Sunteți pe pagina 1din 6

Istoria unui galbân - comentariu — povestire de Vasile Alecsandri

ISTORIA UNUI GALBAN — Povestire de Vasile Alecsandri, publicata mai intai in


„Foaie stiintifica si literara" („Propasirea"), 1844, 9 apr. - 15 oct. In aceasta versiune purta
titlul de Istoria unui galban si a unei parale si a ramas neterminata, din cauza suspendarii
revistei. Titlul definitiv, mai corespunzator continutului, l-a primit o data cu republicarea in
volumul Salba literara. Iasi, 1857.
Povestirea, caracterizata de autorul insusi drept „une histoire burlesque", se foloseste de
o formula narativa interesanta. Autorul - martor si narator - care la miezul noptii asista la
discutia dintre doua obiecte neinsufletite, un galben olandez si o para turceasca, introduce
intr-un prim moment in povestire elementul fantastic; in cele din urma insa, situatia este
acceptata ca una similara mai curand cu conventia fabulei, iar autorul insista asupra valentelor
ei educative. Cele doua monede capata, o data cu graiul, si personalitate umana distincta, fiind
naturi contrastante si creand o mare miscare in cadrul povestirii.
Galbenul, reprezentand elementul „masculin", e volubil si chiar putin fanfaron,
istorisindu-si cu faconda numeroasele aventuri: mai intai anii copilariei, pe urma periplul prin
diferite medii sociale, asemanator cu acela al personajului romanului picaresc. Paraua isi
asuma atitudinea „feminina", caracterizata prin curiozitate, admiratie, dar si detasare
umoristica fata de intamplarile narate. Venirea diminetii il impiedica pe autorul-narator sa
asculte si destainuirile ei. Dincolo de aceasta schema, pe care o foloseste cu mult talent si in
unele momente foarte liber, Alecsandri realizeaza o naratiune plina de substanta epica,
ancorata in realitatile sociale romanesti ale timpului. Cei doi eroi sunt plasmuiti intr-o vreme
in care Alecsandri si Kogalniceanu erau implicati intr-o campanie de eliberare a robilor tigani,
ceea ce se reflecta in text. Simpatia cu care ii zugraveste autorul pe Zamfira si pe Nedelcu ne
aminteste de cunoscuta sa epistola catre Ion Ghica, Vasile Porojan.
Dialogurile, de cele mai multe ori inchipuite intr-o nota hazlie, il tradeaza pe
dramaturg, contribuind in acelasi timp la caracterizarea personajelor si la evolutia naratiunii.
La un moment dat cei doi interlocutori descopera ca se mai aflasera odata la un loc, cu multi
ani in urma, in buzunarul „faimosului capitan Costita", iar revederea este infatisata mucalit.

Schimbarea pe care au suferit-o in cursul anilor ii umple de melancolie, repede convertita,


totusi, in gluma. Fiecare episod al povestirii, marcat de naratiunea galbenului, care schimba
numerosi stapani (capitanul Costita, negustorul de grau, directorul de tribunal, zaraful,
capitanul de hoti, ispravnicul, tanarul amorez al sotiei acestuia, Zamfira, poetul romantic) este
bine construit, iar scriitorul schimba mereu registrul, trecand cu dezinvoltura de la satira la
patetism sau la romantiozitate, revenind in final din nou la satira si ironizand lipsa de
concordanta intre trairile poetului si continutul, cu totul diferit, al poeziei pe care o compune.

Toate aceste episoade sunt foarte bine construite, fiecare cu coloritul specific, reclamat de
continut, si dovedind, alaturi de luciditate si umor (care ia si forma autoironiei), inzestrarea lui
Alecsandri pentru un gen de literatura pe care nu l-a practicat, din pacate, decat intamplator.

Pagină 1 din 6
Această nuvelă face o prezentare inedită acategoriile sociale, a moravurilor şi
vocabularului acestora, toate fiindmascate de o discuţie nocturnă dintre un galben olandez şi o
para turcească.
În scrierea nuvelei Alecsandri recunoaşte influenţa unor autori
contemporaniconaţionali „Peste puţin însă liniştindu-mă ceva, nu ştiu cum s-a făcut că
amgândit la A. Donici, fabulistul şi aducându-mi aminte de fabula lui Fierul şiargintul”1, „ şi
păstrez o deosebită admirare pentru fabula lui Alexandrescu,Toporul şi pădurea”2, ale lui
Negruzzi sau C.A:.Rossetti, precum şi dinopere străine, de la realistul rus Puşkin : „Puşkin,
vestitul poet rusesc, ziceîn poemul său”.3
Istoria unui galbân, este genul de proză în care situaţiile şipersonajele, la limita
caricaturii, stârnesc râsul, în care forma adoptată esteatrăgătoare, dar digresiunile sunt prea
lungi şi cu interesul adesea puţinsusţinut.
Actualizând strategic procedeul alegoriei, scriitorul îsi etajează textul,corelându-l cu
două instante narative distincte, doi naratori care îsi asumă,fiecare, secvenţe distincte. Primul
narator fixează cadrul – rama –istorisirilor celor de-al doilea şi asigură, prin relatarea la
persoana întâi şiprintr-o serie de similitudini biografice cu autorul (redactor la„Propăsirea”),
prezumţia de autenticitate şi de credibilitate. Acest narator îşirecuză, însă, discursul satiric,
punându-l pe seama celui de-al doilea narator,un galben olandez cu certe veleităţi
scriitoriceşti. Dubla schemă acomunicării, astfel instituită, antrenează un ascultător prim,
cititorul virtual,căruia i se adresează satira socială si morală a timpului, si un ascultătorsecund,
real în tesătura textului, o para turcească. Modalitătile narării diferăşi ele şi antrenează textul
într-un joc de autoreflectare ironică a „virtuţilor”naratoriale apreciate în epocă: mânat de o
curiozitate cu iz ironic, primulnarator ,autonaratorul, se auto-ironizează în această postură si
ironizează,totodată, prin consimtirea tacită la sancţionarea, de către para, a „practiciiliterare” a
galbenului.4
Alegerea unui ban ca şi povestitor al unor fapte şi evenimente legatede diverşi oameni nu a
fost cu siguranţă întâmplătoare. Autorul a intuit căbanul este cel care poate grăi cel mai bine
despre moravurile diverselorclase sociale pentru că el este cel care poate ajunge atât în
mâinile unui boiersau cele ale unui om de o speţă mai joasă :„de la treptele cele mai înalte
alesocietăţii la ele mai de jos, din mâinile cele mai curate în labele cele maimârşave, de la
sânurile cele mai nobile la piepturile cele mai deşarte deoricare sâmţire”.5Faţă de ban se poate
arăta cel mai uşor preţuirea saudispreţuirea faţă de planul material, în funcţie de modul în care
acestafusese realizat. „Aurul şi argintul ar trebui să aibă şi ele suflet „...de vremece ele
însufleţează şi mai de multe ori desufletează oameni.”6
În odiseea sa către redescoperirea accidentală a iubirii, Alecsandri îlînzestrează pe aristocratul
galben pe lângă grai pentru a povesti celeîntâmplate şi cu un fin simţ de psiholog empiric.
Pornind de la rolul banilorîn viaţa oamenilor, galbenul dezvăluie paralei firea oamenilor în

1
Vasile Alecsandri- Istoria unui galbân, Ed. Vremea, Bucureşti, 1998, p.3;
2
Idem., p.24;
3
Idem., p. 28;
4
Simona Antofi- Nuvela românească pasoptistă între modelele europene si luciditatea critică a scriiturii ,în
Psihoigica,Alba Iulia, nr.12/ 2006, p.8.
5
Vasile Alecsandri- Istoria unui galbân, Ed. Vremea, Bucureşti, 1998, p.9.
6
Idem., p.5;

Pagină 2 din 6
funcţie defaptele acestora. Toată nuvela este centrată în jurul unor proverbe care suntcreeate
pornind de la o experienţă financiară: „eu zic că: buzunarul aratăomul” sau „acest proverb, pe
cât înţeleg, vrea să zică că de banii luaţinedrept nu s-alege nimică.”7Acestea îi fundemantează
banului olandezteoria conform căreia oamenii se pot clsifica având ca principal
criteriubuzunarul el face în acest sens şi descrierea unui buzunar unui mânî-spartăsau cel al
unui calic.
Toate astea, dovedesc o cunoaştere şi o apropiere de psihologiaumană. Mai mult,
pornind de la experienţa cu fiinţele bipede galbenul ajungesă facă o descriere a modului de
viaţă şi de gândire a acestora.
Galbenul însă dovedeşte că îşi cunoaşte chiar el valoarea înschimburile dintre oameni
şi mai mult dovedeşte că ştie ce impresie, ce trăirinaşte în sufletul fiinţelor care îl
manipulează. Scriitorul oferă galbenului oalură aristocratică, dealtfel recunoscută de paraua
îndrăgostită. Este parcăcreionarea porteretului unui batrân care a lăsat anii vieţii primind în
schimbeleganţă, erudiţie şi experienţe care într-un final îţi creează un sentimentelitist.
Toată discuţia începe cu o confrunatre între galbenul olandez, carenobil, prin
provenienţa sa nu concepe să stea în aceeaşi cutie cu o biată para.Paraua îi mărturiseşte că ea
a trecut prin degetele ienicerilor, prin urmare nuîi e frică de un aristocrat simandicos şi fricos
ca el.
În cele din urmă cele două monede îşi dau seama că se iubiseră pe la1820 în buzunarul
căpitanului Costiţă şi astfel întrerup confruntarea,galbenul povestind prin câte peripeţii trecuse
între timp.
Pentru întâia oară de la despărţirea de frumoasa para, eroul nuveleiajunge în mâinile unui
boieranaş de ţară care de frica de a nu fii prădat îlascunde în ciubote. În paginile care descriu
relaţia galbenului cu acest boierde ţară, ne este destăinuită mentalitatea acestei categorii
sociale, oamenitemători faţă de pericolelor sociale, supuşi şi manipulabili de
autorităţilorurbane, aici cazul directorului de tribunal. Boiernaşul ajunge în capitală,unde mai
rău decât cu tâlaharii este prădat de tagma judecătorească.
Greutăţile juridice ale boiernaşului duc banul într-o lume cosmopolită atovarăşilor săi, în
proprietatea unui director de tribunal „o poporaţie foarteamestecată de galbeni olandezi şi
nemţeşti, de irmilici vechi şi noi, decarboave, până şi de sfanţigi, până şi de firfirici, care cu
toţii trăiau într-oarmonie ce m-a adus în mare mirare, cunoscând dihoniile care despart
astăzinaţiile.”8
Plecat din mâna directorului de tribunal pe masa cărţilor de joc cătrebuzunarul uneia „din
acele fiinţe a cărora nume se sfârşeşte în escu, când seaflă la Moldova, şi în eanu, când merg
la Valahia”.9
Acesta prezintătipologia unui escroc, unui escamatofil, banditul fanfaron. Caracteristicile
acestuia sunt dragostea pentru jocul de cărţi , acest joc care iţi dă parcăritmul vieţii astfel încât
“astăzi se primblă în droşte de Brandmaier,îmbrăcaţi în straie nouă, încălţaţi cu botine de
glanţ, şi mâine îi veziplămădind glodul uliţelor cu ciubote rupte, cu surtucul descusut şi cu

7
Vasile Alecsandri- Istoria unui galbân, Ed. Vremea, Bucureşti, 1998, p. 9;
8
Idem., p. 10;
9
Idem., p. 11;

Pagină 3 din 6
pălărieroasă pe cap”10O altă caracteristică a -eştilor este şi dorinţa de a evita platadatoriilor,
însă cum aceasta nu e posibilă, galbenul îşi continuă peripeţiilealături de un cămătar evreu.
„Relaţia” cu acesta îi va marca pe ambii atât din punct de vedere fizic„îmi atinse zimţ
ii cu un instrument de moarte ce-i zic chilă… Într-o clipalăm-am văzut ras, pilug, de jur
împrejur întocmai ca capul bărbierului meu;glasul mi se dogise de durere şi, neputându-l
blestema atunci cum se cădea,m-am răzbunat asupra lui azvârlindu-i un zimţ în ochi”11, dar şi
mental, defapt ,evreul fusese schimbat mental de confraţii galbenului cu care luasecontact
anterior. Este demonstrat acest lucru de drumul pe care jidovul îlparcurge prin codrul Herţei
pentru a încheia o afacere cu toate că aceastălocaţie era cunoscută ca şi loc de tâlhărire a celor
de teapa sa.
Povestea cu tâlhîrirea evreului ne duce personajul în mâinile unui haiduc,care este
prins în timp ce se iubea cu o femeie măritată cu un zaraf.Prinderea acestuia face ca haiducul
să lase galbenul în mâna unui ispravnic.
Interesant în aceată fază a povestiri este trinomul ispravnic-soţie-verişoral soţiei, este
defapt traseul pe care l-a urmat galbenul, dar legătura între ceitrei era mai mult decâ una de
rudenie ci „Boierul ispravnic iubea numai douălucruri în lume : 1-i banii şi 2-lea nevasta.
Cucoana, asemene, slăvea numaidouă lucruri pe pământ: 1-i banii şi 2-lea verişorul. Verişorul
iarăşi adoranumai două lucruri în viaţa lui: 1-i banii şi 2-lea vânatul. “12deci cei treiaveau în
comun dragostea primordială pentru galbeni .
Boierul de altfel se dovedea a fi un exemplu pentru societate, fiindapropiat de familie,
foarte iubitor faţă de soţie dar şi un bun creştin încondiţiile în care acesta cunoştea crezul în
greceşte, deşi el nu ştia ceea ceînseamnă acele cuvinte.
Cucoana mai are însă un alt lucru în comun cu alte personaje tendinţa deaşi înşela
soţul, lucru făcut şi de soţia zarafului.
Verişorul este exemplul classic al bonjuriştilor, specie socială apărută lamijlocul
secolului XIX, pe fondul unei exacerbări a apropierii de limba şimai puţin de cultura franceză.
Portretul de dandy este întărit de dragosteafalsă pentru vânătoare precum; merge la operă
pentru a asculta creaţii pecare apoi le fluieră în natură „şi se porni cu pălăria de paie pe
urechi,şuierând o bucată din opera Zampa “13. Portretul este completat deseninătatea cu care
pierde banul pe care îl primise de la îndrăgostita cucoană.
Galbenul trăieşte apoi probabil cea mai profundă experienţă a sa , fiindcules din iarbă
de către Zamfira, o ţigancă ce îl va purta apoi în cosiţele sale.În acelaşi timp banul nostru este
martorul unei frumoase poveşti de amordintre Zamfira şi un alt ţigan Nedelcu. Din această
postură Alecsandri prinintermediul galbenului ne prezintă mentalitatea ţigănească, modul de
trai,modul de a iubi al ţiganilor. Spânzurarea lui Nedelcu care dorise să apereonoarea iubitei
sale, face pe Zamfira să înnebunească.

10
Ibidem.;
11
Idem., p. 14;
12
Idem., p. 19;
13
Idem., p.21;

Pagină 4 din 6
Într-un acces de mulţumire aceasta lasă banul unui tânăr boier caredorise să o ajute. Acesta
datorită felului său de a se purta a trezit în inimamonezii noastre un sentiment de apropiere
care a făcut ca aceasta să salvezepe boier într-un duel.
Un schimb rapid de bani, bilete şi iarăşi bani face ca un poet să ajungăproprietarul galbenului.
În această etapă galbenul ne vorbeşte despre cum eraviaţa de poet din Moldova acelei
perioade. Mediul în care îşi desfăşuraactivitatea, îl face pe Alecsandri să ne prezinte acest
mediu „puţini amcunoscut care să fi ştiut a cânta două note. Glasul lor stă în condei.
Deosebitele scârţâituri ce face acest instrument pe hârtie produc câteodatănişte armonii
poetice, care încântă sufletul şi închipuirea. De pildă aici înţările româneşti...”14
Felul libertin de a se comporta îl face pe poet să lase preţiosul galbenîntre palmele
unui băieţan care vindea ziare care dându-l redactorului de la„Propăşirea” face ca soarta să îl
readucă pe galben alături de paraua saiubită.
Folosind un vocabular pigmantat cu expresii moldovenesti, Alecsandrifoloseşte
galbenul chilit, cunoscător al firii umane din perspectiva înfăţişariibuzunarului.
Dacă este să acceptăm viziunea lui Zoe Dumitrescu Buşulenga cum cărealismul
prezintă : “în operele respective lumea socială, mediul, moravurile,relaţiile umane, ideile
timpului în care artistul a creat”15. Astfel ,Alecsandrise apropie de realismul European prin
descrierea întocmai a peisajuluimoldav de secol XIX., cu tipologiile sale umane, cu
activităţile cecaracterizau acest spaţiu.
Fresca societăţii moldovene cuprinde activităţile economice, modul încare era
ierarhizată societatea şi modul în care fiecare pătură a acesteiaacţionează.
Prima parte prezintă viaţa din lumea rurală, cu boiernaşi temători depericolele
societăţii cu cămătari evrei care sunt deseori prădaţi de tâlahari încodrii ţării. Probabil
Alecsandri cunoaştea bine acest mediu deoarece aniicopilăriei şi petrecuse pe moşia familiei
de la Mirceşti.
Episodul din casa ispravnicului detaliază relaţiile într-o lume găunoasă olume în care
faţada ascunde lacune majore în cadrul imaginii, boierul „eracunoscut şi de creştin cu frica lui
Dumnezeu, pentru că ştia Crezul greceştepe de rost, măcar deşi nu înţelegea nicidecum astă
limbă; ... bunul nostrucreştin nu se sfia a porunci să bată la tălpi pe vreun român ce nu-şi
putea
plăti birul, tocmai când el rostea Tatăl nostru, ...”16. Deasemenea Alecsandrinu uită să ne
prezinte şi o caracteristică importantă a celor înstăriţi din aceeaperioadă, inclusiv a ispravnicei
care „lua lecţii de limba franceză, pentru căast[...]n Moldova e cam ruşine să vorbească cineva
româneşte”. 17Astfel seaduce în discuţie o nouă problemă a familiei boiereşri, infielitatea, în
cazulnostru a cucoanei care tocmai descoperea tainele dragostei în francezăalături de tânărul
ei verişor „Je voudrais vous embrasser, verişorule.

14
Idem., p.45;
15
Zoe Dumitrescu Buşulenga - Realismul românesc al secolului XIX-lea în context universal în Valori şi
echivalenţe umaniste Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973., p.74;
16
Idem., p. 19;
17
Idem., p.20;

Pagină 5 din 6
PROFESORUL (tulburându-se): Et moi aussi.”18
În antiteză, şatra de ţigani este prezentată detaliat având în centru relaţiadintre Zamfira
şi Nedelcu. Acea şatră care ea însăşi este un microunivers„Judele cu barba albă şi cu faţa
neagră merge pe un cal pag înainte, îmbrăcatcu giubea roşie şi înconjurat de vro trei sau patru
bătrâni ca dânsul, serioşi şipurtând giubele albastre şi lungi. Ei sunt cârmacii caravanei şi
totodatăsfatul ce judecă şi hotărăşte pricinile şi gâlcevile între ceilalţi ţigani. Dupădânşii vin în
rând o mulţime de căruţe nalte şi pline de copii, de capre, defoi, de zdrenţe ş.c.l., căci ţiganul
nu poate trăi fără zdrenţe. El şi ele au otainică potrivire.19
Probabil prietenia de o viaţă cu Vasile Porojan l-a făcutsă vadă că această lume este
una specială, la vedre, cu obiceiuri, certuri şirelaţii care nu se ascund în spatele aparenţelor. O
lume în care , atunci cândtrebuie să se plângă se plânge, când există petreceri lumea se
bucură, când seiubeşte se iubeşte, când moartea este ultima soluţie se ucide.
Lumea din capitală este una la fel de periculoasă ca şi cea din codriiHerţei dacă stăm să ne
gâdim că boiernaşul este trimis acasă chiar fărăciubote de către prădătorii justiţiei. Este
evidenţiată astfel corupţia caredomnea în societatea acelei perioade.
Nu puteau să fie trecute cu vederea balurile, duelurile, şi alte tabieturi aleunei societăţi care
face Iaşiul să fie integrat în rândul capitalelor aceleiperioade, după cum afirmă şi istoricul
literarar George Călinescu : „Un salondin Iaşi reprezintă o colecţie de instantanee umoristice
de epocă, confruntăriîntre bonjuriştii cu frace şi legături albe la gât, emănând a “ciocli din
Paris”şi a “ahtori nemţi”20

18
Ibidem.;
19
Idem., p. 27;
20
G. Cãlinescu- Istoria literaturii române de la origini pânã în prezent, ed. Litera,Chişinău, 2001, p. 120;

Pagină 6 din 6