MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOZOFIE

RECENZIE

Monografie: Dulina N.A , Imperiul Otoman

în relațiile internaționale (anii 30-40 sec. ХIХ
-lea).

(dr.conf.univ.)

1
 Deja la sfîrșitul secolului al XVIII-lea oamenii politici din Imperiul Otoman își dădeau bine
seama, că în lume s-au produs schimbări semnificative, care au permis statelor europene să
întreacă cu mult Imperiul Otoman în dezvoltarea culturală și politică.

Selim al III-lea (1789-1807) a fost primul sultan turc, care a decis să încalce tradițiile existente
de secole și să întărească statul prin calea reformelor. Dar, reformele lui Selim în special în
organizarea armatei și activitatea diplomatică a solilor în capitalele europene, au suferit eșec. Prima,
din cauza împotrivirilor ienicerilor, pe care îi susțineau mai multe stări sociale, neinteresate în
producerea schimbărilor; cea de-a doua-din cauza apariției unor complicații externe, în primul rînd
prin politica trădătoare a Franței în legătură cu alianța cu Turcia.

Mahmud II(1808-1839) a continuat realizarea transformărilor începute de către Selim al III-lea.

În 1826 din punct de vedere fizic a distrus ienicerii și a creat o armată după modelul european. A fost
nevoit să depună un efort colosal pentru înăbușirea tendințelor separatiste a regiunilor și supunerea
lor puterii centrale.

Începînd cu sfîrșitul secolului al XVIII-lea în Imperiul Otoman se produce geneza

capitalismului în economie, îndeosebi în Balcani și în Siria, care erau mai strîns legate de piețile
europene.

Se intensifică și mișcările de eliberare naționlă a popoarelor cucerite de către turci, dezvoltarea

cărora era frînată de înapoierea Imperiului Otoman și nu mai doreau să se afle sub jugul turcesc.

Obținerea independenței de către Grecia, ajutată de către Marile Puteri în 1830, înfrîngerea
suferită de către Imperiul Otoman în războiul din 1828-1829, ocuparea Algeriei de către Franța,
revolta din Egipt, pe care sultanul nu a putut să o oprească cu forțele proprii,-toate aceste evenimente
au impus-o pe Turcia să restrîngă relațiile diplomatice în legătură cu stăpînirile europenilor.

Concurența permanentă dintre puterile europene, crescînd în urma dezvoltării producției

capitaliste, și necesitatea de piețe pentru mărfurile producției industriale, au ajutat diplomația
Otomană să-și atingă scopurile și să păstreze imperiul.

Instituirea ambasadelor și permanenta aflare a diplomaților turci în țările europene au dat

naștere unui nou tip de funcționari de stat otomani. Ei acumulau nu numai experiență și cunoștințe în
profesia lor, dar și cunoștințe despre principiile de organizare socială și administrativă a statelor
burgheze din Occident, despre economia și teoriile lor economice, cultură și ideologie. Compararea
nivelului de dezvoltare a Europei cu cea a Imperiului Otoman îi transformau în inițiatori și părtași a
astfel de transformări, care începînd cu anii 30 ai sec. al XIX-lea aveau drept scop introducerea

2
normelor burgheze în aparatul de stat, viața socială, economie și justiția țării. Reformele se realizau
din inițiativa unui din cei mai influenți diplomați și funcționari de stat ai imperiului din anii 30-50 ai
sec. XIX-lea, Mustafa Reshid-pașa. Reformatorii tindeau la realizarea îmbunătățirii situației în
condițiile existenței instituțiilor vechi alături de cele noi.

Primii pași importanți pe această cale a fost anularea sistemului de reglementare de stat,
monopolului și a cumpărăturilor obligatorii, specifice pentru sistemul de producție feudal, care a fost
realizat în legătură cu încheierii tratatului comercia anglo-turc. Aceasta a condus numai la o
dezvoltare nesemnificativă a capitalismului în economie și a crescut dependența economică dfață de
puterile europene.

Schimbările din politica internă și externă a Imperiului Otoman din anii 30-40 ai sec.XIX, se
însoțeau unul pe altul și erau determinate de aceleași cauze și erau realizate de același cerc de
persoane. Noii diplomați turci au reușit să se folosească de situația internațională pentru rezolvarea cu
succes a problemelor politice interne. Activitatea diplomatică a lui Mastafa Reshid-pașa, au
contribuit la rezolvarea conflictului turco-egiptean, depășirea pentru o perioadă a neînțelegirilor
turco-grecești, dar totodată complicau realizarea planurilor Franței și Tunisiei. Cea mai acută
problemă din perioada anilor 30-40 a fost conflictul turco-egiptean, amenințînd cu căderea
Egiptului,devenind problemă politico-internă din cauza intervenției puterilor europene.

Mustafa Reshid deja în perioada existenței lui în calitate de sol la Paris și Londra în 1834-1837
și-a creat o imagine clară despre situația internațională în Europa- ”politica echilibrului de puteri”, cît
și despre interesele economice și strategice a puterilor europene în Imperiul Otoman. Mustafa Reshid
în scrisoarea trimisă sultanului în 1837, a realizat o sinteză a relațiile lor cu occidentul, cît și despre
revolta lui Muhamed Ali și ocuparea Algeriei de către Franța. Mustafa Reshid s-a folosit de
neînțelegirile anglo-ruse, dar și de atitudinea ostilă a Angliei față de revolta lui Muhamed Ali. Poarta
a realizat unele cedări Angliei, încheind cu ea tratatul comercial , la care în curînd se vor alia mai
multe state europene.

În 1839-1841 cînd are loc înrăutățirea conflictului turco-egiptean, ajutor Porții a fost acordat în
primul rînd Anglia, Austria și Rusia, cu ajutorul lor răscoala lui Muhamed Ali a fost înfrîntă și ca
rezultat nici Franța nu s-a alăturat de partea lui în război. Această întorsătură a fost asigurată de către
marile puteri, dar și Poarta aici a jucat un rol important, ducînd o diplomație activă.

În perioada respectivă cea mai influentă poziție în Grecia o ocupa Franța, deoarece la putere se
afla un partid orintat spre Franța. Poarta fiind nevoită să se resemneze cu aceasta. Mustafa Reshid

3
urmărea situația internă a Greciei, relațiile ei cu Marile Puteri, activitatea societății filoelenistică și
hotarele ei. Considera că tendința ei de ași extinde teritoriul era fără perspectivă.

În anii 30-40 nu spera să-și reîntoarcă Algeria cucerită de către Franța și se folosea de sprijinul
diplomatic din partea Angliei, Austriei și Rusiei. Dar nici Anglia nu dorea să lupte cu Franța pentru
Algeria. Sultanul Imperiului Otoman ținea să amintească mereu Franței că nu are de gînd să renunțe
la drepturile sale asupra Algeriei, sperînd ca în anii 40 ai sec. al XIX-lea să și-l reîntoarcă.

În anii 30-40 diplomația turcă lupta pentru păstrarea integrității imperiului în condițiile
declanșării mișcării de eliberare a popoarelor asuprite și tendința Marilor Puteri de a se folosi de
slăbirea Imperilui Otoman ca să primească o parte din ”moștenirea turcească”.

Astfel în cadrul acestei monografii au fost analizate problemele vizînd situația înternațională și
relațiile diplomatice ale Imperiului Otoman cu Marile Puteri Europene, care sund elucidate în
următoarele capitole:

1. Imperiul Otoman în perioada anilor 20-începutul anilor 30 ai secolului al XIX-lea și

puterile europene;
2. Schimbările din cadrul diplomației otomane în anii 30 ai secolului al XIX-lea;
3. Diplomația otomană și conflictul turco-diplomatic (1833-1838);
4. Apropierea de Anglia și tratatul comercial anglo-turc din 1838;
5. Lupta diplomatică în etapele finale ale conflictului turco-egiptean(1838-1841);
6. Relațiile turco-grecești;
7. Problema Algeriei în politica otomană externă;
8. Concurența turco-franceză în Tunisia.