi în faţă şi slăbiciunea ce se citea în ochii ei îl ţintui lângă stâlp.
— Stephen nu era bărbatul pe care-1 credeam.
Declaraţia spusă pe un ton liniştit îl lovi ca un upercut în barbă.
- Nici eu, aşa-i?
Nu era de mirare că îl respinsese. Pentru ea, nu era mai bun decât Hartshorn acela.
- Când am venit în Spencer, am lăsat în urmă toată speranţa unei căsătorii, continuă ea,
evitându-i elegant întrebarea. M-am împăcat cu gândul că eram o femeie necăsătorită şi mi-
am găsit locul ocupându-mă de bibliotecă şi făcând ceva pentru copiii din oraş. Apoi ai
apărut tu şi ai stârnit sentimente în fiinţa mea pe care mă temeam să le cercetez.
Lui Levi îi sări inima din piept şi bătu nebuneşte încât i se păru că nu mai poate respira.
- După ce te-am cunoscut mai bine, zise Eden mai departe, am început să cred că însemnai
tot ce voiam dintotdeauna—un om credincios care ţinea la convingerile lui, un om paşnic
care dispreţuia violenţa la fel de mult ca mine, unul care îndrăgea literatura şi care putea
discuta despre ideile filozofice, unul cu inimă bună şi care s-ar întrece pe sine ajutându-i pe
cei fără noroc.
Eden veni mai aproape şi deodată Levi era cel care tremura.
-Te-am pus pe un piedestal. Şi când am citit scrisoarea aceea, imaginea mea despre tine s-a
răsturnat de pe el şi s-a făcut fărâme. Cum puteam iubi un luptător pe bani, un criminal, un
om care luase viaţa altuia?
— Nu puteai.
Cuvintele îl înăbuşiră, aproape făcându-i o gaură în gât.
— Asta mi-am zis şi eu. Dar am greşit, Levi.
Ea făcu încă un pas către el şi îi puse mâna pe braţ. Muşchiul zvâcni la senzaţia degetelor ei,
prin pânza subţire a mânecii, iar inima-i bătea puternic la auzul cuvintelor ei. Greşise!
— Am avut inima împietrită şi egoistă în zilele care au trecut. Ea lăsă genele peste ochi, ca şi
cum îi era prea ruşine să privească într-ai lui. N-ai fost decât cinstit, nobil şi bun, iar eu te-am
rănit în cele mai dureroase feluri.
într-un sfârşit, ea ridică genele dezvelind luciri verzi ce scânteiau.
230

231
KAREN WITEMEYER
- Dumnezeu mi-a amintit azi că nu mai eşti omul pe care l-ai descris în scrisoare. Eşti un om care şi-a
răscumpărat greşelile. Am venit aici să te implor să mă ierţi.
Ea trase aer cu suspine^ iar el se trezi că îşi ţine respiraţia.
— Regret nespus, Levi. îmi pare tare, tare rău. Vocea i se stinse şi lacrimi îi alunecară pe obraji.
Levi nu se putu abţine să nu întindă mâna spre ea. Inima îi era prea plină. Ii cuprinse obrajii între
palme şi îi ridică puţin capul să îi întâlnească sărutul. Buzele lui coborâră pe ale ei. Ca la ruperea unui
zăgaz, toate sentimentele pe care se căznise atâi să le ţină în frâu dădură năvală dintr-o dată. O crezuse
pierdută, dar iat-o acolo, agăţată de braţul lui şi răspunzându-i la sărut cu o dulceaţă la care doar
visase.
El îi mângâie obrajii umezi cu degetele mari şi îşi îngropa mâna în părulde la ceafă. îşi lăsă capul într-
o parte să o sărute mai bine şi când Eden suspină uşor, bucuria îi trecu iute prin vene. Ea se lipi de el.
Mâna lui stângă părăsi moliciunea obrazului să o mângâie pe spate şi să o aducă mai aproape de inima
lui. Degetele ei se încurcară în creţurile scurte de la ceafa. El îşi înăbuşi un geamăt în timp ce fiori
dulci îl cuprindeau.
Să o sărute pe Eden era cum ar gusta un miracol. Nu voia să se termine niciodată. Totuşi, buna
judecată şi o conştiinţă toi mai trează învinseră. Levi se retrase încet, punându-şi buzele pe pleoapele
şi pe fruntea ei înainte să o dezlipească de el cu totul. O privi cum respiră, cu buzele uşor răsfrânte. Iar
când genele se ridicară, ochii ei umezi îl priveau cu o uluire ce îl umplu do satisfacţie ca bărbat.
Un suspin uşor trecu de buzele ei.
— Asta-nseamnă că mă ierţi?
Un râs izbucni din pieptul lui Levi şi el o cuprinse iar în braţe, strângând-o tare la piept în timp ce
râdea şi ea. Iubirea pentru femeia aceasta ori îl va ucide ori îi va face viaţa mai bogată decât îşi
închipuise vreodată.

32
A doua zi de dimineaţă, în timp ce făcea ultimele retuşuri la aranjamentul ei de flori presate, Eden
fredona o melodie de-a lui Stephen Foster despre o fată veselă ce se zbenguia pe câmp.
Pentru prima oară după multe zile, vederea buchetului de mireasă îi înveseli inima şi nu îi mai dădu
un junghi de amărăciune. Levi o iertase. Şi nu doar atât, o sărutase—aşa cum un bărbat sărută o
femeie cu care vrea să se căsătorească. Cel puţin aşa credea că săruta un bărbat cu sentimente
puternice. Singurul alt bărbat care îşi atinsese vreodată buzele de ale ei fusese cel care o amăgise şi o
părăsise şi, deşi la început el avea planuri de căsătorie, sărutările lui scurte erau prea fade ca să
stârnească mai mult de o reacţie căldicică din partea ei.
Sărutul lui Levi în schimb, îi răpise suflarea şi îi făcuse inima să bată cu atâta vioiciune încât se
temuse că va muri de încântare. Din fericire, rămăsese conştientă şi trăise bucuria fiecărei clipe dulci
în îmbrăţişarea lui Levi. Obrajii lui Eden se înfierbântară amintindu-şi acestea şi îşi făcu vânt cu
mâna. îi simţise buzele atât de îmbietoare pe ale ei, moi şi delicate; cu toate acestea se mişcaseră cu
aşa o patimă de îi făcuseră inima să se zbată mai nebuneşte decât o frunză toamna prinsă într-un fuior
de vânt. Şi oare când găsise îndrăzneala de a-şi îndesa degetele în creţurile acelea dese ale lui? Ah.
Desăvârşit era un cuvânt prea sărac pentru a descrie totul.
Dându-şi seama că nu mai fredonase cât timp îi fugise mintea, Eden îşi drese glasul şi începu iar,
concentrându-se la lucrul din
232
233

KAREN WITEMEYER
faţa ei. Cu vârful piciorului bătea ritmul vioi al melodiei în timp ce dădea cu un strat de clei pe
codiţele strânse laolaltă şi apăsa o panglică roz deasupra. Eden o ţinu nemişcată şi, în timp ce cleiul se
usca, fredonarea deveni cântare.
„Zâna zânelor, dulcea zână frumoasă,
Steaua nopţii si crinul zilei.
Zâna zânelor, regina tuturor vâlcelelor,
Mult se va desfăta pe drumu-i însorit si luminos. "
Chloe dansa prin cameră, cu cârpa de şters praful în mâna cântând şi ea ultimul rând al refrenului.
Fâstâcită, Eden îşi muşca buza şi se opri brusc din cântat. Chloe în schimb trecu la strofa a doua, fără
nicio urmă de rezervă.
— „Ea cântă livezilor şi colindă pâraielor..." Haideţi, domnişoară Eden. Cântaţi cu mine.
Luptându-se cu stânjeneala, Eden se alătură fără tragere dl inimă vocii piţigăiate dar entuziaste a fetei,
neputându-şi reţine zâmbetul când aceasta se învârti pe vârful picioarelor, umflându .şi fusta în jurul
gleznelor.
„Ea râde în lumina soarelui si zâmbeşte când visează, Pâru-i
ca fulgul e purtat de vânt, Şi inima-i de colibri efâră griji. "
Chloe azvârli cârpa şi o luă pe Eden de mâini, în timp ce repetau refrenul. Ele râseră, dănţuiră şi se
învârtiră în cercuri până ce fură prea lipsite de aer ca să mai cânte vreo notă. Se prăbuşiră pe covor şi
se rezemară una de alta, căznindu-se să îşi tragă suflarea între hohotele de râs.
Uşa de la bucătărie scârţâi şi Verna îşi iţi capul în încăpere.
— Harvey, strigă ea peste umăr, adu-mi o mătură. Au scăpai două coţofene în bibliotecă.
Eden se uită la Chloe şi cele două se puseră iar pe râs. Vern.i ieşi din uşa bucătăriei şi merse la Eden,
dându-i mâna să se ridice,
— Măcar coţofenele au pus pe fugă întunecimea ce stăpânei locu' ăsta în ultimele zile.
Ea zâmbi şi bătu afectuoasă mâna lui Eden, apoi se întoarse să o ajute pe Chloe. Fata sări în picioare
singură şi îşi luă iai
234

Să-i câştige inima


cârpa de şters praful, îndreptându-şi atenţia la rafturile cu cărţi ce acopereau peretele dinspre drum.
- Să-nţeleg că tu şi fieraru' acela fain aţi trecut peste aspreli? Eden se muşcă de buză sub ochii
atotştiutori ai femeii în
vârstă, dar zâmbi şi dădu din cap, prea fericită ca să îşi ascundă bucuria.
- Ei, era şi vremea. Bietu' om, de fiecare dată când mă puneai să-1 alung arăta de parcă i-am împuşcat
câinele. Eram aproape gata să nu mai răspund deloc la uşă.
Eden cuprinse umerii femeii cu braţul şi o strânse bine.
- Mulţumesc că m-ai răbdat, Verna. Ştiu c-a fost greu.
- Ei, aş! Femeia dădu din mână pentru a alunga cuvintele ca pe praf. N-a fost greu. Sufereai tu.
Harvey şi cu mine, putem răbda să ne superi un pic, numa să nu ajungă un obicei.
- Promit. Eden duse mâna la inimă şi Verna făcu semn din ochi.
- Atunci, asta-nseamnă că pot pune semnu' cu Deschis în geam?
Verna se îndepărtă de Eden şi merse către hol.
- A sosit deja ora?
Era uimitor cât de repede trecea dimineaţa când îşi simţea inima uşoară. Verna încuviinţă din cap.
- Trebuie să fie. Mă duc să descui uşa şi să pun semnu'.
Un freamăt uşor se iscă în sufletul lui Eden după ce Verna părăsi încăperea. Oare Levi va veni în ziua
aceea? Atunci când venea, de obicei sosea devreme. Putea fi pe drumul spre ea chiar în acea clipă.
Eden îşi apăsă mâna pe pieptul ce-i fremăta şi începu să adune repede lucrurile de pe birou.
Strânse cu grijă florile presate pe care nu le folosise şi bucăţile de fundă şi dantelă, înainte de a pune
tabloul aproape terminat la păstrare, într-o cutie de pălării. O fundă mai trebuia adăugată la panglica
pe care o pusese în ziua aceea, împreună cu câteva floricele în partea de jos, dar în curând buchetul va
fi gata de pus în ramă. Comandase una ovală şi frumoasă, finisată cu alb şi auriu şi cu un model în
formă de scoică. Sentimente dulci-amărui o încercară când puse capacul peste creaţia sa. Era mare
păcat că o promisese pentru licitaţia din primăvară.
Se ataşase de lucrarea aceasta mai mult decât de oricare alta. De câte ori o privea, se gândea la Levi—
la felul în care el îi
235
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
sugerase tema, amintirea cu el stângând-o în braţe pe câmpul unde a cules florile, felul în care sărutul
lui o făcea să se gândească la căsătorie, la buchete şi la un soţ fierar.
- Eden? O voce bărbătească se auzi dinapoi. Ea se întoarse iute.
- Levi!
De ce nu se putea gândi la nimic mai inspirat de zis?
- L-am găsit în verandă, zise Verna cu o privire tăioasă adresată lui Eden, trecând pe lângă birou. Cred
că se temea să-ncerce s;i bată la uşă.
Femeia chicoti încet şi o alungă pe Chloe din sala de lectură, ca să îi lase lui Eden intimitatea cu
iubitul, deşi lăsă uşa de la bucătărie anume deschisă, de dragul bunei cuviinţe.
Eden întinse gâtul, concentrându-se numai la spatele lui Verna până ce femeia dispăru pe după colţ. Se
sili să afişeze un zâmbet tremurător când se întoarse iar cu faţa la Levi. Era atâl de frumos cum stătea
acolo, tinându-şi pălăria dinainte, părul ondulat încreţindu-i-se la vârfuri unde mai era încă ud, cum se
spălase.
El ridică ochii de la faţa ei la tavan şi întinse buzele ca şi cum voia să spună ceva, însă nu îşi găsea
cuvintele. Ea încercă să vina cu un început nevinovat de conversaţie să îi facă situaţia mai uşoară.
Nimic. Era ca şi cum orice politeţuri sociale pe care le ştia îşi luaseră zborul. Muşcându-se să nu
scoată un geamăt, Eden îşi lăsă ochii la birou şi îşi făcu de lucru cu capacul cutiei de pălării.
Picioarele lui Levi se auziră pe podea în timp ce acesta îşi mută de câteva ori greutatea de pe un picior
pe altul. Din câte M părea, niciunul dintre ei nu era în stare să rupă tăcerea tot mal lungă. De unde
apăruse stângăcia aceasta între ei? Eden îşi simţea măruntaiele mai încâlcite decât aţele din coşul cu
resturi.
într-un sfârşit, Levi îşi drese glasul.
- Eu... ăăă... ţi-am adus...
Ridicând bărbia, Eden îl privi în ochi. Neputându-şi termin.i propoziţia, Levi ridică din umeri şi
scoase mâna de după pălărie Strânse uşor între degetele lui mari de om care muncea erau două
mănunchiuri gingaşe de floricele purpurii.
- Verbină de preerie. Sunt minunate.
Ea întinse mâna să primească darul, iar zâmbetul nu-i mal tremură. în timp ce el lăsa puţin tulpinile,
Eden îşi puse mâna sub
236
a lui, încântată de felul în care palma îi mângâia dosul palmei cu o atingere uşoară. Fiori plăcuţi suiră
pe braţele ei când se retrase uşor. Florile de câmp, cu multe frunze, nu erau prea parfumate aşa că, în
loc să le ridice să le simtă mirosul, ea mângâie petalele cu vârful degetului. Cei mai mulţi dintre
bărbaţi ar fi furat câţiva boboci de trandafir ce înfloreau pe tufele ei, dar nu Levi. El îi ştia dragostea
pentru florile de câmp.
- îţi mulţumesc. Sunt atât de colorate şi vesele. Şi astea se presează foarte bine.
Acum turuia ca o moară stricată. Dar mintea ei făcea deja planuri pentru felul în care să păstreze
cadoul lui Levi.
- Am crezut că te-am văzut... lucrând cu felu' ăsta de flori. Ara găsit... câteva în spatele jgheabului de
apă, lângă ocol. Am nădăjduit că ţi-or plăcea.
Eden le duse la obraz, bucurându-se de delicateţea petalelor pe pielea ei.
- îmi plac tare mult. Levi se apropie.
- Mă bucur. Intensitatea privirii lui o ţinu captivă, până ce o tigaie scăpată pe jos şi zăngănind în
bucătărie o trezi brusc.
-Te superi dacă dau o fugă până sus să-mi iau presa? Eden făcu un pas înapoi, punând puţină distanţă
între ei ca să poată gândi limpede. Mi-ar plăcea să păstrez florile de la tine, dar culoarea va păli dacă
nu le presez cât sunt proaspete. Putem vorbi la masă cât timp lucrez, dacă doreşti.
Levi dădu din cap.
- Eu o să... oh... îmi pun pălăria-n cui. O vântură spre ea ca pentru a o îndemna să urce scările, apoi se
întoarse către hol.
Cum nu voia să piardă niciun moment din timpul pe care îl vor petrece singuri, Eden puse verbina pe
masă şi se grăbi la camera ei. îşi luă presa sub braţ, scoase o cutie cu hârtie sugativă din cufăr şi
coborî repede în sala de lectură unde Levi studia rafturile cu cărţi de ficţiune. El ridică privirea când
ea intră şi merse spre ea cu paşi mari, eliberând-o de greutatea cutiei şi a presei.
- Unde vrei să le pun?
- Acolo pe masă, te rog. Ea o luă înainte, luând verbina ca să îi facă mai mult loc. Ţi-ar plăcea să-mi
dai o mână de ajutor?
237

KAREN WITEMEYER
Levi puse materialele pe masă şi o privi cu sprâncenele uşor ridicate. Sigur că o asemenea
activitate nu i se potrivea. Ce prostie numai să se gândească la aşa ceva. Eden se zorea să
deschidă cutia şi să scoată câteva foi de hârtie sugativă, străduindu-se să nu roşească. Omul
bătea fierul toată ziua. Era un fost luptător, nu un filfizon cu degete slăbănoage şi cu dantele
la manşetă. Ce fusese în mintea ei?
- Uită c-am zis asta, spuse ea, ţinând privirea asupra biroului. Sunt sigură că n-ai chef deloc
să te joci cu petale. Nu-i tocmai o îndeletnicire de bărbat.
îşi agită mâinile deasupra curelei pentru cărţi pe care o folosea ca să ţină presa închisă, însă
încuietoarea refuză să se deschidă. Pielea nu o asculta, ca şi cum cineva ar fi dat-o cu untură
de gătit. Levi îşi lăsă palma peste degetele ei, facându-le să se oprească. Eden ridică faţa încet
către el.
- O să te ajut.
Buzele lui se ridicară pe la colţuri, necăjind-o fără vorbe într-un fel ce o mai scăpă de
stânjeneală şi o făcu să îi vină a râde. Zâmbind, Eden îşi trase mâinile de sub palma lui Levi
şi făcu semn din cap în direcţia peretelui din spate.
- Ce-ar fi să-ţi aduci scaunul aici cât eu pregătesc presa? După aceea îţi arăt cum se face.
De îndată ce Levi se depărta, Eden îşi recapătă puterea de concentrare şi află un mod de a
desface banda fără alte bătăi de cap. Deschise presa de flori ca pe o carte şi puse blatul de
deasupra pe podea, rezemându-1 de piciorul mesei. Apoi se întinse după cele şase foi de
hârtie sugativă pe care le pusese deoparte mai devreme, uitându-se şi după Levi. Asta fu o
greşeală. Hârtia flutura între degetele ei neatente cât ea îşi privea fierarul care ridica în braţe
fotoliul greu cu rezemători şi capitonat cu piele de parcă era făcut din mucava.
Cum s-ar simţi să o ridice şi pe ea! Să o poarte în braţele acelei vânjoase, să o treacă peste...
un prag poate când intrau în casa lor pentru prima oară ca soţ şi soţie. Cu puterea lui atât de
marc, ar lăsa-o jos, dincolo de uşă, sau ar ţine-o în braţe, strângând-o la pieptu-i larg în timp
ce mergeau spre alte încăperi ale casei? Eden puse stavilă acestui gând înainte ca el să o
poarte pe un teren intim şi atenţia îi reveni la presatul verbinei. Pe când Levi
Să-i câştige inima
se întoarse cu scaunul, ea reuşi să pună bine hârtiile unele peste altele pe blatul de dedesubt.
- Hârtia sugativă trage umezeala din flori în timpul uscării, aşa că o să împrăştiem florile pe
foaie şi mai punem un rând de hârtie deasupra. Ar trebui să le putem pune pe toate într-un
singur strat.
Levi dădu din cap, numai ochi şi urechi, ca şi cum presatul (lorilor era o îndeletnicire pe care
chiar voia să o stăpânească. Poate se făcea a fi interesat numai fiindcă îşi făceau ochi dulci,
dar părea a fi mai mult de atât. Atenţia lui arăta respect—de vreme ce presatul florilor era
important pentru ea, atunci era şi pentru el.
Eden nu se putea răbda să nu se gândească la fetiţa cu păr cârlionţat pe care el ar putea-o avea
într-o zi şi la felul în care tatăl ar sorbi cu ea un ceai închipuit, dintr-o cană pentru copii pe
care abia ar reuşi să o ţină cu degetele-i groase.
- Câte flori vrei?
întrebarea lui Levi o aduse pe Eden cu mintea înapoi la lucru.
- Nu putem presa tot buchetul. Fiecare floare va trebui pusă separat. Rupe numai floarea de
unde începe coada şi pune-o pe hârtie.
Ea făcu o demonstraţie a procedeului, după care îl ajută la primele încercări. Mâinile lui erau
mari, însă degetele uimitor de pricepute. In curând aproape acoperiră hârtia cu flori mici,
sălbatice, de culoare purpurie. Eden adăugă pe la margini câteva dintre frunzele cu formele
cele mai interesante, apoi acoperi lucrarea cu şase foi de hârtie sugativă şi puse cu grijă
cartonul deasupra.
- Vrei să legi curelele? propuse Eden. Strânge-le bine ca florile să se usuce apăsate bine. Vor
trebui să stea în presă cam două săptămâni înainte să putem lăsa un pic de aer să ajungă la
ele.
Levi se supuse şi legă prima curea. în vreme ce o trăgea pe a doua la loc, uşa din faţă se
deschise brusc şi se auziră paşi grei pe hol. Şeriful Pratt intră în încăpere. Eden sări în
picioare, însă omul abia îi aruncă o privire după care îşi aţinti ochii asupra lui Levi.
- Te-am căutat, Grant. Ochii tăioşi ca briciul fugeau de la Levi la Eden şi înapoi. Trebuia să
ştiu că te găsesc aici.
238

239
KAREN WITEMEYER
Levi termină de legat presa înainte de a se ridica să îl salute pe şenr.
- 'Neaţa, Pratt. Ce pot face pentru tine?
- Să-ţi iei pălăria, asta poţi. Vii cu mine.
240

33
Levi rămase locului şi îşi puse frâu limbii, nevoind să răspundă la provocarea şerifului. Chiar
dacă Pratt descoperise cumva lucruri din trecutul său, el nu făcuse nimic de la eliberare ca să-
i dea dreptul să-1 ameninţe.
- Ce-nseamnă venirea asta pe nepusă masă, şerifule? Eden se duse spre el, zbârlindu-se ca o
găină cu penele ude. Nu poţi da buzna aici, dând ordine.
- Pot, dacă vieţile oamenilor sunt la mijloc.
Eden se uită înapoi la Levi, cu nedumerire pe faţă. Levi ridică sprâncenele drept răspuns, la
fel de nelămurit ca şi ea. înconjurând masa, el se pregăti de înfruntarea cu şeriful.
- Zi pe faţă, Pratt. Ce vrei de la mine? Omul oftă şi îşi dădu pălăria pe spate.
- A fost un accident la carieră. O explozie.
Un icnet se auzi dinspre bucătărie, însă Levi rămase atent la Pratt.
- Doctoru' s-a dus într-acolo să vadă de răniţi, da' îs câţiva oameni prinşi sub o bucată de
calcar. Cu cât îi scoatem mai degrabă, cu atât au şanse mai mari să scape cu viaţă. Se opri să
îşi dreagă glasul. Nu mi-ai fost de mare folos până acum, Grant, da' eşti cel mai spătos de pe
aici. împrumută un cal de la familia Barnes şi fugi în goana mare la cariera aceea. Vin şi eu
după ce mai strâng câţiva oameni.
Fără să mai aştepte vreun răspuns, Pratt îşi trase pălăria pe frunte şi se întoarse zorit la uşă.
Levi stătea încremenit. Cariera? Jurase că nu va mai intra vreodată de bună voie în coşmarul
unui
241
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
asemenea loc. Zăngănitul uşii de la intrare închizându-se răsuna prin încăpere. Şi, înainte ca Levi să
poată să facă altceva decât sa clipească, Chloe dădu fuga la el din bucătărie, cu lacrimi şiroaie pe
obraji.
- Trebuie să-i ajutaţi, domnule Levi. Numaidecât.
Un hohot de plâns îi opri cuvintele şi ea se aruncă în braţele lui, agăţându-se de mijloc ca şi cum era
singura ancoră din viaţa sa. Levi o bătu uşor şi stângaci pe spate în timp ce îşi înghite.i gustul amar ce
îi urca pe gât. Copila nu avea habar ce îi cerea. Nu avea cum. Chloe se îndepărtă uşor şi ridică faţa la
el. Ochii roşii îl implorau.
- Duncan forează la carieră pentru aceia care pun explozibilu'. Trebuie să-1 scoateţi. Nu ştiu de ce, da'
ştiu că el e unul din oamenii prinşi acolo.
Duncan—scoţianul vesel şi săltăreţ. Puştiul era prea tânăr ca să încheie cu viaţa. Cum rămânea cu
visul lui de a merge pe urmele tatălui şi să devină pietrar? Dar cu planurile de a o pcii pe fata aceea
frumoasă? în timp ce Levi se uita lung la copil.i îndurerată din braţele lui, adevărul îl nimeri între
ochi. Chloe era fata cea drăguţă a lui Duncan. Levi strânse din dinţi şi o apropie pe Chloe de pieptul
lui.
Se va duce. Nu doar pentru Duncan, un om pe care îl plăcea şi-1 admira, dar şi pentru Chloe, fata pe
care o îndrăgea ca pe o soră mai mică. O atingere uşoară pe braţ îl făcu să întoarcă privirea la Eden.
Mila sclipea în ochii ei—mila şi o doză bună de hotărâre.
- Chloe şi cu mine o să strângem faşe şi orice alte lucruri sanitare pe care le putem găsi, apoi venim
după tine. O să I ajutăm pe doctorul Adams să îngrijească răniţii şi o să încercăm să fim de folos cu ce
putem.
Promisiunea ce se citea în acele ultime cuvinte îi dădu lui Levi tăria de a se îndepărta de ele.
—O să-1 scap, Chloe. Ai cuvântu' meu.
Ea dădu din cap şi îşi trase nasul, apoi îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii. Levi ieşi cu paşi mari din
cameră, sentimentul toi mai puternic al datoriei alungându-i teama. Dumnezeu îl făcuse puternic pe
Samson cu un scop şi scopul nu fusese acela de a o impresiona pe Dalila cu vitejia lui. îl făcuse ca să
îşi elibereze poporul.
La fel, Levi fusese binecuvântat cu forţă fizică, însă nu pentru a o irosi în luptele pe bani şi într-un trai
egoist. Poate că şi lui îi fusese oferit darul de a elibera oamenii—oameni ca Duncan McPherson şi
ceilalţi lucrători din carieră, prinşi în adânc. Ajută-mă să-i scot, Doamne. Oricât de greu ar fi. Levi îşi
luă repede pălăria din cuierul de pe hol şi se îndreptă spre uşă, aproape dând peste Eden care se ţinea
după el.
- Dumnezeu o să te ajute, Levi. La fel şi eu. Se ridică pe vârfuri şi îl sărută pe obraz. Simpla atingere
alungă şi ultimele ezitări. Voi fi acolo cât de repede pot, făgădui ea.
Nevoind să mai piardă vremea căutând cuvinte potrivite prin care să îşi exprime recunoştinţa, el îi
cuprinse mijlocul cu braţul, o strânse la piept şi îşi puse gura pe a ei. Ea începu să se lipească de el
dar, oricât era de ispitit să continue, se smulse din îmbrăţişare. Oamenii prinşi în carieră nu puteau
răbda întârzierea. Cu toate acestea, senzaţia trupului ei îl însoţi mult timp după plecare. Se opri pe la
fierărie să ia barosul cel mai mare, apoi se grăbi la magazie.
Şeriful trebuie să îi fi spus lui Claude să pregătească un cal, fiindcă acesta stătea în curte ţinând de
căpăstru un cal cu părul ca para focului şi cu pieptul larg, înşeuat şi gata de drum.
Trecuseră ani de când nu mai călărise un cal, dar sunt deprinderi pe care omul nu le uită niciodată.
Levi prinse cu curele barosul la capătul din spate al şeii, să fie sigur că nu îl va scăpa, băgă vârful
cizmei în scară şi urcă pe cal.
— Ia-o spre asfinţit, zise Claude, arătând spre ieşirea din oraş. Când ajungi la răspântie, mergi spre
miazănoapte. O să te ducă pe lângă linia ferată drept la Fieldman's. N-ai cum să n-ajungi. Eu mă duc
la biserică să-1 ajut pe Cranford să pregătească locu' pentru infirmerie.
Levi încuviinţă din cap şi îşi înfipse călcâiele în coastele calului. Pe drum, el încercă să se gândească
la Duncan şi la ceilalţi, însă când avu cariera dinaintea ochilor, simţi o strângere în piept. Putea simţi
biciul sfâşiindu-i pielea, putea auzi strigătele bărbaţilor în toată firea, putea simţi gustul prafului ce
atârna greu în aer. Trecutul se întâlnea cu prezentul şi un rău îl apucă pe Levi atât de tare încât
aproape îl îndoi de mijloc. Făcând eforturi să se stăpânească, închise ochii pentru o clipă şi lăsă calul
să îl ducă la intrarea în carieră.
242
243
KAREN WITEMEYER
Când calul încetini paşii, Levi deschise ochii şi privi scena. Strigătele ce răsunau în mintea lui
se topiră într-un murmur de voci îngrijorate. Femei stăteau agăţate de soţii lor care scăpaseră
de explozie, lăudându-1 pe Dumnezeu că erau teferi. Altele stăteau cu răniţii, ţinând o mână
sau ştergând o faţă însângerată cu o batistă umedă. Doctorul abia sosit trecea grăbit de la un
pacient la altul, cu geanta neagră în mână, evaluând gravitatea situaţiei. Alt grup se strânsese
lângă una dintre macaralele folosite la coborârea blocurilor de calcar de pe margine până pe
fundul gropii.
Recunoscându-1 pe şerif, Levi descăleca şi îşi duse calul la ţarcul unde se ţineau animalele de
tracţiune folosite la transportarea pietrei de carieră până la vagoanele care le aşteptau. Levi
învârti uşor frâiele pe după oiştea unei căruţe nefolosite şi lăsă calului libertate cât să ajungă
la jgheabul cu apă. După aceea, el dezlegă barosul de pe şa şi se îndreptă către grupul de
bărbaţi care se certau lângă macara.
— Avem oamenii cu care să mutăm bolovanii, Fieldman, se înfoie Pratt, gesticulând către cei
şase bărbaţi pe care îi adusese cu el din oraş. De ce refuzi ajutoru' nostru? Oamenii tăi mor
acolo!
— Ştiu foarte bine care-i starea oamenilor mei, şerifule. Fieldman rostea fiecare cuvânt de
parcă arunca săgeţi într-un panou. Mai ştiu şi că piatra nu-i stabilă. Explozia a slăbit câteva
porţiuni de pe suprafaţa rocii, deasupra locului unde-s prinşi oamenii. Piatra aceea e fisurată
şi gata să vină la vale. Să trimiţi oameni fără experienţă acolo ar însemna să doreşti alţi răniţi.
Dealtfel, cele mai multe dintre blocurile căzute sunt prea mari ca să poată fi date la o parte.
Am oameni care le sparg acuma. Merge greu, da' e calea cea mai sigură pentru toţi.
Omul scund şi gras cu părul albind pe la tâmple se întoarse voind să se îndepărteze,
nerăbdător fără îndoială să se alăture iar grupului salvator. Ii dăduse lui Levi destule motive
să lase coşmarul acela în urmă, însă ceva mai puternic decât frica îl îndemnă pe Levi să
păşească în faţă.
— Pot să ajut.
Levi ridică barosul deasupra umărului să atragă atenţia bărbatului şi trecu pe lângă cei
adunaţi în jurul şerifului. Fieldman se uită înapoi, ochii deschizându-i-se puţin mai tare la
vederea staturii lui Levi.
244
Să-i câştige inima
— Uite, fiule, zise omul, scuturând din cap cu părere de rău. Mi-ar prinde bine două braţe ca
ale tale, dar chiar şi-aşa, nu te las să intri. Dacă nu ştii ce faci, ai putea pricinui mai multe
necazuri decât am eu acum.
Levi îşi drese glasul şi făcu încă un pas înainte.
— Am spart piatră la Muntele de Granit. Mai bine de un an jumate. Pot să ajut.
— Muntele de Granit? murmură şelarul Alex Carson. Nu de acolo a venit piatra pentru
capitoliul cel nou?
Levi putu simţi privirea arzătoare a şerifului înfierbântându-i gâtul pe o parte, dar rămase cu
ochii aţintiţi asupra lui Fieldman.
— Aşa e, zise Pratt. Foloseau mai ales munca deţinuţilor, din câte-mi amintesc.
Vorbele acelea dădeau naştere la întrebări. întrebări la care Levi prefera să nu răspundă, deşi
avea sentimentul că secretele lui nu vor mai rămâne ascunse multă vreme.
— Ce zici, Fieldman? întrebă Levi, nerăbdător să scape de privirea ascuţită a şerifului.
Proprietarul carierei îi făcu semn să înainteze.
— Nu-s omu' care să-ntoarcă spatele la ce-i trimite Domnul. Eu iau o daltă. Poţi fii omu' meu
la spart piatră.
Levi încuviinţă din cap, dându-se într-o parte să se strecoare între Pratt şi Carson ca să îl
urmeze. Fericit să-i lase în urmă pe oamenii din oraş cu privirile lor scrutătoare, lungi paşii să
îl ajungă pe Fieldman.
— Câţi oameni credeţi că-s prinşi?
Faţa gravă a bărbatului îi spuse lui Levi mai multe decât voia să ştie.
— Ne lipsesc patru, din câte-mi dau seama. Dalton, Jones, McPherson şi Collier.
Duncan. Levi îşi simţi inima grea.
— Credeţi... că au vreo şan... înghiţi sfârşitul cuvântului şi tuşi să îşi ascundă stângăcia.
Emoţia crescândă din piept îl încurca în alegerea cuvintelor. Tot ce avea în minte era faţa lui
Chloe când îl implorase să ajute şi certitudinea ei că Duncan era în primejdie.
— Şansele-s puţine, dar e o groapă colo-n dreapta. Arătă spre un loc din avalanşa de pietre
unde opt de bărbaţi lucrau în grupe de câte doi la despicarea şi la îndepărtarea bucăţilor
căzute de
245
KAREN WITEMEYER
calcar. Dacă au fost în stare să intre acolo înainte să se prăbuşească totul, ar mai putea fi în viaţă.
Fieldman se opri să ia o daltă mare din locul în care stătea aruncată lângă bolovani. Urcă cu băgare de
seamă pe vârful molozului, testând rezistenţa fiecărui loc înainte de a înainta mal departe. Levi calcă
chiar pe urmele lui, punând piciorul numai unde păşise celălalt. Degetele-i strângeau mânerul
barosului în timp ce zgomotele făcute de lucrătorii din carieră le acopereau pe toate celelalte.
Fierul suna lovind alt fier când ciocanul întâlnea dalta ori burghiul. Metalul răsuna pe piatră când roca
se desprindea. Un bărbat zbiera la o pereche de cai. Hamurile zăngăneau şi copitele loveau greu
pământul când cei doi cai se opinteau să tragă blocul greu de calcar, ce fusese desprins şi pe care
stăpânul îl legase cu lanţuri de ei. Doamne, păzeste-i pe Duncan şi pe ceilalţi oameni. Ajută-ne să-i
scoatem la timp. Rugăciunile lui Levi continuam când se puse pe ritmul bine cunoscut al elanului şi
lovitului. Din nou, elan, apoi—lovitură. Fieldman aştepta fiecare lovitură, fixând cu pricepere dalta pe
linia pietrei unde punea cea mai mică rezistenţă. Cu cunoştinţele sale şi cu forţa fizică a lui Levi, ei
îndepărtară de două ori mai multă piatră decât ceilalţi. Soarele traversa cerul şi ardea ceafa lui Levi.
Muşchii îl dureau şi cereau odihnă, numai că nu se putea opri—nu câtă vreme Duncan era îngropat
undeva, sub dărâmături.
Astfel Levi continuă lovitură după lovitură. Cineva îi dădu <> ploscă. O ridică la buze şi îşi îndepărtă
praful de pe gât, apoi apuci iar mânerul barosului. Fieldman se oferi să schimbe locurile însă el refuză.
Nu avea priceperea pietrarului de a afla punctele slabe ale unei roci. N-ar mai avea la fel de mult spor
dacă ar schimb.i locurile. Nu, va ţine barosul şi se va încredinţa lui Dumnezeu < i să poată rezista.
- încă o lovitură ar trebui s-o dea gata, zise Fieldman, fixâiul dalta din nou.
Dala aceea de piatră era una dintre cele mai mari la caro lucraseră până atunci şi cea mai apropiată de
suprafaţa rocii. Niciunul nu îşi exprimase prin vorbe nădejdea şi spaima pe care toţi le aveau în suflet
în timp ce îndepărtau pietrele. Dac a oamenii aflaseră un loc ferit în groapă, ar trebui să aibă o dovada
sub dala aceea. Şi dacă nu?
246
Să-i câştige inima
Levi strânse din dinţi, ridicând barosul. Ei bine, dacă nu, probabil vor avea şi dovada aceea. Barosul
lovi capul daltei, trimiţând vibraţii de-a lungul braţelor şi spatelui lui Levi. Dala se fisură şi se
despică.
— Aduceţi caii! porunci Fieldman.
Levi păşi în lături în timp ce un individ vânjos înainta greoi spre ei, ţinând un lanţ în mână. Fieldman
îşi folosi dalta lungă ca pe un levier să îl ajute pe lucrător să strecoare lanţul pe sub blocul de piatră.
Apoi, cu o mişcare a mâinii, bărbatul făcu semn celui care purta caii. Cu un „Diii!" puternic şi cu o
palmă pe crupa calului înaintaş, omul dădu ghes animalelor să se urnească, în timp ce caii trăgeau
încet bucata masivă de calcar, Levi auzi un sunet slab. Nu era limpede, dar ceva anume părea
neobişnuit. Lăsă capul într-o parte şi ascultă, alungând din minte râcâitul pietrei şi zornăitul hamurilor.
Inima îi sări în piept. Să fie oare adevărat? Se lăsă în genunchi şi puse urechea pe porţiunea ce fusese
abia curăţată, cu inima bătându-i puternic.
- Stai locului cu caii! strigă Fieldman. Lăsaţi ciocanele! După ce dădu ordinul, căzu pe pământ lângă
Levi. Un strigăt înăbuşit se auzi prin fisură.
- Aici suntem. Aici suntem.
Levi se uită la Fieldman. Lacrimi şiroiau pe faţa bătrânului, lăsând urme pe praful de calcar ce îi
acoperea pe toţi.
- Slavă Domnului, şopti el. Apoi, deodată, îşi puse mâinile pe pământ, scoţând pietrele mai mici şi
molozul.
— Aicea-s!
Levi le făcu semn celorlaţi membri ei echipei să se apropie. Cu toţii alergară acolo, săpând cu mâinile,
cu cazmalele, cu daltele şi cu orice puteau găsi. Uitând de dureri, Levi dădu pietrele la o parte, apoi se
lipi cu spatele pe rocă şi îşi folosi picioarele să împingă şi jumătatea cealaltă a dalei mari de calcar. Un
gâfâit i se desprinse de pe buze în timp ce îşi îndrepta încet picioarele.
— Uitaţi! O mână! strigă unul dintre lucrători.
Sub picioarele lui Levi, o mână de culoare gri şi acoperită de un strat gros de praf ieşea printr-o gaură
ce fusese descoperită de dala înlăturată. Urale izbucniră între bărbaţii de la suprafaţă. Tuse se auzi de
la oamenii prinşi dedesubt. Fieldman se puse în coate şi genunchi şi băgă mâna prin gaură să prindă
mâna bărbatului.
247

KAREN WITEMEYER
- O să vă scoatem afară. Rezistaţi numai.
- Nu mă duc nicăiri, şefu', îi răspunse o voce aspră.
F
- Collier? -Da.
Fieldman zâmbi.
-Trebuia să ştiu că un năzdrăvan bătrân ca tine e prea căpol ca să lase o grămadă de bolovani
să-i vină de hac. Sunt şi ceilalţi cu tine?
întrebarea fu urmată de linişte şi stomacul lui Levi se strânse,
- Collier? lui Fieldman îi pieri zâmbetul.
- Da, şi ceilalţi, zise bărbatul, da numa doi mai suflăm.
248

34
>~T""*ot vă rugaţi, domnişoară Eden?
JL Chloe sări de pe drugul de sus al gardului ce împrejmuia ţarcul, întorcându-se cu faţa
îngrijorată spre trăsură. Că nu pare să meargă.
Pe Eden o durea inima pentru fată. Cum s-ar simţi ea dacă Levi era cel captiv sub pietrele
acelea? Ar fi scoasă din minţi de griji, fără îndoială.
- Mă rog, Chloe. Pentru toţi cei patru oameni prinşi, dar mai ales pentru domnul McPherson.
Şi pentru tine.
Credinţa fetei era abia la început. Dacă Duncan nu va supravieţui, credinţa ei se va veşteji şi
va pieri odată cu el? Eden se ruga mult pentru salvarea tânărului, dar se ruga şi mai mult
pentru credinţa lui Chloe. Viaţa era preţioasa cu adevărat, însă un suflet avea o valoare şi mai
mare decât trupul. Iar în clipa aceea, sufletul lui Chloe atârna deasupra unui abis etern.
—Trebuie să-ncercăm să fim răbdătoare, spuse Eden, dorind să o poată alina mai mult.
Chloe merse cu paşi apăsaţi la umbra trăsurii şi se trânti pe dala de piatră ce servea drept
bancă.
- Nu vreau să am răbdare. Suspină nemulţumită.
- Sunt de ceasuri bune acolo. Vreau să. fac ceva. Altceva decât aşteptarea asta fără rost.
Eden se întinse şi o prinse de mână pe fată.
- Câteodată aşteptarea e ce vrea Dumnezeu de la noi. Să-i dăm timp să-şi facă lucrarea.
249
III

KAREN WITEMEYER
— Doar că... Aici Chloe îşi înăbuşi un hohot de plâns. Eden veni mai aproape de ea. Doar că nu m-
am gândit niciodată că un om cumsecade s-ar uita de două ori la o fată ca mine. Mama .1 zis că va
trebui să plec din oraş şi să mă prefac că-s alta, ca să am vreo nădejde să găsesc un om cu care să mă
mărit.
Chloe îşi trase mâna. îşi luă un fir de pe mânecă, apoi se ui ia în direcţia bărbaţilor. Dar Eden avu
sentimentul că fata nu îi vedea cu adevărat. Un zâmbet abia schiţat arcui buzele fetei.
— L-am întâlnit pe Duncan la Hang Dog. V-am povestii vreodată?
Eden scutură din cap.
- Nu. Deşi am bănuit că voi doi v-aţi mai întâlnit undeva, înainte de ziua când am dat de el în faţa
magazinului. S-a purtai ca un om destul de îndrăgostit.
Chloe ridică din umeri, dar zâmbetul îi înflori.
- Era altfel decât cei mai mulţi dintre bărbaţii care intrau salon. Câteodată mă uitam la el de după
perdeaua de la intrare. în bucătărie. Venea cu un grup de bărbaţi de la carieră sâmbăta seara, numa că,
în vreme ce ceilalţi aruncau banii câştigaţi p<-multe pahare de băutură, el stătea la bar şi bea încet o
singura bere. Dacă unul din tovarăşi începea să devină posomorât ori dacă lucrurile se înfierbântau la
masa de joc, spunea una din poveştile lui faine ce-i făcea pe toţi din salon să râdă. Odată chiai l-am
văzut cum dansa o giga când la unul din oamenii de la carieră nu i-a plăcut melodia cântată de pianist.
N-aveai cum să nu te distrezi văzându-1 pe Duncan cum îşi mişca într-uru genunchii şi coatele. N-a
mers nici măcar o dată sus cu vreuna din fete. Niciodată n-a vorbit cu cineva fără bună-cuviinţă. Nu l-
am văzut beat niciodată. Cred c-am început să mă-ndrăgostesi de el înainte ca el să ştie că eram pe
lume.
Eden începu să simtă un respect cu totul nou pentru Duncan McPherson văzându-1 prin ochii lui
Chloe.
— Cum v-aţi întâlnit până la urmă?
- Duncan comanda de fiecare dată când venea un biftec la tigaie făcut de Bătrâna Nell, da' într-o seară
Roy avea treabă să liniştească pe unu dintre clienţii Iu' mama când a sosit mâncarea şi m-am temut că
friptura se va răci până se-ntoarce barmanu'. Atunci, după ce m-am uitat prin salon, să fiu sigură că
nimeni
Să-i câştige inima
n-avea treabă cu mine, am ieşit de după perdea şi-am dus mâncarea.
Chloe suspină şi până la urmă se uită la Eden.
— Ar fi trebuit să vedeţi cum şi-a luat pălăria de pe cap când m-a văzut. Păru' acela roşu îi stătea
ciufulit, numai că era cel mai frumos lucru ce-1 văzusem. Nu se uita la mine cum se uitau bărbaţii la
mama şi la fetele celelalte. în ochi avea respect, apreciere şi un pic de ruşine şi, pentru că veneau de la
un bărbat care dansa jocu' săltăreţ numa să fie pace, a făcut inima să-mi bată iute ca la un şoarece
care fuge de pisica din grajd. Nici măcar nu ne-am zis o vorbă prima dată.
Chloe se uită iar la carieră.
— Dar de atunci eu i-am dus friptura în fiecare sâmbătă seara. Un zâmbet fericit îi lumină faţa, deşi
Eden îi putea simţi
lacrimile ce dădeau să i se strângă în ochi.
— De fiecare dată când venea, încerca să mă farmece să-i zic numele meu, da' n-am vrut niciodată.
Ştiam prea bine cine eram. Şi cine nu.
Eden puse mâna pe umărul lui Chloe.
— Nu mai eşti cine erai.
Chloe se muşcă de buză şi dădu din cap.
— Mulţam dumitale şi la domnu' Levi.
— Tu ai hotărât să pleci. Noi doar te-am ajutat puţin.
— Mai mult de atât. Chloe tăcu pentru o clipă, apoi trase aer adânc în piept şi continuă. Când Duncan
şi cu mine ne-am întâlnit pe trotuar în ziua ceea, lângă magazinu' doamnei Fowler, a fost ca şi cum
toate barierele dintre noi s-au fărâmat. Pentru prima dată în viaţă, m-am simţit ca o fată oarecare—una
care era liberă să primească atenţia unui om respectabil, una care putea să râdă şi să cocheteze, una
care-şi putea spune numele fără să-i fie ruşine.
Lacrimile pe care şi le ţinuse începură să îi curgă pe obraji.
— Nu-1 pot pierde acuma. Nu pot şi gata!
Se auzi un strigăt dinspre bărbaţii aflaţi în groapă. Eden şi Chloe săriră în picioare. Chloe urcă iar pe
gard şi îşi puse mâna la ochi să se ferească de soarele după-amiezii târzii.
— Poţi vedea ce se petrece? întrebă Eden.
250
251
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
— E greu de zis. Oamenii par să lucreze acum mai aproape unul de altul. Credeţi că... Chloe trase aer
în piept cu suspine şi îi dădu drumul încet. Credeţi că poate i-au găsit?
— Putem avea nădejdea.
Eden se apropie de gard şi îşi feri ochii de lumina puternici a soarelui. In doar câteva secunde ea îl
recunoscu pe Levi în in bărbaţi, statura lui robustă ieşind în evidenţă. Părea să mânuiască ciocanul
acela uriaş de două ori mai repede decât ceilalţi. lş\ putea doar închipui oboseala lui. Ţine-l tare,
Doamne. Şi ajută I sâ-l găsească pe Duncan. Viu. Huruitul unei căruţe care se apropi.i o făcu pe Eden
să se întoarcă.
Şeriful Pratt mână cei doi cai înspre ea şi o salută ridicând o mână. Doctorul Adams îl chemase ca să
ducă lucrătorii cei mai grav răniţi înapoi în Spencer, după ce fuseseră stabilizaţi, în paturile ce îi
aşteptau la biserică. Şeriful făcuse câteva drumuri de când sosiseră Eden şi Chloe, luând doar câte doi
răniţi o dată, ca să poată sta întinşi pe o grămadă de învelitori puse pe fundul căruţei. Membrii ai
familiei sau prieteni făcuseră drumul alături de ei, ţinându-i pe oameni liniştiţi şi cât mai confortabil
posibil.
— Sunt tot acolo?
Şeriful Pratt îşi îndreptă bărbia în direcţia lui Levi şi a lucrătorilor de la carieră. -Da. El puse piedica
şi coborî, trăgându-şi pălăria pe frunte.
— I-am fi scos până acu' dacă Fieldman nu era atât de căpos sâ lase numa' oamenii cu experienţă.
Eden îi aruncă o privire aspră.
— Poate. Sau poate ar fi fost răniţi şi alţii. N-are rost să ne tot gândim la asta.
Ultimul lucru de care Chloe avea nevoie era să înceapă a se întreba dacă se făcea destul pentru
Duncan şi ceilalţi.
— Sunt convinsă că domnul Fieldman a făcut ce a crezut mai bine în situaţia asta.
Eden întoarse capul să vadă dacă Chloe le auzise conversaţia, doar ca să descopere că fata era plecată.
Ciudat. Făcuse acelaşi lucru când ajunseră prima oară. Doctorul Adams vorbea despre transportul
pacienţilor cu Pratt când Eden şi Chloe veniseră cu faşele şi cu cele necesare răniţilor. De îndată ce
doctorul terminase
instruirea şerifului cum să pregătească patul din căruţă, făcuse semn femeilor să se apropie. Eden însă
era singură.
Cutiuţa cu bandaje din pânză făcute sul, pe care Chloe o avea la ea, era lăsată jos, la câţiva paşi de ea.
Mai târziu, fata i-a spus că i se păruse că îl vedea pe Duncan în grupul de membri îngrijoraţi ai
familiei şi plecase în căutarea lui. Eden nu pusese explicaţia sub semnul întrebării în clipa aceea, dar
acum îndoiala se strecura în mintea ei. Conrad Pratt nu fusese deloc bucuros ca Eden să o aibă pe
Chloe sub acoperişul ei. Zisese ceva să o sperie pe copilă? Furişă o privire spre omul legii când acesta
lovea cu vârful piciorului într-o piatră, cu gândurile la oamenii lui Fieldman. Eden îşi scormoni
mintea dar nu găsi niciun moment în care să îi fi văzut pe Chloe şi pe şerif în acelaşi loc. Nu acolo, nu
la bibliotecă şi nu la biserică.
- Aicea-s! Strigătul din depărtare al lui Levi trecu prin Eden risipind în vânt toate gândurile despre
purtarea ciudată a lui Chloe.
- Nu-mi pasă ce zice Fieldman. Şeriful se îmbăţoşă precum un câine de vânătoare ce prinde o urmă.
- Mă duc acolo.
- Stai! Eden îl prinse de braţ. Dacă i-au găsit, ei ştiu cum e mai bine să-i scoată. Nu face o faptă
necugetată.
- Dă-mi drumu', femeie. îşi trase braţul din prinsoarea ei, aproape scrântindu-i umărul în acelaşi timp.
El se avântă câţiva paşi tropăind, apoi se opri şi se întoarse.
- Mă crezi prost? înainta spre ea şi Eden se feri din faţa ochilor lui întunecaţi. Numa pentru că ai citit
toate cărţile alea la modă nu-nseamnă că ştii mai multe despre lume decât mine, Eden.
- N-am... n-am zis niciodată...
- Nici nu trebuia să zici. E scris pe toată faţa ta. Ai o părere mai bună de ăla mare ce-ndoaie fieru'
decât de mine.
Eden doar îl privea cu ochi reci, frământându-se pe dinăuntru din pricina veninului din vocea lui.
- Oh, desigur. Ştiu tot despre vizitele lui pe la bibliotecă. Şi-am văzut ce mieroşi eraţi amândoi azi-
dimineaţă. Tii, de ştiam că tot ce trebuie ca să-ţi câştig inima e să citesc câteva romane, o făceam şi
pe-asta. Numa că am crezut că eşti prea deşteaptă să pici într-o plasă ca asta. Te respectam prea mult.
Şi-acum aflu că
252
253
KAREN WITEMEYER
ai o părere atât de proastă despre mine încât presupui că m-oi duce acolo, unde sapă oamenii
aceia, să fac să vină pietrele la vale ori aşa ceva.
El chiar vorbea ca un om ofensat. Eden nu voise deloc accsi lucru; voia numai să evite un
accident din pricina amestecului în operaţiunea de salvare. Deschise gura să se scuze, însă
şeriful îi tăie vorba.
- Dă-mi voie să-ţi zic ceva, Eden Spencer, din familia Spencei cea sus-pusă şi puternică. îmi
iau slujba în serios. Ca şerif, <■ treaba mea să apăr cetăţenii oraşului ăsta şi dacă trebuie
salvai careva, nimeni n-are să mă ţină să-mi fac meseria, pricepi?
Ea reuşi să dea din cap.
-Bun.
Dispreţul lui dispăru cât ai clipi, cu aşa o repeziciune încât q descumpăni. încruntătura se
schimbă într-un zâmbet larg, într-o parte. Apoi el ridică un deget la faţa ei şi îl coborî de la
rădăcin.i părului, la tâmplă şi la bărbie. Un fior neplăcut coborî pe ceafa lui Eden.
- Ceva-mi zice că-n curând te-ai putea schimba în privinţa fierarului acela. Nu-i tot ce pare.
Crede-mă, dragă. Poţi avea cev.i mai bun.
Pentru o clipă ea crezu că el ar putea încerca să o sărute şi simţi un dezgust atât de puternic
încât trebui să lupte cu pornirea de a o rupe la fugă. In schimb, el îi făcu cu ochiul şi îşi luă
mân.i de pe faţa ei.
- Chiar aşa, am un sentiment tare plăcut.
După ce el se întoarse şi plecă, Eden îşi trecu braţul peste obraz unde o atinsese, încercând să
înlăture senzaţia lăsată de mâna Iul pe piele. Din păcate, fu prea puţin ca să îi aline neliniştea
tot mal mare. Voioşia şerifului îi lăsase un gust amar.

35
După plecarea şerifului, activitatea la carieră se înteţi. Acesta se întoarse o dată după nişte
scânduri lungi dintr-o grămadă aşezată lângă una dintre macarale, dar asta fusese cu douăzeci
de minute în urmă şi Eden nu îl mai văzuse de atunci. Ceea ce pesemne era şi cel mai bine.
Măcar pentru Chloe. O găsise printre familiile adunate acolo ce aşteptau veşti despre cei
dragi. Chloe stătea singură, cu o expresie stingheră, în timp ce ochii tulburaţi urmăreau
fiecare mişcare a muncitorilor.
Cum suferea pentru copilă, Eden venise într-un suflet lângă ea şi o prinsese de mână. Priviră,
aşteptară şi se rugară împreună. Deodată, grupul întunecat de oameni, ce sărea în ochi lângă
piatra gri, se mişcă. Doi lucrători se desprinseră de restul, ţinând ceva mare între ei.
- I-au scos afară! strigă o femeie, dezlipindu-se de lângă fiul ei aflat la vârsta adolescenţei şi
făcând câţiva paşi şovăitori în faţă. Ii aduc. Uitaţi! îi scot. Şi primu-i viu! Slavă cerului!
Un murmur încărcat de emoţie trecu prin grup şi oamenii ce stăteau deoparte se strânseră într-
unui singur, grăbindu-se cu toţii să vadă care era scos afară. Doctorul Adams fugi să îi
întâmpine pe lucrători, costumul lui negru contrastând puternic cu hainele şi cu pielea
acoperite de un strat de culoarea cenuşii ale muncitorilor. Omul care şchiopăta agăţat de ei
era şi mai murdar, aproape cu neputinţă de recunoscut.
- E taţi? se auzi o voce piţigăiată lângă Eden. Inima i se înfiora la vederea speranţei temătoare
întipărită pe chipul fetiţei. Mama o strânse pe copilă în braţe.
- Nu ştiu, dragostea mea. Nu-mi pot da seama de aici.

254
255
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
- Arată un pic ca Joe al meu, spuse o femeie. E cam la fel de
mare.
- Toţi sunt aproape tot atât de mari, bombăni vocea unui bărbat. Ar putea fi băiatu' meu, la fel de bine
ca oricare altu'.
Eden o strânse pe Chloe de mână, ştiind că astfel de gânduri treceau neîndoios şi prin mintea ei—
gânduri despre cum praful de culoarea cenuşii putea acoperi părul roşu al lui Duncan sau cum piciorul
ţinut nemişcat dinainte, când cei trei înaintau şchiopătând, putea fi acelaşi cu cel care juca jocurile
acelea săltăreţe în Hang Dog.
Doctorul Adams fugi înapoi la zona marcată cu frânghii pe care o pregătise pentru răniţi. Ochii lui
cercetau mulţimea până ce îi întâlniră pe ai lui Eden.
- Domnişoară Spencer? Vrei să m-ajuţi, te rog?
Ea tresări puţin dar făcu ce îi cerea, îndepărtându-se încet de grup.
- Cine-i, doctore? strigă mama fetiţei. Pe cine aduc?
Când Eden se aplecă pe sub sfori ca să se alăture doctorului, acesta rămase cu ochii la tânăra mamă,
înghiţind în sec de trei ori până să rostească un cuvânt.
- E Joe Collier.
Umerii mamei căzură, însă dinapoi, femeia în vârstă bătu din palme şi împreună mâinile pe piept, iar
un zâmbet tremurător îi apăru pe faţă.
- Ştiam eu că-i Joe al meu. Ştiam pur şi simplu.
Omul care nu îşi găsea băiatul veni lângă sfori. Mâinile Iul muncite strânseră împrejmuirea din sfori
de parcă era ancora lui de salvare.
- Da' cu ceilalţi cum rămâne, doctore? El puse întrebarea încet, numai că ceilalţi trebuie să fi simţit
greutatea răspunsului, fiindcă tăcură toţi şi îşi aţintiră privirile asupra medicului. Acesta strânse din
dinţi.
- Vin şi ei, fu tot răspunsul lui, luând-o pe Eden de braţ şi conducând-o spre masa de lucru
improvizată ce fusese instalata în colţul opus.
Simţindu-şi deodată mâinile şi picioarele grele, Eden sfl poticni în mers. El mormăi o scuză şi încetini
paşii, dar nu reuşi deloc să împiedice amorţeala tot mai mare ce o cuprindea. Ajunşi la masă el îi lăsă
braţul şi se aplecă să ia o găleată şi un ibric marc
256
cu pete. Eden aruncă o privire înapoi la Chloe înainte să fie iar atentă la medicul care se îndrepta de
spate.
- Ceilalţi n-au rămas în viaţă? şopti ea. Gura lui deveni o linie strânsă.
- Nu ştiu. Din câte am văzut, ceilalţi au fost întinşi pe târgi. Ar putea însemna doar că-s prea loviţi ca
să meargă.
El nu o privi în ochi când spuse ultimele cuvinte iar acest lucru nu avu menirea de a o linişti. Apoi
însă, doctorul Adams ridică fruntea şi îi răspunse cu aceeaşi privire hotărâtă.
- Dacă ne frământăm fără rost, nu rezolvăm nimic, domnişoară Spencer. Dar dacă avem ceva apă,
putem face ceva util. Adu-o din butoaiele cu apă de ploaie de lângă ţarc. îi întinse ibricul şi găleata,
apoi aşteptă ca ea să prindă mânerele cu degetele. Nu pot şti cât de grave-s rănile acestor oamenilor
până nu îndepărtăm prafu' de carieră. Cred că vom face nişte cârpe de spălat din faşele pe care le-ai
adus.
Pe când Eden se întoarse de la ţarc, domnul Collier fusese pus în zona destinată infirmeriei, pe una din
mesele făcute din caprele de tăiat lemne, pe care doctorul Adams montase nişte scânduri adunate de
prin preajmă. Doamna Collier stătea la capul soţului, mângâindu-i părul murdar, cu fruntea aplecată
spre a lui, în timp ce îşi vorbeau în şoaptă.
La vederea tandreţii celor doi, ea îşi simţi inima răscolită. Ridică repede ochii în căutarea figurii lui
Levi pe lângă stânci.
- Domnişoară Spencer? Apa.
Vocea tăioasă a doctorului trecu prin ea. Eden îşi întoarse pe loc atenţia la situaţia de faţă şi o luă
grăbită înainte. Puse găleata şi ibricul plin cu apă pe cealaltă masă improvizată, la stânga doctorului şi
se întoarse cu faţa la pacient. Un icnet i se opri în gât, tăindu-i suflarea. Doctorul Adams tăiase cracul
pantalonilor lui Collier de la tiv până la coapsă. O parte mult prea mare a piciorului bărbatului era
expusă. Ea îşi feri îndată privirea, ca imediat să audă alături un oftat enervat.
- N-avem timp pentru ruşine, domnişoară. Am nevoie de o soră, nu de o începătoare. Eşti în stare să-
mi fii de ajutor fără să te leşini ori trebuie să-1 chem pe vreunul dintre lucrătorii murdari care are
şanse să infecteze o rană în clipa când îi suflă vântu' prin haine?
257
KAREN WITEMEYER
Anii de lucru cu oamenii o ajutară pe Eden să-şi ţină gura închisă ca să nu scape replica usturătoare
ce îi veni în minte, Doar pentru că fusese luată prin surprindere de vederea unui picior masculin
păros, nu însemna defel că era vreo slăbănoagă care va leşina la vederea unui strop de sânge. Of,
doar ca bandajase degetul bucătarului când aceasta aproape îşi tăiase vârful, pregătind cartofii pentru
una dintre seratele mamei sale, cu ani în urmă.
îşi îndreptă spatele şi umerii.
- N-am să leşin, doctore. Ziceţi-mi doar ce vreţi să fac şi voi face.
- Şterge-i picioru' de sânge să pot vedea cât de tare-i rupt. Doctorul Adams îi aruncă o cârpă şi se
întoarse cu spatele ca să- i
pună întrebări lui Collier. Hotărâtă să îşi dovedească vrednici.i, Eden puse mâna pe toarta găleţii şi se
întoarse iute la piciorul pe care îl avea de spălat. în primele clipe ea privise doar la partea sănătoasă a
piciorului, deasupra de genunchi, însă vederea osului alb ce ieşea prin pielea plină de sânge în zona
tibiei îi întoarse stomacul. Dă-mi putere, Doamne. Ea trase aer cu putere şi puse găleata pe scânduri,
lângă glezna domnului Collier. După aceea, înmuie cârpa din bumbac în apă şi se puse pe treabă. De
fiecare dată când apăsa cârpa pe piciorul bărbatului, muşchii acestuia se încordau şi ştia că îi provoca
durere. Lacrimi i se strânseră în ochi, însă refuză să le lase că cadă.
Toată viaţa urase violenţa, pentru durerea fără rost ce venea odată cu ea. Crezuse că educaţia şi minţile
luminate vor duce la o societate mai paşnică. Dar, iat-o acolo, provocând durere unui om care deja
suferea. Unde era luminarea în situaţia aceasta? După ce îşi termină lucrul, doctorul Adams îi făcu
semn să treacă de partea cealaltă.
- Trebuie să-i ţii piciorul bun cât timp eu pun osu' ăsta la loc. Doamna Collier o să-1 ţină de umeri.
Eden încuviinţă din cap, crispată, şi puse temătoare mâinile lângă glezna dreaptă a lui Collier. întâlni
privirea doamnei Collici şi căpătă curaj de la tăria sufletească a femeii.
- Gata, Joe?
- Pune-1 la loc, doftore, scrâşni din dinţi bărbatul. Doctorul Adams le privi pe femei cu înţeles şi Eden
strânse
mai bine. închise ochii şi se lăsă cu toată greutatea pe piciorul sănătos al bărbatului. Domnul Collier
scoase deodată un strigai
258
Să-i câştige inima
şi piciorul pe care Eden îl ţinea se ridică sub mâna ei. Ea se lăsă şi mai tare pe el până ce abia simţea
pământul sub picioare. Apoi se auzi un pocnet înfiorător şi rănitul scăpă de o parte din încordare.
- Gata, am isprăvit, zise doctorul Adams, cu o voce seacă, de invidiat.
Eden deschise ochii şi se ridică de pe piciorul lui Collier, ascunzându-şi mâinile tremurânde la spate,
în strădania de a-şi recăpăta stăpânirea de sine. Doctorul vorbi mai departe domnului şi doamnei
Collier despre primejdia mare de infectare a sângelui şi le explică felul cum va pune aţele piciorului,
ca să lase rana deschisă la vedere să o poată trata cu o soluţie de carbol. Eden se retrase lăsându-le
puţină intimitate, şi abia atunci văzu agitaţia tot mai mare a mulţimii.
Alţi doi lucrători se apropiau, de data aceasta cărând o targa pe care era o formă neliniştitor de
ţeapănă.
- Doctore. Cuvântul fusese rostit abia în şoaptă. Eden îşi drese glasul şi încercă iar. Doctore Adams.
El îi aruncă o privire peste umăr, ce trăda nerăbdarea.
- Mai aduc un om.
Doctorul se îndreptă de spate pe loc, cu fruntea încruntată la ceea ce văzu. Fără să se scuze că pleca de
lângă ei, o luă grăbit înainte, ca să întâlnească lucrătorii.
- Domnişoară Eden? Vocea tremurătoare a lui Chloe ajunse la urechea lui Eden. Copila se îndepărtase
de restul privitorilor retrăgându-se cu câţiva paşi înapoia lor. Faţa îi era ca o mască înspăimântată, cu
obrajii palizi şi cu ochii mari, puţin sălbatici. Regretând că o lăsase singură atât de mult, Eden se grăbi
să i se alăture.
- Toţi ies lungiţi pe scânduri. Mi-e frică, domnişoară Eden. Dacă şi Duncan e...
Eden se aplecă pe sub sfoară şi o strânse la piept.
- Orice s-ar întâmpla, Dumnezeu ne va ajuta, Chloe. Păşi îndărăt şi îşi luă prietena de mâini. Fie că
ziua asta-i de bucurie ori de supărare, el va fi aici. La fel şi eu. Nu eşti singură.
- O să staţi cu mine când îi aduc? Chloe îşi trase nasul şi îşi şterse lacrimile cu o mână.
Eden o strânse pe cealaltă.
- Desigur.
Şi în clipa aceea ea se hotărî să refuze dacă doctorul Adams îi va cere ajutorul din nou. Acum, locul ei
era alături de Chloe. Cei
259
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
trei se îndreptau cu paşi nesiguri spre mulţimea care îi aştepta. Eden şi Chloe se apropiară de bariera
din sfoară într-un loc tic-unde puteau vedea mai bine ce se petrecea. Doctorul Adams îi opri pe
lucrători la câţiva metri de împrejmuire, puse urechea Li pieptul bărbatului întins, apăsă cu degetele
pe încheietura lui, apoi clătină din cap şi se ridică. Fără niciun cuvânt spus familiilor, se duse către
targa cealaltă. Şeriful Pratt ţinea partea din faţă a tărgii cu omul rănit, pe care doctorul tocmai îl
văzuse şi, în timp ce se apropiau de mulţime, făcu semn celui de la capătul opus sa lase targa jos.
îşi trase pălăria de pe cap şi cu paşi înceţi ajunse în faţa mamei fetiţei. Doi băieţi de vârsta
adolescenţei stăteau de o parte şi tic alta, fiecare ţinând o mână pe unul din umerii ei, în timp ce ea p
strângea pe micuţă.
- Doamnă Dalton. Doamnă. îmi pare rău, da' soţul dumitalc n-a scăpat cu viaţă.
Femeia îşi plecă fruntea, iar dacă plângea, făcea acest lucru în tăcere. Eden îşi închipui că încerca să
rămână tare pentru copiii ei, dar când copila se smulse din braţele ei şi întrebă de ce taii dormea pe
scândura aceea, femeia se îndoi de mijloc. Fiii ei o ţinură de braţe în timp ce oamenii strânşi unii într-
alţii înaintau să îşi ia rămas-bun. Veni şi următoarea targa şi când'muncitorii strigară după domnul
Jones, Chloe scoase un geamăt scurt ce putea fi de compasiune ori de uşurare, Eden nu fu sigură.
Omul mai în vârstă înainta cu paşi mari să îi întâmpine pe Levi şi pe domnul Fieldman care se
apropiau cu ultima targa. Doctorul venea încet în urma lor.
- Duncan. Chloe lăsă mâna lui Eden şi fugi să ajungă la ei. Eden îşi ridică fusta şi merse repede după
ea, inima ei trimiţând o rugăminte către cer cu fiecare bătaie puternică ce îi suna în piept. Eden
încercă să atragă privirea lui Levi în timp ce alerga, însă acesta ţinea ochii în pământul din faţa lui.
Linia aspră a gurii lui nu reuşi deloc să îi ridice moralul. Când Chloe ajunse lângă Duncan, ea întinse
mâna spre el, însă doctorul Adams o opri, prinzând-o uşor de mână şi îndepărtând-o.
- Mai bine nu-1 atingi încă, domnişoară. Cred că are câteva coaste rupte şi o lovitură urâtă la cap. Cu
cât îl deranjăm mai puţin, cu atât mai bine.
Chloe se întoarse iute cu faţa la doctor, trăgându-şi mâna în acelaşi timp.
-Atunci, este... trăieşte?
- Da. Şi o să fac tot ce pot să-1 ţin în viaţă. Doctorul Adams
0 ocoli. Acuma, hai să-1 ducem în locul de examinare, unde-1 pot trata.
- Trăieşte, domnişoară Eden.
Disperarea şi spaima ce fuseseră gravate pe faţa lui Chloe în ultimele câteva ore lăsară loc unui
zâmbet fericit.
- Trăieşte!
Levi se uită la Eden doar o secundă şi parcă o mie de cuvinte trecură de la unul la altul. Ea îi citi
oboseala şi bucuria, hotărârea şi speranţa. Dar mai era ceva. Ceva intim şi profund. Ceva doar pentru
ea. O promisiune. Una ce făcu să-i bată inima mai tare. In câteva minute, Levi şi domnul Fieldman îl
puseră pe Duncan pe a doua masă improvizată. Tânărul avea ochii închişi, însă pieptul
1 se ridica şi cobora într-un mod mulţumitor. După ce lăsă targa din mâini, proprietarul carierei se
întoarse cu faţa la Chloe.
- McPherson e un om bun, domnişoară. Şi unul tare. O să iasă la liman. Şi când o face asta, să-i zici
că am o slujbă de pietrar care-1 aşteaptă.
Chloe îi zâmbi.
- Vă mulţumesc, domnule. Va fi fericit să audă asta. Domnul Fieldman puse mâna pe umărul lui Levi.
- Dacă ai vreodată nevoie de lucru, Grant, ai un loc aici, fără îndoială.
Levi dădu din cap.
- Cred că o să... mai stau pe lângă cuptor, deocamdată.
- înţeleg. Domnul Fieldman se uită în spatele lui Levi, la familiile strânse în jurul trupurilor celor mai
puţin norocoşi. Eu... ah... mai bine mă duc să văd ce pot face pentru doamna Dalton şi Ernest Jones.
Ai mare grijă de băiatu' nostru, doctore.
- Aşa o să fac.
Doctorul Adams pusese deja să fie tăiată cămaşa lui Duncan şi acum se apucă să examineze coastele
tânărului. Eden aduse ibricul cu apă pe care îl umpluse mai devreme şi îl dădu lui Chloe.
- Bine ar fi să-1 speli pe faţă cât doctorul îl îngrijeşte. Sunt sigură că va fi o alinare pentru el să fie
curat pe când se va trezi.
Chloe se puse repede pe treabă, dar când dădu să toarne apă să ude cârpa, se opri brusc. Lăsă faşă pe
ibric, apoi dădu fuga la Levi şi îl cuprinse cu braţele de mijloc, la fel cum făcuse mai devreme, în
bibliotecă.
260
261

KAREN WITEMEYER
- Mulţumesc, domnule Levi. L-aţi scos afară, aşa cum aţi zis c-o să faceţi.
Eden surâse la vederea lor, fierarul ei uriaş mângâind-o uşor pe Chloe, în timp ce copila se ghemuia
lângă el.
- Dumnezeu l-a scos, Chloe, spuse Levi. Doar că s-a folosit cit-braţele mele pentru partea cea mai
grea.
- Credeţi că... o să primească mulţumirea mea? Eden air/.i nesiguranţa din vocea lui Chloe cum se
căznea să creadă că Dumnezeu ar pleca urechea la cineva ca ea.
- Da, cred, Chloe dragă. Cred cu adevărat.
- Chloe? O voce răguşită veni dinspre bărbatul de pe masă şi tresăriră toţi. Tu eşti, iubire? Nu te văd.
Chloe ajunse repede la el, luându-i mâna pe care el o ridicaşi puţin de pe masă.
- Aici sunt, Duncan. Aici.
Eden şi Levi se apropiară şi ei—Levi punându-şi uşor mâna pi talia ei. Ea nu îşi dăduse seama cât de
mult tânjise după atingerea lui până în clipa aceea. Atingerea lui o umplu de căldură şi de încredere,
făcând şi mai plăcută vederea lui Chloe şi a lui Duncan, care aveau o legătură ca a lor.
- Ah, dragă Chloe a mea. Duncan încercă să zâmbească, în.s.i o tuse îi răpi cuvintele. Făcu o grimasă
şi dădu să se ghemuiască, coastele rupte provocându-i o durere evidentă când tuşi. Odat.i ce-i trecu
însă, buzele i se mişcară, trimiţând cu gândul la zâmbetul fermecător care făcea atât de mult parte
din fiinţa lui.
- Te-am visat domnişoară, în groapa aceea. Am visat... şi m-am legat că dacă Atotputernicu' se va-
ndura să-mi scape pielei, atunci o să-ţi cer un hatâr când ţi-oi vedea faţa aceea frumoasă a ta.
Chloe ridică mâna murdară a lui Duncan la buze şi îi săruţi nodurile degetelor.
- Aş face orice pentru tine, Duncan. Orice.
- Eşti sigură, draga mea? El tăcu, privind-o lung.
- Sunt sigură.
- Bun. Că vreau să mă laşi să-ţi dau un nume de familie... Al meu.
262

36
Eden zâmbi în sinea ei în timp ce tachinările abia auzite dintre Chloe şi Duncan veneau din bucătărie
în sala de lectură. Trecuseră numai trei zile de la accidentul de la carieră, însă domnul McPherson îşi
folosea bine perioada de refacere.
Cum nu putea lucra, îşi dedica tot timpul făcând curte, iar Eden nu o văzuse nicicând pe Chloe mai
fericită. Domnul Fieldman plătise ca să îl ţină pe Duncan la pensiune pe durata refacerii. Era mai uşor
pentru doctor să schimbe faşele cu care lega coastele lui Duncan şi să vadă firele pe care i le cususe la
cap.
Totuşi, în pofida sfatului doctorului, Duncan stăruia să se îmbrace după-amiaza şi să o ia cu paşi
nesiguri pe trotuarul din scânduri, apoi pe după colţ, spre bibliotecă. Desigur, nu fiindcă preţuia prea
mult cărţile lui Eden.
- Cred că o-ncerc pe asta.
Pearl Lambert se apropie de masa lui Eden cu paşii ei mărunţi obişnuiţi. Doamna în vârstă se agita să
îşi prindă capătul eşarfei care îi tot aluneca, înainte să-i cadă de pe umăr. Eden ocoli repede colţul
mesei să îi vină în ajutor. Pearl fusese una dintre puţinele persoane fidele care vizitaseră biblioteca în
continuare după venirea lui Chloe şi, mulţumită în parte susţinerii ei, oamenii începeau treptat să se
întoarcă, unul câte unul. Eden îi va fi recunoscătoare întotdeauna profesoarei de modă veche, aflată
cum la pensie, pentru exemplul ei de credincioşie.
- „Poemele Pasiunii." Eden citi titlul cărţii alese de Pearl cu glas tare, punând la loc eşarfa doamnei.
O alegere excelentă. Eden luă cartea subţire din mâna femeii şi se întoarse la scaun. Ediţia
263
KAREN WITEMEYER
asta a fost publicată doar acum câţiva ani şi trebuie să recuno.si că-i una dintre preferatele mele. Cred
că veţi găsi cartea doamnei Wilcox pe placul dumneavoastră.
Eden notă numele vizitatoarei, titlul cărţii şi data în registru, apoi îi întinse cartea.
- Am răsfoit câteva pagini, zise Pearl în timp ce punea cartea în poşetă, şi începutul unui capitol cu
titlul Singurătate mi-a dai de-nţeles că-i instructiv.
- Ah, da. „Râde şi lumea va râde cu tine; plângi şi vei plânge singur", cită Eden. Observaţia ei se
dovedeşte adevărată mai des decât s-ar spune.
Pearl murmură că e de aceeaşi părere şi se întoarse să plece. Eden o conduse la uşă, apoi veni agale la
masă, cuvintele lui Ella Wheeler Wilcox răsunându-i în minte. Un chicotit se auzi clin camera
alăturată, dându-i ghes lui Eden să se alăture lui Chloe şi lui Duncan, aşa cum sugerase poezia.
Fuseseră atât de aproape de plâns încât acest lucru făcea cu aiâi mai scumpă bucuria de a fi în viaţă.
Dar nu toţi fuseseră la fel de norocoşi. Familiile Dalton şi Jones tocmai îşi îngropaseră un sol şi un
fiu. Poate ar trebui să ia trăsura a doua zi dimineaţă şi să le facă o vizită. Nu ştia ce le va spune, dar nu
îi putea lăsa să plângă singuri. Mai ales fetiţa aceea scumpă care stătuse lângă Eden, la carieră. Poate
s-ar găsi o carte la ea, una cu multe ilustrai ii frumoase. Poate s-ar găsi ceva în paginile acelea ceva
care să le aducă zâmbetul pe buze.
Eden se duse la rafturile de cărţi pentru copii şi începu s| caute una care putea fi potrivită pentru acea
ocazie. Degetul îi trecea de la un cotor la altul până ce ajunse la colecţia de poveşti a lui Hans
Christian Andersen. Dar, înainte să poată face mai mult decât să încline un colţ spre ea, intră Harvey
Sims şi îi atrase atenţia. Eden îşi îndreptă corpul. Simţi fiorul uşor al încântării când dădu cu ochii de
obiectul aurit din mâinile lui.
- Oh! L-ai terminat?
- Da, doamnă. L-am montat şi l-am pus în ramă după cum aţi cerut.
Eden merse cu paşi grăbiţi dinapoia lui să vadă mai bine şi Harvey îl ţinu sus pentru inspecţie, ca un
tată mândru care îşi arată pruncul cel mic.
264
Să-i câştige inima
- A ieşit destul de fain, aş zice eu.
- Harvey, ai făcut un lucru splendid. E minunat!
Eden luă rama când el i-o dădu peste umăr. Ochii ei mângâiau fiecare floare, contemplând imaginea
oferită de produsul final. Florile delicate, presate, contrastau perfect cu ornamentele mici, în formă de
scoică, ale ramei. Imaginea tabloului atârnând pe perete deasupra patului ei matrimonial îi copleşi
mintea, aducându-i zâmbetul pe buze.
- Pun pariu că va strânge şi mai mulţi bani la licitaţie decât tabloul de anu' trecut.
El îi făcu cu ochiul şi o bătu pe umăr, apoi se îndreptă către bucătărie. Lui Eden îi păli puţin zâmbetul
înainte să îşi revină şi să îl ţină iar forţat pe buze.
- Licitaţia. Desigur.
Pentru o clipă ea uitase că trebuia să predea lucrarea de artă comitetului licitaţiei la întâlnirea Ladies
Aid din seara aceea.
- Chiar sper s-aducă mulţi bani pentru şcoală.
Mai spera ca oricine cumpăra tabloul să locuiască departe. Buchetul îi amintea prea mult de Levi ca să
îl mai vadă zi de zi, fără a-1 dori numai pentru ea. Când Harvey se făcu nevăzut în camera de alături,
Eden se aplecă după cutia pentru pălării în care îl păstra şi puse buchetul înrămat pe un pat de vată.
Fusese prinsă cu multe treburi după accidentul de la carieră, încât avusese puţin timp să se vadă cu
Levi.
îi era dor de el. El îşi continua vizitele la bibliotecă pe la amiază, în fiecare zi, însă îşi scurtase vizitele
în acea săptămână, motivând că lucra la un proiect special şi că avea nevoie de tot timpul liber pe care
îl putea găsi pentru a-1 duce la bun sfârşit. Partea ciudată era că, de câte ori îl întreba de felul
proiectului ori de persoana pentru care lucra, el îi răspundea în doi peri, schimbând subiectul ori dând
răspunsuri vagi care chiar nu dezvăluiau nimic. După tot ce împărtăşiseră amândoi, o deranja să ştie
că el îi ascunde ceva.
Dar apoi, poate doar se simţea dată la o parte, din cauză că acea lucrare misterioasă îl ţinea departe de
ea mai mult decât îi plăcea ei. Poate ar fi bine să îl invite la cină. Trebuia să mănânce undeva, iar dacă
rămânea în oraş, în loc să se întoarcă la ferma familiei Barnes, ar scuti ceva din timpul acela preţios
pe care tot
265
KAREN WITEMEYER
îl căuta, şi în acelaşi timp ar avea ocazia de a fi împreună. 1 V asemenea, Chloe îl putea invita şi pe
Duncan să stea. Iar, dacă totul mergea dupăj}lan, cei doi l-ar putea îndemna pe Levi si rămână mai
mult. înviorată de ideea aceasta, Eden se ridică de pe scaun, având de gând să dea de ştire lui Verna că
ar putea avea oaspeţi la cină. Dar, înainte să poată face mai mult de un paj sau doi, se deschise uşa
din faţă. înfrânându-şi nerăbdarea, Eden afişă un zâmbet de bun-venit şi aşteptă ca vizitatorul de la
orele înaintate ale după-amiezii să intre în sala de lectură.
Un bărbat în costum gri, făcut la comandă, intră pe uşă, ţinând un baston cu mâner din argint într-o
mână şi o geanu din piele în cealaltă. Eden îşi ţinu respiraţia.
-Taţi?
El se aplecă să îşi pună geanta pe podea şi deschise larg braţele,
- Ce mai face micuţa mea privighetoare?
încântarea luă locul uimirii şi, purtându-se foarte asemenei copilei de odinioară, Eden fugi spre
îmbrăţişarea tatălui ei închise ochii şi respiră adânc îngropându-şi faţa în locul de sub bărbia lui.
Mirosul de săpun de ras pe care pielea lui îl păstra retrezi amintirea casei, siguranţei, liniştii—şi
iubirii.
- De ce n-ai trimis o telegramă din vreme? întrebă Eden, retrăgându-se. Te-aş fi aşteptat Ta gară şi aş
fi pus-o pe Verna să-ţi pregătească o cameră.
Calvin Spencer zâmbi fără remuşcări fiicei sale.
- Ştii la fel de bine ca mine că Verna-mi ţine mereu camera pregătită. De altfel, unui tată îi place să-
şi surprindă fiica din când în când.
El îşi roti ochii prin încăpere ca pentru a se familiariza din nou cu un prieten vechi. Totuşi,
sprâncenele i se lăsară în joi când privirea cercetătoare ajunse în colţul din spate.
- Ce caută fotoliul meu aici?
Eden nu se putu abţine—şi râse. Acest lucru nu făcu decât si coboare sprâncenele tatălui şi mai tare.
- Oh, taţi. Am atâtea să-ţi povestesc.
- Şi eu vreau să aud tot, o asigură el. Apoi tatăl înălţă uni din sprâncenele acelea expresive ce dădeau
să încărunţească şi îi aruncă o privire pe care ea o cunoştea mult prea bine, una ce o făcea să se simtă
încurcată. Mai ales de fierarul acela despre care mi-ai scris.
266

Să-i câştige inima


Levi studie fierul forjat la care lucrase în după-amiaza aceea, încântat de aspectul de viţă-de-vie. Va
încadra bine literele şi, odată ce va da formă trandafirilor şi îi va suda, va fi gata să îi fixeze pe toţi pe
boltă.
Grădina Edenului.
Se ruga ca ei să îi placă darul, fiindcă, dacă totul mergea după cum plănuia, o va cere în căsătorie sub
bolta aceea.
Mângâie forma cu nervuri a unei frunze de fier, sângele curgându-i mai tare prin vene la gândul că
putea primi un răspuns favorabil. Acolo, pe câmpul acela, fusese prima oară când o ţinuse pe Eden în
braţe şi dorea cu ardoare să o strângă iar la piept—de data aceasta oferindu-i dragoste în locul căldurii
unui prieten. Levi îşi luă mâna de pe lucrarea ce stătea pe masă şi se întinse după prelată, forţându-şi
mintea să se întoarcă la lucruri concrete.
Harvey şi Verna Sims vor trebui să afle secretul în curând dacă spera să aibă poarta cu boltă instalată,
pe când vor înflori albăstrelele. Va avea nevoie de Verna să o ţină pe Eden să nu se ducă la câmp şi de
Harvey să îl ajute să construiască stâlpii şi să instaleze bolta grea din fier. Fieldman îi oferise lui Levi
calcar lucrat cu ciocanul fără să îi ceară bani dacă avea vreodată nevoie, în semn de recunoştinţă
pentru ajutorul dat la locul accidentului.
La început, Levi nu se gândise că îi va trebui, dar apoi îşi dădu seama ce aspect deosebit ar avea doi
stâlpi de piatră şi cu cât ar fi mai trainici faţă de barele din fier la care se gândise iniţial. Când vorbi de
planul său lui Fieldman, acesta îi dădu şi o căruţă cu pietre mai mărunte şi chiar se oferi să adauge şi
două bănci de piatră pe care le avea lângă adăpostul unde se tăiau bolovanii. Băncile erau vechi şi
bătute de vreme, însă la fel de trainice ca în ziua când fuseseră lucrate cu fierul.
Când Levi se închipui stând alături de Eden—ea ţinându-şi mâna într-a lui în timp ce admira florile, el
mângâindu-i încheietura cu degetul mare şi privind lung la ea—nu putu refuza.
— Levi? Eşti aici?
Eden.
Levi azvârli iute prelata peste masa de lucru şi ieşi repede afară să o întâmpine, înainte ca ea să
pătrundă prea mult în atelier.
267
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
Şorţul greu din piele i se lovea de genunchi, umplându-1 de o stimă de sine pe care nu o avusese
niciodată când punea oamenii la pământ. Cu ajutorul Domnului, devenea un om onorabil, un om de
care Eden putea fi mândră. Poate chiar un om de care şi tatăl său putea fi mândru într-o zi. Dar de ce,
atunci când îl văzu pe domnul spilcuit de lângă Eden, deveni deodată conştient de petele de sudoare,
de arsurile de pe şorţ şi de păru-i ciufulit?
Domnul arăta la fel de strălucitor şi de proaspăt precum lanţul ceasului de aur ce îi stătea artistic pe
vestă. O aducere-aminte grăitoare despre lumea din care venea Eden. Omul îl privi curios pe Levi în
ochi, cu o urmă de dezaprobare. Levi strânse din dinii şi aţinti ochii asupra acestuia, la rându-i. Nu se
va da în lături numai fiindcă filfizonul din faţa lui se credea mai sus. Caracterul unui om nu stătea
într-un cont bancar ori într-o haină scumpă. Sau dacă era aşa, neghiobul acela de funcţionar s-ar fi
căsătorii cu Eden şi n-ar fi schimbat-o vreodată pe un buzunar doldora de bani.
Levi auzi dinapoi mârâitul bine cunoscut al Ciudosului. Potaia mârâi şi mai tare în timp ce se apropia
şi se aşeză lângă piciorul lui Levi. Stăpânul lui simţea o plăcere crudă la vederea ochilor omului
facându-se mari în timp ce se uita neliniştit l.i câine. Părerea lui despre tip se făcu ceva mai bună când
acesta se puse între Ciudos şi Eden. Câinele nu i-ar fi făcut nici cel mal mic rău lui Eden, dar străinul
nu avea de unde să ştie.
Eden încercă să îl ocolească, însă acesta ridică braţul şi nu o lăsă să treacă.
- Nu, draga mea. Stai deoparte.
Draga mea? Părerea lui Levi despre bărbat se înrăutăţi pe loc.
- Cheamă-ţi câinele, porunci străinul.
Levi se făcu a nu auzi. Eden încercă să treacă pe lângă barbai, însă el o împinse din nou în spatele lui.
- Oh, pentru numele Domnului, zise ea. Nu aşa se fac prezentările civilizat. Taci, Ciudosule.
Câinele se lăsă imediat pe picioarele dinapoi şi începu să dea din coadă. Chiar scânci uşor ca şi cum
se temea că îşi dezamăgise stăpâna—trădătorul de el. La a treia încercare, Eden reuşi să iasă* din
spatele omului şi să parcurgă cei trei metri până la locul unde
stătea câinele. îl bătu afectuoasă pe Ciudos pe cap, apoi ridică ochii dojenitori la Levi.
- De ce nu l-ai chemat? şopti ea. Am crezut că tata o să leşine.
Se făcu o gaură în stomacul lui Levi.
-Tatăl... tău?
Eden dădu din cap că da, surâsul ei înţelegător alinându-1 prea puţin. Mâna ei cuprinzându-i braţul îi
dădea un sentiment plăcut totuşi, iar faptul că stătea alături de el îi dădea curajul de a întâlni privirea
netulburată a omului din faţa lui.
268
269
mm

37
Levi continuă să îl privească pe domnul Spencer în ochi ceva mai târziu în acea seară, la cină.
Eden îl rugase să vină la masa de seară şi el nu găsise nicio cale de scăpare. Nu că ar fi
refuzat.
Laşitatea nu era deloc modul de a câştiga respectul tatălui ei. Iar în afară de propriul tată,
Levi dorea cu ardoare respectul acestui om, mai mult decât al oricui altcuiva.
- Cât timp veţi sta aici, domnule Spencer?
Harvey puse întrebarea când se întinse după castronul cu cartofi piure şi îşi mai puse o porţie
în farfurie. Calvin Spencer îşi luă privirea de la Levi pentru a zâmbi călduros bărbatului din
dreapta lui.
- Mă tem că numai câteva zile. Ştii cum devine Marjorie când sunt plecat prea mult.
Cei doi schimbară o privire cunoscătoare ce părea să îndepărteze orice bariere sociale, care ar
fi fost de aşteptat să existe între stăpân şi slujbaş. Oricum, era neobişnuit şi să mănânce
împreună, dar cei doi păreau să se simtă în largul lor, ca nişte prieteni vechi.
Tatăl lui Eden nu îşi dădea aere în preajma familiei Sims şi, după bunăvoinţa pe care le-o
arăta lui Chloe şi lui Duncan, Levi nu simţi vreo critică nici în privinţa lor. Atitudinea critică
părea să îi fie rezervată doar lui. Pâinea pe care o înghiţea îi rămase în gât când se gândi la
acest lucru. Luă paharul cu apă şi bău destul lichid cât să facă să alunece îmbucătura cleioasă,
apoi înfipse furculiţa în ultima bucată de şuncă prăjită la tigaie din farfurie, ca să aibă o scuză
că nu participa la conversaţie. In timp ce mesteca, îşi şterse pe furiş sudoarea din palme de
pantaloni.
271
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
- Am de gând să convoc consiliul oraşului mâine, pentru o întâlnire scurtă şi aş dori să rămân pentru
licitaţia de sâmbătă. După aceea mă-ntorc acasă, în Austin.
Eden îşi luă şerveţelul din poală, îşi şterse buzele, apoi îl puse pe masă, lângă farfuria goală.
- Deseară doamnele pregătesc lucrurile pentru licitaţie la biserică, zise ea, dar sunt sigură că vor
înţelege dacă voi sta mai puţin cu ele ca să petrec seara cu tine. O să le duc buchetul şi o să dau o
mână de ajutor vreo jumătate de oră şi apoi putem sta în salon să povestim despre ce ai mai citit în
ultima vreme. Ştii ce dor mi-e de taclalele noastre.
- Mi-ar plăcea.
Calvin Spencer îi zâmbi fiicei cu atâta dragoste încât Levi simţi dureri în piept. Ce n-ar da să aibă
aceeaşi apropiere cu tatăl lui, să stea cu el după o zi lungă, să schimbe câte o vorbă despre lucrurile
ciudate pe care oamenii le aduceau la fierărie la reparat ori să schimbe idei despre tehnicile de lovit cu
ciocanul sau despre temperaturile focului. Sau poate ar vorbi despre ceva cu totul diferit de muncă—
precum mâncarea gustoasă pe care mama lui tocmai o pregătise ori despre nepoţii care se fugăreau
prin casă.
Copiii lui şi ai fratelui său, jucându-se aşa cum era firesc să se joace verii. Eden citind o carte celor
mai mici şi ridicând privirc.i ca să îi zâmbească. Cam aşa cum făcea în clipa aceea. El clipi.
- în ultima vreme, Levi şi cu mine am schimbat impresii despre câteva romane. Faţa îi radie când îl
privi, apoi ea se întoarse s3 vorbească direct tatălui ei. Jules Verne e unul din autorii preferaţi ai lui
Levi şi am avut câteva discuţii interesante despre O călătorie spre centrul pământului şi Ocolul
pământului în optzeci de zile. Â-nceput să citească şi Ivanhoe, dar încă n-a apucat s-o termine.
- Un om care citeşte, ai? Domnul Spencer se lăsă pe spătarul scaunului, cu ochii cercetându-1 pe Levi
din nou. Nu pari a fi genul.
Levi ridică din umeri. Ştia că tipul îl punea la încercare, dar se temea că dacă va deschide gura se va
încurca în vorbe şi va sfârşi prin a părea un prost. Aşa că nu scoase niciun sunet şi se rugă ca zicala
despre omul care îşi ţinea gura şi părea înţelept si se vădească adevărată.
272
- Taţi, fii drăguţ, îl mustră Eden.
Ea îşi dădu scaunul în spate şi se ridică în picioare. Levi îşi aruncă şerveţelul deoparte ridicându-se şi
el. Ceilalţi bărbaţi se ridicară mai calmi şi, pentru o clipă, Levi crezu fără a se îndoi că văzuse buzele
domnului Spencer întinzându-se ca într-un zâmbet. Dar trebuie să se fi înşelat. Felul în care omul îl
ţintuia cu privirea nu lăsa loc de surâsuri. Totuşi, zâmbetul lui Eden nu era deloc îndoielnic. Era
limpede că îşi adora tatăl şi că ardea de nerăbdare să petreacă seara alături de el.
- Dacă nu se supără Verna, zise ea, o să merg la biserică acum, ca să putem avea destulă vreme de stat
împreună.
- Sigur nu mă supăr, micuţo, exclamă femeia de casă. Chloe şi cu mine o să spălăm vasele şi Harvey o
să aibă grijă ca domnul McPherson să se-ntoarcă întreg la pensiune. Nu-i aşa, Harv?
- Da, doamnă. El încuviinţă dând din cap, însă privirea lui fugi la ce rămăsese din cartofi, ca şi cum
se întreba dacă va mai avea şansa să îşi termine cina, înainte de a fi obligat să treacă la treabă.
- Minunat. O să aduc buchetul din flori presate şi...
- Vin cu tine.
Eden întoarse ochi miraţi spre el. Levi ştia că o întrerupsese, dar nu putea răbda ca tatăl ei să se ofere
să o însoţească înainte de a face el aceasta. După privirile sfredelitoare pe care le îndurase tot timpul,
el tânjea să aibă câteva minute doar cu Eden. Nu, nu tânjea—avea nevoie. Se înăbuşea şi avea nevoie
ca de aer de câteva momente în care să fie singur cu ea.
- Mulţumesc, Levi.
Pieptul i se mai linişti. Se duse după ea prin sala de lectură până la capătul scărilor. Ea îi atinse braţul
şi plămânii lui se lărgiră încă puţin.
- Mă-ntorc într-un minut. Aş vrea să-mi iau o rochie de lucru. Rochia ei mătăsoasă, de un roşu intens,
foşni când se întoarse
pe călcâie să urce scările. Dantela neagră cădea în falduri înapoia ei. Nu, rochia ei oficială pentru cină
nu ar fi o ţinută potrivită. Cu toate astea, era o apariţie fermecătoare, fără îndoială, scoţându-i în
evidenţă roşul din păr şi talia subţire. Levi savura imaginea până ce ea se făcu nevăzută în holul de
sus.
- E o femeie frumoasă, aşa-i?
273,

KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
Levi aproape rămase iar fără aer. Se întoarse încet cu faţa la Calvin Spencer. Bărbatul stătea rezemat
de perete, într-o poziţie relaxată, însă postura nu îl păcăli pe Levi. Tatăl lui Eden era pregătit de atac.
- A mai fost făcută să sufere înainte, spuse el cu o voce coborâtă, dezlipindu-se de perete. O să am
grijă să nu se-ntâmplc iar.
Fără să îi mai pese de planul de a rămâne mut, Levi măsură podeaua cu paşi lungi, revolta arzându-1
puternic pe dinlăuntru.
- Mi-aş da viaţa înainte să o rănesc.
Rosti legământul scrâşnind printre dinţi încleştaţi. Nu îi va îngădui acestui om să îl pună în aceeaşi
oală cu funcţionarul lui zevzec.
Spencer nu bătu în retragere.
- Atunci, intenţiile tale sunt cinstite? -Da.
Omul îl privi drept în ochi timp ce câteva secunde, apoi, mulţumit după câte se vedea, dădu din cap o
dată şi se retrase.
- Foarte bine. Te aştept în vizită mâine dimineaţă, domnule Grant. Eden mi-a vorbit de planurile ei de
a vizita una din familiile de la carieră, după masa de dimineaţă, aşa că vei avea timp berechet să mă
convingi de... intenţiile tale până se-ntoarec.
- Voi veni, răspunse Levi, oţărât.
- Dar unde?
Levi se întoarse la auzul vocii lui Eden şi îşi stăpâni cu greu emoţia.
- Aici, repetă el, fără alte lămuriri.
Ea îl privi nedumerită dar coborî scările mai departe, la fel de cuceritoare în rochia de un albastru
închis precum fusese în cea de mătase roşie. în timp ce o privea, o parte din încordare îi dispăru din
ceafa şi din umeri. Gura i se undui admirându-i frumuseţea, inima şi spiritul. Era o femeie pentru care
merita să lupte. Eden îl privi coborând ultimele două trepte şi un zâmbei îi înflori pe toată faţa. Radia
de bucurie şi trimitea cu gândul la viitor, la unul pe care Levi tânjea să îl împartă cu ea.
El întinse mâna şi o conduse către hol. Ea se opri să îşi sărute tatăl pe obraz şi să îl asigure că nu va
lipsi mult timp. Pe când ea îşi lua boneta din cuierul de pe hol, Levi încrucişa priviri cu
Calvin Spencer pentru o ultimă oară. De data aceasta însă el era cel care lansa provocarea fără
cuvinte, lăsând să se înţeleagă limpede că se va duce până în pânzele albe ca să câştige inima lui
Eden. Va înfrunta chiar un om periculos.
în dimineaţa următoare, Levi se uita după trăsura lui Eden din uşa atelierului şi, de îndată ce ea trecu
spre locuinţa familiei Dalton, el îşi luă haina de duminică şi îşi trecu degetele prin părul umed.
Rămase în uşă, cu ochii la drum un minut şi apoi trase o gură bună de aer şi răsuflă şuierat. Cântărise
mult în seara de dinainte dacă să îşi pună intenţiile pe hârtie ori nu. Ar fi mai uşor să vină cu un
argument grăitor şi nu va mai trebui să îşi tot facă griji că s-ar sâsâi precum un ţânc în faţa omului
care avea puterea de a refuza să îi dea mâna lui Eden.
Dar, după ce se rugase şi sucise ideea pe toate părţile, hotărâse să renunţe la hârtie. Deşi voia să facă o
impresie bună, voia şi să se prezinte ca un bărbat adevărat.
Ceva îl înghiontea în picior. Levi se aplecă şi mângâie pe Ciudos pe cap, fericit că era alături de el.
Ciufuli blana de la urechile câinelui şi îl bătu uşor pe o parte.
— De nu mă-ntorc până la amiaz, băiete, s-ar putea să ai de chemat întăriri.
Ciudosul se trase şi îşi scutură capul. Levi pufni.
— Nu? Ce prieten eşti tu?
Câinele latră nemulţumit şi se duse în spatele atelierului, lăsându-1 pe Levi fără motiv de a mai pierde
vremea. în drumul către bibliotecă, câţiva oameni îi făcură semn din cap ori îl salutară cu glas tare
când trecu pe lângă ei, veselia lor făcându-1 mai încrezător. Oamenii din Spencer ajungeau să îl
accepte. Pesemne nu era atât de greu de crezut că şi tatăl lui Eden ar putea.
Verna îl primi în casă la sosire şi îl conduse într-un birou din spate, pe care nu îl văzuse până atunci.
Domnul Spencer stătea în spatele unei mese mari din lemn de stejar... în fotoliul lui Levi. Omul îl
luase din sala de lectură şi îl pusese în biroul lui. Desigur, era scaunul său şi putea face ce voia cu el,
însă când ridică ochii din hârtii şi se rezemă de pielea fină cu un zâmbet de satisfacţie ce îi arcuia
buzele, Levi nu avu nicio îndoială că
274
275
KAREN WITEMEYER
Să-i câştige inima
tatăl lui Eden înţelesese rostul fotoliului şi îl folosea ca să se arate stăpân pe situaţie. Omul nu făcea
decât să îşi protejeze fiica, lai Levi nu voia decât ca acesta să îşi înceteze jocurile cu el.
Calvin Spencer se ridică şi îi făcu semn să se aşeze pe scaunul mai mic din faţa biroului, afişând un
zâmbet cald şi privindu-1 cu ochi ceva mai reci.
- Ia loc, domnule Grant. Aştept cu nerăbdare întâlnirea asta. Levi făcu ce i se cerea, înghesuindu-şi
statura impresionau u
între braţele unui scaun tapisat, mai potrivit pentru o femeie ci Eden decât pentru un om de
dimensiunile lui. Verna se scuză şi închise uşa înapoia ei, lăsându-1 singur în vizuina leului.
- Fata mea vorbeşte foarte elogios despre dumneata, domnule Grant—la fel ca mulţi din consilierii pe
care i-am vizitat aseară.
Spencer îşi ocupă iar locul, pielea scârţâind când se aşeza. îşi rezemă cotul stâng pe braţul capitonat şi
se atinse uşor pe tâmplă cu degetul, în timp ce sfredelea ochii lui Levi cu privirea.
- Ei spun că ai o afacere cinstită şi că munca ta-i de o calitate admirabilă.
Levi clipi din ochi, complimentul luându-1 pe neaşteptate.
- Vă... vă mulţumesc.
- Dave Cranford mi-a spus că mergi la serviciile de închinare tot timpul şi că faptele tale eroice de la
carieră de săptămâna asta au ajutat la salvarea a două vieţi.
- Eu... ah...
Spencer îşi luă mâna de pe faţă şi zâmbetul îi dispăru când se aplecă înainte.
- Ai putea fi un fierar cumsecade şi bun la nevoie, da ce te face să crezi că eşti demn să faci curte fetei
mele?
- Nu fac.
Omul deschise ochii ceva mai tare la aceste cuvinte simple, iar Levi îşi dădu seama că dacă va prelua
vreodată controlul asupra acelei întrevederi, va trebui să fie în momentul acela.
- Eden... e cea mai dulce...
Levi îşi drese glasul şi căută cuvinte mai potrivite.
- N-am admirat niciodată o femeie mai mult ca pe fiica dumneavoastră. Inima ei bună, mintea ei
ageră şi dragostea pentru literatură, educaţia şi evlavia faţă de Domnul. Chiar dacă viaţa mea din
trecut ar fi fost fără pată, mă-ndoiesc c-aş fi vrednic de ea.
276
- Să-nţeleg atunci că viaţa de dinainte nu a fost ireproşabilă? Spencer îşi trecu degetul mare pe
marginea mesei în felul acela
nepăsător, dar amăgitor, pe care Levi îl recunoştea—un paravan pentru o lovitură pe cale să vină. Cu
toate acestea, Levi îl privi drept în faţă. Nu avea de gând să ascundă nimic de tatăl lui Eden.
- Mi-am dus viaţa într-o direcţie greşită cu ceva vreme în urmă. Am întors spatele meseriei pe care
am deprins-o de la tatăl meu şi m-am apucat de lupte pe bani. îmi plăceau banii şi... aprecierea care
venea odată cu ei. Am fost neînvins. într-o zi, o intrat în ring un ins cu gură mare. Părea băut, da' tot
m-am învoit să mă bat cu el. Altul, un frate, cred, a-ncercat să-1 scoată de acolo, da' când a bătut
gongul, el a venit la mine şi eu am dat. A luat una sau două în barbă şi a-nceput să se clatine. I-am dat
şansa să renunţe, numai că s-a repezit iar la mine. L-am snopit bine, cu gându' s-o termin repede cu el.
A căzut la pământ şi nu s-a mai ridicat niciodată. Un judecător m-a găsit vinovat de omu... înghiţi
restul cuvântului. Ara stat la-nchisoare doi ani, în mare pare într-un lagăr de muncă. Cu toate astea,
câtă vreme eu spărgeam piatră acolo, Dumnezeu îmi despietrea inima. Mi-am dat seama că răzvrătirea
mea a dus la... moartea unui om. Şi la pierderea a tot ce avea preţ cu adevărat în viaţa mea.
Levi se opri şi încercă să priceapă expresia feţei lui Calvin Spencer, însă omul era greu de citit. Nu
puse nicio întrebare, doar stătea acolo sorbindu-i cuvintele. Levi se foi în scaun, apoi continuă.
- M-am căit şi m-am întors la credinţa cu care m-au crescut părinţii mei. Am făcut un legământ
dinaintea Domnului c-o să las luptele şi o să ajut oamenii în loc să le fac rău. După ce am fost...
eliberat, Domnul m-a adus aici. La o viaţă nouă. La una onorabilă.
- Şi la Eden? Tatăl ei aruncă întrebarea ca pe o mănuşă, provocându-1 pe Levi să o ridice.
Levi nu şovăi. încrucişându-şi privirea cu a domnului Spencer, el încuviinţă dând din cap.
- Şi la Eden.
Gura bărbatului făcu iar acea mişcare în sus ce abia putea fi văzută, dar înainte ca Levi să îi poată
descifra înţelesul, tatăl lui Eden îl atacă din altă parte.
277

KAREN WITEMEYER
- Mi-am înştiinţat fata că banii pentru ea nu vor mai venii de cumva alege să se mărite. Nu va mai
avea acces la contuiilr mele din bancă şi la niciuna din afacerile de aici. N-o să cura vi o moştenitoare,
domnule Grant.
Levi bănuise că subiectul legat de bani va veni în discuţiei cunoscând povestea lui Calvin Spencer cu
fostul pretendent al Im Eden. Ce nu prevăzuse fu asprimea propriei reacţii la insinuarea bărbatului.
îşi încleşta mâinile pe braţele scaunului până i< lemnul îi lăsă urme dureroase pe degete.
- Omul... îndeajuns de norocos să se-nsoare cu Eden va fi cd mai... va fi bogat dincolo de orice
închipuire. Şi asta nu va avei nimic de-a face cu contul ei din bancă.
Impingându-se în braţele scaunului, Levi se ridică deodată în picioare şi se lăsă cu palmele pe biroul
lustruit lună.
- Am de gând să port de grijă soţiei, aşa cum se cade unul bărbat. Nu v-aş lua banii nici de mi i-aţi
da.
- Aşa zici. Expresia imperturbabilă a bărbatului îl făcu pe Levi să scrâşnească din dinţi. Eu am dorit
numai să-mi fac cunoscută poziţia ca nu cumva să avem vreo neînţelegere.
Levi se îndepărtă de birou şi merse cu paşi lungi la perenii din spate. Rămase cu ochii aţintiţi la
pictura cu un bol de frucu . care pesemne costa mai mult decât putea el câştiga într-un an Oare Eden
va sacrifica de bună voie toată bunăstarea pe care o cunoştea ca să fie cu el? Visase la ei doi ca soţ şi
soţie dar, până în acel moment, nu se gândise cu adevărat la tot ce ar fi nevoită ea s9 lase. îi putea
construi o căsuţă lângă câmpul cu flori sălbatice, aşa cum vorbiseră. Nu ar avea bogăţii, dar ar avea
cele de trebuinţă, Şi dragoste.
Nu rostiseră acele cuvinte în realitate, dar el era convins ci le citise în ochii ei. Ar fi de ajuns, nu-i
aşa? In timp ce merele şi strugurii se vedeau ca prin ceaţă pe pânza din faţa lui, Le vi reluă
conversaţia în minte, cea avută când el şi Eden se plimbau împreună pe câmp. Ea nu voise ceva mare,
doar o cabană midi şi caldă, după spusele ei. Cu un geam mare. Ar putea dura câţiva ani până să aibă
banii, dar s-ar descurca până la urmă. Totuşi, era o comoară pe care el nu o putea administra, una fără
de care Eden ar fi pierdută. Iar singurul mod de a o păstra era să renunţe la o bună parte din mândria
lui.
278

38
Eden se întoarse de la familia Dalton obosită, dar voioasă. Helen Dalton era în toiul împachetatului şi
fu fericită să aibă pe cineva care să o ţină ocupată pe fiica ei, cât ea îşi făcea treburile.
Familia luase hotărârea să se mute la o mătuşă care locuia în Travis County şi erau ocupaţi cu
aranjatul lucrurilor. Amelia, fiica lui Helen, îi arătă lui Eden cărarea ce ducea la pârâu şi cele două
petrecură o oră întreagă stând la umbra unui eucalipt, citind poveşti şi uitându-se la desene.
Copila urcase în poala lui Eden fără să şovăie şi inima ei se topise pe loc. După cititul poveştilor,
Eden dăduse Ameliei şi fraţilor ei mai mari pişcoturile trimise de Verna şi se oferise să împacheteze
vasele şi lucrurile din bucătărie ale lui Helen, în timp ce aceasta îşi ajuta băieţii să strângă uneltele
regretatului ei soţ. Eden se simţea bine să fie de folos, de ajutor. Iar să petreacă timp citind din nou
unui copil îi trezi amintiri scumpe ce îi alinară sufletul cu o căldură dulce-amăruie.
Poate îşi va putea relua într-o zi orele de povestiri în bibliotecă. Ba chiar să aibă copiii ei cărora să le
citească. Gândul acesta îi tăie respiraţia în timp ce mâna trăsura spre adăpostul din spatele casei. Cu o
lună în urmă, nu şi-ar fi îngăduit să se gândească la o asemenea posibilitate. Dar acum? Acum părea
că nu poate împiedica speranţa să prindă rădăcini. Se înălţa ca o buruiană sfidătoare, tenace, sălbatică
şi frumoasă în timp ce înflorea. Când opri în curte, Harvey o întâmpină lângă şopron şi îi dădu mâna
279
KAREN WITEMEYER
să coboare. Ea îl lăsă să aibă grijă de cal şi traversă curtea spiv tinda din spate, scoţându-şi din mers
mănuşile de drum.
Mireasma plină de savoare a supei de legume pregătită de Verna o întâmpină la uşa bucătăriei,
facându-i stomacul să geamă.
- Miroase delicios aici.
Eden îşi luă boneta de pe cap şi o puse pe masă alături de mănuşi îndreptându-se către plită. Se întinse
peste umărul lui Verna şi aruncă priviri pofticioase în oala în care aceasta mesteca.
- Ai făcut şi brioşe de porumb?
- Nu, răspunse Verna. Chloe le-a făcut. Zâmbetul mândru al femeii rivaliza cu cel al oricărei mame
adevărate. Acuma-s în cuptor. Le mai trebuie vreo zece minute, aşa că ai vreme să te schimbi.
Eden se întoarse să îşi ia lucrurile, însă Chloe ajunse la ele mal întâi.
- O să vi le pun eu în cui, domnişoară Eden.
- Ce drăguţ din partea ta, Chloe. Mulţumesc. Se duse să ţină uşa deschisă. Abia aştept să gust brioşele
făcute de tine. Suni sigură că vor fi delicioase.
Fata coborî genele ruşinoasă când trecu pe lângă ea, însă nimic nu îi putea ascunde zâmbetul.
- Poate dacă rămân câteva, le poţi duce la pensiune să Ir mănânci cu Duncan.
Faţa lui Chloe se lumină auzind acestea, nerăbdarea din ochii ei amuzând-o pe Eden. Cu pasul şi cu
inima uşoare, ea mersi agale prin bibliotecă în urma lui Chloe, apoi o luă spre scări. Dai înainte să
ajungă, o mişcare în partea stângă o opri.
Tatăl ei ducea fotoliul capitonat cu piele înapoi în sala ele lectură.
- Credeam că i-ai zis lui Harvey să-1 pună la tine în birou aseară.
- I-am zis, pufni el, opintindu-se la greutate. Dar nu-mi mal trebuie aşa că m-am gândit să-1 duc
înapoi. Răsuflând zgomotos, el lăsă fotoliul în colţul unde Eden îl pusese pentru Levi. Ffn.i îndoială
că ea nu purta pică tatălui că îşi folosea scaunul, dar în ultima vreme ajunsese să lege piesa de
mobilier de Levi şi ai li vrut să o vadă când cobora la micul dejun.
Tatăl ei se rezemă de fotoliu, lăsându-şi braţul pe partea d( sus.
280

Să-i câştige inima


— Domnul Grant a venit să mă vadă cât ai fost plecată. Lui Eden îi sări inima în piept.
-Da?
— Voia să-i dau permisiunea de a te peţi.
Eden se apropie cu paşi repezi de tatăl ei şi îl prinse de mână.
— I-ai dat-o, aşa-i?
— Până la urmă. -Taţi...
Scoase cuvântul ca pe un geamăt. Eden se lăsă greu pe scaun şi ridică ochii la omul care fusese
dintotdeauna eroul ei.
— Te rog zi-mi că n-ai încercat să-1 plăteşti să plece. Durere, stânjeneală şi nu doar un dram de frică
se răsuceau
prin sufletul ei.
— Până te căsătoreşti, rolul meu e să-ţi port de grijă, Eden. O prinse de bărbie, aşa cum făcea pe când
era copilă şi o parte din asprimea ei dispăru. Zi de zi am de-a face cu oameni care vor ceva de la mine
—să avanseze în politică, să-i ajut cu bani, să afle ceva, să aibă foloase sociale. Am învăţat cum să
scot adevărul de la om. Şi când e vorba de viitorul singurei mele fete, folosesc metode mai abile şi sap
de două ori mai adânc până să fiu mulţumit.
— El a... Eden se foi în scaun. Levi te-a mulţumit?
— Deocamdată.
El nu zâmbi, însă ochii îi scânteiară ca atunci când o lua prin surprindere de Crăciun cu un dar
neaşteptat. Eden zâmbi şi strânse mâna tatălui ei, simţindu-se deodată uşoară ca un fulg, de parcă s-ar
ridica plutind până în tavan dacă nu se prindea de ceva.
— Oh, taţi. Am ştiut pur şi simplu că voi doi vă veţi înţelege!
— Ei, n-aş merge atât de departe, zise el, râzând încet. Acuma el poate se gândeşte că-s necuratu'
trimis să-1 chinuie. Trebuia să-1 vezi ce s-a-nfoiat când i-am zis pe şleau că va trebui să-ţi ofere de
toate, fără să se folosească de banii mei. A strâns braţele scaunului atât de tare c-am crezut că s-or
rupe. Nu-i de mirare că omu' a fost neînvins pe când era luptător. E aprig.
— Dar întotdeauna e stăpân pe el. Lui Eden îi veni în minte imaginea vie a acestui lucru atunci când
beţivul îl atacase. A jurat să nu se mai bată niciodată şi eu îl cred, taţi. L-am văzut provocat şi nu s-a
apărat. E un jurământ în faţa Domnului şi nu-1 va călca.
281
KAREN WITEMEYER
- Cred că ai dreptate, zise tatăl. Când mi-ai vorbit aseară despre trecutul lui şi de toată violenţa în
mijlocul căreia a trăit, n-am înţeles cum ai putea iubi un asemenea bărbat. Acum însă, încep să pricep.
Fieraru' tău a fost cinsit întru totul în privinţa trecutului său, mi-a dat toate amănuntele fără să
trebuiască să i Ic cer. A vorbit de tine cu admiraţie şi respect şi am simţit sentimente profunde în
spatele cuvintelor spuse cu emoţie. Chiar şi-a lăsat mândria la o parte şi mi-a cerut să te las să ţii
biblioteca pe viitor, ştiind cât de dragă ţi-e. S-a oferit să închirieze sala de lectură de la mine—şi cum
ştiu câţi bani are-n cont, n-a fost o ofertă măruntă. Levi Grant e un om respectabil. Ai ales bine, fata
mea.
Eden nu putea fi decât de acord cu aprecierea tatălui ei, stând pe gânduri şi aruncând priviri furişate la
Levi aflat în partea cealaltă a curţii bisericii, la licitaţia din după-amiaza următoare. Zeci de orăşeni şi
de fermieri din partea locului se adunau, uitându-se la obiectele ce urmau a fi scoase la licitaţie mai
târziu, numai că Eden avea ochi doar pentru fierarul ei.
El stătea de vorbă cu Claude Barnes lângă biserică. Ea trebuia să taie prăjiturile pe care doamnele de
laAiaie aduseseră pentru a fi vândute, la un bănuţ felia, însă mâna ei stătea degeaba deasupra prăjiturii
cu ciocolată făcută de Bertha Springer, în timp ce privirea îi zbura în altă parte. Cum se făcea că părea
să devină tot mai frumos pe măsură ce îl cunoştea? Oare iubirea chiar schimba modul cuiva de a
vedea lucrurile?
Trebuia să fie aşa din vreme ce, cândva, îl văzuse ca o brut! masivă pe care o considera acum un
războinic blând—unul ale cărui braţe puteau îndoi fierul şi totuşi să o cuprindă cu atâta tandreţe că nu
voia să se mai desprindă din îmbrăţişarea lui. Nu o mai simţise de prea multă vreme. Eden îşi muşcă
buza de jos uitându-se cu ochi curioşi la pieptul lui larg. Ce n-ar da să-şi pună capul în locul acela de
SUD bărbie, să închidă ochii în timp ce braţele lui vânjoase o lipeau de el, să îşi împletească degetele
prin părul de la ceafa, să... Ea ridică privirea să îi afle buzele dar, în schimb, se întretaie cu ochii lui
gri aţintiţi asupră-i.
Levi rămase cu gura puţin deschisă, ca şi cum era pe cale sj spună ceva când o surprinsese privindu-1
drăgăstos. O fierbinţeală sui pe ceafa lui Eden şi îi veni în obraji, însă nu îşi putu fer
■i i

282

Să-i câştige inima


ochii când el o privi lung, cu o intensitate atât de puternică, menită doar ei. Apoi colţurile gurii lui se
ridicară şi fu învăluită de un alt fel de căldură. Ea lăsă capul în jos şi îşi întoarse atenţia asupra
prăjiturii, însă inima îi bătea atât de nebuneşte încât mâna îi tremură când tăie glazura cu cuţitul. Eden
tăiase trei felii şi aproape scăpase de tremurături când o lovitură puternică zgâlţâi masa făcând
scândurile să vibreze şi trupul ei să se înfioare. Cu inima sărindu-i în piept, ea îşi îndreptă privirea
spre locul de unde venea sunetul şi văzu mâna unui bărbat, arsă de soare şi cu degete lungi, întinsă pe
lemn. Mâna se retrase dând la iveală o monedă de cupru.
- O să iau o bucată din asta.
Vocea cunoscută o făcu pe Eden să ridice capul şi un zâmbet prefăcut i se întipări pe faţă.
- Şerifule Pratt. Te simţi bine la festivităţi?
El îşi mângâie mustaţa şi o ţintui cu privirea într-un fel pe care ea nu îl putu desluşi cu adevărat. După
aceea el lăsă mâna şi îi dădu unul din zâmbetele acelea care probabil că altora le părea fermecător.
Din păcate, nu reuşi decât să o facă să simtă că îşi pierde răbdarea.
- îmi închipui că m-oi simţi mult mai bine acuma că te uiţi la mine şi nu la boul ăla de fierar.
O replică veni pe buzele lui Eden, însă n-o rosti, fiindcă nu voia să provoace o scenă. în schimb, ea
băgă cuţitul sub ultima bucată de prăjitură pe care o tăiase şi o puse cu grijă pe farfurie, în timp ce i-o
dădea, Eden încercă să strecoare atât de multă dulceaţă în voce cât pusese Bertha în desert.
- Ei bine, ştiu că ţi-o plăcea prăjitura asta. Nimeni de pe-aici nu poate face o glazură de ciocolată mai
bună ca doamna Springer. O să te facă să zâmbeşti o săptămână.
- Ei, nu ştiu de aşa ceva, da' mă pot gândi la alt lucru ce m-ar face să zâmbesc o săptămână.
Eden nu avea de gând să îl întrebe ce anume era, convinsă că nu are nevoie de răspunsul lui.
- Ai văzut ceva obiecte la licitaţie care te-ar putea interesa? întrebă ea, cum el nu dădea niciun semn
că tăcerea ei ar izbuti să îl alunge. Cred c-au scos la licitaţie o masă la restaurant şi familia Fowler
oferă câteva lucruri de la magazin, printre care un cuţit de
283
KAREN WITEMEYER
buzunar cu mâner de sidef şi un set de pescuit cu undiţă, mosoi şi o trusă de scule. Avem nădejdea că
ajunge la un preţ bun.
- Un om al legii n-are vreme de pescuit, drăguţo.
Pentru că tu stai prin cârciumi atunci când eşti liber. Eden îşi făcu de lucru tăind ce rămăsese din
prăjitură, sperând ca gândurile să nu i se citească pe faţă.
- Am de gând să licitez pentru învelitoarea lui Emma Cranford. Lucrează atât de frumos.
In fiecare an, Eden alegea un lucru pentru care supralicita ca să aibă un pretext de a face o donaţie
considerabilă, fără a i înlătura pe ceilalţi de la licitaţie. Când însă văzuse învelitoaiv.i făcută de Emma,
ştiuse că niciun preţ nu va fi prea mare. Soţia pastorului făcuse un model de verighetă dintr-un
material roşu intens, maro şi crem şi realizase un model care avea un aspe< I bogat şi desăvârşit pe
care Eden îl găsea incredibil de atrăgător. Ea nu se putea gândi la o învelitoare mai potrivită pentru
trusoul ei, acum că era curtată din nou. Şeriful termină de mâncat prăjitura şi întinse farfuria şi
furculiţa folosite lui Eden. Nerăbdătoare să îl vadă dus, ea ocoli capătul mesei să îi ia farfuria. Numai
că el nu o lăsă din mână. în schimb, o prinse pe Eden de braţ şi o apropie de el.
- Du-te şi ia-ţi pătura aceea pe care ai pus ochii, îi şopti el în ureche, cu gura atât de aproape încât ea îi
putea simţi respiraţi;!. O să arate fain pe pat la tine.
Eden încercă să se retragă, însă mâinile lui îi strânseră braţul şi mai tare. Furioasă, ea îl privi
ameninţător.
- Când ţi-o intra în căpăţâna aceea groasă că n-am să mă mărit cu tine? Ţi-am spus că nu. Niciodată.
- O să te răzgândeşti după ce-i vedea surpriza pe care ţi-am pregătit-o.
Tonul infatuat zgâria pielea lui Eden precum şmirghelul.
- Nu mă interesează surpriza ta. Acuma... lasă-mă-n... pace. Ea vorbi în şoaptă dar cu tonul unei
porunci. El îi lăsă mâna
însă tot ţinea farfuria. Eden era gata să lase marginea de care ţinea, fiindcă nu îi mai păsa dacă
farfuria se făcea zob pe pămâm, când el vorbi iar.
-Aşteaptă numa' o săptămână, Eden. O să vezi lucrurile muli mai limpede. Ai încredere în mine.
284
Să-t câştige inima
Ea avea încredere în el cam la fel de mult cât într-un şarpe cu clopoţei. El îi lăsă farfuria, pişcă pălăria
şi se îndepărtă ţanţoş spre locul unde erau adunaţi tatăl ei şi cei din consiliu. Eden se retrase la servit
în spatele mesei şi inspiră adânc de câteva ori ca să se liniştească. Se aplecă să pună farfuriile murdare
în albia de la picioarele ei, iar când se îndreptă de spate îl zări pe Levi venind spre ea, prin mulţime.
Netezindu-şi părul şi regăsindu-şi zâmbetul, ea îl întâmpină ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic
neobişnuit.
- Ţi-ar plăcea o felie de prăjitură? Levi o privi cu îngrijorare pe faţă.
- Eşti bine?
- Da, sigur. Sunt bine. Ea se trase de mânecă de parcă putea ascunde astfel urma atingerii şerifului şi
se întinse după o farfurie curată. Ar trebui să-ncerci prăjitura cu lămâie a lui Chloe. E delicioasă.
Levi o mângâie pe braţ, atingerea lui fiind ca un balsam calmant după grosolănia şerifului.
- Eden, uită-te la mine.
Ea ascultă şi toată prefăcătoria dispăru.
- Ţi-a făcut rău? -Nu.
Eden suspină. Ce putea spune? Că nebunul acela încăpăţânat încă stăruia că o va lua în căsătorie? O
asemenea mărturisire nu ar face decât să sporească duşmănia deja tot mai mare dintre cei doi.
- S-a purtat cu mine ca un băieţandru îngâmfat, când am încercat să-1 zoresc de aici. Când i-am zis
limpede că nu voiam să-i ascult prostiile pe care le scotea pe gură, a priceput şi s-a dus. Omul e greu
de cap, după cum ştii, zise ea cu o notă poznaşă în glas. îi trebuie mai mult decât altora ca să priceapă
lucrurile.
Levi zâmbi, însă privirea lui se dezlipi de a ei în căutarea şerifului. Când într-un sfârşit îşi îndreptă iar
atenţia la ea, ochii lui străluceau.
- Poate voi gusta o bucată din prăjitura aceea, până la urmă. Băgă mâna în buzunar şi scoase un bănuţ,
iar Eden îi tăie o
felie mare din prăjitura cu lămâie a lui Chloe. Ea ştia că el lua o felie numai ca să stea lângă ea până la
începerea licitaţiei, dar nu se supăra. îi plăcea să îl aibă aproape. Şeriful nu era o ameninţare
285
KAREN WITEMEYER
adevărată pentru ea. Era sigură de acest lucru. Intenţiile lui faţă de Levi erau altceva. Pratt îşi voia
rivalul dus de acolo şi nu se dădea în lături să folosească metode dubioase pentru a-şi atinge scopul.
Eden se încruntă. Pesemne ar trebui să fie mai preocupată de surpriza aceea a lui. Trecuse aproape o
săptămână de la licitaţie şi cum Calvin Spencer nu se mai afla prin preajmă să îi analizeze fiecare
mişcare, Levi abia aştepta să dea glas sentimentelor şi intenţiilor sale în faţa lui Eden.
Dar până să poată face acest lucru, trebuia să termine cadoul pentru ea. Astfel, sosise la fierărie
înainte de răsăritul soarelui, în fiecare dimineaţă, ca să lucreze la ultimele litere şi detalii florale, iar
apoi să se apuce de munca de zi cu zi. Fiecare seară se termina la fel. Nu se bărbierise de cinci zile şi
abia reuşea să îşi spele cămaşa seara, ca apoi să se prăbuşească pe pat fără a mai şti de nimic. Cu toate
acestea, când îşi inspecta produsul finit, înăuntrul lui simţea o energie nouă.
- Ăsta-i un dar straşnic, Levi. Doamna ta n-are să poată să nu-ţi pice-n braţe când îl va vedea.
Duncan juca din sprâncene stând pe banca de sub bolta abia instalată. Harvey Sims îşi luă cotul de pe
mânerul lopeţii de care se sprijinea.
- Dacă aşa o fi, bine ai face s-o pui înapoi pe picioare ori vin după tine cu lopata asta. Să nu te
gândeşti că n-oi face cum zic.
El ridică unealta brusc de pe pământ şi agită capătul din oţel la Levi într-un fel ce ar fi fost
ameninţător dacă omul nu s-ar fi luptat în van cu un zâmbet. Levi ridică mâinile şi râse.
- Punct lovit. Harvey lăsă lopata, iar Levi se duse la el şi îi puse mâna prieteneşte pe umăr. îţi
mulţumesc că m-ajuţi azi. întoarse capul să îl privească şi pe scoţian. Şi ţie, Duncan.
287

KAREN WITEMEYER
— Ah, Levi. Singura slujbă pentru care-s bun e să povestesc vrute şi nevrute. Duncan îşi puse
un braţ peste coaste când se ridică de pe bancă ajutându-se de mâna cealaltă. Voi doi aţi făcut
tot.
— Dar tu ai fost cu... ideea.
Duncan ridică din umeri, apoi se înfiora.
— Păi, zise el şchiopătând pe sub arcadă, ridicând ochii la semnul din fier forjat agăţat între
cei doi stâlpi de calcar, tata zicea întotdeauna că ştiinţa care nu-i transmisă, moare. Mi s-a
părut nimerit să vă zic câte ceva din ce m-a-nvăţat. Parcă ar continua să trăiască, dar în alt
mod.
— Sunt recunoscător pentru asta.
Cum nu voia să rănească mândria tânărului, Levi nu se oferi să îl ajute când se întoarse la
căruţă, dar merse alături de el în caz că avea nevoie de ajutor. O broască ţestoasă i-ar fi putut
întrece, însă Levi nu se grăbea. Metalul se lovea de lemn în timp ce Harvey arunca uneltele
pe fundul căruţei, lângă pietrele rămase.
Păsările făceau zarvă printre ramurile celor doi stejari înlănţuiţi şi inima lui Levi cânta la
gândul că o va aduce pe Eden în acel loc. De îndată ce Duncan se aşeză pe scaunul căruţei şi
Harvey apucă frâiele, Levi le mulţumi prietenilor încă o dată şi le făcu semn cu mâna când o
luară din loc. Roibul pe care Claude i-1 împrumutase ridică botul şi lovi cu copita în pământ,
aşteptându-se în mod limpede să meargă împreună cu caii de la căruţă înapoi în oraş, însă
Levi nu schiţă niciun gest să îl aducă.
Se întoarse în schimb să se uite la câmpul lui Eden pentru o ultimă oară, încercând să îl vadă
prin ochii ei. Cei doi stâlpi de piatră se înălţau la peste doi metri, între cei doi stejari
îngemănaţi ce formau o intrare naturală pe câmpul cu flori sălbatice. Piatra de un gri şters
contrasta puternic cu bolta neagră din fier forjai ce se întindea între ei, atât în privinţa culorii
cât şi a podoabelor.
In timp ce piatra era netedă şi dreaptă, lucrarea din fier era în spirală şi împodobită. Ramuri
cu trandafiri înfloriţi se împleteau pe cadru, servind ca decor pentru inscripţia—Grădina lui
Eden. Şi ce mai grădină era. Albăstrelele tocmai dădeau să înflorească— nu erau încă în plină
glorie, însă petele de culoare presărate pe câmp promiteau o sărbătoare pentru suflet, una pe
care Levi era gata să o trăiască împreună cu unica femeie pe care 0 voia în viaţa lui.
288

Să-i câştige inima


Pentru a profita la maxim de efectul florilor de primăvară, pesemne ar trebui să aştepte o
săptămână sau două până să o aducă pe Eden acolo, însă nu se putea închipui aşteptând atât.
Nu, îi va cere să facă o plimbare cu el chiar a doua zi.
- Nu vrei să-mi zici unde mergem? Eden se cuibări mai bine lângă Levi pe scaunul caleştii,
emoţia dându-i frisoane.
Levi îi zâmbi larg.
-Nu.
Ea încercă să stea îmbufnată, ca fetele de societate de care îşi amintea din şcoală, sperând să
îl îndemne la un răspuns mai limpede, însă zâmbetul lui Levi nu făcea decât să devină şi mai
luminos în timp ce scutura din cap. Cum nu putea păstra expresia nemulţumită, Eden renunţă
chicotind la încercare şi se lipi de el. Dacă nu putea scoate nimic de la el, măcar putea savura
clipele petrecute în doi.
- Fie cum vrei. Ea suspină, dându-şi obrazul pe umărul lui ca o pisică în căutarea afecţiunii. O
să am răbdare.
- Ţine-o tot aşa, zise el, cu vocea puţin asprită, şi s-ar putea să fiu nevoit să las drumu' ca să-
ţi... cer socoteală. Atunci o să ai de aşteptat şi mai mult.
Eden ridică fruntea să îl privească în ochi. Focul ce ieşea din ochii lui gri ca norii furtunii
lăsară puţină îndoială în mintea ei despre ce fel de socoteală era vorba şi buzele ei răspunseră
înfiorându-se. Poate că o mică întârziere n-ar strica deloc. Privirea lui Levi coborî de la ochii
ei la gură. Ea se aplecă spre el, pleoapele devenindu-i neobişnuit de grele. Un sunet ce era pe
jumătate mormăit, pe jumătate geamăt se auzi din gâtul lui Levi. Da. O oprire scurtă putea fi
tocmai ceea ce îi trebuia lui Eden. Levi îşi drese glasul şi îşi desprinse privirea de a ei ca să
şi-o aţintească din nou asupra drumului. Dar apoi... poate că nu.
Eden oftă la ocazia pierdută, dar se consolă cu faptul că o aştepta ceva deosebit. Deşi ea îi
oferise trăsura pentru plimbare, Levi îşi făcuse apariţia în faţa casei cu o caleaşca închiriată
de la companie. Purta cămaşa de duminică şi chiar găsise timp să îşi scurteze părul. Ea îl
văzuse şi în ziua de dinainte, aşa că observă schimbarea. Omul chiar punea ceva la cale, iar
Eden se ruga
289
KAREN WITEMEYER
ca acel ceva să aibă legătură cu o întrebare anume. Levi mână caii să iasă de pe drumul ce trecea pe
lângă şcoală şi să o ia pe cărarea îngustă, pe care ea obişnuia să meargă când voia să îşi vadă câmpul.
Dealul Stejarului Singuratic se înălţa în depărtare şi ea îşi strângea buzele ca să-şi ţină emoţiile să nu
dea pe dinafară sub formă de chicoteli copilăreşti.
Câmpul ei. Putea exista un loc mai potrivit pentru o plimbare în doi, o sărutare furată şi—de
îndrăznea să dea glas gândului chiar pentru ea însăşi—o cerere în căsătorie? Eden dorea să smulgă
hăţurile din mâinile lui Levi şi să îndemne caii la trap, dar nu voia ca fierarul ei să ştie că ghicise
destinaţia, aşa că se lăsă pe scaunul tapiţat şi privi peisajul prin care treceau, curioasă de flori noi.
Zărise flori galbene de muştar şi câţiva bănuţi albi, mititei şi se uita în depărtare să desluşească ce fel
de flori erau picăţelele roşii de la baza unei stânci aflată la câţiva metri în dreapta, când sunetul unor
copite tropăind pe pământ în mare grabă, înapoia lor, lăsă întrebarea fără răspuns. întorcând capul,
Eden zări un cal de cazarmă, roib cu pete albe, pe care îl cunoştea, apropiindu-se de caleaşca şi un
călăreţ ce etala o pălărie neagră şi o insignă din metal în formă de stea. Ea scoase un geamăt. Oare nu
putea tipul ăsta să o lase în pace, pur şi simplu? îi spusese pe şleau că nu se va căsători cu el, aşa că de
ce trebuia să îi tot facă zile negre? Şi tocmai atunci. Şeriful Pratt veni în dreptul trăsurii, de partea ei,
şi încetini trapul calului potrivindu-1 cu al cailor caleştii.
El făcu semn cu ochiul lui Eden şi ea se supără foc. Se lipi şi mai tare de Levi sperând ca Pratt, oricât
de greu de cap era el, să recunoască însemnătatea gestului. Dar când el scutură din cap la ea ca şi cum
era o copilită ce nu avea habar de lume, ea înţelese că înfumurarea lui trebuie să îl fi făcut prea nătâng
ca să priceapă lucruri atât de simple.
— Stai pe loc, Grant. Am de vorbit cu tine.
— Nu-i momentu' potrivit. Levi nu schiţă niciun gest să lase caii mai încet. Vin mai încolo şi te caut
în oraş.
— Nu te-ntreb. îţi cer. Opreşte.
Toată amabilitatea dispăruse din vocea şerifului. Eden simţi o strângere în piept. Puse o mână pe
braţul lui Levi.
— Poate ar trebui să ne oprim să-1 auzim ce vrea. După aceea ne putem continua drumul.
290
Să-i câştige inima
- Eu aş pleca urechea la domniţă, Grant.
Un muşchi zvâcni în obrazul lui Levi, dar nu îşi dezlipi privirea de a lui Eden. încordarea îi mergea în
jos pe braţ, facându-1 tare ca piatra sub degetele ei. Eden ura să cedeze în faţa neruşinării şerifului la
fel de mult ca Levi, dar aveau de ales?
Oftând, Levi privi la drum şi trase de hăţuri.
- Ptrrr.
Şeriful opri calul şi afişă un zâmbet mieros.
- Acuma, trebuie să-ntorci trăsura şi să vii după mine. Am ceva ce te aşteaptă lângă şcoală.
Surpriza. Pielea de pe braţul lui Eden deveni ca de găină.
- Avem alte planuri, Conrad. Pricepi, aşa-i?
Ea îi zâmbi afectat, în acelaşi mod conciliant pe care îl văzuse la mama ei afişat cu mult succes ori de
câte ori vreun oaspete îndărătnic de la una din petrecerile ei avea nevoie să fie potolit. Ea chiar îi
spunea pe numele mic în strădania de a-1 îndupleca. Dar, judecând după cioburile de gheaţă din ochii
lui albaştri şi reci, dezgheţul era departe.
- Nu pricepi, draga mea, o lămuri el pe tonul protector pe care ea îl detesta. Membrii consiliului s-au
strâns deja, la fel ca mulţi alţi cetăţeni importanţi. Nu mai avem nevoie acum decât de cei doi oaspeţi
de onoare—tu şi domnul Grant, aici de faţă.
Eden fu cuprinsă de spaimă şi căută cu înfrigurare în minte vreun fel în care să îl scoată pe Levi dintr-
o situaţie ce mirosea la fel de tare a necaz precum un sconcs a duhoare.
- De-i atât de important să venim la mica voastră întâlnire, vorbi ea, ar fi trebuit să ne spui de
planurile tale mai din vreme. E cam târziu să faci invitaţii.
- Păi, fac una acum. Duse mâna la şold şi scoase arma din toc. îndreptă ţeava—nu spre ea, ci drept
spre Levi. Vă sfătuiesc să lăsaţi cârâielile şi să vă supuneţi până nu iese prost.
291
40
T evi strânse mâinile pumn în jurul hăţurilor. Boxul fusese J-^dintotdeauna un sport pentru el,
niciodată ceva personal. Dar în clipa aceea, dorea foarte tare să trimită un pumn în faţa lui
Pratt din simpla plăcere de a simţi nasul acestuia rupându-se sub nodurile degetelor lui.
- Pune... pistolu'... la loc.
Pratt îndreptă ţeava armei în sus şi o folosi să îşi coboare borul pălăriei pe frunte.
- Nu până nu vă-nvoiţi să veniţi după mine în curtea şcolii, încrucişa încheieturile mâinilor pe
cornul şeii, îndreptând iar
arma ca din întâmplare spre Levi. Numai că de data aceasta nu mai era sigur pe cine putea
nimeri. Eden era între ei. Şi cum stătea pe scaunul caleştii, Levi nu avea cum să o apere.
Şeriful se putea încrede în dibăcia lui de a lovi ţinta corectă, însă Levi nu îşi putea asuma
acest risc.
Strângând din maxilare atât de tare încât îl dureau dinţii, Levi reuşi să dea mâhnit din cap.
- Ia-o înainte, Pratt.
Şeriful puse arma în toc şi îşi potrivi pălăria pe cap.
- înţeleaptă alegere.
Pratt înconjură caleaşca, iar Levi porni cei doi cai, îndemnându-i să urmeze calul şerifului.
Odată ce caleaşca fu pe drum şi şeriful la ceva distanţă înainte, Levi se întoarse către Eden.
- Când ajungem acolo, stai deoparte. Orice necaz a pus la cale, am eu grijă. M-auzi?
293
KAREN WITEMEYER
Ea încuviinţă din cap, dar ochii ei aveau o expresie sticloasă ce îl îngrijora.
— Eden?
— Nu-mi vine să cred c-a scos pistolul la noi. Caleaşca nimeri într-o groapă din drum şi
uruitul păru să o trezească din mirare. Clipi din ochi de câteva ori, apoi se concentra mai mult
asupra feţei lui. N-avem arme, Levi. De ce şi-ar scoate arma?
— Ca să obţină ce vrea.
Privind-o pe Eden, Levi ştia ce anume voia şeriful. Dar nu avea de gând să renunţe la ea.
Pentru nimic în lume. Apropiindu-se de curtea şcolii, o parte din încordarea strânsă înăuntrul
lui Levi dispăru. îi aştepta un grup de oameni, întocmai cum spusese Pratt. Levi îl recunoscu
pe Norman Draper şi pe alţi câţiva consilieri. Chester Fowler de la magazinul de galanterie
era prezent şi el, chiar o adusese şi pe soţie. Eden va fi fără îndoială în siguranţă alături de ei.
Şeriful Pratt nu ar cuteza să scoată arma în faţa elitei din Spencer. în timp ce oprea caleaşca şi
o ajuta pe Eden să coboare, aruncă o privire la ceilalţi din grup.
Era o adunătură de oameni mai aspri—văcari fără lucru, tinerei gălăgioşi care foarte posibil
trăgeau chiulul de la muncile fermei şi chiar câţiva inşi pe care credea că şi-i amintea de la
carieră—bărbaţi care păreau a fi mai în lumea lor la Hang Dog decât în curtea şcolii. Ca o
confirmare a acestei păreri, el zări două femei de la salon amestecându-se printre cei
neprimeniţi. Mama lui Chloe, Violet, stând la braţul lui Roy. Când barmanul observă privirea
lui Levi, îşi apropie gura de urechea ei şi aceasta întoarse capul îndată. Expresia ochilor ei
striga un avertisment ce lovi drept în pieptul lui Levi.
— Du-te şi aşteaptă lângă Hattie.
Puse mâna pe talia lui Eden şi o împinse către membrii consiliului.
— Ce se-ntâmplă?
El nu zise nimic, nedezlipindu-şi ochii de la Pratt care mergea ţanţoş către cele două grupuri,
de parcă era un actor urcând pe scenă. Levi îşi luă ochii de la şerif cât să o privească pe Eden.
— Du-te. Acuma.
Ea se muşcă de buză, nehotărârea încreţindu-i fruntea.
— Te rog, şopti el, cuvintele şuierându-i printre dinţi.
294
Să-i câştige inima
O rouă scânteie o clipă în ochii ei catifelaţi o clipă, înainte să se întoarcă pe călcâie şi să fugă
la Hattie. Simţindu-se mai stăpân pe situaţie, cu Eden în afara primejdiei, Levi îndepărtă
picioarele şi aşteptă căderea securii.
Cum ajunse în mijlocul curţii, Pratt ridică mâna ca să ceară linişte.
— Domnilor... şi doamnelor, spuse,, ridicând bărbia spre Eden, ştiţi prea bine c-am jurat să
păzesc oraşu' nostru frumos de criminali şi de pieze rele.
Ştie. Levi se oţeli pentru ce urma să vină. Putea simţi ochii lui Eden asupră-i, dar se sili să nu
îi întâlnească. Nu o va trage în jos, odată cu el.
— Şi eu cinstesc jurământu' ăsta chiar şi când asta-nseamnă să mă-ntorc împotriva unui om
de-al nostru. Şeriful se suci pe călcâie, făcând semn lui Levi. Orau' pe care-1 vedeţi în faţa
voastră, ar vrea să-1 credeţi că-i unu blând, care se duce la biserică. Un lucrător cinstit. Un
erou. Dar adevăru-i că-i un scandalagiu, un om fără conştiinţă, unul care nu s-ar da înapoi să
ia viaţa altui om cu pumnii, pentru bani. îl ştiţi ca Levi Grant, fieraru'. Dar în lumea bătăilor
pe bani e cunoscut ca Nicovală.
Se auziră murmure prin mulţime. Cândva Levi era însetat după sunetele acelea încărcate de
emoţie, după satisfacţia pe care i-o dădeau privirile pline de veneraţie ale tinerilor şi după
respectul sau chiar invidia cu care îl priveau bărbaţii. în ziua aceea însă nu voia nimic altceva
decât să fie lăsat în pace.
Deodată ţipătul unei femei tăie murmurul de voci scăzute.
— Chester! II vreau pe omu' ăsta afară din oraşul nostru. Nu-i linişte dacă avem aşa o bestie
pe lângă copiii noştri.
— Hattie, nu-nţelegi, vorbi Eden. Şeriful vă amăgeşte.
— Taci, copilă, i-o reteză femeia mai în vârstă. Tu nu prea ştii să judeci felu' omului, aşa-i?
Insinuarea răutăcioasă fu prea mult pentru Levi. Se întoarse şi aruncă o privire aspră lui
Hattie Fowler până ce aceasta se înfiora şi se agăţă de braţul soţului.
— Vezi, Chester? ţipă ea. E o fiară. Fă ceva! Norman Draper, şeful consiliului, ieşi în faţă.
— E adevărat, Grant? Tu eşti acest personaj zis Nicovală? Levi stătu drept, fără a se clinti,
privindu-1 pe bancher în ochi.
— Nu mai sunt.
295
KAREN WITEMEYER
— Dar ai fost. Levi dădu din cap.
— Nicovală. Am auzit de el. Admiraţia din glasul tânărului văcar îl făcu pe Levi să se simtă
rău la stomac. Unchiu' meu 1-a văzut la bătaie. A zis că trăgea la pumni la unu până-1 făcea
numa sânge ş-apoi îl punea la pământ dintr-un singur pumn. Da' s-a retras acum doi ani. A
omorît un om sau aşa ceva, din cât am aflat.
Levi închise ochii o clipă la ruşinea de demult, apoi se concentra asupra norilor de deasupra
capului lui Draper.
— Un ucigaş? se auzi vocea stridentă a lui Hattie.
— Mă tem că da. Şeriful prelua din nou regia micii lui piese de teatru. A luat zilele unui om,
cu mâinile goale. A stat doi ani în Huntsville pentru crimă.
— A fost o întâmplare! Eden ieşi mânioasă din grup şi înainta spre Pratt, uitând de stoicismul
cu greu câştigat al lui Levi. El sări să o oprească din drum fiindcă nu o voia în preajma
şerifului. Dar înainte să poată ajunge la ea, prietenul lui Pratt, Salazar, îşi scoase arma.
— înapoi, Grant. Va sosi şi vremea ta.
Proprietarul cârciumii Hang Dog mişcă arma într-o parte sa îl facă pe Levi să se îndepărteze
de şerif, apoi o îndreptă iar spre pieptul acestuia. Cu toate acestea, Eden nu schiţă niciun gest
că s-ar retrage. Se aruncă în drumul lui Pratt şi Levi nu putu decât să privească.
— Opreşte totul, Conrad. Te rog. Levi e un om bun. Luptele fac parte numai din trecutul lui
şi atât. S-a schimbat.
— Ştiai? Ochii şerifului se făcură mari pentru o clipă, apoi se îngustară. Măi să fie, făţarnică
mică.
Se năpusti asupra ei. Levi se repezi spre ei, vrând să o apere pe Eden. Aceasta până ce
Salazar îi înfipse umărul în piept şi ţeava armei în burtă.
— Hai să le dăm un minut, ce zici?
Levi se încruntă la cârciumar dar se supuse. In timp ce se retrăgea, îşi spunea în sinea lui că
Pratt nu i-ar face rău lui Eden sub ochii membrilor consiliului. Dar gândul menit a linişti reuşi
prea puţin să potolească fieberea ce se stârnea înăuntru. Şeriful Pratt o apucă pe Eden de braţ
şi o trase înapoi spre caleaşca.
296
Să-i câştige inima
- Tot timpu' mi-ai zis că n-ai putea fi niciodată c-un om ce-şi câştigă traiu' cu arma ş-acuma te
arunci în braţele unui bărbat care-şi petrece vremea luând oamenii la bătaie? A omorât un om,
Eden!
- A plătit pentru crima aceea. Lasă-1 în pace.
Şeriful o privi în ochi lung şi crâncen, apoi o îndepărtă şi vorbi mulţimii.
- Domnişoara Spencer crede c-ar trebui să-1 las în pace pe bietu' fierar. Zice c-a plătit pentru
crima lui. Eu zic numa că mai are o datorie. Una faţă de oraşu' ăsta pentru minciună, dar mai
ales una faţă de omu' acela.
Arătă spre locul din spatele neciopliţilor de la cârciumă, spre cineva care stătea în umbra
şcolii.
- Omu' care o pierdut un frate în mâinile Iu' Nicovală.
297

41
<§>
Dacă ura ar putea primi un trup şi ar umbla, ar arăta întocmai precum străinul care îşi făcu
drum prin mulţime şi se înfipse înaintea lui Levi. Răceala din privirea omului trimise un fior
prin trupul lui Eden.
Acesta îşi lăsă capul într-o parte. Sunetul vertebrelor pârâind sună clar în liniştea lăsată brusc.
El repetă gestul în partea cealaltă şi îşi roti încet umerii.
- Ca să se facă dreptate, anunţă şeriful, am aranjat o luptă ce aduce-n scenă bătaia aceea care
a adus moartea acum doi ani. Tom Goodwin merită prileju' să-şi răzbune fratele şi locuitorii
oraşului Spencer merită să vadă felu' adevărat de a fi al omului pe care l-au primit în mijlocu'
lor.
Grupul de la cârciumă făcu gălăgie.
- Nicovală se bate! Aţi auzit?
- Pariez pe Goodwin. Uită-te la ochii lui. O să se răzbune sau va muri încercând.
- Mă prind şi eu. Nu l-ai văzut pe Grant cum învârtea ciocanu' la carieră. Omu' nu trudeşte şi
e tare ca un bou.
Banii treceau dintr-o mâna într-alta, vocile se ridicau şi spaima o gâtuia pe Eden. Trebuia să
facă ceva—dar ce? Conrad Pratt era atât de pornit să îl discrediteze pe Levi încât nu voia să
asculte de nimic raţional. Eden se concentra asupra lui Levi, voind să îl facă să se uite la ea,
să îi spună cumva ce să facă. Dar Levi avea ochi numai pentru adversarul lui. Ştia apăsarea
pe care luptele o aveau pe sufletul lui. Nu se putea bate. îl încolţeau. Nu era drept. De ce nu îi
oprea nimeni? Eden se uită prin mulţime
299
KAREN WITEMEYER
după ajutor, dându-şi seama numai în clipa aceea că nu găsea feţe compătimitoare.
Şeriful Pratt făcuse jocurile în favoarea lui. Dave Cranford, Harvey Sims, Claude Barnes—niciunul
din prietenii lui Levi nu se aflau în mulţime. Singura persoană care o privi în ochi, cu o urmă de
înduioşare fu Violet, însă ea nu făcu niciun gest să se amestece. Cineva veni din spatele lui Eden şi o
luă pe după umeri.
- Haide, domnişoară Spencer. Nu ai nevoie să fii prinsă la mijloc în tărăşenia asta.
Alex Carson o duse înapoi unde stăteau membrii consiliului. Ea se întoarse către el şi îl prinse de
mână.
- Te rog, Alex. Trebuie să opreşti asta.
- Nu cred că pot. El scutură din cap. Oamenii din oraş se simt trădaţi. Domnul Grant i-a luat de proşti.
- Nu, n-a făcut asta. Trecutul e doar ce e... trecut. Ce contează e omul de acum.
Eden strânse mâna bărbatului mai tare ca şi cum încerca să îi strecoare adevărul cu forţa pe sub piele
şi în inimă.
- Levi n-a făcut decât bine în oraşul ăsta.
- A omorât un om, Eden. Asta nu se poate ierta.
- Ba da, se poate! Ea era dovada vie. Dar înainte să vină cu alte argumente, Hattie Fowler scoase alt
strigăt.
- Doamne ai milă, Chester. Ea îşi făcea vânt cu mâna şi vorbea repede. îşi... scot hainele!
Eden se întoarse. Domnul Goodwin îşi dăduse jos cămaşa şi pocnise bretelele pe umerii goi—umeri
ce erau aproape la fel de laţi ca ai lui Levi. Spre deosebire de beţivul care îl apostrofase pe Levi în faţa
fierăriei, omul acesta va face mult rău dacă va fi lăsat. Inima îi bătea dureros în piept. Ce potface?
Mintea ei striga întrebarea însă nu primea niciun răspuns. Levi nici nu se clintise. Stătea drept ca
lumânarea, măsurându-1 din ochi pe Goodwin dar nu făcea niciun gest să îi urmeze exemplul.
- E vremea să ne arăţi din ce plămadă eşti, Grant, îl provocă şeriful. Pregăteşte-te.
- Eu nu mă bat.
Vorbise clar şi răspicat. Cu convingere. Făcând mulţimea să tacă. Speranţa renăscu în pieptul lui Eden.
Poate acum raţiunea va intra în sfârşit prin capetele groase ale curioşilor. Erja nevoie
300

Să-t câştige inima


de doi să fie o bătaie şi Levi nu va avea niciun rol în jocul lor sângeros.
- Trebuie să se bată, strigă un om. Am făcut deja prinsoare. Un strigăt la unison se auzi aprobându-1
tot mai tare.
- Salazar! Ajută-1 să îşi dea jos cămaşa.
Şeriful le făcu semn spectatorilor să se retragă şi apoi îşi folosi călcâiul cizmei să tragă o linie pe
pământul bătătorit din curtea şcolii.
- Le-am promis o bătaie şi oameni asta vor avea. Dacă Grant vrea să-şi umple cămaşa de sânge, e
alegerea lui.
Eden simţi cum raţiunea dispare iar din rândurile oamenilor, luând şi nădejdea cu ea. Se întoarse să se
roage iar de membrii consiliului.
- Domnule Draper, vă rog. Spuneţi-i lui Pratt să înceteze. Nu vedeţi că toate astea n-au niciun rost?
Levi şi-a recunoscut greşelile. La ce ajută să-1 obligaţi să se bată? La nimic!
- Ii dă lui Goodwin ocazia să-ndrepte răul făcut familiei lui. Eden se uită la el şi nu îi veni a crede că
spunea un lucru atât
de absurd, cu un aer atât de serios.
- A da cu pumnii-n trupul unui om nu îndreaptă nimic. Tot ce reuşeşte e să facă şi mai rău un rău de
demult.
Bancherul o împinse uşor la o parte.
- Eşti femeie, domnişoară Spencer. N-ai cum să înţelegi.
Ea îşi aţinti privirea pe rând la fiecare membru al consiliului.
- Levi e un om de cuvânt. Dacă spune că n-o să se bată, aşa va fi. A-l sili să-1 înfrunte pe Goodwin va
fi o invitaţie la măcel. Şi sângele va fi pe mâinile voastre.
- Omu' tău e făcut cât un munte, zise Chester Fowler. N-o să-1 lase pe Goodwin să îl pună la pământ
fără să se apere.
O bătu uşor pe braţ cu mâna într-un fel atât de împăciuitor încât lui Eden îi veni să urle.
- S-ar putea să nu vrea să se bată, dar instinctul de supravieţuire va învinge şi se va apăra. Nu-ţi face
griji, dragă.
Dragă?După toată împăciuirea afectată şi aiureala... Individul se purta de parcă ea era vreo fiinţă
isterică, lipsită de raţiune ce avea nevoie de liniştire. Nu îşi dădeau seama că ei erau cei fără minte?
Eden se îndepărtă, scârbită. Nu va primi vreun ajutor din partea aceea. Eden se îndreptă spre trăsură,
cu ochii din nou la Levi. Salazar se căznea să îi dea jos cămaşa, fără a izbuti mare
301
KAREN WITEMEYER
lucru. Levi nu se opunea, dar nici nu ajuta. Era întruchiparea demnităţii. Ea era atât de
mândră de el, şi suferea la rându-i. Cârciumarul reuşi în cele din urmă să îi ia cămaşa pe care
o azvârli pe jos, lângă roata din spate a trăsurii.
Cu ochii tot la fierar, Eden se aplecă să ia cămaşa. O scutură de praf, îi netezi creţurile şi o
lipi de piept, aproape de inima ei, la fel cum dorea nespus să facă şi cu omul care o purtase.
- La linie, domnilor.
Strigarea şerifului o străpunse pe Eden ca o lance. Aruncă în grabă cămaşa pe scaunul caleştii
şi se prinse de una din spiţe, strângând atât de tare încât lemnul subţire îi intra dureros în
palmă. Goodwin se duse fără a şovăi în partea opusă a liniei. Cu toate acestea, Levi nu se
clinti.
- Am făcut un legământ, Pratt. Unul în faţa lui Dumnezeu, că n-o să mă mai bat vreodată
pentru un om ori pentru bani. N-o să calc legământu' ăsta.
- Aşa să fie?
Şeriful făcu încet un cerc în jurul lui Levi, cu o neîncredere vădită. Se opri chiar în spatele lui
şi puse mâinile pe umerii fierarului.
- Ei bine, acuma-i şansa ta să dovedeşti oamenilor cinstiţi din Spencer cât de mult te-ai
schimbat.
Cu o mişcare iute, Pratt ridică piciorul şi lovi. Levi se poticni în faţă şi trecu peste linie,
căznindu-se să îşi recapete echilibrul. Pumnul lui Tom Goodwin îl lovi imediat pe Levi într-o
parte a capului. Eden icni. Strânse ochii şi îşi întoarse faţa. Brutalitatea îi făcea rău. Dar inima
n-o lăsa să se ascundă. Mai ales acum când omul pe care îl iubea era atacat. Deschise ochii la
timp să îl vadă pe Levi ridicând o mână să pareze altă lovitură. îl împinse pe Goodwin înapoi
şi cumva reuşi să se ridice în picioare.
Râsul şerifului Pratt răsună în urechile lui Eden.
- Acuma vom vedea ce fel de om eşti de fapt, Grant. Strigăte puternice se ridicară din grupul
de la cârciumă,
gălăgia devenind tot mai mare cu fiecare pumn al lui Goodwin.
- Dă-i, Nicovală. Am pus rămăşag pe tine!
- Rupe-i capu'!
- Nu sta acolo, nebunule. Luptă! (
Sâ-i câştige inima
Levi însă refuza. Para loviturile pe care le putea şi se ferea de altele, dar nu riposta deloc. Cu
cât se prelungea lupta de unul singur, cu atât mulţimea devenea mai greu de stăpânit.
Strigătele pentru Levi se stinseră, fiind înlocuite de huiduieli şi de ocări. Cei care pariaseră
ameninţau mânioşi de fiecare dată când Levi încasa o lovitură. Şi aceasta se întâmpla tot mai
des. Lacrimi curgeau pe obrajii lui Eden fiindcă treceau minutele şi Levi slăbea văzând cu
ochii.
Parările încetiniră şi Goodwin îl ţinea numai din pumni. De fiecare dată când Levi primea o
lovitură în faţă, chinul lui Eden era şi mai mare. In timp ce privea, pumnul lui Goodwin îl
lovi pe Levi în coaste. Pălitura fu atât de puternică încât sunetul înfundat răsună în pieptul lui
Eden. înainte ca Levi să se dezmeticească, adversarul îl lovi în faţă atât de tare că îi întoarse
capul în partea cealaltă, precum al unei păpuşi de cârpă. Fierarul ei, în toată gloria lui de om
puternic, căzu la pământ.
- Levi! Eden fugi la el în timp ce se chinuia să se ridice în genunchi, apoi în picioare. Dar
înainte să îl poată atinge, două braţe puternice o apucară de mijloc.
- Stai departe, Eden, mârâi şeriful în urechea ei în timp ce o trăgea după el.
Ea dădu din mâini şi picioare şi îşi suci corpul până scăpă din prinsoarea lui. Se năpusti
înainte şi îl apucă pe Levi de braţ. El se clătină şi trebui să se dea îndărăt să îşi recapete
echilibrul. Sângele îi păta faţa. Avea o rană deasupra ochiului drept şi alta la buză. Avea
julituri roşii pe obaz şi trunchiul i se îndoia dureros la stânga. Nu putea să reziste mult la acea
cruzime nestăvilită.
- Luptă şi tu. Nu pot răbda să-1 văd cum te omoară. Te rog, luptă!
O tristeţe ce venea din adâncul sufletului se vedea în ochii lui Levi. Eden ştia care îi va fi
răspunsul, înainte ca el să rostească un cuvânt, însă când vorbi, hotărârea din glasul lui o
sfâşie în două.
- N-o să-mi calc legământul, Eden. Nici măcar pentru tine. De data aceasta când şeriful puse
mâinile pe ea, Eden nu se
mai împotrivi. în timp ce acesta o ducea de acolo, ea zâmbea printre lacrimi luptătorului ei
curajos, dându-i singurul sprijin pe care îl putea.
- Te iubesc.
302
303

KAREN WITEMEYER
— Eu... Un pumn în faţă îi tăie vorba.
Şeriful Pratt o împinse pe Eden înapoi în mulţime. O privi ameninţător şi îndreptă un deget la
omul care o prinsese.
—Adu-o-n simţiri pe împielitata asta mică, ai înţeles, Alex? îşi poate face rău cu încă o
năzdrăvănie ca asta. Bătaia-i treabă de bărbaţi.
Eden sări în picioare, cu pumnii strânşi.
— Da Levi nu se bate! Vezi bine ce se întâmplă. A dovedit că-i om de cuvânt. Opreşte bătaia.
— Nicio şansă, drăguţă. Şi eu îs om de cuvânt. Am făgăduit Iu' Goodwin prileju' să-şi
răzbune fratele şi am grijă să se-ntâmple chiar asta.
Tocmai atunci un murmur trecu prin mulţime. Eden se întoarse iute către scena luptei. Levi
fusese doborît. Goodwin îl prinse de păr şi îl lovi cu pumnul în faţă. Trupul lui Levi căzu greu
la pământ şi nu se mai mişcă. Dar acest lucru nu îl opri pe Goodwin. Se întinse să îl apuce de
păr din nou.
— îl omoară! Trebuie să-i pui capăt. Te rog! Ea scăpă de lângă Alex Carson şi îl apucă pe
şerif de cămaşă, însă el o îndepărtă.
— S-au bătut destul, îl auzi ea pe Norman Draper. Orau-i bătut măr, Conrad. Pune-i capăt.
— încă nu. Grant numa face pe mortu'.
Şeriful îşi încrucişa braţele peste piept şi nimeni nu făcu nicio mişcare. între timp, Goodwin
lovea în continuare. Trupul zdrobit al lui Levi era întins fără vlagă pe pământ, mişcându-se
numai când adversarul îl lovea cu pumnul sau cu piciorul. Eden se îndepărtă pe nesimţite de
bărbaţi, deodată cu mintea liniştită şi clară. Ocoli caleaşca, apoi merse către şcoală. Nimeni
nu-i avea grija. Spectatorii erau prea însetaţi după sângele unui meci de unul singur. O bâtă şi
o minge de baseball lucrate de mână stăteau uitate şi rezemate de peretele clădirii,
aşteptându-i pe băieţii ce le lăsaseră acolo după pauza din ziua cealaltă. Apucând bâta în
mâini, Eden strânse mânerul şi o luă tiptil înainte. O fi promis Levi Domnului că nu se va
bate, însă ea nu făcuse un astfel de legământ.
304

42
Cum nu voia să se gândească la ce era pe cale să facă, sau mai rău, să dea cuiva ocazia de a o
opri, Eden se năpusti asupra lui Goodwin din spate, cu bâta ridicată. Omul îl ţinea pe Levi de
păr şi avea braţul pregătit pentru încă o lovitură. Dar Eden îl păli cu sete. Ea mânui bâta cu
toată puterea, lovindu-1 de-a latul umerilor largi. Bărbatul răcni şi se întoarse la ea, cu ochi
plini de mânie.
îi smulse bâta din mâini şi o trânti la pământ. Eden se lovi de pământul tare, geamătul ei
răsunând în liniştea încremenită ce se aşternuse peste mulţime.
— Nu te amesteca, femeie, clocoti Goodwin.
Eden se ridică în mâini şi întâlni ochii răi ai bărbatului.
— Ce cinste ai să chinui un om ce nu luptă cu tine? Nu-i mai mult decât să-mpuşti un om
neînarmat pe drum. Nu-ţi cinsteşti fratele prin faptele tale de azi, domnule Goodwin. Te
înjoseşti.
— Nu-mi vorbi mie de fratele meu. A avut nevastă, copii. Familia lui merită dreptate!
— Asta nu-i dreptate! strigă Eden.
Goodwin mârâi şi îşi trase braţul. Palma lui deschisă era îndreptată spre faţa ei. Ea se dădu
înapoi înspăimântată şi ţipă. O creatură gri sări peste trupul ei şi se aruncă la braţul lui
Goodwin. Eden se târî îndărăt pe mâini şi pe călcâie. Ciudosul! Din grumazul câinelui ieşeau
ameninţări guturale în timp ce îşi înfîngea colţii în carnea omului. Goodwin înjura şi încerca
să scape de el însă Ciudosul îl ţinea tare. Eden se ridică anevoie în picioare când Goodwin se
aplecă şi prinse cu mâna stângă
305
I II
KAREN WITEMEYER
Să-l câştige inima
capătul bâtei aruncate. El făcu un arc strâmb şi îl lovi pe Ciudos în cap. Câinele scheună şi
căzu greu pe pământ.
Dar nu se dădu bătut. Ciudosul se scutură şi se ridică în picioare. îşi măsură adversarul, mârâi
şi îşi arătă colţii. Goodwin agită bâta prin aer, strigând la câine să dea înapoi. Câinele lăsă
capul în jos şi rămase locului. Bătăuşul ridică bâta deasupra umerilor. Eden sări cu gândul să
o prindă din spate, însă pocnetul puternic al unei arme de foc ce se descărcăse o opri pe loc.
- Lasă bâta, nemernicule, ori bag în tine atâta plumb că cioclu' va lua-ndoit să te-ngroape!
Chloe? Eden se întoarse iute spre vocea prietenei sale. într-adevăr, Chloe stătea pe locul
vizitiului unei căruţe cu o puşcă pe umăr, alături de un Duncan încruntat ce ţinea strâns de
hăţurile cailor. Bâta căzu jos şi Goodwin ridică mâinile. Ciudosul se dădu înapoi până ajunse
lângă Levi, apoi latră şi mârâi la oamenii din jur.
- Ooooh, Chester...
Vocea lui Hattie se stinse, oprindu-se odată cu o bufnitură. Eden nu simţi deloc compasiune
pentru femeia leşinată, dar inima i se umplu de bucurie văzând mâna lui Levi întinzându-se
să îl mângâie pe Ciudos. Trăieşte! îţi mulţumesc, Doamne. Iţi mulţumesc!
- Te-am prevenit despre câinele cela, Grant. E o primejdie. Şeriful Pratt îşi scoase pistolul.
- Nu! strigă Eden.
- Nu mi-ar plăcea deloc să-nfing un glonţ într-un om al legii, aşa că m-aş bucura să vă lăsaţi
arma, domnule.
Acum Duncan stătea lângă Chloe în căruţă, cu o puşcă lipită de şold, cu frâiele legate în jurul
piedicii. Coastele scoţianului trebuie să fi fost pe jar după atâtea hurducături, pe drumul cu
căruţa şi după ce se ridicase brusc clătinându-se, însă faţa lui nu trăda nimic din toate astea.
Arăta la fel de nemilos ca un asasin plătit.
- De fapt, zise el, ce-ar fi s-o arunci jos şi să-i dai un şut ca s-ajungă la pomu' acela? Roy,
faci bine s-o iei, te rog?
Barmanul se îndepărtă de Violet şi se duse cu paşi hotărâţi către şerif. Luă arma şi o îndreptă
deodată spre şeful lui.
- Doar n-ai de gând să faci necazuri, nu-i aşa, Salazar?
Proprietarul cârciumii îşi îndepărtă mâna dreaptă de şold şi scutură din cap.
- Nu. Da' te poţi socoti fără lucru după isprava asta. Roy ridică din umeri.
- Oricum am strâns bani să-mi cumpăr un loc al meu. Pentru că ameninţările imediate la viaţa
lui Levi erau acum
neutralizate, Eden trecu în fugă pe lângă Goodwin şi îngenunchie lângă fierarul ei. Mângâie
grumazul Ciudosului.
- Fii cuminte, băiete. Linişteşte-te. Primejdia a trecut. Câinele se dădu în lături şi se aşeză
cuminte cum i se
poruncise, dar rămase între Goodwin şi Levi, păzindu-şi stăpânul în continuare. Eden
mângâie uşor obrazul lui Levi, de teamă să nu facă ceva ce i-ar provoca şi mai multă durere.
Părul lui des era plin de sânge şi pământ, un ochi era închis şi umflat, iar buza era de două ori
mai mare decât trebuia, însă respira şi în acel moment doar asta conta pentru ea.
- Levi? Mă auzi?
El gemu şi încercă să ridice capul. Eden îşi trase picioarele în faţă şi îi puse cu grijă capul
plin de lovituri în poală. El suspină. Fără să îi pese cine o vedea, ea se aplecă şi îşi lipi buzele
de tâmpla lui.
- Cum e, domniţă?
întrebarea lui Duncan o făcu să ridice capul.
- I-ar prinde bine un doctor.
- Jamison, strigă el pe unul din muncitorii de la carieră aflaţi în mulţime. Eşti bun să-l aduci
aici pe doctoru' Adams?
Bărbatul îşi prinse gulerul de la cămaşă şi încercă să se ascundă în spatele celui de alături.
Duncan îşi drese glasul şi puse o notă oţelită în voce.
- Ar fi păcat ca domnu' Fieldman să audă ce parte ai avut în ce s-a petrecut, Jamison. Mă
gândesc c-ar putea fi cam nemulţumit s-audă că n-ai făcut nimic să-l ajuţi pe omu' care a pus
umăru' lângă el ca să scape vieţile tovarăşilor tăi din carieră.
Tânărul bătu în retragere, întinzând mâinile dinainte ca pentru a ţine departe vinovăţia pe care
Duncan i-o arunca. Reuşi totuşi să ajungă la cal şi să pornească mâncând pământul spre oraş,
lăsând în urmă un nor de praf.
- Şi tu, Reed. Adu ceva să legăm mâinile acestor oameni. Duncan făcu semn din cap spre
Goodwin şi alt lucrător de la
306
307
KAREN WITEMEYER
carieră sări să îi împlinească porunca. Judecătorul ţinutului o să-i hotărască soarta.
— Acuma stai aşa, se avântă şeriful. Nu poţi aresta lumea. Eu fac legea în oraşu' ăsta, nu tu.
— Asta s-ar putea să nu mai fie valabil multă vreme. Eden îşi drese vocea, înghiţindu-şi
mânia şi revolta ce se strângeau înăuntru, în timp ce îl privea de sus pe şeriful cel plin de sine.
O să-i scriu tatălui meu în după-amiaza asta şi o să recomand consiliului să înceapă de îndată
procedura de punere sub acuzare. Nu numai că n-ai reuşit să-1 păzeşti pe unul din cetăţenii
din Spencer dar l-ai împins cu insistenţă în calea răului.
Pratt îi aruncă o căutătură întunecată.
- N-am comis niciun delict în căzu' ăsta, domnişoară Spencer. Nu mă poţi învinui.
Mintea lui Eden se învolbura în căutarea unui argument logic pe care să i-1 arunce în obraz.
Dar nu găsi niciunul. îl privi cu mânie, urându-şi neputinţa. Cu cât ea se încrunta mai tare, cu
atât el zâmbea mai larg, aroganţa lui chinuind-o.
- Ce ziceţi de faptul că a încercat să violeze o fată? întrebă Chloe în tăcerea ce domnea. Ăsta-
i un delict, domnişoară Eden,
nu-i asar
Eden ţinea capul lui Levi în poală şi acesta fu singurul lucru care o împiedică să sară în
picioare la indignarea ce o cuprinse.
— Zici că şeriful Pratt e bărbatul care a venit peste tine în noaptea ceea, Chloe?
Fata făcu un semn din cap, cu obrajii arzând. Duncan sări din căruţă şi se repezi la şerif,
ţinând arma ca pe un ciomag.
- Nu, Duncan! Să nu faci asta! Chloe fugi după el.
în timp ce Duncan trecea grăbit pe lângă ea, Eden se rugă Domnului să intervină. Coastele
tânărului n-ar face faţă niciodată pumnilor lui Pratt, indiferent cât de curajoasă îi era inima.
Din fericire, Norman Draper se puse între Duncan şi şerif în ultima clipă şi smulse puşca din
mâinile scoţianului.
- Uşurel, băiete.
Duncan întinse mâna peste umărul bancherului să arate cu degetul acuzator spre şerif.
— A lovit o fată nevinovată. Merită să putrezească în puşcăria aia a lui.
308
Să-i câştige inima
- Nevinovată? râse Pratt. E fata unei prostituate, băiete. Nu-i nimic nevinovat la ea.
Duncan răcni şi se întinse peste Draper să ajungă la şerif. îl dădu un pumn omului legii drept
în gură, înainte ca doi consilieri să îl tragă înapoi. Pratt se strâmbă şi scuipă mult sânge.
- Mulţam, prieteni. Mă bucur să ştiu că-mi ţineţi spatele.
- Eu nu m-aş bizui pe asta. Norman Draper se întoarse să o privescă pe Eden în ochi.
Domnişoară Spencer, în scrisoarea aceea îi puteţi spune tatălui dumneavoastră că susţin întru
totul procedura de acuzare.
- Ce? Pratt îşi smulse pălăria din cap şi o lovi atât de tare de coapsă încât îi mototoli borul.
Fata zice minciuni. N-are nicio dovadă.
- Am o oală de noapte cu o îndoitură pe fund ce s-ar potrivi cu capu' dumitale, dezvălui
Chloe.
Râsete nervoase se auziră înfundat printre gură-cască rămaşi. Roy ieşi în faţă.
- L-am auzit cerând socoteală Iu' Salazar lângă grămezile de cărbuni c-a lăsat-o pe fată să-i
scape. Şi-a cerut banii înapoi şi a ameninţat că-nchide cârciuma dacă Sal nu-ndreaptă
lucrurile.
- Şi Levi mi-a zis că a auzit din întâmplare o voce de bărbat şi o încăierare, înainte ca Chloe
să iasă pe fereastra dinspre uliţă, adăugă Eden. Sunt convinsă ca atunci când se face bine, va
fi bucuros să vină ca martor.
- Predă insigna, Conrad. Draper întinse palma, cu o faţă dârză. Eşti suspendat din funcţie în
aşteptarea unei cercetări amănunţite.
Pratt îşi trânti pălăria pe cap şi îşi smulse insigna de pe vestă. Fără să se uite la mâna
consilierului, el făcu vânt bucăţii de metal în praful de la picioarele lui şi plecă nervos. Eden
se lăsă de spate uşurată şi îşi îndreptă toată atenţia asupra bărbatului întins lângă ea. Respira
normal, însă cu ceva caznă. Arăta îngrozitor şi avea dureri peste tot, fără îndoială, dar se va
face bine.
Ea întinse mâna să îi mângâie iar părul când ochiul mai puţin umflat se deschise şi privirile li
se întâlniră. Degetele ei rămaseră nemişcate. Tropăituri puternice anunţară sosirea doctorului,
însă ochii lui Eden nu se dezlipiră deloc de Levi.
- S-a terminat, zise ea.
- Ştiu.
309
KAREN WITEMEYER
El încercă să zâmbească, însă buza plină de sânge nu făcea decât să se strângă puţin. Vreau
să-ţi zic... ne-a întrerupt... Pleoapa îi căzu şi cuvintele se stinseră. Pieptul lui Eden palpita de
emoţie.
- îmi poţi spune mai târziu, îl linişti ea, ascunzând'u-şi dezamăgirea în vreme ce
degetele-i mângâiau părul de pe creştet. E bine să te odihneşti.
- Nu... să-ţi zic... acuma. El rostea cuvintele cu o voce atât de scăzută încât erau greu de
desluşit. Eden se aplecă mai mult. Pleoapele grele ale lui Levi se ridicară încet.
-Te... iubesc.
310
43
Aluat o săptămână întreagă până ce Levi să îşi recapete puterea şi energia de care avea nevoie
ca să meargă drept şi să conducă o căruţă, însă era hotărât să nu îşi mai amâne plimbarea cu
Eden.
Astfel, în sâmbăta ce urmă, el o luă cu aceeaşi caleaşca, pe acelaşi drum şi se îndreptară spre
aceeaşi destinaţie—cu aceleaşi emoţii frământându-i inima.
- Eşti sigur că eşti pregătit pentru drumul ăsta?
Eden îl luă de braţ şi îi strânse muşchii. O căldură se răspândea prin tot trupul lui, făcându-1
să dorească mai multe atingeri şi dreptul de a o avea cu totul a lui. O privi şi surâse, colţul
gurii fiindu-i încă dureros în locul unde cicatricea îi ţinea pielea.
-Da.
Ea surâse la rându-i şi freamătul dinăuntrul lui se înteţi. Cine ar fi crezut că o lady aleasă
precum Eden Spencer s-ar uita a doua oară la un lucrător aspru al fierului ca el? Cu toate
acestea, chiar şi atunci când faţa lui arăta ca un mozaic cu verde, galben şi mov închis, ochii
ei frumoşi şi catifelaţi străluceau de o lumină interioară ce îi arătau dragoste. Pentru el. Un
criminal condamnat. Un om fără avere şi fără reputaţie. Unul care nici măcar nu îi putea
spune bine numele întreg. Un om care îi întorcea iubirea însutit. Va fi recunoscător pentru
totdeauna lucrătorului de la carieră care îi văzuse pe Duncan şi pe Chloe stând în veranda
pensiunii săptămâna trecută şi le pomenise într-o doară de tărăboiul din curtea şcolii.
Dacă acea conversaţie nu avea loc, Eden putea fi răniţi grav pe când încerca să îl apere, iar
el ar fi fost, cel mai probabili pi
311
KAREN WITEMEYER
lumea cealaltă. Gândul la ce s-ar fi putut întâmpla, îl făcea să se bucure de durerile lui. De
asemenea, făcea cu mult mai preţios timpul pe care îl avea de petrecut alături de femeia
incredibilă de lângă el. Cine ar fi bănuit că mica lui iubitoare de pace va deveni o războinică
atât de înverşunată odată provocată?
Spencer vuise toată săptămâna de bârfe despre cum Eden îl înfruntase pe Goliat fără nimic
altceva decât o bâtă de baseball. Părea chiar să pună în umbră ştirea despre vremea cât stătuse
închis în Huntsville. Levi clătină din cap, un mic chicot venindu-i pe gât.
- Ce-i? Eden îl privi întrebătoare.
- Nimic. Levi nu îşi putu ascunde zâmbetul şi Eden începu să pară descumpănită. Eu... ăă...
mă gândeam cum te-ai supărat pe mine c-am... călcat un gândac. Apoi mi-am amintit cum ai
dat în Goodwin cu bâta aceea. Mi s-a părut haios.
îmbufnarea o părăsi, însă nu păru să îi împărtăşească hazul. In schimb, ea suspină şi privi
lung peisajul, deşi el simţea că nu îl vedea cu adevărat.
- M-am simţit vinovat.
Levi deveni serios, certându-se în sinea lui că adusese vorba de gândacul acela nerod.
- Nu-mi pare rău că m-am băgat, spuse ea. De fapt, aş face la fel. Dar se pare că intrând în
horă am renunţat la principiile mele pacifiste. Crezi că sunt o prefăcută?
El puse o mână pe genunchiul ei.
- Nu, Eden. Nu eşti. Eşti o femeie frumoasă şi curajoasă, o apărătoare a pă... a vieţii. Te-ai
luptat numai când nu mai aveai de ales. Un gest onorabil, cu adevărat.
Ochii ei îi căutară pe ai lui şi el o privi cu toată admiraţia ce îi umplea inima. Ea întoarse
capul, nefiind convinsă. Atunci el întinse mâna şi îi cuprinse obrazul, apropiindu-i buzele de
ale lui. Fu un sărut uşor, menit să liniştească, însă legănându-se în ritmul caleştii, atingerea fu
mai pasională. Iar când Eden îşi puse mâna pe pieptul lui, dorinţa deveni atât de puternică
încât lui Levi îi fu greu să se dezlipească de ea. Niciunul nu vorbi când se desprinseră.
Eden lăsă genele ruşinată şi coborî bărbia, însă braţul, şoldul şi coapsa rămaseră strâns lipite
de ale lui. O distragere foarte
312
binevenită în timp ce el îşi întorcea atenţia slăbită la drum. Ajunseră pe creasta ultimului deal
şi o mare albastră se întindea pe câmpul de dedesubt. Suspinul lui Eden aduse încă un zâmbet
pe faţa lui.
- Oh, Levi. Ce splendoare! Uite la toate albăstrelele astea. Ai văzut vreodată ceva mai
uluitor?
- Doar pe tine.
Ea îşi lăsă capul spre umărul lui, o îmbujorare încântătoare venindu-i în obraji. în timp ce
caleaşca se apropia de câmp, Eden stătu mai dreaptă şi se aplecă în faţă.
- Levi? Vezi ce-i acolo? Arătă spre boltă. Arată ca un fel de construcţie. Doar nu crezi că
nişte intruşi au pus piciorul pe locul meu, ce zici?
- Nu. Inima lui începu să bată cu putere şi gândurile începură să îl sâcâie.
- Eu... ăăă... am făcut asta. -Tu...?
El dădu din cap. Un zâmbet lumină faţa lui Eden. Apoi, deodată, ea se lăsă pe spătarul
scaunului şi îşi puse mâinile pe ochi.
- Să-mi zici când ajungem acolo.
Levi încreţi fruntea în timp ce îşi muta privirea de la ea la drum şi înapoi. Ce făcea Eden?
- Vreau să văd totul odată. Să-mi scald ochii, răspunse ea, ca şi cum i-ar fi auzit întrebarea
nerostită.
Arăta ca o fetiţă în dimineaţa de Crăciun, care îşi ferea ascultătoare ochii în timp ce părinţii îi
aduceau cadoul. Levi râse. Când caleaşca ajunse în faţa bolţii, Levi opri caii şi puse piedica.
- Nu te uita încă, îi şopti el în ureche. Veni de partea ei a caleştii şi o luă în braţe. Ea ţipă şi
întinse mâinile să îşi ţină echilibrul, dar reuşi să ţină ochii închişi tot timpul. El o lăsă cu
picioarele pe pământ şi o ţinu de mână până când ea stătu bine. Când el îi dădu drumul, ea îşi
puse iar mâinile la ochi, ca şi cum se temea că va ceda tentaţiei de a pândi înainte să ajungă la
locul potrivit.
El zâmbi şi se duse dinapoia ei, aducând-o spre el până se lipi cu spatele de pieptul lui. Levi
îşi trecu încet palmele în sus pe braţe, apoi de la coate la încheieturile mâinilor şi la degete.
313
KAREN WITEMEYER
Ea tremură şi se lipi mai mult de el. Pentru o clipă, el savura prezenţa ei, apoi îi luă uşor
mâinile de pe ochi.
- Acum.
Eden se uită lung la stâlpi şi la boltă fără a rosti vreun cuvânt, în vreme ce secundele de
linişte se scurgeau, lui Levi îi venea tot mai greu să stea liniştit. La urmă, ea se întoarse.
Lacrimi scânteiau în ochii ei.
- E lucrul cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată. Luând-o iar de mână, el o conduse pe
sub boltă la una dintre
băncile din partea cealaltă. Stând acolo, ea îi ţinea degetele strânse între ale lui.
- Eden, zise el, uitându-se galeş la mâinile lor unite. Am făcut bolta ca să-mi arăt inima.
Numele tău va fi mereu la mijloc, cu cinste şi dragoste. Iar dacă mă laşi, aş dori să
construiesc mai mult cu tine—o familie şi o viaţă.
Levi ridică ochii la faţa ei, surprins să vadă lacrimi lucind pe obrajii ei.
- Eden, vrei să fii soţia mea?
Buzele ei se arcuiră într-un zâmbet ce rivaliza cu frumuseţea oricărei flori de câmp.
- Da. Oh, Levi. Da!
Ea îşi trase mâna şi îi cuprinse gâtul cu braţele. Bucuria îl covârşi. îi sărută buzele răsfrânte şi
îi strânse trupul lângă al lui. Ea suspină cu gura lipită de a lui şi îşi împleti degetele în păr.
Sângele lui Levi se încinse. Se aplecă pentru încă o sărutare şi încă una—fiecare atingere a
buzelor fâcându-1 să îşi dorească mai multe. Dumnezeu îi dăruise încă o şansă în viaţă şi
această viaţă nouă era mult mai dulce decât orice şi-ar fi putut închipui el vreodată.
314
Epilog
Primăvara lăsase loc verii, luând cu ea albăstrelele pe care Eden le iubea atât de mult. Dar în
timp ce Levi stătea rezemat de stâlpul bolţii şi sorbea din cafeaua mult prea tare, trebui să
recunoască faptul că florile galbene ce ieşiseră după ele aveau şi ele farmecul lor.
Floarea-soarelui şi margarete aurate mai mici erau presărate pe câmp, salutându-1 vesel în
legănarea lor dată de vântul ce vălurea iarba preeriei. Ziua ce urma era ziua nunţii lor. Levi
zâmbi fiindcă alt gând îi veni în minte. Noaptea aceea era ultima în care va dormi de unul
singur. Se dezlipi de stâlp şi o luă în sus, pe cărare, spre căsuţa pe care o construise pentru
mireasa lui. Cum încă nu reuşise să pună un geam de sticlă la încăperea din faţă, făcuse o
verandă mare ce dădea spre câmpul cu flori, unde ei doi puteau sta împreună şi povesti despre
cele întâmplase peste zi.
Emma Cranford le convocase pe doamnele de la Ladies Aid şi organizaseră o colectă pentru
mobilă. Adunaseră destulă cât să umple o căruţă şi veniseră cu ele la casă. Cele mai multe
piese de mobilier aveau nevoie de reparaţii serioase, însă el împreună cu Harvey Sims
reuşiseră să le facă bune de folosit.
Două balansoare desperecheate erau puse în veranda din faţă; o masă, două scaune şi o bancă
înfrumuseţau bucătăria; un pat mic şi un scrin erau puse în camera ce sperau să devină
camera copilului într-o zi. Dar nu tot mobilierul era de mâna a doua. Eden amenajase ^i un
salon, iar lucrările ei din flori presate decorau pereţii. îşi adusese şi comoda, o masă de birou,
un lavabou, însă, după ce aruncase o privire la picioarele fragile de la patul ei ca de păpuşi,
Levi voise neapărat să facă unul nou, pentru ei doi.
315
KAREN WITEMEYER
Un bărbat avea nevoie de un pat care să îl ţină şi din care să nu îi atârne picioarele la capăt.
Astfel că în momentul acela, în mijlocul camerei lor, stătea un pat făcut oarecum grosolan,
trainic şi foarte mare, înconjurat de piese de mobilier lucrate cu mai multă pricepere. Mama
lui Eden fusese îngrozită când îl văzuse prima oară, însă Eden susţinuse că, după părerea ei,
încăperea era armonioasă. Iar când ea se uitase la el şi zâmbise, el văzuse acelaşi lucru—o
încăpere ce oglindea perechea care va locui şi care se va iubi între pereţii ei.
Levi stătea în uşa dormitorului, gândindu-se cum ar fi să vină după treburile de dimineaţă şi
să o găsească pe Eden făcând patul. Invelitoarea cu model de verighetă pe care ea o
cumpărase Ia licitaţie ar fi mototolită şi dacă la o parte. Ea s-ar întinde să apuce un colţ şi el
s-ar furişa în spatele ei şi ar cuprinde-o cu mâinile de mijloc. Ea ar încerca să îl alunge, doar
că el s-ar face că nu aude şi ar săruta-o pe gât până ce nu i s-ar mai împotrivi. Invelitoarea i-ar
cădea din mâini şi ei doi ar...
— Levi? Eşti aici?
El se dezlipi brusc de tocul uşii, aproape vărsând ultima gură de cafea din cană.
— în spate, strigă el.
Eden veni de după colţ în holul îngust, cu faţa radiind când îl văzu.
— După ce mama şi tata au cumpărat soba cea nouă pentru casa noastră, nu m-am aşteptat la
alte daruri de nuntă, dar aseară m-au uimit. Uite, Levi.
Ea ţinu sus coşul ce se legăna pe braţul ei şi îi făcu semn să o urmeze către pat.
— Uite ce mi-au dat.
Din fericire, când se aşeză, ea puse coşul între ei. După cura îi fugeau gândurile, el avea
nevoie de o stavilă. Măcar încă o zi. Ea băgă mâna în coş şi scoase un pachet învelit în pânză,
cu o bucurie vizibilă. Eden o puse în poală şi dădu la o parte marginile pânzei scoţând la
iveală o ramă ovală cunoscută.
— Buchetul nostru! Nu-i aşa că-i minunat? Când îl făceam, mi-1 închipuiam atârnând
deasupra... ei bine... ăăă... deasupra patului nostru.
Eden lăsă deodată privirea în poală şi Levi zâmbi. Aşadar, nu fusese singurul cu astfel de
gânduri.
316

Să-i câştige inima


- Când tata 1-a cumpărat la licitaţie, am fost fericită să ştiu că va rămâne în familie. Dar n-
am visat nicicând că mama va ghici ce mult însemna pentru mine, cum îmi amintea de tine şi
de primele noastre amintiri, nici că mi-1 va da de fapt ca dar de nuntă. Nu-i minunat?
- Foarte frumos.
Oare ştia Eden cât era de adorabilă când se entuziasma?
- Dacă-1 laşi aici, îl pot pune sus în seara asta.
- Chiar aşa? Ar face totul desăvârşit!
Da. încântător de-a dreptul... şi o desfătare.
- Oh, şi trebuie să vezi ce mi-a dat taţi. Ea îi întinse o foaie de hârtie împăturită. Citeşte.
Levi luă hârtia şi aruncă o privire peste rânduri. Se umplu de recunoştinţă când citi.
- Nu ştiu dacă-i măcar legal să cedezi prin acte o singură cameră dintr-o casă, dar taţi a făcut
asta oricum. Biblioteca şi tot ce-i în ea sunt ale mele şi pot să fac ce vreau câtă vreme el are
casa.
Tatăl ei respectase înţelegerea şi Levi îi va fi mereu îndatorat. Aceasta deşi tot ce domnul
Spencer ceruse în schimb fusese ca Levi să îi facă fiica fericită—o datorie pe care el era
bucuros să o plătească pentru tot restul vieţii.
- Tatăl tău ştie ce mult înseamnă biblioteca pentru tine.
- Da. Chiar mai mult acuma, fiindcă-i locul în care m-am îndrăgostit de omul care urmează
să-mi fie soţ.
Ea se uită la el, cu buzele întredeschise ca o invitaţie. Bune de sărutat erau cuvintele care
stăteau în vârful listei lui de epitete. Levi se aplecă spre Eden. Gura lui acoperi gura ei. Mâna
i se ridică din poală, mergând spre ceafa ei, când vocea unui bărbat se auzi tare în faţa casei.
- Eden! Ce-ţi ia atâta? Mama ta suferă de căldură în caleaşca. Hai degrabă.
Levi sări în picioare.
- Nu mi-ai zis că tatăl tău aşteaptă afară, o acuză el într-o şoaptă răguşită.
- îmi pare rău, şopti ea, jucându-se cu unul din acele de păr. Am... ăăă... uitat.
Felul în care se uita la el cu colţul ochiului şi îşi muşca buza îi lăsă impresia lui Levi că el era
vinovat de uitarea ei, gând ce îl
317
KAREN WITEMEYER
umplu de atâta satisfacţie, încât nu era cu putinţă să se supere pe ea.
- Grant? Vocea bărbatului sună mai puţin încântată în mod evident. Ai face bine să vii aici, omule.
Eden îşi dădu ochii peste cap.
— Venim, taţi.
Ea îl luă pe Levi de mână şi ieşi cu el din salon. Domnul Spencer îşi cerceta fata cu privirea ca pentru
a vedea dacă fiecare nasture era la loc, apoi se uită mânios la Levi.
— V-a luat cam mult.
- Ii arătam cadourile pe care mi le-aţi dat tu şi mama. Nici măcar n-am apucat să-i vorbesc despre
plimbarea noastră de ieri.
Levi îi strânse mâna.
- Unde te duci?
— Nu numai eu, răspunse ea. Vii şi tu cu noi.
- Dar am de lucru aici să mă pregătesc pentru... Eden scutură din cap, întrerupându-1.
— Va trebui să aştepte. Trenul va sosi într-o oră şi nu putem întârzia.
- De ce trebuie să aşteptăm trenul?
Pentru el părea o pierdere de vreme. Totul era pregătit pentru ceremonia de a doua zi. Tot ce mai
trebuia să facă erau nişte finisaje la căsuţă—să atârne nişte perdele pe care Georgia Barnes le-a cusut
pentru el, să culeagă nişte flori pentru vazele pe care Chloe le pusese prin toată casa—lucruri mici cu
care să îşi surprindă mireasa. Nu voia să meargă să aştepte un tren.
— Te rog, Levi. Trebuie să vii. Ochii aceia mari se umeziră şi împotrivirea lui Levi slăbi. Am
comandat ceva special şi trebuie să sosească azi cu trenul. E darul meu de nuntă pentru tine. Trebuie
să fii acolo. Te rog, spune-mi că vii.
- Bine. De parcă mai încăpea vorba. Stai să-mi iau pălăria.
Trenul sosi douăzeci de minute mai târziu. Levi se uitase la Eden cum mergea nerăbdătoare încolo şi
încoace pe peron, părinţii ei fiind plecaţi să ia prânzul la restaurant. Dar când sună fluierul şi frânele
scârţâiră, ea dăduse fuga înapoi la el şi îl ridicase de pe bancă.
— Levi, trebuie să-ţi spun ceva.
318
Să-i câştige inima
El încruntă din sprâncene. Ce se petrecea în capul acela frumos al ei? A avut douăzeci de minute să îi
spună ceva. De ce aşteptase ca trenul să sosească până să pomenească de acel ceva?
- Bine, zise el.
Eden îi cuprinse mâna între ale sale şi îl privi galeş, neastâmpărul ei încetând, în sfârşit.
- Din ziua când te-am cunoscut, mi-ai schimbat gândurile şi m-ai împins dincolo de graniţele raţiunii
mele, acolo unde nici măcar nu ştiam că-i cu putinţă. Sunt o fiinţă mai bună datorită ţie.
Emoţionat şi mândru peste poate de femeia aceasta care urma să îi devină soţie, Levi se căznea să
găsească cuvinte prin care să îşi exprime sentimentele.
- Eden, eşti... totul pentru mine.
în spatele lor, oamenii începuseră să coboare din tren şi hamalii alergau în toate părţile, însă Levi ţinea
ochii la femeia din faţa lui. Ea se uită peste umăr o dată, apoi se întoarse şi îl strânse de mână.
- M-ai încurajat să trăiesc viaţa şi altfel şi să am o credinţă mai mare. Vreau să fac acelaşi lucru şi
pentru tine.
Fiori de stânjeneală treceau iute pe ceafa lui.
- Orice s-ar întâmpla, spuse ea, aminteşte-ţi că te iubesc şi cred în tine cu toată inima mea.
Cu această declaraţie enigmatică, Eden se puse lângă el, cu faţa la grupul de pasageri care se
îndreptau către gară. Pasageri care arătau neobişnuit de cunoscuţi. încordarea paraliza muşchii lui
Levi—toţi, mai puţin inima care îi bătea în coaste într-un ritm rapid, sacadat.
- Levi? se auzi o voce de femeie—una pe care nu o auzise de ani de zile.
- Mamă? zise el gâtuit, cu vocea frântă.
Ea se despărţi de bărbatul lat în umeri de lângă ea şi fugi- 'li fugi—spre el şi îl strânse în braţe,
lipindu-i coatele de corp iftJ l I nu reuşi să dea drumul mâinii lui Eden destul de repede.
- Oh, băiatu' meu. Ce dor mi-a fost de tine.
Levi sorbi afecţiunea aşa cum pământul trage apa 'lupi secetă.
- îmi pare rău, mamă.
319
KAREN WITEMEYER
Mama se dezlipi de el şi păşi înapoi, ştergându-şi lacrimile de pe obraji, dar cu un zâmbet mai
luminos ca niciodată. Ea îi mângâie obrazul aşa cum făcea când era mic, iar gestul acela
simplu păru să şteargă toate alegerile lui greşite pe care le făcuse de atunci şi îi oferea din nou
locul în graţiile ei. Ea îl privi din cap până în picioare, apoi, mulţumită din câte se părea că el
nu slăbise cât fuseseră departe unul de altul, îşi îndreptă atenţia asupra lui Eden. Se întinse şi
o cuprinse pe Eden cu acelaşi entuziasm ca pe el.
- îţi mulţumesc, fată dragă. Mulţumesc că mi-ai dat băiatul înapoi.
Levi nu auzi restul cuvintelor, fiindcă o umbră îi căzu pe faţă şi simţi altă prezenţă. Cea a
tatălui. Omul stătea înaintea lui, mai tras la faţă decât îşi amintea, cu părul mai cărunt pe la
tâmple, cu ochii plini de regrete. De aceasta se temuse, din acest motiv nu se mai întorsese
acasă, nu trimisese nici măcar vreo scrisoare. Dezamăgirea tatălui său tăia prin el ca o lamă.
- Nu merit, tată, dar te rog să mă ierţi.
Tatăl stătea acolo pur şi simplu, fără a rosti niciun cuvânt. îşi luă pălăria de pe cap şi rămase
cu privirea în pământ un moment. Când ridică în sfârşit capul, ochii lui erau neobişnuit de
luminoşi.
- Eu... oh... am auzit că ai fierăria ta acuma. Tuşi de parcă ceva îi stătea în gât. Vrei să-i arăţi
locu' bătrânului tău?
Cu ochii umezi, Levi încuviinţă din cap.
- Mi-ar plăcea, tată.
Ţinându-şi respiraţia, întinse mâna şi o puse pe umărul tatălui său. Omul nu se clinti, ba
prinse şi el braţul lui Levi. Atingerea aceptării. Tatăl veni mai aproape, murmurul lui abia
auzit vibrând în urechea lui Levi.
- Dacă mireasa pe care ai ales-o îi un semn, fiule, atunci ai căpătat multă înţelepciune în
ultimii ani. Sunt mândru de tine.
Levi îşi stăpâni cu greu emoţiile, cuvintele care se temea că nu le va mai auzi vreodată
aşezându-se ca o alifie vindecătoare pe sufletul său. O căută cu privirea pe femeia care făcuse
totul posibil şi găsi ochii verzi, catifelaţi pe care îi iubea atât. Rosti cuvântul mulţumesc. Ea îi
răspunse cu un te iubesc tăcut.
Atunci inima lui Levi îşi strigă bucuria până la ceruri.
320
Despre autoare
KAREN WITEMEYER deţine o diplomă de maşter în psihologie obţinută la Abilene
Christian University şi este membră a ACFW, RWA şi a asociaţiei locale a scriitorilor. Este
autoarea cărţii Mireasă pe măsură care a fost aleasă ca unul dintre cele mai bune romane de
dragoste western din 2010 de site-ul Love Western Romances Web. Să-i câştige inima este
cel de-al treilea roman al său. Karen locuieşte în Abilene, Texas, împreună cu soţul şi cei trei
copii.
321
UN ALT ROMAN ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE Karen Witemeyer

Mireasă pe măsură
Atunci când o croitoreasă care preţuieşte frumuseţea întâlneşte un bărbat care condamnă vanitatea,
încep să iasă scântei!
JERICHO J.T." TUCKER nu vrea să aibă nimic de-a face cu noua croitoreasă din Coventry, Texas.
Cunoaşte mult prea bine genul acela—femei frivole, dăruite mai mult modei decât frumuseţii
adevărate. Cu toate acestea, în afară de hainele ei cusute frumos,
croitoreasa aceasta nu este deloc cum se aştepta el.
HANNAH RICHARDS este pusă în încurcătură de proprietarul companiei de transport. Omul cel fără
zâmbet o supără cu presupunerile lui înfumurate şi cu felul morocănos de a fi, dar în acelaşi timp îi
câştigă inima cu fapte bune neaşteptate. Ce latură a lui Jericho Tucker reflectă realitatea din interiorul
lui?
Când Hannah hotărăşte să o ajute pe sora lui Jericho să îl cucerească pe cel drag—lucru ce va avea
urmări neaşteptate—oare Jericho şi Hannah vor găsi o punte peste prăpastia dintre ei
[321 pag., 14x20.5 cm]
Aceste cărţi, cât şi altele pot fi comandate la adresa:
EDITURA LIFE
OP 10, CP 25
Oradea, Bihor
Tel. 0359 177 636
RDS: 0771 746 787
Mobil 0744 624 236
E-mail: liferom@rdslink.ro
Ne puteţi găsi şi pe internet la:
www. www.
. ro- <. \rcr