UNGUREANU ADELIN

Suport curs pentru disciplina

Elemente de drept
(curs şi seminar)

Extras din Teoria Generală a Dreptului. Note de curs/ Ungureanu Adelin,

Răvaş Oana, Editura Universitas, 2012, Petroşani
 Structura

Ghid bibliografic……………………………………
I. Izvoarele dreptului
I.1. Actul Normativ………………………………...
I.1.a. Legea…………………………………………
I.1.b. Constituţia……………………………………
I.2. Obiceiul………………………………………..
I.3. Contractul normativ……………………………
I.4. Doctrina şi Practica judiciară…………………..

II. Principiile dreptului

II.1.Asigurarea bazelor legale de funcţionare a
statului………………………………………………
II.2.Libertatea şi egalitatea…………………………
II.3.Responsabilitatea………………………………
II.4. Ars boni et aequi………………………………

III. Formele de guvernământ

III.1. Monarhia……………………………………..
III.1.a Monarhia ereditară şi monarhia electivă…….
III.1.b. Monarhia absolută………………………….
III.1.c. Monarhia limitată…………………………..
III.1.d. Monarhia parlamentar-dualistă…………….
III.1.e. Monarhia parlamentar-contemporană………
III.2. Republica……………………………………..
III.2.a. Republica prezidenţială……………………..
III.2.b. Republica parlamentară…………………….
III.2.c. Republica semiprezidenţială………………..

IV. Norma juridică

IV.1. Aspecte generale. Noţiune……………………
IV.2. Trăsăturile normei juridice…………………...
IV.2.a. Generalitatea normei juridice………………
IV.2.b. Impersonalitatea normei juridice…………..
IV.2.c. Obligativitatea normei juridice……………..
IV.2.d. Repetabilitatea normei juridice…………….
IV.3. Structura normei juridice……………………..
IV.3.a. Ipoteza normei juridice……………………..
IV.3.b. Dispoziţia normei juridice………………….
IV.3.c. Sancţiunea normei juridice…………………
IV.4. Clasificarea normelor juridice………………..
IV.5. Forma normei juridice………………………..

V. Norma juridică: interpretare şi aplicare

V.1. Interpretarea normei juridice………………….
V.1.a. Sursele interpretării normei juridice………...
V.1.b. Rezultatele interpretării……………………..
V.1.c. Metode de interpretare a normei juridice …...
V.2. Aplicarea normei juridice……………………..
V.2.a. Aplicarea legii în timp………………………
V.2.b. Aplicarea legii în spaţiu……………………..
V.2.c. Aplicarea legii asupra persoanelor…………..

VI. Funcţiile dreptului şi poziţia acestuia în sistemul normelor sociale

VI.1. Fundamentarea instituţională a statului………
VI.2. Apărarea valorilor fundamentale şi a întregii ordini de drept
VI.3. Funcţia educativă…………………………….
VI.4. Funcţia represivă……………………………..
VI.5. Asigurarea coordonării statului………………
VI.6. Crearea sistemului normativ………………….
VI.7. Tratarea şi soluţionarea litigiilor……………..

VII. Raportul juridic

VII.1.a. Noţiunea şi trăsăturile raportului juridic…..
VII.1.a. Caracter social……………………………..
VII.1.b. Caracter voliţional…………………………
VII.1.c. Caracter intersubiectiv…………………….
VII.1.d. Caracter valoric……………………………
VII.1.e. Categorie sau secţiune istorică…………….
VII.2. Premisele raportului juridic………………….
VII.3. Subiectele raportului juridic…………………
VII.4. Faptele juridice………………………………
VII.5. Conţinutul raportului juridic………………..
VII.6. Obiectul raportului juridic…………………..

VIII. Persoana în drept. Titularii drepturilor subiective

VIII.1. Persoana fizică……………………………...
VIII.1.a. Identificarea persoanei fizice……………..
VIII.1.b. Drepturile şi obligaţiile persoanei fizice….
VIII.2. Persoana juridică……………………………

IX. Procesul legislativ

IX.1. Iniţiativa legislativă…………………………..
IX.1.a. Iniţiativa cetăţenească………………………
IX.1.b. Iniţiativa legislativă parlamentară………….
IX.1.c. Iniţiativa legislativă guvernamentală……….
IX.2. Sesizarea Parlamentului………………………
IX.3. Dezbaterea……………………………………
IX.4. Votul………………………………………….
IX.5. Promulgarea legii……………………………..
IX.6. Publicarea legii……………………………….

X. Realizarea dreptului
X.1. Noţiune………………………………………..
X.2. Forme de realizare a dreptului………………...
X.2.a. Respectarea de către subiecţi a conţinutului normelor de drept, cele sunt opozabile.
Majoritatea cetăţenilor respectă legile statului
X.2.b. Intervenţia statului în vederea aplicării normelor juridice încălcate, de cei ce aveau
obligaţia de a le respecta
X.3. Actele de aplicare a dreptului: noţiuni, caracteristici, exemple…………………

XI. Mijloace de probă a dreptului

XI.1. Sistemele de probaţiune………………………
XI.2. Obiectul probei……………………………….
XI.3. Sarcina probei………………………………...
XI.4. Mijloace de probă a dreptului………………...

XII. Aspecte teoretice privind răspunderea juridică

XII.1. Întrunirea condiţiilor………………………...
XII.1.a. Săvârşirea unei fapte ilegale……………….
XII.1.b. Producerea unor efecte negative…………..
XII.1.c. Identificarea conexiunii dintre fapta ilicită şi rezultatul negativ………
XII.1.d. Existenţa vinovăţiei autorului faptei ilegale.
XII.1.e. Lipsa unor împrejurări, care să înlăture răspunderea juridică………
XII.2. Forme ale răspunderii juridice………………
XII.2.a. Răspunderea civilă………………………...
XII.2.b. Răspunderea penală………………………..
XII.2.c. Răspunderea contravenţională……………..
XII.2.d. Răspunderea disciplinară...………………..
XIII. Teste şi întrebări………………………………

Ghid bibliografic
Lucrări de speciaitate
- Bojincă Moise – Instituţii şi fundamente juridice, editura Helios, Craiova, 2001,

- Dănişor Gheorghe – Filosofia drepturilor omului, editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2011,

- Dănişor Dan Claudiu, Dogaru Ion, Dănişor Gheorghe – Teoria generală a dreptului,
ediţia 2, edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2008,

- Losano G. Mario – Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi

extraeuropean, Edit. All Beck, Bucureşti, 2005,

- Mihai Gheorghe – Fundamentele dreptului I-II, Edit. All Beck, Bucureşti, 2003,

- Mihai Gheorghe – Fundamentele dreptului. Teoria izvoarelor dreptului obiectiv,

Vol.III, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003,
- Mihai Gheorghe – Fundamentele dreptului. Dreptul subiectiv. Izvoare ale drepturilor
subiective, vol. IV, Edit. All Beck, Bucureşti, 2003,

- Mihai Gheorghe – Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice, vol.V, Edit.

C.H.Beck, Bucureşti, 2006,

- Mihai C. Gheorghe – Teoria dreptului, ediţia 2, Edit. All Beck, Bucureşti, 2004

- Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina – Drept constituţional şi instituţii politice,

ediţia a 12-a, Vol. II, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2005,

- Popa Nicolae, Eremia Mihail-Constantin, Cristea Simona – Teoria Generală a

Dreptului, ed.a 2-a,rev. Editura All Beck,, Bucureşti, 2005,

- Popescu Emanoil, Manta Claudiu, Răcean Marcel – Drept parlamentar, Edit.

Universitas, Petroşani, 2009,

- Ungureanu Adelin – Viaţa. Întâiul drept al omului, Edit. Sitech, Craiova, 2012,

Alte reglementări

- Constituţia României

- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

- Noul Cod Civil Român

- Legea 215/2001 privind administraţia publică locală

- Legea 1/2001 privind educaţia naţională

 Moto: „Oamenii fac parte dintr-o ţesătură de relaţii de o complexitate de necuprins cu mintea şi nu-şi duc
existenţa într-o independenţă izolatoare”
Prof. Gheorghe Dănişor

Teoria generală a dreptului constituie fundamentul ştiinţelor juridice. Orice

ramură a dreptului, fie că este vorba de drept public (constituţional, penal, administrativ)
fie că este vorba de drept privat (civil, familie, comercial) Teoria Dreptului constituie
suport şi punct de plecare pentru acestea. Studiată sub denumirea de Enciclopedia
dreptului ori sub titulatura de Elemente de drept, sediul materiei se circumscrie
noţiunilor de bază ale ştiinţelor juridice, constituind „abc..” studierii dreptului.

I. Izvoarele dreptului.
Orice ştiinţă îşi are propriile origini. Orice construcţie ştiinţifică porneşte de la
ceva anume, urmând drumul evolutiv, până la atingerea unui nivel, mai mult sau mai
puţin însemnat. Şi dreptul, ca ştiinţă trebuie să fi fost precedat de ceva anume.
Teoreticienii au numit sursele din care-şi trag geneza ştiinţele juridice şi administrative,
utilizând un termen cu conotaţie geografică: izvoare ale dreptului.
Acestea se divid în două mari categorii: izvoare reale (materiale) şi izvoare
formale.
Prima categorie se constituie în pietrele de temelie ale dreptului fiind de natură
socio-economico-culturală ori politică sau ideologică. Natura este simplă şi totodată
suficient de permisivă, aşa încât a permis ca tot ceea ce compune biosfera terestră să
vieţuiască şi să prospere, atât demografic, cât şi spiritual.
Corelaţia la nivelul izvoarelor dreptului o reperăm în expunerea Profesorului
Gheorghe Dănişor, care subliniază că trebuie făcută distincţia „urmând exemplul lui
Pescatore, între sursele materiale (voinţa care stă la baza normei) şi sursele reale
(fundamentele meta-juridice ale normei)” 1
Izvoarele formale ale dreptului. Fie că sunt sub formă scrisă sau nescrisă ori că
avem de-a face cu izvoare directe sau indirecte ale dreptului, în rândul izvoarelor
formale expunem: actul normativ, obiceiul, contractul normativ. Acestora le vom
adăuga doctrina şi practica judiciară, însă plasarea lor în urma enumerării iniţiale este
efectuată din raţiuni pe care le expunem la momentul extinderii cercetării asupra
acestora, investigate din postura de surse ale dreptului.

I.1. Actul normativ

Reprezintă cel mai important izvor al dreptului actual. Deşi uneori este folosit
termenul generic de lege, sensul vast al utilizării din perspectiva genezei dreptului este
de a cuprinde orice alt document cu valoare normativă, emis de o autoritate statală
abilitată. În rândul actelor normative, ca izvoare ale dreptului regăsim: legile – emise
doar de către Parlament; hotărârile şi ordonanţele (inclusiv ordonanţele de urgenţă)

1
Dănişor Gheorghe – Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti, 1999, p.125, apud Mihai Gheorghe –
Fundamentele dreptului. Teoria izvoarelor dreptului obiectiv, Vol.III, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.63 note
de subsol.
emise de către Guvern; ordinele şi regulamentele emise la nivel de ministere dar şi acte
juridice cu caracter normativ, care provin de la administraţia publică locală: precum
unele dispoziţii ale primarilor ori unele hotărâri ale consiliilor judeţene şi ale consiliilor
locale.

I.1.a. Legea
Legile au ca unic emitent forul legislativ al statului sau unica autoritate
legiuitoare, aşa cum precizează expres legea fundamentală a României. Cu toate
acestea, atunci când Parlamentul nu este reunit în sesiune (ordinară/ extraordinară)
deţine posibilitatea delegării legislative. Această operaţiune tehnică presupune ca pe o
perioadă clar delimitată cronologic, în baza unei legi speciale de abilitare
(împuternicire), Parlamentul va împuternicii Guvernul indicându-i şi domeniul, în
cadrul căruia acesta poate să efectueze reglementări legislative prin intermediul
Ordonanţelor de Guvern. Ţinând însă cont de prevederile exprese ale Constituţiei,
Guvernul nu poate legifera, aşa încât odată ce forul legislativ se reuneşte în sesiune de
lucru va supune aprobării toate ordonanţele emise de Guvern, aşa încât deciziile în
domeniul elaborării legislaţiei, în cele din urmă să aparţină puterii legislative,
Parlamentului aşa cum reiese şi din cele prezentate. Există şi posibilitatea, ca acesta din
urmă să nu aprobe unele din ordonanţele guvernamentale, chiar dacă au fost emise în
baza legii de abilitare, în principiu, din motive care ţin mai mult de oportunitate, decât
de legalitate. Într-o astfel de situaţie, evident că respectivele acte normative emise de
către executiv vor ieşi din vigoare.
Legile elaborate de către Parlament sunt de trei feluri:
- legi constituţionale;
- legi organice;
- legi ordinare.
Legile constituţionale se adoptă pentru elaborarea, respectiv revizuirea
Constituţiei, indiferent dacă iniţiativa adoptării lor aparţine cetăţenilor, parlamentarilor,
ori executivului sau şefului statului. Pentru a fi adoptată o astfel de lege trebuie să
primească votul favorabil al unei majorităţi calificate de 2/3 din totalul parlamentarilor
(deputaţi şi senatori).
Legile organice se adoptă pe domenii de activitate şi vizează juridificarea
organizării instituţionale, cu votul unei majorităţi absolute (jumătate plus un vot) din
totalul parlamentarilor aflaţi în exercitarea mandatului.
Legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii simple din totalul parlamentarilor
(deputaţi ori senatori) prezenţi în plenul Camerei la momentul exercitării dreptului de
vot.

I.1.b.Constituţia
Reprezintă legea fundamentală a unui stat. Concomitent teoreticienii dreptului,
ca de fapt şi practicienii folosesc şi altă terminologie la fel de corectă şi anume; legea
supremă a unei ţări. Lingvistic, indiferent de unghiul din care o analizăm: Constituţia
se află pe o poziţie privilegiată delimitată net de celelalte acte cu caracter normativ. Ca
lege fundamentală ea constituie fundamentul (baza) pe care sunt create celelalte legi,
iar ca lege supremă, aceasta se găseşte deasupra tuturor actelor normative. Indiferent
care este perspectiva din care o analizăm Constituţia are rol de demarcare a limitelor, în
afara cărora nicio reglementare juridică internă nu trebuie să treacă. Altfel spus, nicio
lege nu va depăşi graniţele fixate de Constituţie.
Sub aspectul tradiţiei constituţionalismului, nu noi românii am inventat
Constituţia, unele popoare nordice vorbeau despre ea, în timp ce împrejurul Carpaţilor
nu se întrezăreau zorii modernismului, însă ţara noastră a adunat până în prezent nu mai
puţin de 7(şapte) Constituţii. Prima dintre acestea a fost adoptată în vara anului 1866,
la scurt timp după înscăunarea lui Carol Hohenzollern-Sigmaringen. Iar dacă avem în
vedere conducătorul cu cea mai lungă domnie la cârma românilor, Constituţia
promulgată de el a avut cea mai lungă perioadă de opozabilitate ca şi lege supremă aflată
în vigoare, mai exact peste o jumătate de secol. La finele Primului Război Mondial
realitatea demografică, teritorială şi politică a ţării era una nouă. Suprafaţa României
aproape se dublase, iar promisiunile făcute românilor pe frontul de luptă trebuiau
onorate. Astfel este elaborată o nouă Constituţie la 1923, sub domnia Regelui
Ferdinand. Primele două Constituţii ale României sunt considerate şi printre cele mai
democratice raportate contextului istoric, în care au servit ca bază juridică a procesului
de legiferare din România. În 1938 este emisă o nouă Constituţie sub domnia lui Carol
al II-lea, pentru ca zece ani mai târziu, tot în urma unei conflagraţii mondiale pornite de
alţii şi în care şi noi ca stat am fost atraşi, ţara noastră aflată sub un alt regim politic
elaborează periodic trei Constituţii: una la 1948, alta la 1952 şi încă una în anul 1965.
Actuala Constituţia a României a fost adoptată în decembrie 1991, textul ei fiind
supus aprobării de către populaţie prin vot organizat în cadrul Referendumului din 8
Decembrie al acelui an. Ea suferit până în prezent o singură rundă de revizuiri în urma
Referendumului din octombrie 2003. Una dintre modificările cu răsunet ale legii noastre
supreme a fost eliminarea caracterului obligatoriu al efectuării stagiului militar de către
bărbaţii în vârstă de până la 35 de ani.
Dreptul, asemenea societăţii evoluează. Cu siguranţă statele lumii periodic îşi
vor revizui legislaţia fundamentală şi nu puţine vor fi acelea, care vor adopta noi
constituţii, originale sau după inspiraţia altor state ori valorificându-şi propriul trecut.
Nici România nu va face excepţie, deja se discută de revizuirea principalei legi a
statului, şi chiar de adoptarea uneia noi. Personal, considerăm că procesul de revizuire
periodică este ceva absolut normal, firesc şi necesar în funcţionarea unei democraţii,
realităţile de orice fel se schimbă, aşa că şi dreptul trebuie să-şi modeleze fundamentul;
totuşi schimbarea conţinutului întregii legi supreme, la intervale scurte de timp raportate
istoriei dreptului constituie semne de instabilitate politico-juridică, de schimbări
radicale ale opticii orientării stării ca stat, aşa încât menţinerea unei Constituţii în
vigoare o perioadă cât mai îndelungată de timp (cu revizuirile de vigoare) nu poate fi
decât un aspect benefic sub multiple forme. Dacă Statele Unite ale Americii au
transformat într-un motiv de mândrie naţională, faptul că a lor Constituţie se află în
vigoare de mai bine de 200 de ani şi noi doctrinarii români putem evidenţia, că în
materie civilă am avut în vigoare cca. un veac şi jumătate Codul civil, adoptat încă de
pe vremea Domnului Unirii Alexandru I. Cuza în decembrie 1864 şi abrogat expres în
toamna anului 2011.

I.2.Obiceiul.
Este cel mai vechi izvor al dreptului şi care din punct de vedere cronologic
precede dreptului. În fapt, dreptul apărut în formă incipientă nu însemna şi nu însuma
altceva decât un număr de obiceiuri locale, mai cunoscute şi mai apreciate. Tocmai
datorită acestui aspect, obiceiul şi-a dobândit în timp calitatea de izvor al dreptului. În
literatura de specialitate formularistica îl reliefează sub diverse denumiri: cutumă,
datină, consuetudine, uzanţă, etc.
Romanii au recunoscut în vremea antichităţii, calitatea de izvor de drept al
obiceiului, cu preponderenţă până la dezvoltarea unui sistem juridic, aşa cum îl
cunoaştem, bine pus la punct de jurisconsulţii din capitala celui mai mare Imperiu
european.
În trecutul dreptului românesc: primele legiuiri de la interferenţa secolelor (XIV-
XV), ca de fapt şi actele juridice edictate până spre epoca modernă lăsau ori precizau
faptul, că obiceiul locului va fi luat în consideraţie pentru soluţionarea diverselor pricini.
Francezii, odată cu elaborarea Codului Civil Napoleonian (1804), în fapt au
realizat următorul lucru. Au introdus în respectiva lege codificată cca. 60 de obiceiuri
larg răspândite şi încă vreo 300 de cutume locale. 2
Necesitatea rezolvării diverselor neînţelegeri ivite între oameni, i-au determinat
să găsească anumite reguli de rezolvare a acestor conflicte. Recurgerea la obiceiurile
pământului (locului) aducea în cele mai multe cazuri posibilităţi neutre de luare a unei
decizii. Dreptul scris s-a fondat aşadar pe aceste reguli nescrise, transmise din generaţie
în generaţie şi care într-o formă rudimentară a primelor măsuri justiţiabile fuseseră deja
aplicate. Evident că societatea umană a procesat şi alte obiceiuri, care de care mai
exotice şi mai empirice, în funcţie de zona de provenienţă, de tradiţia şi cultura
popoarelor. Însă nu toate tradiţiile acestea au îndeplinit calitatea de izvor de drept, ci
multe dintre ele nu au fost niciodată cuprinse în dispoziţiile legale, menţinându-şi
statutul de obicei, însă nu şi ca sursă a dreptului.
De altfel, pentru ca o cutumă să devină izvor de drept trebuie să îndeplinească
una din următoarele condiţii: ori statul include cutuma în textul unei legii, aşa încât
aceasta devine parte a dreptului, ori în timpul judecării unei cauze, obiceiul este indicat
de către părţi, ca fiind o regulă de conduită, iar judecătorul să valideze 3 respectiva
regulă.
În zona de nord-vest a continentului, mai exact pe teritoriile britanicilor,
recunoscuţi pentru tradiţionalismul şi conservatorismul lor devenit emblematic şi
„common law-ul absoare şi organizează obiceiurile preexistente pe teritoriul britanic,
astfel încât, odată cu secolul al XIV-lea, se poate vorbi despre o consuetudine generală,
ca izvor de drept” 4 aşadar cutuma a servit drept făuritoare a juridificării etatice, în
diverse spaţii ale lumii, acolo unde mai devreme sau mai târziu, din proprie iniţiativă
ori sub influenţă externă s-au conturat sisteme juridice.

I.3. Contractul normativ.

Atunci când avem în vedere în drept un contract ne gândim la o înţelegere a
părţilor semnatare sau achiesante ale acestuia. Conform Noului Cod Civil Român
întâlnim următoarea definiţie „Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai

2
Popa Nicolae, Eremia Mihail-Constantin, Cristea Simona – Teoria Generală a Dreptului, ed.a 2-a,rev. Editura
All Beck,, Bucureşti, 2005 p179
3
Idem, p166
4
Losano G. Mario – Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean, Edit. All Beck,
Bucureşti, 2005, p299
multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic” 5,
noţiunea propriu-zisă a termenului nefiind mult nuanţată faţă de prevederile vechiului
Cod Civil, în prezent ieşit din vigoare. Conform acestor precizări, contractul nu poate
fi izvor al dreptului.
Astfel trebuie făcută distincţia dintre contractul, ca acord de voinţe între persoane
şi contractul normativ. Acesta din urmă îl regăsim în dreptul internaţional public sub
forma tratatelor încheiate între statele partenere sau între state pe de o parte şi organisme
internaţionale pe de altă parte. O convenţie pe care statul o încheie cu un alt stat trebuie
să fie ratificată prin instituţia legiuitoare, deci trebuie să devină componentă şi a
dreptului intern. Astfel aceste contracte normative ajung să devină sursă pentru dreptul
pozitiv al statului. Practic lucrurile se derulează într-o manieră de genul: statul român
încheie un tratat (contract normativ) cu un stat din Orientul extrem pe probleme care
privesc cooperarea în domeniul comerţului maritim. Prevederile acestui tratat vor fi
ratificate de către Parlamentul României, ele urmând să devină astfel componentă a
dreptului obiectiv în vigoare din ţara noastră, cu efecte ex nunc.
La nivelul ramurii dreptului constituţional, contractul normativ este izvor de
drept în crearea federaţiilor de state şi a confederaţiilor 6 statale, toate aceste entităţi
etatice, care formează structurile federative sau confederative fiind obligate să-şi asume
prevederile din contractele normative, ce stau la baza constituirii structurii statutului
federal.

I.4. Doctrina şi practica judiciară

Deşi enumerate în rândul izvoarelor formale ale dreptului, percepţia lor din acest
punctul de vedere al genezei dreptului este uşor nuanţată.
Doctrina se mai numeşte şi literatură de specialitate în domeniul juridic. Este o
vastă activitate de analiză, comparaţie şi investigaţii asupra dreptului ca sistem, atât sub
aspect istoric, cât şi în forma contemporaneizată ori cea de perspectivă. Toţi cei ce
dezbatem acest fenomen suntem doctrinarii săi. În ce măsură insă influenţează doctrina
ori sub ce formă noianul de argumente uneori antagonice ale doctrinarilor pot să
delimiteze formarea şi aplicarea normelor juridice? Răspunsul este greu de
individualizat. În principiu, atât legiuitorul, cât şi judecătorul nu sunt determinaţi în a
ţine cont de doctrină, atunci când creează, respectiv aplică norme de drept. Concluzia
principală care se desprinde este aceea că doctrina nu reprezintă izvor de dreptul. Totuşi
sub o formă mediată şi această vastă literatură şi aflată în expansiune cantitativă, de ce
nu şi calitativă, mizăm că are şi ea un rol mai mult mijlocit, decât nemijlocit în crearea
dreptului.
Practica judiciară (jurisprudenţa) este formată din ansamblul hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată indiferent de competenţa
şi gradul acestora. Raportând la nivel naţional, jurisprudenţa românească reuneşte toate
hotărârile judecătoreşti pronunţate de: judecătorii, tribunale, curţii de apel şi Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie din România. Totuşi judecătorul român şi cel al multor state din
Europa şi din lume nu este ţinut în judecarea unei cauze de soluţiile pronunţate în alte

5
Noul Cod Civil Român, art.1166
6
Mihai Gheorghe – Fundamentele dreptului. Teoria izvoarelor dreptului obiectiv, Vol.III, op. cit, p.227
speţe similare, de către alte instanţe de judecată. Mai mult chiar respectivul judecător
nu va avea obligaţia legală, nici să raporteze noua sentinţă, altora pe care tot el le-a
pronunţat în cazuri similare. Totuşi sistemul anglo-saxon, consfinţit în diverse state ale
lumii (Marea Britanie, India, Africa de Sud, Australia ş.a.m.d) consideră practica
judiciară ca având calitatea de izvor de drept. 7 În aceste state, iar pentru exemplificare
cea mai elocventă este Marea Britanie, precedentul judiciar (hotărârea/ hotărârile
judecătoreşti pronunţate în cauze concrete similare) obligă judecătorul, dacă respectivul
precedent provine de la instanţele superioare (Chambre of Lords şi Supreme Court of
Judicature). 8 Aşa cum deja am precizat în sistemul nostru de drept jurisprudenţa în
general, implicit precedentul judiciar nu constituie sursă formală de drept. Totuşi
hotărâri judecătoreşti precum recursul în interesul legii pronunţat de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie prezintă în formă suplă efectele unui precedent judiciar, în sensul
că indică o modalitate unitară de soluţionare a unor cauze similare. Efectele sale sunt
exclusiv cu aplicabilitate în viitor, neretroactivând asupra speţelor soluţionate deja de
diverse instanţe, anterior pronunţării acestui tip de recurs.

7
Idem. P.218
8
Idem. P.225
 II. Principiile dreptului

Ideea călăuzitoare este în multe cazuri determinantă pentru posteritatea unei

proiect. Fundamentul unei acţiuni, ca şi linia directoare, planificarea fiecărei etape sunt
aspecte esenţiale în eficienţa a tot, ceea ce se întreprinde. Dreptul am văzut deja că-şi
are punctul de plecare, are ca bază de pornire propriile surse, examinate în secţiunea
anterioară. Pentru solitudinea dreptului şi existenţa sa milenară, simplele sale izvoare
cu siguranţă n-ar fi fost îndeajuns.
Fiecare stat deţine libertatea şi posibilitatea tehnică de a-şi crea propria legislaţie.
Orice ţară, în baza suveranităţii naţionale poate să-şi contureze cadrul legislativ şi să
asigure ordinea socială aşa cum consideră a fi mai eficient. Totuşi pentru a se evita
tendinţe anarhice ori hegemonice, din partea acelora, care pentru o perioadă mai mult
ori mai puţin îndelungată deţin puterea supremă în stat, existenţa unor reguli cu caracter
universal este pe cât se poate de eficientă. Reglementările internaţionale, precum
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
la 10 Decembrie 1948, nu la mult timp după sfârşitul ultimului război mondial dar şi
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi reglementări similare din alte zone ale
planetei au determinat puterile etatice ale statelor lumii, ca postaderării la aceste
adevărate colecţii de drepturi subiective cu caracter profund umanitar, să nu poată emite
acte normative ori mai bine spus să-şi reevalueze dreptul pozitiv propriu aşa încât
principalele libertăţi ale fiinţei umane să se înscrie în rândul protecţiei şi al garanţiilor
juridice oferite de fiecare popor în parte, propriilor cetăţeni.
Conform Dicţionarului prin principiu se înţeleg: elemente cu caracter
fundamental, idei de bază, norme pe care se întemeiază teorii sau chiar reguli de
conduită. Sub aspect faptic, principiile dreptului deschid calea, pe care normativismul
prin conţinutul său trebuie să o urmeze. Prin respectarea principiilor de bază, dreptul nu
se abate de la rolul său de a proteja individul şi statul şi de a conferii stabilitate în plan
social, inclusiv prin una dintre funcţiile sale şi anume de tragere la răspundere, a acelora
care încalcă libertăţile semenilor.
Pentru a indica practic, rolul şi rostul principiilor în organizarea sistemelor de
drept, vom folosi următorul exemplu 9 raportându-ne la aspecte simple din procesul de
navigaţie. Pentru o navă maritimă farul emite lumină, care-i indică navei calea de urmat.
Însă lumina nu poate impune conducătorului navei, acea cale, ci decizia îi aparţine
acestuia din urmă. Dacă lumina farului navei constituie principiu privind direcţia de
urmat a atelajului maritim, alegea unui drum luminat sau neluminat, înseamnă
transpunerea în respectarea unui principiu (mai mult decât elementar) în cazul acesta.
În concluzie dacă dreptul îşi respectă principiile, care asemenea cutumelor s-au format
încet dar sigur în timp, beneficiind de prezumţia verificării lor asemenea unei axiome,
atunci dreptul va alege calea luminată; altminteri riscuri pe plan social sunt
imprevizibile, iar efectele nepresupuse.
Raportându-ne enumerării efectuate de Profesorului Nicolae Popa, vom reliefa
următoarele principii: asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului; principiul
libertăţii; principiul egalităţii; principiul responsabilităţii; principiul echităţii şi cel al
justiţiei.

9
Idem, p.143
 II.1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului
Expresia face trimitere la aspecte fundamentale privind organizarea principalelor
instituţii ale statului şi funcţionarea acestora în diferite momente, inclusiv în perioade
delicate, precum organizarea alegerilor şi transferul diplomatic al puterii. Pentru noi
românii transferul paşnic al prerogativelor puterii în stat reprezintă oarecum o noutate.
Abia după 1989 putem vorbi de o ritmicitate şi o rotativă guvernamentală, bazată pe
transfer paşnic şi în spirit democratic, în raport cu voinţa populară exprimată prin vot.
Spunem asta, deoarece dacă privim şi doar fugitiv în istoria noastră, observăm că la
schimbarea puterii mai era vorba şi de multe lupte interne sau influenţe externe, aşa
încât putem spune că până nu demult violenţa era regulă de bază în obţinerea puterii în
stat, iar ca drept dovadă statistică, putem preciza că pentru aproape jumătate dintre
domnitorii noştri nu li se cunosc mormintele, deşi nu-i aşa cândva au deţinut laolaltă
toate atributele puterii într-o ţară situată pe bătrânul continent.
Un motiv al funcţionarii normale a statului sub aspectul bazelor pe care este creat
astăzi este rolul puterii judecătoreşti în organizarea alegerilor şi în asigurarea
transferului de putere. Instituţii cu atribuţii electorale conduse de magistraţi, dar şi
politico-jurisdicţionale pronunţă decizii, prin care asigură perpetuarea funcţionării din
punct de vedere instituţional a statului român.

II.2. Libertatea şi egalitatea

Sunt valori apărate şi în documentele elaborate de către organismele
internaţionale şi preluate de foarte multe state ale lumii. Libertatea este de regulă
indicată în succesiunea imediată a menţionării dreptului la viaţă al fiinţei umane. „Orice
fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa.” 10 Practic fără libertate
viaţa este lipsită de orice perspective, aşa încât principiul libertăţii indică extrem de
precis faptul, că normele de drept trebuie să fie elaborate şi aplicabile ţinând cont de
libertatea fiinţei umane. De altfel legile supreme ale statelor democratice, din care nici
legea supremă a ţării noastre nu face excepţie, au stabilit valoarea fundamentală a
libertăţii. Iar dacă oamenii sunt liberi, atunci ei trebuie să aibă parte şi de acelaşi
tratament din punct de vedere juridic. Nimeni nu este mai presus de lege spune
Constituţia României. Asta înseamnă că nici un conducător nu va excede prevederilor
legale în vigoare. Apoi, cu toţii suntem beneficiarii legii la aceiaşi parametrii,
prevederile normative în vigoare neaplicându-se partinic în funcţie de statutul
persoanei. Privitor asupra acestor aspecte media, din ce în ce mai insistentă în ultimele
două decenii vine mereu cu informaţii şi articole de presă, care par a infirma cele
enunţate anterior. Apreciind că sunt doar cazuri izolate şi ţinând cont de transformările
prin care a trecut statul nostru, am putea spune că principiul îşi păstrează totuşi forţa şi
în privinţa aplicabilităţii normelor create, ce-i drept cu respectarea sa. În caz contrar,
exemplul anterior cu urmarea/neurmarea căii luminate este elocvent.

II.3. Responsabilitatea
Aceasta îl face pe individ pe de o parte mai demn şi mai liber, pe de altă parte,
mai vulnerabil, în cazul desconsiderării unor realităţi sociale ori aplicării de norme. O

10
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.3
persoană cu capacitate de exerciţiu este o persoană considerată responsabilă din punct
de vedere juridic. Actul normativ însuşi trebuie elaborat cu responsabilitate, deoarece
în funcţie de conţinutul său se vor ierarhiza relaţiile sociale, se vor selecta valorile şi în
final va funcţiona statul şi societatea în general. În lipsa unei atitudini responsabile la
crearea, menţinerea şi aplicarea dreptului, evoluţia s-ar putea transforma în involuţie.
Astfel dacă plecăm de la afirmaţia corectă că statul apare odată cu dreptul şi evoluează
împreună, involuţia juridică asupra statului nu ar putea avea decât o singură urmare,
care este foarte uşor determinată.

II.4. Ars boni et aequi.

Este enunţat cu valoare de principiu încă din vremea dreptului roman. Justiţia să
fie imparţială ar putea constitui textul unui alt principiu. Hotărârile pronunţate de
instanţă să fie echitabile ar fi o nouă idee directoare, complementară primeia. În prezent
la nivelul european, asistăm la o supradimensionare instituţională, în sensul că
instituţiilor tradiţionale ale unui stat, au apărut instituţii corespondente, funcţionale la
nivelul Uniunii Europene. Trăind în România ultimelor decenii, nu putem să nu
observăm cum destul de mulţi români, în calitate de justiţiabili îşi caută respectarea sau
recunoaşterea unor drepturi la instanţele europene. Până aici nimic spectaculos, în fond
accesul liber la justiţie fiind un drept fundamental. În privinţa echităţii soluţiilor
pronunţate de instanţele naţionale ne putem pune totuşi un anumit semn (de întrebare,
de mirare), atâta timp cât nu puţine din procesele soluţionate de instanţele din Carpaţi
şi ajunse la Curţile de justiţie ale Europei formează obiectul unor hotărâri, ce nu
corespund cu cele pronunţate în ţară. Pentru a nu fi înţeles greşit reiau ideea şi precizez:
dacă ar fi doar cazuri izolate, rarisime atunci totul ar fi în regulă. Am asista la un proces
normal nu corectare a unor erori strecurate în aplicarea unitară a legislaţiei româneşti,
la cauzele ce sunt supuse judecăţii. Cum însă instanţele europene destul de des conchid
diferit pentru aceleaşi cauze, faţă de cele interne, mai ales în materia respectării
dreptului de proprietate cu toate atributele sale, credem că mai multă atenţie în
respectarea aplicării principiului aflat în discuţie este bine venită.
Simpla respectarea a principiilor dreptului, în făurirea acestuia nu echivalează cu
realizarea unui sistem juridic foarte bine pus la punct, însă creează premisele realizării
sale. Un edificiu va fi durabil, dacă au fost respectate indicaţiile proiectantului, însă
chiar dacă ridicarea edificiului s-a realizat prin respectarea acestor indicaţii,
durabilitatea va fi atât de îndelungată şi în funcţie de felul în care este întreţinut ulterior
edificiul. Dreptul plecând de la principii sănătoase va fi durabil conturat, însă el trebuie
mereu adaptat, fără a se încălca regulile generale cu valoare fundament.
 III. Formele de guvernământ

Statul trebuie guvernat. Raportând modalităţilor de a-l conduce s-au remarcat

două mari forme de guvernământ, care au fost utilizate de-a lungul vremurilor în diverse
state unele dintre acestea fiind, chiar dispărute astăzi, ca entităţi statale. Nu există o
ierarhizare a formelor de guvernământ. Nu putem conchide cu maximum de siguranţă
că o formă de guvernare a unui stat este net superioară celeilalte. De altfel progresul,
evoluţia pozitivă din punct de vedere socio-economic a unui stat nu este generată
exclusiv de forma de guvernământ, în această direcţie contribuind şi alţi factori:
contextul intern şi capacitatea conducătorilor, resursele, contextul extern şi cu
acceptarea criticilor, chiar şi hazardul. Nu poate fi vorba de lipsa acestei componente,
atâta timp cât avem în vedere, faptul că în desfăşurarea unei conflagraţii militare majore,
armata unuia dintre state foloseşte bomba atomică împotriva unei ţări adverse, deşi sunt
şi alte state aflate în cealaltă tabără militară. Evident, adversarii ce nu au fost astfel
bombardaţi se pot considera şi norocoşi.
Cele două forme de guvernământ utilizate sunt:
- Monarhia
- Republica

III.1. Monarhia
Monarhia este mult mai folosită în decursul istoriei. Şeful statului (monarhul)
este întâlnit sub diverse titulaturi: rege, faraon, împărat, sultan, domnitor, voievod,
ş.a.m.d. Indiferent de denumirea sa, monarhul s-a situat pe cea mai înaltă poziţie în
statul său, unii dintre aceştia dând şi denumirile unor imperii, pe care le-au condus (de.
ex: habsburgii şi otomanii).
Din punct de vedere al transmiterii tronului monarhic, această formă de
guvernământ este de două feluri: ereditară şi electivă

III.1.a. Monarhie ereditară şi

monarhie electivă.
Monarhia ereditară se caracterizează prin moştenirea tronului, de către urmaşii
monarhului aflat în funcţie, odată cu decesul acestuia. Regele a murit, Trăiască Regele
este un dicton ce datează din veacul al XV-lea, de sorginte franţuzească, atunci când
regele Charles al VII-lea i-a succedat la conducerea ţării, tatălui său, nimeni altul decât
Charles al VI-lea. Moştenitorul tronului era de regulă fiul cel mare al Monarhului
decedat, însă nu puţine sunt cazurile, când urmaşii unui rege îşi dispută perioade
îndelungate moştenirea tronului, ori când succesorul la domnie este desemnat un alt fiu
al monarhului, nu neapărat cel mai mare. De asemenea istoria a consemnat şi situaţii, în
care tot în baza principiului eredităţii, inclusiv fiii nelegitimi ai conducătorului au ajuns
să fie moştenitorii tronului domniei.
Monarhia electivă presupune alegerea monarhului, de către o anume comunitate,
de regulă destul de restrânsă formată din marii nobili, clerici ori dregători. Puţini erau
cei ce aveau un cuvânt de spus în alegerea unui conducător al ţării. De regulă aceştia
erau printre cei mai înstăriţi şi influenţi oameni în stat. Tot de o monarhia electivă, într-
o formă oarecum atipică putem vorbi şi în cazul impunerii conducătorului de către o
putere suzerană (de. ex. impunerea Domnilor Fanarioţi la cârma Ţărilor Române). Este
vorba de electivitate efectuată însă de forţe externe, care au ascendent asupra statelor
mici şi fără o forţă militară foarte însemnată.
De-a lungul anilor, suveranii au fost de diferite vârste, au provenit din diverse
medii şi au avut comportamente mai mult sau mai puţin fireşti. Unii au ajuns
conducători la vârste extrem de mici pentru o astfel de funcţie. Este cazul celebrului
Tutankhamon, poate mai celebru în lumea de azi, decât în contemporaneitatea sa, care
a ocupat tronul faraonic de la vârsta de 9 ani; Împăratul Pu Yi al Chinei la excentrica
vârsta monarhică de doar 3 ani. Chiar şi în ţara noastră Regele Mihai a fost suveran
începând de la vârsta de 6 ani, însă ţara practic era condusă de către o Regenţă
domnească (formată din 3 persoane), având în vedere fragilitatea vârstei monarhului de
pe tronul României.
În mare parte monarhii, ce au condus statele lumii ai fost bărbaţii, însă regula nu
avea caracter general. Una dintre cele mai cunoscute monarhii aflate astăzi funcţionale
în lume, cea a Marii Britanie are în frunte o Regină.
Profesorul Ioan Muraru evidenţiază următoarele tipuri ale monarhiei: monarhia
absolută; monarhia limitată; monarhia parlamentar-dualistă; monarhia parlamentar-
contemporană.

III.1.b. Monarhia absolută

Este cea mai utilizată formă de guvernământ de către statele lumii, în istoria
milenară a acestora. Monarhul, în cadrul acestui tip de monarhie era cel mai puternic
om din stat. El deţinea toate puterile, el era cel ce stabilea regulile de conduită, tot el era
implicat şi în aplicarea lor şi totodată îndeplinea şi rolul de judecător suprem. Coordona
după bunul plac, politica internă şi externă a ţării. În cadrul acestei forme, statul de drept
aşa cum îl cunoaştem noi astăzi nu are nicio şansă. Nicio prevedere nu poate restrânge
puterea nelimitată a monarhului, excepţie fiind doar o altă forţă externă. Deşi astăzi pare
aproape de neconceput, această modalitate de guvernare a fost folosită masiv până către
secolul al XVIII-lea.

III.1.c. Monarhia limitată.

Şi în acest caz mare parte din principalele prerogative în stat, aparţin suveranului,
însă prin Constituţie, acestuia i s-a adus o oarecare restrângere „cu toate aceste limitări,
monarhul are un mare rol, atribuţiile Parlamentului fiind reduse” 11 încercările de a-i lua
din cele mai importante decizii neavând prea mulţi sorţi de izbândă nici cu această
formă de guvernământ. Practic din necesitatea de a dezbina decizia din mâinile unui
singur om, s-a întrevăzut şi utilitatea stimulării dezvoltării aplicabilităţii principiului
separaţiei puterilor în stat, aşa încât fie şi formal pentru început, unele din atribuţiile
puterii să treacă în seama altor instituţii statale.

III.1.d. Monarhia parlamentar-dualistă

11
Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina – Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 12-a, Vol. II, Edit.
C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p.58
 Aceasta creează o echitate între monarh şi instituţia legiuitoare. Cele două părţi
se găsesc pe poziţii de relativă egalitate la conducerea statului. Deja putem vorbi aici de
o scădere majoră a influenţei personale a monarhului în politica statală, însă totuşi
păstrează suficient pârghii pentru a participa foarte activ la luarea deciziilor în stat.

III.1.e. Monarhia
parlamentar-contemporană
Este considerată o formă a monarhiei specifică zilelor noastre. În cadrul acesteia
monarhul nu mai deţine atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti, ba chiar rolul
său tinde a deveni unul simbolic, o păstrare a sa din motive tradiţionale. Ca şi deţinător
al tronului, monarhul acestei forme de guvernământ mai deţine doar câteva prerogative
precum cele de a face diverse numiri pe unele funcţii ale statului, de a dizolva în anumite
condiţii instituţia legislativă ori de a nu accepta semnarea unor acte normative
adoptate 12 de Parlament.
Pe parcursul istoriei moderne şi contemporane, multe state ale lumii au înlocuit
monarhia, ca formă de guvernământ cu republica, fiind şi cazul statului nostru.

III.2. Republica
Este acea formă de guvernare, caracterizată prin imposibilitatea invocării
principiului eredităţii în conducerea statului. Desigur practica anumitor state, puţin sau
deloc democratice ar putea infirma acest aspect, însă regula de bază este aceea, că într-
o republică, funcţia supremă nu se moşteneşte. Omologul monarhului, în cadrul formei
republicane de guvernământ este preşedintele. Funcţia supremă în cadrul republicii a
fost ocupată, în anumite zone ale globului de un grup de persoane, ci nu de una singură,
deşi unicitatea funcţiei rămâne ca trăsătură distinctă. Organizarea republicii are la bază
două principii: cel electiv (alegerea preşedintelui şi nu numai a lui, ci chiar a forului
legislativ) şi principiul reprezentării, cetăţenii delegând prin vot proprii reprezentanţi la
nivelul conducerii statale. Altfel spus, cetăţenii se autoguvernează însă nu direct, ci prin
mijlocirea dată, de alegerea unor semeni, care să-i reprezinte şi să le apare interesele, în
cadrul puterii legislative.
Republica îmbracă şi ea două forme: republică prezidenţială şi republică
parlamentară. Sub aspect practic putem vorbi şi de o formă hibridă, prin îngemănarea
caracteristicilor celorlalte două.

III.2.a. Republica prezidenţială

Acest tip de republică se evidenţiază prin faptul că preşedintele este ales direct
de către populaţia cu drept de vot, prin exercitarea acestuia. Alegerea şefului statului se
poate face într-unul sau în două tururi de scrutin, fiind declarat ales cel ce obţine cele
mai multe voturi. Într-o republică prezidenţială, atribuţiile preşedintelui sunt foarte
importante. El este persoana, care conduce şi activitatea Guvernului şi se află pe o
poziţie de egalitate cu Parlamentul, având şi posibilitatea de a se opune prin folosirea

12
Idem, p.58
dreptului de veto, anumitor acte normative emise de către instituţia legiuitoare. Pentru
ca o persoană să poată candida pentru ocuparea celei mai înalte funcţii în stat, în orice
ţară se impune un cumul de condiţii minimale, ce trebuie îndeplinite de orice aspirant
la suprema funcţie. Aceste condiţii vizează în principiu: vârsta, conduita anterioară a
candidatului, existenţa unor forme de susţinere politică a sa, etc.

III.2.b. Republica parlamentară

Este acea formă de guvernământ, în care preşedintele statului nu mai este ales
direct de către poporul său, ci de către Parlament. Evident că nemaiavând o largă
susţinere populară, preşedintele acestui tip de republică, nici nu mai deţine atribuţiile
omologului său dintr-o republică prezidenţială. În atare situaţii, din punct de vedere
decizional, rolul şefului statului este diminuat, situat sub cel al Parlamentului, iar
conducătorul executivului, se bucură de multă autoritate. Deoarece doar Parlamentul
este ales de către cetăţenii cu drept de vot, iar preşedintele urmează să fie desemnat de
către parlamentari, tot în faţa acestora el va răspunde şi totodată nici nu se va putea
opune adoptării unor anumite legi de către instituţia, care l-a desemnat în funcţie.
Maximul puterii preşedintelui în această privinţă este de a obţine unele amânări asupra
intrării în vigoare a unor legi, fie utilizând dreptul de a cere o reexaminare suplimentară
a legii de către Parlament, fie promulgând legea în ultimele zile ale termenelor stabilite
prin Constituţie.

III.2.c. Republica semiprezidenţială

Fiind mai puţin recunoscută ca o formă distinctă de guvernământ n-ar constitui
poate subiect de analiză pentru noi, dacă nu înseşi ţara noastră s-ar încadra într-o astfel
de formă de organizare etatică. Forma hibridă este dată de însăşi faptul de a ne alege
şeful statului, asemenea cetăţenilor dintr-o republică prezidenţială, prin vot universal,
direct, egal, secret şi liber exprimat, însă odată instalat în funcţie, preşedintele nostru
deţine în principiu, atribuţiile unui şef al unei republici parlamentare, nefiind şeful
Guvernului şi neavând posibilitatea exercitării unui drept de veto împotriva unor legi
adoptate de către Parlament, indiferent cine ar fi fost iniţiatorul acestora.
Poate că, de lege ferenda, ar fi cazul ca în contextul revizuirii textului
constituţional, să fie clarificat şi acest aspect, aşa încât şi forma de guvernare a ţarii să
fie una clar determinată şi cu atribuţii specifice fiecărei instituţii a statului, fie în cazul
unei republici prezidenţiale, fie în cel al unei republici parlamentare.
 IV. Norma Juridică

IV.1. Aspecte generale. Noţiune

Dreptul deşi apare ca o noţiune abstractă, prin normele sale, dreptul devine
vizibil. În mediul cotidian expresii de genul este normal să….., sau este anormal ca asta
să se întâmple, indică rigurozitatea aprecierii comune asupra diferitelor lucruri,
întâmplări sau fenomene. Prin drept, normalul este cel stabilit prin lege. Într-adevăr
uzanţele lingvistice suprapun cu denumirea de lege orice trimitere asupra unei norme.
Doar că, nu toate normele îmbracă şi calitatea de legi. O normă de genul nu trebuie să
afişezi un aer de superioritate nu are caracter legal. Ea nu este prevăzută în nicio lege
din întreg noianul legislativ românesc. Însă din punct de vedere moral, constituie o
normă, care cel puţin aceia, ce apreciază valorile morale, nu o vor încălca.
Profesorul Gheorghe Mihai reliefează trei categorii de norme: norme morale,
norme religioase şi norme juridice. Doar cele din urmă vor reprezenta preocuparea
noastră expresă în cadrul acestei lucrări.
Norma juridică reprezintă regula de conduită sau de comportament, inserată în
textul unui act normativ, având scopul general de apărare a ordinii de drept, respectarea
sa fiind făcută din propria conştiinţă a persoanei sau în sens contrar prin utilizarea forţei
coercitive a statului.
Norma juridică aşadar este o regulă (asemenea şi celorlalte tipuri de norme), însă
ea prezintă caracter juridic, tocmai datorită recunoaşterii sale de către stat printr-o lege
sau un alt act normativ edictat. Viaţa noastră este plină de reguli. Am putea să ne şi
întrebăm cum mai răzbate libertatea printre atâtea reguli. Organizarea zilnică a tuturor
activităţilor, inclusiv cele casnice este raportată unor norme. Să te pregăteşti pentru
serviciu, să te aşezi la masă, să faci curăţenie, etc. toate sunt reguli pe care le îndeplinim,
fără a ne gândi ceea ce facem de fapt din punct de vedere al relaţiilor sociale. Însă
încălcarea oricăreia dintre acestea nu atrage aplicarea unei forţe de constrângere din
partea vreunei instituţii a statului. Deci, niciuna dintre regulile enumerate anterior nu
îndeplineşte condiţia de normă juridică. Tuturor le lipseşte caracterul juridic,
introducerea lor într-o normă a dreptului (într-o lege sau un alt act similar, emis de către
o autoritate statală). „Fiindcă norma juridică vizează ceea ce trebuie să fie, ea reprezintă
un ideal către omul care trebuie să tindă, adică este constrâns să tindă” 13.

IV.2. Trăsăturile normei juridice

Norma de drept prezintă următoarele caracteristici: este formulată la modul
general; nu face trimiteri directe către o anume persoană, evidenţiindu-se astfel latura
impersonală a sa; respectarea ei este obligatorie, indiferent de persoana, căreia-i este
opozabilă şi se aplică în mod repetabil ori de câte ori în societate este invocată.

IV.2.a. Generalitatea normei juridice

Caracteristică dată de maniera sa de redactare dar şi de adresabilitate, solicitând
un model de conduită sau o conduită tip către un subiect determinat sub formă generică,
funcţionarul, comerciantul, funcţionarul public, contractantul 14, agentul, militarul
angajatorul, ş.a.m.d. Regula de conduită, la care am făcut referire nu are forme speciale,
13
Gheorghe Dănişor – Filosofia drepturilor omului, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.114
14
Mihai C. Gheorghe – Teoria dreptului, ediţia 2, Edit. All Beck, Bucureşti, 2004, p.62
pentru fiecare subiect de drept, ci pentru toată lumea, sau pentru toate categoriile
indicate în text. Gradul de generalitate, din punct de vedere al formulării normelor
juridice este acelaşi, neavând o normă mai mult sau mai puţin generală decât alta,
dreptul fixând aşadar aceleaşi reguli pentru toţi. Doar asupra aplicabilităţii lor se poate
vorbi de anumite trepte de aplicabile mai mult sau mai puţin cu caracter general. Astfel
norma constituţională, conform căreia toţi cetăţenii au obligaţia de apărare a ţării are o
aplicabilitate maximă, vizându-ne pe toţi aceia, care din punct de vedere juridic
aparţinem acestui stat, însă regula prevăzută în codul civil, care vizează obligaţiile
vânzătorului în contractul de vânzare, este aplicabilă tuturor acelor, care înstrăinează
prin vânzare bunuri mobile sau imobile ce nu sunt scoase din circuitul civil. Regula de
conduită, ce formează norma juridică are caracter obligatoriu şi atunci când fixează
respectarea unui drept de preemţiune, pentru toţi vânzătorii de terenuri agricole, scopul
legiuitorului urmărit prin textul normativ, fiind acela de a compacta suprafeţe mari de
terenuri agricole, în scopul eficienţei exploatării acestora.

IV.2.b. Impersonalitatea normei juridice

Indică faptul că aceasta nu se referă la o persoană determinată. Norma de drept
vizează fie toate persoanele, cărora le este opozabilă (de. ex. „Nimeni nu este mai presus
de lege” 15) fie categorii de persoane, gen personalul medical, căruia i se impune o
anumită vestimentaţie, fie chiar unor funcţii cu unic deţinător de genul, primului-
ministru al ţării. Şi în acest din urmă caz, regula care prevede că premierul conduce
şedinţele executivului vizează funcţia propriu-zisă, deţinătorul având obligaţia de a o
respecta, strict cronologic, atâta vreme cât ocupă respectiva funcţie în stat. Practic
această trăsătură este elocventă şi în diferenţierea actelor normative de cele individuale.
În formă concluzivă putem afirma că nu vom avea legi făcute cu dedicaţie, pentru o
anume persoană fizică sau juridică.
IV.2.c. Obligativitatea normei juridice
Ne arată că orice regulă de drept va trebui respectată. Nesocotirea acestei
caracteristici prin neîndeplinirea sarcinilor prevăzute în lege de către o persoană sau
îndeplinirea defectuoasă a acestora va atrage aplicarea de sancţiuni, şi implicit corelarea
conduitei persoanei respective cu prevederile legale. Rolul forţei de coerciţie a statului
este vizibil, doar atunci când persoana nu respectă o normă juridică. Practic orice regulă
are caracter obligatoriu. Dacă iar lipsi această trăsătură atunci regula nu ar mai însemna,
ceea ce suntem obişnuiţi să reprezinte. O regulă gramaticală spune că între subiect şi
predicat nu se amplasează virgula, ca semn de punctuaţie, o alta obligă acordarea în
gen, număr şi caz între diverse părţi de vorbire. Tot gramatica limbii noastre indică prin
topică ordonarea corectă a părţilor de propoziţie. Totuşi dacă privim serii întregi de
înscrisuri, inclusiv cele provenite de la diverse instituţii sau firme observăm contrariul
acestor reguli. Nu se cunoaste vreun act anulat pentru semne de punctuaţie ori alte
aspecte gramaticale de felul celor arătate, însă aici nu putem să lăsăm neobservată lipsa
de preocupare a respectării limbii române la redactarea diverselor documente;
evidenţiind mai degrabă eficienţa sancţiunilor, în a căror lipsă, interesul pentru
respectarea unor reguli scade vizibil. În dreptul penal într-un fel este pedepsit criminalul
şi într-alt fel cel ce a condus maşina în stare de ebrietate, fără să fi produs vreun

15
Constituţia României, art.16, alin.2
eveniment rutier negativ. Aşadar respectarea obligativităţii unei norme este corelată cu
sancţionarea sustragerii de la executarea unor acţiuni ori abţinerea de la inacţiunii cu
caracter obligatoriu.

IV.2.d. Repetabilitatea normei juridice

Este aşa cum rezultă din înseşi formulare ei, aplicarea acesteia ori de câte ori
există o necesitate în acest sens. Continuând prin folosirea de exemplificări din sfera
dreptului penal trebuie subliniat faptul, că ori de câte ori la intervale diverse de timp,
oriunde pe teritoriul ţării, indivizi, care nu au nicio legătură între ei săvârşesc
infracţiunea de tâlhărie, vor fi sancţionaţi cu pedeapsa cuprinsă în lege pentru această
faptă. Teoretic, dacă o anume faptă prevăzută de legea penală nu se săvârşeşte niciodată,
atunci norma juridică nu se va aplica niciodată, nefiind vorba de vreo repetabilitate, în
acest din urmă caz. Practic, respectarea ei s-ar face conform propriei conştiinţe, aşa cum
se precizează şi în definiţia dată normei de drept.

IV.3. Structura normei juridice

Norma juridică are o structură tripartită. Cele trei elemente ale sale sunt uşor de
distins, datorită particularităţilor fiecăruia dintre ele. Nominal acestea părţi structurale
sunt: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

IV.3.a. Ipoteza normei juridice.

Deşi termenul din punct de vedere semantic poate însemna şi existenţa unei
alternative/ posibilităţi (de. ex. în ipoteza că un asteroid ar trece prea aproape de planeta
noastră, trebuie să încercăm devierea traiectoriei sale), conţinutul acestuia ca prim
element din structura normei de drept nu este deloc alternativ, ci concret: conţine acele
împrejurări, ce fac posibilă activarea conţinutului dispoziţiei şi al sancţiunii. Totodată
pot fi precizaţi şi subiecţii determinaţi în formă generică (gestionar, soţ, funcţionar,
demnitar, student…).
Împrejurările pot fi de multiple feluri, raportate diverselor criterii: după
întinderea condiţiilor precizate avem ipoteze (strict) determinate şi ipoteze relativ
determinate; după modul de expunere avem ipoteze exprese şi subînţelese, iar după
numărul împrejurărilor precizate în baza cărora sunt aplicabile celelalte două elemente,
avem ipoteza simplă, ipoteza multiplă şi ipoteza complexă 16.
Ipoteza (strict) determinată „părinţii au îndatorirea de a creşte copilul care să
asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios” 17.
Iată aşadar o împrejurare, care cuprinde atât subiecţii determinaţi în formă generică
(părinţii), cât şi o enumerare expresă a condiţiilor.
Ipoteza relativ determinată „Consiliul de familie se poate constitui pentru a
supraveghea modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle
cu privire la persoana şi bunurile minorului” 18. Observăm că nu sunt precizate nici
drepturile, nici îndatoririle şi nici bunurile copilului.

16
Mihai C. Gheorghe – Teoria dreptului, op. cit, p.67
17
Noul Cod Civil, art. 488 Îndatoririle specifice, alin.1
18
Idem, art.124 Rolul consiliului de familie, alin.1
 Ipoteza expresă se regăseşte în cele două exemple anterioare, ea fiind precizată
clar în textul normei.
Ipoteza subînţeleasă presupune lipsa menţionării sale exprese în textul normei,
însă implică subînţelegerea ei din formularea integrală a textului normativ. „Creditorul
ipotecar are dreptul să inspecteze bunul ipotecat. El este însă dator să nu stânjenească
activitatea celui care deţine bunul ipotecat” 19 în acest caz, ipoteza subînţelegându-se că
priveşte doar bunul ipotecat de un debitor al unei obligaţii.
Ipoteza simplă este atunci, când în textul acesteia este prevăzută o împrejurare
unică, ipoteza va fi multiplă, atunci când cuprinde mai multe împrejurări, ce trebuie
cumulate pentru ca restul elementelor normei să poată intra în acţiune şi a treia situaţie,
în care ipoteza capătă caracter complex, cuprinzând de asemenea mai multe împrejurări,
însă fiecare dintre acestea sunt suficiente, pentru a permite dispoziţiei şi sancţiunii să
fie aplicabile.

IV.3.b. Dispoziţia normei juridice.

Este elementul median din punct de vedere structural şi indică regula propriu-
zisă. Arată ce trebuie să facă ori să nu facă subiecţii. Obligaţiile pot fi aşadar de execuţie
ori de abţinere. Asemenea ipotezei şi dispoziţiile sunt divizibile în funcţie de mai multe
criterii, astfel: după sfera de aplicare avem dispoziţii generale, speciale şi de excepţie;
după felul conduitei ce li se cere destinatarilor, avem: dispoziţii absolut determinate şi
dispoziţii relativ determinate; după conduita solicitată există dispoziţii imperative şi
dispoziţii permisive. Cele imperative se subdivid la rându-le în: prohibitive şi onerative,
iar cele permisive se subdivid în pure şi simple, supletive şi de recomandare 20.
Dispoziţiile generale, speciale şi excepţionale stabilesc conduite, care îmbracă
aceste caracteristici derivate din înseşi denumirea lor.
Dispoziţiile imperative „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă
ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare” 21, impun o anume conduită, cu
profund caracter obligatoriu.
Dispoziţiile permisive „cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege
cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de
protecţie a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia” 22. Este evidentă
existenţa unei posibilităţi de alegere a conduitei din partea subiecţilor determinaţi
generic (părinţii).
Dispoziţiile prohibitive interzic expres o anumită conduită, iar cele onerative
obligă la efectuarea unei anume conduite.
Dispoziţie pur şi simplă „Exercitarea competenţelor şi atribuţiilor stabilite prin
lege revine autorităţilor administraţiei publice locale care se găsesc cel mai aproape de
cetăţean.” 23.
Dispoziţie supletivă „În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este
contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu
pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod

19
Idem, art.2394 dreptul la inspecţie
20
Mihai C. Gheorghe – Teoria dreptului, op. cit, p68 şi 69
21
Noul Cod Civil, art.1357 Condiţiile răspunderii, alin.1
22
Idem, art.506 Învoiala părinţilor
23
Legea 215/2001 privind administraţia publică locală, art.7, alin.1
statornic” 24. Astfel dacă cei doi părinţi divorţaţi nu se înţeleg asupra locuinţei copilului
lor minor, în cele din urmă se va ocupa instanţa de tutelă.
Dispoziţie stimulativă „Elevii beneficiază de tarife reduse cu 75% pentru accesul
la muzee, la concerte, la spectacole de teatru, de operă, de film şi la alte manifestări
culturale şi sportive organizate de instituţii publice.” 25
Dispoziţiile absolut determinate stabilesc o anume conduită. De la care nu există
nicio posibilitate de abatere, ele trebuind respectate întocmai, pe când cele relativ
determinate dau posibilitatea alegerii unui anume tip de conduită aşa cum am văzut şi
în precedentele exemple.

IV.3.c. Sancţiunea normei juridice

Reprezintă urmarea negativă sau pedeapsa, pe care trebuie să o suporte cel ce a
nesocotit conţinutul dispoziţiei unei norme juridice, prin încălcarea acestuia. Încălcarea
dispoziţiei se poate face atât printr-o acţiune (însuşirea unui bun ce nu-ţi aparţine), cât
şi printr-o inacţiune (nedenunţarea unei fapte penale, neacordarea primului ajutor).
Am efectuat la începutul dezbaterii acestei teme a normelor juridice o scurtă
trecere în revistă şi a altor categorii de norme. Spuneam atunci şi de existenţa normelor
religioase şi a normelor morale. Ne putem întreba, oare cineva care încalcă o regulă
religioasă ori una morală nu este tras la răspundere niciodată? Asta ar însemna, că aceste
categorii de norme nu au sancţiune? Atât normele religioase, cât şi cele morale,
asemenea celor juridice, toate au sancţiune. Diferenţa majoră dintre primele două şi
ultima categorie este dată de inexistenţa pentru cele dintâi enumerate a unor instituţii,
care să aplice forţa de constrângere a statului. Doar în cadrul normei de drept, încălcarea
ei creează posibilitatea folosirii forţei coercitive, prin tragerea la răspundere a
făptuitorului.
Asemenea şi celorlalte elemente structurale şi sancţiunile pot fi de mai multe
feluri: după ramura de drept, avem sancţiuni penale, civile, administrative; după scopul
celui ce a creat norma, avem sancţiuni reparatorii şi expiatorii, iar după gradul de
determinare întâlnim sancţiuni relativ determinate, absolut determinate, cumulative şi
alternative 26.
Sancţiunile penale, administrative civile ori ale altor ramuri ţin de domeniul din
care fac parte normele juridice.
Sancţiunile reparatorii sunt acelea prin care caută repunerea părţilor în situaţia
iniţială, adică repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilegală de câtre autorul
acesteia.
Sancţiunile expiatorii sunt cele de aplicare a unor pedepse concrete. În istoria
dreptului întâlnim inclusiv sancţiuni expiatorii corporale, în prezent această formă de
pedepsire fiind exclusă din regulile de drept. Totuşi se pot aplica altfel de pedepse
precum: amendă administrativă, amendă penală, închisoare ori diferite alte interdicţii
privind ocuparea unor funcţii sau asupera exercitării unor drepturi.
Sancţiunile relativ determinate, atunci când pedeapsa nu este clar stabiliră,
existând ceva de genul închisoare de la 15 la 25 ani. Un alt tip de sancţiune relativ este
cel cu amendă al cărei cuantum este cuprins între un minim de 160 lei şi un maxim de

24
Noul Cod Civil, art.400 Locuinţa copilului după divorţ, alin.1
25
Legea 1/2001 privind educaţia naţională, art.84, alin.4
26
Mihai C. Gheorghe – Teoria dreptului, op. cit, p70
6000 lei. Sancţiunile absolut determinate prevăd o pedeapsă expresă, fără limite minime
şi maxime, de genul celor ce privesc retragerea cetăţeniei. Sancţiunile cumulative
prevăd adăugarea pedepsei principale şi a unei anume interdicţii, ori alt tip de obligaţie.
Sancţiunile alternative sunt cele care dau posibilitatea alegerii aplicării unei pedepse,
din cel puţin două variante. Astfel pentru anumite fapte, legea penală prevede că se pot
aplica fie sancţiunea cu închisoarea, fie cea cu amenda penală, în nici un caz, amândouă
pentru una şi aceiaşi faptă cu caracter penal.

IV.4. Clasificarea normelor juridice.

Normele de drept se clasifică după mai multe criterii astfel:
În funcţie de ramura drept, căreia îi aparţin, avem norme juridice penale, civile,
constituţionale, funciare, ş,a,m,d, în funcţie de câte ramuri de drept există, fie că acestea
sunt din sfera dreptului public sau a celui privat. Reprezintă totodată şi cea mai simplă
formă de clasificare, apartenenţa unei norme juridice la o ramură a dreptului fiind
practic formală.
După sursa de formare avem norme juridice izvorâte din actele normative, norme
juridice cutumiare şi norme juridice jurisprudenţiale. Aşa cum am precizat în chiar
prima temă dezbătută (Izvoarele dreptului) organizarea juridică a pornit de la ceva ceea
ce i-a precedat formarea. În funcţie de sursa din care au apărut normele juridice se
clasifică ca descendente ale acesteia. Cele mai importante în dreptul contemporan sunt
evident, normele rezultate din actele normative, în urma procesului de legiferare
După tipul de conduită impus, celor ce le este opozabilă, normele de drept se
clasifică în norme imperative şi permisive, cu toate subdiviziunile acestora, aşa cum am
prevăzut în secţiunea anterioară privind Dispoziţia normei juridice (revedeţi Secţiunea
IV.3.b).
Prin raportare la actele normative aflate în vigoare în dreptul nostru, în funcţie
de tipul actului, în care sunt cuprinse, avem norme juridice incluse în legi
(constituţionale, organice şi ordinare), emise de Parlament; hotărâri şi ordonanţe emise
de Guvern, Ordine şi Regulamente ale miniştrilor, hotărâri ale administraţiei publice
locale (Consilii judeţene şi locale).
În funcţie de intensitatea şi forţa lor de penetrare a dreptului, avem norme
principii, care de regulă se regăsesc în Constituţie, iar în sfera reglementărilor
internaţionale ele apar în declaraţii şi în convenţii, având rol de suport, sub aspectul
prevederilor, pentru alte reguli ce urmează a fi adoptate şi norme cu rol de trecere,
dinspre cele cu valoare de principiu, înspre destinatarul final cetăţeanul, acestea fiind
cuprinse, în alte acte normative, decât cele enumerate anterior.
După întinderea aplicării unei norme juridice, reţinem următoarele tipuri: norme
generale, cu aplicabilitate generală sau opozabile erga omnes (norme care prevăd
drepturile fundamentale ale tuturor cetăţenilor români); norme speciale care se aplică
strict la nivelul unui singur domeniu de activitate, reglementând doar aspecte ale
acestuia (norme ca reglementează activitatea sportivilor de performanţă); norme
excepţionale, care au în vedere aspecte nominale fiind adoptate pentru cazuri particulare
deja reglementate prin celelalte categorii de norme, creând facilităţi ori dimpotrivă
interdicţii unor subiecţii determinaţi în mod generic.
O ultimă clasificare este raportată modului în care au fost elaborate, normele
fiind complete, atunci când cele trei elemente structurale (ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea) se găsesc în cadrul uneia şi aceleiaşi norme de drept (normele de drept penal
sunt exemplificatoare) dar şi incomplete, atunci când unul din cele trei elemente
structurale, în principiu ipoteza sau sancţiunea ori chiar amândouă concomitent, fie sunt
subînţelese, cum e cazul elementului iniţial, fie cu trimitere, la sancţiunea unei alte
norme juridice, care se regăseşte în dreptul pozitiv românesc sau chiar ce ar urma să fie
adoptată în perioada imediat următoare.

IV.5. Forma normei juridice.

Normele juridice le regăsim în actele normative, indiferent cine este emitentul
acestora: Parlamentul, Guvernul, alte autorităţi centrale ori locale. Actele normative
cuprind un număr de ordine, raportat anului, în care au fost emise (de ex. Legea 1/2011)
dar şi o nominalizare în denumirea legii a domeniului, din care face parte reglementare
(Legea 1/2011 privind educaţia naţională). Caracter complex din punct de vedere al
formei actului normativ, regăsim în codurile de legi. Astfel Noul Cod Civil al României
este structurat pe articole (un total de 2664). Acestea sunt grupate, în funcţie de conţinut
pe secţiuni, iar secţiunile formează capitole. Piramida structurală a legii civile româneşti
continuă, astfel mai multe capitole cumulate în ordine formează titlurile şi mai multe
titluri dau conturul cărţilor, din cadrul Noului Cod Civil. Nu mai puţin de şapte cărţi
totalizează acesta, fiecare având ca celule de bază din punct de vedere juridic norme de
drept.
Fiind un curs de teorie generală a dreptului, ca disciplină fundament pentru
celelalte ramuri ale dreptului, indicând structura normei juridice, ar urma ca odată
trecând la identificarea acestor norme în diverse ramuri ale dreptului, ar trebui să le
găsim în format tripartit, cuprinzând toate cele trei elemente. Doar că, practica diferă de
teorie, altfel nu s-ar mai studia decât din punct de vedere teoretic orice domeniu, în
textele de lege, nu toate normele le vom regăsi, în cadrul aceluiaşi articol, elaborate pe
cele trei elemente structurale, ci vom găsi articole ce cuprind doar dispoziţii ori numai
ipoteza şi dispoziţia sau doar dispoziţia şi sancţiunea, ori şi mai simplu identifică, doar
un singur element. Tocmai de aceea munca, celui ce aplică dreptul este dificilă, el
trebuind să reunească pentru fiecare cauză în parte întreaga normă, mai exact toate
norme care au tangenţă cu o anume cauză, altminteri neefectuând corect încadrarea
juridică, interpretarea normei de drept, ca operaţiune succesivă, nu va avea cum să fie
obiectivă. Similar geometriei, acolo unde figura plană sau în spaţiu nu este bine
realizată, demonstraţia nu poate fi efectuată în mod corect.
 V. Norma juridică.
Interpretare şi aplicare

Elaborarea şi publicarea normei juridice urmate de intrarea în vigoare a acestora

nu înseamnă sfârşitul muncii juristului şi nu doar a lui, pentru că în fond normativismul
juridic vizează toţi cetăţenii, nu doar pe cei pregătiţi în domeniul dreptului sau doar pe
legiuitori şi cei ce se ocupă de aplicarea unor norme.

V.1. Interpretarea normei juridice

Interpretarea normei de drept este logică şi absolut necesară. Am constatat că una
dintre trăsăturile sale o reprezintă generalitatea, ceea ce înseamnă, că atunci când o
normă juridică este susceptibilă aplicării sale într-un anume caz, trebuie ca generalitatea
textului său să fie aplicabilă specificităţii speţei concrete, în faţa căreia se află
judecătorul, funcţionarul, juristul ori persoana, dintr-o altă categorie socio-profesională.
Rolul celui ce interpretează o lege este la fel de mare, ca al celui ce a elaborat-o. practic
putem avea o lege foarte bună din punct de vedere al exactităţii reglementărilor, însă
dacă acestea, în faza de aplicare vor fi prost interpretate, efectele legii vor fi total opuse,
faţă de ceea ce a intenţionat iniţiatorul şi nu-n cele din urmă emitentul acesteia. Pentru
a interpreta o lege este nevoie de cunoştinţe complexe. Trebuie să existe cunoştinţe
despre limba română, atât sub aspect lexical, cât şi ortografic, trebuie cunoscute aspecte
din evoluţia dreptului, cunoştinţe logice, comparative, etc. Cel ce efectuează
interpretarea, indiferent de postura sa, este denumit generic interpret, fie că este vorba
de judecător, funcţionar, administrator de firmă ori provine dintr-o altă categorie. Apoi
legile au perioadă de aplicare cronologică, mai mult sau mai puţin îndelungată. Unele
au aplicabilitate de mai mult de un veac, altele doar câteva săptămâni. Pentru cele din
prima categorie, prin simpla trecere a timpului, corelată cu evoluţia lingvistică o parte
a terminologiei utilizate poate deveni arhaică, pentru generaţiile mai tinere, aşa încât
înţelegerea precisă a sensului legii presupune, ca interpretul să poată cu uşurinţă să
dezlege ceea ce a vrut să spună legiuitorul la data adoptării sale.

V.1.a. Sursele interpretării normei juridice.

Am precizat deja calitatea de interpret al legii, pe care o deţine cel ce face acest
lucru. Doar că interpretarea este făcută de persoane, care sunt ancorate în diverse tipuri
de activităţi mai mult sau mai puţin conexionate sistemului juridic. Astfel interpretarea
poate fi:
- oficială
- neoficială.
Interpretarea oficială a normei de drept este cea efectuată de către organismele
statului, iar din punct de vedere juridic, prezintă caracter obligatoriu, forţa sa juridică
echivalând practic, cu cea a normei interpretate. Putem vorbi de mai multe tipuri de
interpretare oficială şi anume: autentică şi concretă. Astfel interpretarea oficială
autentică a unei norme de drept este efectuată doar de organul care a emis acel act
normativ (Parlamentul pentru legi; Guvernul pentru hotărârile cu caracter normativ;
Consiliul Local Petrila sau Consiliul Local Tismana pentru hotărârile cu caracter
normativ, pe care le-a emis). Trebuie făcută precizarea, că nu orice hotărâre a
Consiliului local ori a Guvernului are caracter normativ. Foarte multe dintre acestea
prezintă caracter individual (tipic actului administrativ), aşa încât doar cele ce respectă
toate caracteristicile normei juridice sunt supuse acestui tip de interpretare.
Interpretarea oficială concretă constituie tot apanajul unor organisme ale statului,
însă altele decât cele ce au emis legea. Astfel instanţele judecătoreşti interpretează o
normă juridică, în mod concret pentru un caz, supus judecăţii lor, de asemenea organele
administraţiei publice locale, cele financiar- bancare ori din alte categorii interpretează
legea, în cazuri concrete, în funcţie de necesitatea aplicabilităţii actului normativ, la
diverse cauze specifice. O autoritate administrativă autonomă locală, aşa cum este
consiliul local al unui oraş va efectua atât interpretări oficiale autentice, pentru propriile
hotărâri emise, dacă acestea au caracter normativ, aşa cum deja am precizat, însă pot
efectua şi interpretări oficiale concrete, atunci când trec la aplicarea unei legi emise de
Parlament, la un caz concret la nivelul localităţii, precum interpretarea legilor privind
restituirea proprietăţii, în cazul unei restituiri a dreptului de proprietate, pentru un
imobil, aflat în propria-i rază administrativă.
Interpretarea neoficială a unei norme juridice este cea efectuată de către alte
persoane, în afara instituţiilor statului, cel mai adesea fiind întâlnită, în doctrină, acolo
unde multitudinea de juriştii îşi prezintă şi-şi argumentează opiniile, raportate la
conţinutul şi sensul normelor dreptului. Poate că una dintre cele mai largi utilizări ale
interpretării neoficiale a legii, o regăsim în expunerile oratorice avocaţiale, în faţa
instanţei de judecată, aceştia oferind variante proprii de interpretare, pentru cazuri
concrete, în funcţie de circumstanţele fiecărei speţe în parte dar şi de interesul părţii, pe
care o reprezintă, deoarece în fond aceasta este obligaţia avocatului, să-şi apere clienţii,
identificând, invocând şi promovând, toate prevederile legii, care-i favorizează cauza
clientului.

V.1.b. Rezultatele interpretării.

În urma operaţiuni tehnice a interpretării legii se va contura un rezultat al acestei
activităţi. În funcţie de corelaţia dintre ceea ce a urmărit legiuitorul (autoritatea
legislativă) să spună odată cu adoptarea legii şi ce a înţeles interpretul respectivei legi
vom avea trei tipuri de rezultate ale interpretării astfel:
interpretare declarativă;
interpretare extinctivă;
interpretare restrictivă.
Interpretarea declarativă reprezintă totodată şi o confirmare a unei interpretări
corecte. Astfel când aceasta este finalitatea operaţiunii de interpretare a unei legi, se
poate concluziona că între ceea ce a urmărit legiuitorul la momentul adoptării legii şi
ceea ce a înţeles interpretul că trebuie aplicat există o corelaţie corectă.
Apariţia unei neconcordanţe între textul legii şi implicit voinţa legiuitorului odată
cu crearea unei legi pe de o parte şi rezultatul, la care ajunge organul de interpretare, pe
de altă parte; în sensul că legea se poate aplica şi mai multor situaţii ori dimpotrivă din
analiza textului rezultă că sfera acestuia de aplicare este mult prea vastă, raportată
relaţiilor sociale asupra cărora se aplică în mod concret vom recunoaşte şi celelalte
rezultate ale interpretării, cea extensivă şi pe aceea restrictivă.

V.1.c. Metode de interpretare a

normei juridice.
Norma de drept trebuie analizată sub toate aspectele ei, pentru a fi mai întâi
înţeleasă de către interpret şi apoi corect aplicată. Printre metodele de interpretare
utilizate se regăsesc, fie sub titulatură de metodă ori cea de tehnică, următoarele: cea
gramaticală, cea teleologică, istorică, logică, sistematică şi analogică.
Metoda gramaticală are în vedere sensul termenilor, morfo-sintaxa frazelor, ce
constituie normele juridice, punctuaţia şi topica. Aşa cum în cazul normelor de drept
am precizat, că un element structural al acestora se poate subînţelege, el lipsind practic
din textul afişat al normei şi din punct de vedere gramatical subiectul ca parte de
propoziţie/funcţie sintactică poate lipsi dintr-o propoziţie, fiind subînţeles, neatrăgând
vreo formă de anulabilitate a vreunei norme. Folosirea şi mai ales interpretarea corectă
a omonimelor şi a paronimelor este foarte importantă. Dacă în privinţa ultimelor,
distincţia este mai uşor de realizat, introducerea în textul legii a unor termeni identici,
dar cu sensuri diametral opuse, ori cel puţin diferite, trebuie făcută într-un astfel de
context, încât echivocul să nu se poată strecura; altfel urmarea ar fi una total nefericită,
cu ocazia aplicării legii unor cazuri concrete. Astfel termenul debit, în limba română are
mai multe sensuri: cel de datorie (debit neachitat din impozit); cel de rulaj al mărfurilor
(rulaj continuu de desfacere a unor mărfuri cu amânuntul); cel de cantitate de apă
(debitul apei/ cantitatea de apă, care traversează o secţiune a unui albii, într-o perioadă
determinată de timp). Aşadar alegerea cuvintelor pentru elaborarea unei legi trebuie să
fie foarte bine făcută, pentru ca cei ce o vor aplica să nu fie puşi în faţa unor alternative
de înţelegere a textului, ci să poată determina cu maximă certitudine, ceea ce a dorit
legiuitorul să precizeze, cu ocazia adoptării legii. Analizând sensul următoarei norme
„Hotărârea judecătorească pronunţată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are
autoritate de lucru judecat faţă de ceilalţi codebitori. Hotărârea judecătorească
pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia
cazului, în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor” 27
deducem cu uşurinţă că micile diferenţe de exprimare dau sensuri total diferite. Astfel
folosirea adverbelor împotriva şi în favoarea codebitorilor solidari iar putea exonera de
obligaţii, aşa cum este în cea de-a doua parte a normei.
Metoda gramaticală reprezintă una dintre cele mai importante metode de
interpretare a dreptului. Fie că este vorba de redactarea unei legi, fie că este vorba de
pronunţarea şi redactarea unei hotărâri judecătoreşti, de pledoaria avocaţială ori de alte
tipuri de acte normative emise, aspectele gramaticale sunt extrem de importante,
folosirea lor eronată, putând în final să atragă alte consecinţe, decât acelea ce au fost
urmărite la adoptarea legii.
Metoda teleologică este metoda, care presupune interpretarea legii, prin scopul
acesteia. Mai exact, având în vedere scopul urmărit de legiuitor la emiterea sa. Astfel o
lege emisă în timp de război şi care vizează reglementări pentru perioada conflagraţiei,
trebuie interpretată, raportând scopului urmărit şi anume de a se identifica soluţii rapide,

27
Noul Cod Civil, art. 1455 Efectele hotărârii judecătoreşti
neechivoce şi simplu de aplicat, chiar mai dure, decât pe timp de pace, având în vedere
perioada tensionată şi instabilă, specifică situaţiilor de urgenţă. „Telos în greaca veche
înseamnă scop. Fiecare normă juridică poartă o semnificaţie de scop care se
subordonează scopului general al actului normativ în care se află, iar semnificaţia de
scop a actului normativ se subordonează scopului universal şi abstract al legiuitorului.
Scopul universal şi abstract îl găsim în Legea fundamentală, în Constituţie” 28.
Interpretul va avea în vedere cu ocazia aplicării normei de drept, ce a vrut să zică
legiuitorul, ce a urmărit prin edictarea acelei norme şi cât de mult a prevăzut, raportat
la cazul concret, căreia urmează a i se aplica prevederile legii respective.
Metoda istorică vizează în principiu actele normative emise cu o anume perioadă
de timp în urmă. Statele Unite ale Americii deţin o Constituţie, aflată şi azi în vigoare,
deşi a fost adoptată în urmă cu două veacuri. Interpretul, atunci când cercetează sensul
unei norme juridice, adoptată cu mulţi ani în urmă, trebuie în mod obligatoriu să verifice
contextul vremurilor respective, în care a fost adoptată norma. El va avea în vedere,
tendinţele organului emitent din perioada de referinţă şi modul de aplicare imediată a
acestei norme, efectuată la puţină vreme după ce fusese adoptată. Astfel, atunci când
avem în vedere Reforma agrară a lui Cuza (Legea 14/1864) deducem că s-a urmărit,
desfiinţarea vechilor relaţii specifice epocii feudale şi împroprietărirea câtor mai mulţi
ţărani, în funcţie de numărul de vite ale acestora, unii primind suprafeţe agricole mai
mici ori mai mari, alţii beneficiind de locuri, pentru amplasarea locuinţelor. Având în
vedere tensiunile iscate în adoptarea unei astfel de lege, existenţa unor proiecte
anterioare respinse de către domnitor şi dizolvarea forului legiuitor, urmată de adoptarea
acestui act normativ, interpretarea unei astfel de legi, trebuie făcută ţinând cont şi de
contextul istoric, cu toate aspectele sale mai mult sau mai puţin crepusculare.
Metoda logică este foarte larg răspândită în interpretarea normelor de drept. Se
bazează pe raţionamente corecte şi implică folosirea unor tehnici al căror randament se
dovedeşte destul de eficient, aşa cum ar fi: tehnica reducerii la absurd, per a contrario,
a fortiori, a pari şi tehnica a majori ad minus.
Tehnica reducerii la absurd, folosită cu succes şi în alte ştiinţe, gen matematică
sau fizică, pentru diverse demonstraţii, porneşte în interpretarea unei reguli specifice
dreptului, prin a căuta mai întâi o regulă contrară celei stabilite şi a dovedi că aceasta
nu poate fi una logică, normală şi corectă, de neînsuşit aşadar.
Tehnica interpretării per a contrario nu este foarte diferită de prima nominalizată.
Astfel în situaţii, în care interpretările tind a fi total contrare, cu siguranţă una dintre
acestea o va exclude pe cealaltă, doar una fiind corectă, per a contrario cealaltă (total
opusă) nu va îndeplini condiţia de validitate, din acest punct de vedere.
Tehnica a fortiori, interpretarea de la mai puţin la mai mult sau cu atât mai mult,
aşa încât pentru un anume caz supus soluţionării i se poate identifica o normă
susceptibilă de aplicare, chiar dacă acea cazuistică nu a fost indicată expres în primul
element structural al normei, însă se încadrează, în tipicul conduitei prevăzute în
dispoziţie.
Tehnica a pari este una cu caracter mai mult analogic şi presupune o interpretare
similară, pentru norme similare, în privinţa aplicabilităţii unor cazuri asemănătoare.

28
Mihai C. Gheorghe – Teoria dreptului, op. cit, p.88
 Tehnica a majori ad minus, în traducere cine poate mai mult, poate şi mai puţin,
ceea ce ar presupune, că o interpretare extensivă, a unei norme permite şi o interpretare
restrictivă; astfel „persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind
condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile” 29, privit restrictiv o
societate comercială în comandită simplă, legal constituită este o persoană juridică.
Metoda sistematică o putem considera ca o derivată a metodei logice de
interpretare. Ea are în vedere contextualizarea, înaintea formulării concluziilor
interpretării. Astfel, atunci când în urma unei prime variante rezultate din interpretare,
conţinutul normei de drept pare neclar, sau uşor ilogic, se va trece la analiza normei în
cadrul general al legii, din care a fost extrasă şi chiar al legislaţiei în domeniu. Se pot
folosi cu succes, tehnicile de interpretare logică invocate anterior.
Metoda analogică ţine nu doar de interpretarea normelor juridice, ci şi de
aplicarea lor. Concret analogia poate fi invocată, atunci când în soluţionarea unei speţe
(de drept privat) judecătorul nu identifică o normă juridică aflată în vigoare aplicabilă
direct speţei în cauze; atunci există posibilitatea identificării prin analogie, a unei
norme, care poate fi aplicată cu succes, aceluiaşi caz.
În situaţia inopozabilităţii pentru un caz nereglementat prin lege, soluţionarea
acestuia presupune apelarea de către judecător, în baza analogiei dreptului, la principiile
de bază ale dreptului, aşa cum le-am precizat în a doua temă analizată în această lucrare.
Totuşi în sfera dreptului penal, nicio persoană nu poate fi acuzată de vreo
infracţiune pe baze analogice. Astfel, dacă unui comportament concret al unei persoane,
nu i se poate opune textul nici unei infracţiuni aflate într-o normă juridică în vigoare la
data efectuării acelui comportament, autorul său nu va putea, sub nicio formă să fie
sancţionat cu vreo pedeapsă penală.

V.2. Aplicarea normei juridice

Evident că legile sunt făcute pentru oameni. Sunt create aşa încât să reglementeze
raporturile sociale şi să ocrotească interesele generale ale societăţii. Ordinea de drept
este ţinta abstractă a legiuitorului, menţinerea şi întărirea acesteia, constituind garanţii
solide asupra stabilităţii sociale şi a durabilităţii statului de drept.
Aplicarea normei juridice vizează persoanele (fizice şi juridice) ori (cetăţeni şi
apatrizi), teritoriul pe suprafaţa căruia, ori între ale cărui limite este respectată şi o
anume perioadă de timp, deoarece Legea celor XII Table nu ne mai obligă astăzi, însă
ultima ordonanţa a Guvernului României, care a intrat deja în vigoare stabileşte reguli
de conduită, ce ne sunt opozabile.

V.2.a. Aplicarea legii în timp

O lege trăieşte practic, atâta timp cât ea este activă sau este în vigoare,
exprimându-ne pur juridic. Astfel legea nr. 84/1995, Legea Învăţământului a fost în
vigoare între anii 1995 – 2011; în acelaşi domeniu Legea 1/2011 Legea Educaţiei
Naţionale este în vigoare începând din anul 2011, nu se ştie până când, dar cu siguranţă
până la o dată ulterioară redactării acestei lucrări.
Perioada în care o lege este în vigoare se întinde sub aspect temporal de la
momentul intrării sale în vigoare şi până la data ieşirii sale din vigoare. Tehnic există şi

29
Noul Cod Civil, art.25 Subiectele de drept civil, alin.3
posibilitatea suspendării efectelor juridice ale anumitor norme, însă cu caracter
temporar.
Momentul intrării în vigoare a unei legi în ţara noastră este stabilit expres, ca
regulă la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial a unei legi. Până în urmă cu
aproape un deceniu, momentul intrării în vigoare al legii era chiar cel în ziua publicării
acesteia, însă din raţiuni de logică juridică s-a considerat că trebuie să existe un termen
aşa încât persoanele aflate în zone foarte îndepărtate sau izolate să poată lua la
cunoştinţă prevederile viitoarei legi. Ca excepţie termenul intrării în vigoare a unei legi
este acela la o altă dată, decât a treia zi, (evident nu mai scurt de trei zile), cu condiţia,
ca acea dată să fie prevăzută ori determinată în textul viitoarei legi, ce va intra în vigoare
(de ex. „prezenta lege intra in vigoare la 30 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial
al Romaniei,” 30). Din momentul intrării în vigoare a unei legi, adagiul latin nemo
censetur ignorarem legem, este aplicabil, nimeni neputându-se apăra, invocând
necunoaşterea legii. Deşi reprezintă totuşi o prezumţie, pentru că este evident faptul, că
nimeni nu cunoaşte toate legile aflate în vigoare, nici măcar aceia, care le-au făcut, totuşi
nicio persoană nu trebuie să nu fie în necunoştinţă legislativă atunci când adoptă o
anume conduită. Poate fi un argument faptul, că precedentul judiciar şi jurisprudenţa în
general au un atu, faţă de sistemele, care nu le recunosc ca izvoare certe ale dreptului,
deoarece îndelunga lor utilizare poate să le facă mai uşor de asimilat, din punct de
vedere mental de către o sferă cât mai largă de subiecte de drept.
Momentul ieşirii din vigoare a legii este şi el precizat, pentru a se ştii, că de la o
anumită dată calendaristică, prevederile unei legi nu mai sunt obligatorii pentru vreo
anume persoană. Astfel o lege iese din vigoare: prin ajungerea la acest termen; prin
abrogare sau prin intrare (cădere) în desuetudine.
Ieşirea din vigoare a unei legi, prin ajungerea la termen presupune, ca în textul
acelei legi, odată cu adoptarea sa, a fost inserată inclusiv data, până la care aceasta va fi
în vigoare. Drept urmare, după ce ea a fost publicată în Monitorul Oficial, producându-
şi efectele, prin ajungerea, sub formă cronologică, la data prevăzută ieşirii sale din
vigoare, respectiva lege, cu toate normele ei îşi încetează opozabilitatea, rămânând fără
forţă juridică ulterioară acelei date calendaristice.
Abrogarea este o operaţiune tehnică de scoatere din vigoare a unei legi. În funcţie
de maniera în care este utilizată, abrogarea poate fi expresă sau tacită. Atunci când prin
textul unei noi legi se prevede expres că o anume lege iese din vigoare, vorbim de o
abrogare expresă („La data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga Legea
invatamantului nr. 84/1995, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei,” 31), iar în
situaţia în care în noua lege se fac referiri cu caracter general, sub forma toate
prevederile contrare prezentei legi ies din vigoare, atunci toate reglementările dintr-un
domeniu, în care s-a adoptat o nouă lege, iar reglementările de dinaintea ei conţin norme
concrete, vor fi considerate ca ieşite din vigoare. Pentru eficienţă juridică, evident că
varianta abrogării exprese este indicată.
Căderea în desuetudine. Conform Dicţionarului limbii române, desuetudinea este
sinonimă cu perimarea. Depăşirea de vremuri, i-am putea spune noi. Sub aspect
legislativ, o lege veche, dar care nu a fost abrogată niciodată, însă ea nici nu mai
corespunde din punct de vedere juridic, noilor realităţi ale vieţii sociale, devine

30
Legea 1/2011, Legea Educaţiei Naţionale, art.361, alin.1
31
Idem, art.361, alin.2
inaplicabilă, fiind considerată desuetudinală, suficient de veche, încât normele ei nu se
mai potrivesc organizării sociale contemporane. Ele sunt întâlnită de regulă după
schimbarea unor regimuri politice ori chiar a formei de guvernământ şi conţin
terminologii specifice fostului regim, nefiind încă abrogate.
Celor trei modalităţi enumerate şi expuse argumentat, prin care o lege îşi
încetează vigoarea, din punct de vedere al opozabilităţii faţă de subiecţii determinaţi
generic, mai adăugăm noi o metodă atipică de ieşire a unei legi din vigoare. Aceasta
vizează atribuţiile Curţii Constituţionale. Astfel, în cazul, în care textul unei legi este
compus dintr-un articol unic, ori un număr mic de articole, iar Curtea Constituţională
declară această lege în totalitatea ei, ca fiind neconstituţională, efectul este în cele din
urmă inclusiv ieşirea acelor norme juridice, declarate ca fiind neconstituţionale, din
cuprinsul dreptului pozitiv. Astfel Curtea Constituţională a României prin Decizia
nr.682/27.06.2012 a declarat ca fiind neconstituţională în totalitatea ei Legea privind
modificarea şi completarea Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr.
215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor local.
O lege nu poate retroactiva în timp. Altfel spus unei persoane nu i se pot opune
prevederile normative privind momentul încheierii unui contract, adoptate în anul 2004,
dacă respectiva persoană a încheiat acel tip de contract în anul 2003. Excepţii de la acest
principiu al neretroactivităţii sunt în număr de două şi clar determinate. Un tip de lege
ce poate retroactiva în timp este acela al legii interpretative (interpretare oficială), care
retroactivează în timp (se întoarce ca aplicabilitate în trecut), până la data, la care a intrat
în vigoare, legea interpretată. Al doilea tip de lege care se poate întoarce în timp ca şi
aplicabilitate este legea penală mai favorabilă. Astfel dacă pentru o anume infracţiune,
autorul ei a primit o pedeapsă de 3 ani de închisoare, iar în timp ce el îşi execută
pedeapsa, apare o nouă lege penală, în care sancţiunea maximă pentru acea pedeapsă
este de 2 ani, respectivul autor al acelei fapte, va beneficia de efectul retroactivităţii legii
penale.

V.2.b. Aplicarea legii în spaţiu

O lege se aplică pe un anume teritoriu. Legislaţia în domeniul căsătoriei din
Indonezia nu este aplicabilă pe teritoriul României şi nici viceversa nu este valabilă.
Legea română însă, se aplică pe teritoriul ţării noastre. Teritoriul României, ca element
al statului nostru dar şi bază pentru acţiunea în spaţiu a legislaţiei autohtone cuprinde:
toată suprafaţa solului şi suprafaţa apelor curgătoare şi stătătoare din interiorul
graniţelor ţării, inclusiv până la jumătatea spaţiului navigabil, al apelor curgătoare de
frontieră, aşa cum este cazul pe laturile sudică şi estică a ţării. Mai cuprinde de asemenea
partea de subsol, atât cât poate fi el explorabil, de sub porţiunea de uscat din interiorul
graniţelor ţării dar şi adâncurile apelor, la care am făcut trimitere, în fraza anterioară.
De asemenea teritoriul României include şi coloana aeriană, care se ridică deasupra
solului şi a apelor, din interiorul graniţelor ţării. Asupra întinderii acestei coloane, în
principiu ea este considerată ca parte a ţării până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
Nici nu s-ar putea altfel, deoarece globul se învârte, aşa că la distanţe cosmice,
întinderea teritoriului nu poate fi calculată şi determinată. Marea teritorială este şi ea
parte din teritoriul Românei, adică 12 mile marine, în largul apelor, măsurate din zona
de ţărm, uşor peste 22 de km. Legea română se aplică şi la bordul aeronavelor şi navelor
aflate sub pavilion românesc, care circulă dincolo de graniţele ţării.

V.2.c. Aplicarea legii asupra persoanelor

Legislaţia vizează persoanele, ca subiecte de drept. Legile nu sunt făcute pentru
bunuri ori alte vieţuitoare, ci doar pentru oameni, ca persoane fizice ori organizaţi sub
diverse forme colective, ca persoane juridice. Inclusiv unui stat legislaţia îi este
opozabilă; nu puţine fiind cazurile, când statul român, prin instituţiile sale este chemat
de diverşi particulari, în faţa instanţei de judecată şi de asemenea, ceea ce altă dată părea
improbabil, astăzi am văzut cu toţii statul nostru fiind obligat să plătească despăgubiri
ori să recunoască dreptul de proprietate al unor cetăţeni ai săi, în urma unor hotărâri
judecătoreşti.
Atunci când un român se află în străinătate, el trebuie să respecte şi legislaţia
statului, pe al cărui teritoriu se află.
Putem vorbi de existenţa a trei tipuri de regimuri conferite străinilor: regimul
naţional, regimul special, clauza naţiunii celei mai favorizate; statele lumii adoptând în
privinţa străinilor şi apatrizilor diverse regimuri sub aspectul aplicării legislaţiei.
Asupra 32 regimului naţional, precizăm că acesta presupune ca un stat să
recunoască străinilor aflaţi pe teritoriul său aceleaşi drepturi, pe care le deţin şi proprii
cetăţeni; regimul special implică acordarea unor drepturi suplimentare pentru străini, în
anumite domenii, iar clauza naţiunii celei mai favorizate prezintă caracter convenţional
interstatal, în baza căruia un stat acordă cetăţenilor altui stat, o poziţie privilegiată,
asemenea celei oferite unui alt stat favorizat.
Legea se aplică aşadar, în baza principiului teritorialităţii, însă dezvoltarea
relaţiilor interstatale a necesitat crearea unor excepţii ale acestui principiu. Astfel nu pot
fi trase la răspundere, pe teritoriul altui stat acele persoane, care formează misiunea
diplomatică a unei ţări străine. Imunitatea diplomatică, îl face pe reprezentantul statului
x, aflat pe teritoriul statului y, în misiune diplomatică să nu i se poată aplica legislaţia
statului y, ci doar a statului x, în baza acestei excepţii, pe care am precizat-o. totuşi şi
statul y ar putea acţiona, doar într-o anumită măsură şi sub o anume formă „în cazul în
care reprezentantul diplomatic încalcă legile ţării de reşedinţă, guvernul acesteia îl
declară persona non grata, ceea ce atrage implicit rechemarea sau expulzarea” 33.

32
Popa Nicolae, Eremia Mihail-Constantin, Cristea Simona – Teoria Generală a Dreptului, op. cit, p.160
33
Mihai Gheorghe – Fundamentele dreptului I-II, Edit. All Beck, Bucureşti, 2003, p.415
 VI. Funcţiile dreptului şi poziţia acestuia în sistemul normelor sociale

Cum deja am precizat, normele de drept nu sunt unicele reguli existente în

societate. Avem şi reguli de morală, reguli sau norme religioase sau alte legi precum
legile fizicii. Faţă de toate acestea dreptul se deosebeşte în mod substanţial. În privinţa
normelor de etică şi religioase, existenţa forţei de coerciţie pentru tragerea la răspundere
a subiecţilor indicaţi în ipoteză, care nesocotesc prevederile dispoziţiei detaşează norma
juridică, comparativ cu celelalte tipuri ne norme. Legile fizicii sunt practic reguli cu
valoare de principii, în domenii tehnice, acolo unde reglementările nu-şi pot face loc.
Astfel printr-o reglementare juridică nu putem forţa planeta să nu se mai învârtă în jurul
Soarelui; nu putem determina Luna, ca satelit natural al globului terestru, să-şi întoarcă
şi cealaltă faţă spre planeta albastră. Dreptul nu poate crea reguli noi, ci doar conduite,
pentru utilizarea acestor realităţi, în scopuri ştiinţifice.
Funcţiile dreptului sunt multiple şi au ca finalitate extremă tot fiinţa umană. Ele
exprimă rolul dreptului în organizarea socială. În fapt, dreptul este înfăptuit de oameni,
care-şi impun fapte de conduită, aşa încât să nu-şi pericliteze, ba chiar să-şi durabilizeze
existenţa ca fiinţe sociale. Printre funcţiile dreptului enumerăm: fundamentarea
instituţională a statului; apărarea valorilor fundamentale şi a întregii ordini de drept;
funcţia educativă; funcţia represivă; asigurarea coordonării statului, crearea sistemului
normativ; tratarea şi soluţionarea litigiilor. Fără a motiva o enumerare exhaustivă,
reliefarea unora dintre cele mai importante funcţii ale dreptului va fi succedată de o
inventariere a particularităţilor fiecăreia dintre acestea, astfel:

VI.1. Fundamentarea
instituţională a statului
Dreptul este responsabil de modul de organizare a principalelor instituţii ale
statului. Dreptul este stabilimentul, pe care se regăseşte legea supremă, conţinând
totodată şi forma de guvernământ specifică, în funcţie de care sunt organizate
principalele instituţii etatice şi raporturile pe de o parte dintre acestea, iar pe de altă
parte poziţia lor faţă de cetăţeni. În funcţie de cele precizate, această funcţie stabileşte
organismele, cărora le sunt încredinţate puterile statului, rolul şi poziţia în raport cu
aceste puteri a şefului statului. Inexistenţa acestei fundamentări instituţionale la nivelul
unui stat constituie cel mai scurt şi sigur drum către anarhie şi înspre conflicte sociale.
 VI.2. Apărarea valorilor fundamentale şi
a întregii ordini de drept
Dreptul apără principalele valori existente în societate. Constituirea unor garanţii
în respectarea prevederilor constituţionale, garantarea/ocrotirea proprietăţii, apărarea
fiinţei umane în faţa acţiunilor cu caracter abuziv exercitate fie de alţi semeni, fie de
instituţii; protecţia oferită persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu. Dreptul este cel
ce şade de pază, având misiunea de a proteja libertatea fiecărui titular de drepturi
subiective, de a şi le exercita, intervenind, conform normelor juridice aflate în vigoare,
atunci când exerciţiul drepturilor este ameninţat ori şi mai periculos este împiedicat.

VI.3. Funcţia educativă

Dreptul are meritul de a educa indivizii în privinţa modului, în care aceştia să se
comporte în relaţiile dintre ei şi în raporturile cu autorităţile statului. Regulile instituite
prin intermediul normelor juridice stabilesc modele tip de conduită pentru toţi cetăţenii,
chiar şi pentru străini şi apatrizi, scopul final, fiind protecţia ordinii şi siguranţa
individului. Educaţia prin drept constă în însuşirea prevederilor legii de către fiecare
individ în parte şi respectarea acestor reglementări. Marea majoritate a oamenilor se
conformează dreptului. Încălcarea normelor juridice reprezintă excepţia, deviaţia de la
un comportament legal. Conştiinţa individuală este modelată şi în funcţie de
normativismul juridic. Cetăţeanul x din statul Qatar ştie că dacă va încălca legislaţia
naţională în domeniu extracţiei de petrol, va suporta consecinţele sancţiunilor legale. El
este conştient, că respectând conduita tip, impusă de stat prin norme juridice, nu va
putea fi tras la răspundere. Astfel funcţia educativă a dreptului îşi atinge scopul, iar
fiinţa umană nu întruneşte condiţiile tragerii la răspundere din punct de vedere juridic,
având posibilitatea să-şi exercite toate libertăţile şi de a se bucura de respectarea
drepturilor sale, de către ceilalţi membrii ai societăţi. Educarea populaţiei prin drept se
realizează prin două mari direcţii. Mai întâi prin aducerea la cunoştinţă a unui act
normativ, obligatoriu prin publicarea sa în Monitorul Oficial, urmată de promovarea şi
mediatizarea conţinutului acestuia printr-o sumedenie de mijloace media dar şi prin
intermediul instituţiilor statului, unul din obiectivele acestora fiind informarea
cetăţeanului, apoi prin educaţia propriu-zisă, realizată la toate nivelele formelor de
învăţământ din ţara noastră. Există şi situaţii, în care reguli cu un caracter rigid sau prea
împovărător, să fie întâmpinate cu ostilitate evidentă, uneori chiar violentă din partea
populaţiei. Nu puţine sunt cazurile, când guvernele au abrogat, datorită acestei opoziţii
puternice a propriilor cetăţeni, acte normative chiar înainte de intrarea în vigoare a
acestora sau la foarte puţin timp, după acest moment. Concluzia este una logică. Nici
statul nu trebuie să abuzeze de puterea pe care o deţine, instituind reguli dure, deoarece
riscă să transforme dreptul din element de protejarea al individului, într-unul de
provocare, cu urmări deloc favorabile pentru toate părţile.

VI.4. Funcţia represivă

 Cu utilizarea acestei funcţii nu intră în contact acel individ, care respectă
prevederile din dispoziţiile normei de drept. Represivitatea înseamnă aplicarea
prevederilor sancţiunilor, pentru aceia care încalcă legea. Fie că este vorba de o
reglementare administrativă, civilă, penală, pentru fiecare în parte există diverse tipuri
de pedepse (amendă contravenţională; reparare a prejudiciului; detenţiune pe viaţă).
Statul este cel ce asigură punerea în executarea a acestor urmări negative pentru autorul
unei fapte, prin care s-au încălcat reguli de drept. Privind înspre istoria dreptului
românesc, cu mai puţin de două secole în urmă vom observa inclusiv aplicarea unor
pedepse corporale, prin lovituri de toiege, acelora ce au săvârşit anumite fapte, fie la
adresa conlocuitorilor (furturi, loviri), fie la adresa mai marilor vremii. În prezent
dreptul românesc exclude orice formă de corecţie corporală aplicată vreunei persoane,
iar din rândul sancţiunilor celor mai severe, se detaşează detenţiunea pe viaţă, pentru
cele mai grave fapte săvârşite. Astfel şi sistemul juridic românesc s-a încadrat pe
direcţia indicată de tot mai multe state ale lumii şi anume de a elimina din sistemul
sancţionator, pedeapsa capitală. Funcţia represivă a statului se află în relaţie directă cu
cea educativă, deoarece reţinerea unui individ în adoptarea unei conduite ilegale este şi
rezultatul cunoaşterii pedepsei pe care urmează să o suporte, dacă va fi descoperit şi
totodată şi dacă va fi identificat, aici rolul avându-l tot statul, însă şi societatea în
general, cu privire la identificare autorilor faptelor ilegale. Astfel, cu cât cifra neagră a
criminalităţii (infracţionalităţii) se compune din mai puţine cifre, cu atât mai mult,
această funcţie a dreptului este eficientă.

VI.5. Asigurarea coordonării statului

Orice stat trebuie condus. Nu avem ţară fără conducători. Un astfel de stat ar fi
pe punct de dispariţie. Unul dintre principiile democraţiei este acela, conformă căruia
cetăţenii se autoguvernează. Din punct de vedere al sensului, acest principiu pare a fi
la limita superioară a democraţiei. Astfel aplicarea sa în cel mai vast sens, ar însemna
apogeul puterii poporului. Totuşi, în mod practic o autoguvernare directă, nemijlocită
din partea tuturor cetăţenilor nu este aplicabilă nici unde în lume. Respectarea acestui
principiu se efectuează prin prisma reprezentativităţii. Astfel în urma alegerilor
(indiferent de nivel locale/ generale), cetăţenii îşi desemnează reprezentanţii, care să-i
conducă. Uneori nemulţumirea alegătorilor, faţă de aleşii lor este atât de mare, încât
doar de reprezentativitate nu pare a mai fi vorba, însă regulile de funcţionare a statului
impun adoptarea anumitor poziţii, ţinând cont de un complex de factori interni şi
externi. Legea este cea care creează condiţiile, aşa încât statul să beneficieze de o
conducere legitimă, şi de stabilitate instituţională, chiar în momentele transferului
puterii. Prin drept sunt reglementate raporturile dintre aleşi şi alegători, dintre puterile
statului, dintre instituţiile statului, dintre putere şi opoziţie.

VI.6. Crearea sistemului normativ

Elaborarea legilor este apanajul statului. Prin puterea legislativă sunt adoptate
regulile generale de conduită la nivelul întregii ţări. Mecanismul propriu-zis al
elaborării legilor va constitui o temă ce urmează a fi dezbătută amănunţit, în cuprinsul
acestei lucrări (vedeţi Secţiunea IX). Indiferent de regimul politic, dreptul este
mijlocitorul emiterii actelor cu conţinut normativ. „Orice proces de evoluţie, adaptare
sau integrare în societate nu se poate desfăşura anarhic, la întâmplare, ci într-un cadru
organizat, normat, reglementat” 34. Normativismul este cel ce dă vigoare dreptului. Fără
legi dreptul dispare, statul urmând aceeaşi soartă.

VI.7. Tratarea şi soluţionarea litigiilor

Aşa cum rezultă şi din denumire, această funcţie conferă dreptului autoritatea
necesară medierii şi soluţionării litigiilor dintre indivizi. Ori de câte ori, apar conflicte
la nivelul societăţii, statul prin instituţiile abilitate, organizate în cadrul puterii
judecătoreşti, în baza normelor de drept intervine şi stinge aceste litigii. Justiţia se
realizează în mai multe grade de jurisdicţie, inclusiv din raţiuni de securitate juridică,
aşa încât până la urmă să fie identificat adevărul şi să fie aplicabilă o soluţie justă. Rolul
dreptului nu este de a interveni brusc asupra neînţelegerilor dintre oameni. În prima
fază, judecătorul va apela la ajungerea într-un punct, acceptat, de comun acord de către
părţile litigioase. Uneori procedura juridică obligă la efectuarea unor astfel de încercări,
chiar înainte de declanşarea propriu-zisă a acţiunii în justiţie (de. ex. în cazul litigiilor
comerciale, partea care reclamă, este obligată să contacteze partea, împotriva căreia îşi
îndreaptă nemulţumirile, în cadrul unei proceduri prealabile, de încercare de a soluţiona
amiabil conflictul).
Funcţiile dreptului îi conferă acestuia autoritatea şi poziţia necesară pentru a-şi
atinge ţintele sale; de asigurare a unei relaţionări principiale între toate subiectele de
drept, indiferent de poziţia socială şi de alte aspecte, ce ţin de particularităţile fiecărui
subiect în parte. Dreptul limitează puterea guvernanţilor şi îi obligă şi pe aceştia să
respecte aceleaşi norme şi totodată aşează statul în poziţie de petent sau pârât în relaţiile
cu proprii cetăţeni, atunci când acesta solicită recunoaşterea şi recuperarea unor creanţe
ori din contră este obligat, să efectueze anumite sarcini.

34
Popa Nicolae, Eremia Mihail-Constantin, Cristea Simona – Teoria Generală a Dreptului, op. cit, p.119
 VII. Raportul juridic

Oamenii trăiesc în cadrul societăţii, nu în afara acesteia. Între ei, în mod

individual dar şi organizaţi în diverse colectivităţi se stabilesc anumite relaţii cu
componentă juridică. Aceste relaţii, aceste raporturi nu sunt absolut întâmplătoare, ci
guvernate de diverse reguli de convieţuire socială, reguli ce au fost cuprinse în
conţinutul normelor juridice. Rolul dreptului este, de a crea relaţii civilizate între
oameni, fiecare putând să-şi atingă scopurile, aşa încât să nu deranjeze interesele altora.
Menirea dreptului este de a disciplina conduita oamenilor, practic acelaşi rol avându-l
şi normele morale şi religioase, însă cele juridice dispun, aşa cum am precizat, de
mecanisme specifice statului de aplicare a reglementărilor, dacă nu prin conştiinţă
juridică, cu ajutorul instrumentelor coercitive, aflate la îndemâna instituţiilor statale.

VII.1. Noţiunea şi trăsăturile

raportului juridic
Raportul juridic reprezintă „acea legătură socială, reglementată de norma
juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi,
legătură ce este susceptibilă a fi apărută pe calea coerciţiunii statale” 35.
Din textul definiţiei şi din conţinutul general al raporturilor juridice se deduc
următoarele trăsături: are caracter social, caracter voliţional, caracter intersubiectiv,
caracter valoric şi totodată reprezintă o categorie sau o secţiune istorică sub aspectul
relaţiilor sociale.

VII.1. a Caracterul social.

Raportul juridic este stabilit tot timpul, doar între oameni. Postura acestora însă
poate fi una diferită; astfel întâlnim raporturi juridice între oameni ca peroane fizice
(persoane individuale), însă aceste raporturi se creează şi între oameni şi stat sau între
oameni şi instituţii statele, precum şi între stat şi instituţiile sale, fie de la nivel central,
fie de la nivel local. De asemenea se mai pot forma raporturi juridice şi între oamenii
organizaţi în diverse colectivităţi, ca persoane juridice de drept privat, raporturile putând
fi stabilite între un individ şi aceste colectivităţi, între mai multe colectivităţi organizate,
în conformitate cu legea sau între aceste colectivităţi organizate şi statul ori instituţiile
sale. Tot raporturi juridice sunt şi cele specifice dreptului internaţional, stabilite între
statele lumii, ori între aceste state şi diverse organisme internaţionale (ex. O.N.U).

35
Idem, p.264
 Nu există raport juridic între oameni şi bunuri, chiar dacă acestea le aparţin, nu
avem raporturi juridice între oameni şi fenomene ale naturii, şi nici între oameni şi alte
fiinţe (terestre), chiar dacă acestea se află în grija celei dintâi categorii.

VII.1.b. Caracter voliţional

Un raport juridic este rezultatul manifestării unor voinţe. Este vorba într-o primă
fază a subiectelor raportului juridic, a acelor părţi între care se stabilesc aceste tipuri de
raporturi. În încheierea unui raport juridic specific dreptului muncii, între angajator (din
domeniul privat) şi angajat, hotărâtoare este voinţa celor două părţi. Dacă una dintre
acestea, nu este de acord cu intrarea într-un astfel de raport juridic, drept consecinţă
raportul nu se va naşte. Totuşi ne putem întreba, având în vedere caracterul voliţional o
fi oare suficientă voinţa celor două părţi, pentru a se naşte raportul juridic de muncă
între ele? Dacă folosim un răspuns afirmativ, ar însemna că angajatorul poate să
stabilească un program de muncă de până la 24 de ore/zi, fără repaosuri săptămânale şi
concedii anuale, iar angajatul poate solicita o remuneraţii, care să depăşească dublul
profitului realizat de angajator pe durata unei singure luni. Cercetând cele afirmate este
foarte simplu de înţeles, că doar voinţa părţilor este necesară dar nu şi suficientă pentru
formarea raportului juridic, de tipul celui menţionat. În acest caz dar şi la formarea altor
raporturi juridice, mai trebuie avută în vedere încă o categorie de voinţă, şi anume aceea
a statului, instituită prin lege, aşa încât voinţele părţilor să se încadreze în limitele
voinţei statului. Drept urmare angajatorul nu va putea impune ca o normă de muncă să
aibă mai mult de 8 ore/zi, iar repaosurile şi concediile să fie respectate, conform
dreptului pozitiv dar şi pretenţiile angajatului să fie ajustate, în funcţie de realităţile
economice.
Concluzionând, identificăm astfel un caracter dublu voliţional, cu două categorii
de voinţe: a părţilor şi a statului, definitorii în generarea unui raport juridic. Voinţa
statului este şi mai pregnantă, atunci când însuşi statul ori o instituţie a sa intră într-un
raport juridic cu un individ, aceste raporturi fiind specifice unor ramuri ale dreptului,
precum dreptul administrativ, financiar sau penal. Aici voinţa statului este regăsibilă
atât ca voinţă a unei părţi: de a emite o anume autorizaţie; de a încasa un impozit restant
majorat, de a aplica o pedeapsă cu închisoare dar şi ca voinţă a statului, impusă anterior
prin conţinutul normei juridice, aflată în vigoare, ce reglementează acest tip de relaţii.
Astfel trebuie ţinut cont de legislaţia în domeniul emiterii diverselor tipuri de autorizaţii
(de construire, de funcţionare, etc); de modalităţile de calcul a restanţelor la plata
impozitelor, în funcţie de perioada de întârziere şi de limitele unei sancţiuni relativ-
determinate pentru săvârşirea unei infracţiuni.

VII.1.c. Caracter intersubiectiv

Acest caracter se referă la subiectivitatea statului întru-un raport juridic. Astfel36
avem o subiectivitate statală, atunci când statul intră în raporturi juridice, asemenea
oricărei persoane de drept privat: fiind vorba de raporturi civile sau comerciale, în aceste

36
Mihai Gheorghe – Fundamentele dreptului. Dreptul subiectiv. Izvoare ale drepturilor subiective, vol. IV, Edit.
All Beck, Bucureşti, 2003, p.274
cazuri, statul şi celălalt subiect situându-se pe poziţii echilibrate şi avem însă un alt tip
de subiectivitate statală, atunci când statul intră într-un raport juridic cu individul,
specific dreptului public, folosindu-şi autoritatea şi chiar forţa coercitivă. Putem vorbi
despre o intersubiectivitate şi în dreptul internaţional, în privinţa raporturilor juridice
interstatale, însă cât de echilibrată poate fi poziţia într-un astfel de raport, între un stat
puternic industrializat sau unul ce este recunoscut ca mare putere pe de o parte şi un stat
aflat în curs de dezvoltare, categorisit ca aparţinând lumii a treia. Lăsăm cititorului
plăcerea, de a aprecia singur solitudinea acestui gen de echilibru.

VII.1.d. Caracterul valoric

Una din ţintele dreptului o reprezintă protecţia valorilor. Naşterea raporturilor
juridice se face în scopul promovării intereselor subiectelor de drept şi a valorilor
protejate de acestea. Inclusiv normele dreptului sunt purtătoare de valori, ele constituind
fundamentul apariţiei unor raporturi juridice bazate pe lege. Prin valori nu trebuie să
avem în vedere, doar ceva ceea ce poate fi cuantificabil pecuniar, ci şi libertăţi
fundamentale precum: viaţa, integritatea ori libertatea fiinţei umane.

VII.1.e. Categorie sau secţiune istorică

Raporturile juridice nu se formează doar în zilele noastre. Ele nu reprezintă
amprenta contemporaneităţii, ci sunt întâlnite şi în alte perioade istorice. Astfel37
efectuând o rapidă incursiune în epocile precedente descoperim că în vremea
antichităţii, romanii considerau sclavii, ca fiind simple unelte vorbitoare, iar cei ce
deţineau aceste unelte, aveau asupra lor, toate prerogative unor drepturi specifice,
precum acela de a le comercializa, a le folosi necondiţionat ori a le distruge. În Evul
mediu, raporturile dintre nobili şi iobagi se modifică, în sensul că cei dinainte nu mai
deţin dreptul de viaţă şi de moarte asupra celei din urmă categorii, însă păstrează multe
alte prerogative, care-l fac pe iobag dependent economic şi social de nobilul, pe al cărui
teren trăieşte şi munceşte. Specific ultimei părţi a Epocii moderne, cu extindere şi-n cea
contemporană este principiul conform, căruia oamenii sunt egali în faţa legii. Fără a
admite, că practic chiar aşa stau lucrurile este îmbucurător faptul, că cel puţin viaţa şi
libertatea unui om, nu mai depind de voinţa unică a unui semen, din simplul motiv, că
fiecare se născuse într-o anume categorie socială ori pătrunsese într-o astfel de categorie
în urma unor conflicte interstatale sau etnice (dobândirea calităţii de sclav, în urma celei
de prizonier de război).

VII.2. Premisele raportului juridic

Apariţia unui raport juridic este condiţionată de preexistenţa unor aspecte, care
pot face posibilă apariţia acestuia. Un raport pleacă de la ceva existent creând noi efecte
juridice ori modificând altele mai vechi. Premisele raportului juridic identificate în
doctrină sunt:
norma juridică;
subiectele de drept;
faptele juridice.

37
Popa Nicolae, Eremia Mihail-Constantin, Cristea Simona – Teoria Generală a Dreptului, op. cit, p.269,270
 Norma de drept este o condiţie esenţială pentru apariţia unui raport juridic. Am
observat analizând caracterul voliţional, că una dintre voinţele implicate (nemijlocit)
este cea a statului, prin intermediul normei de drept, ce reglementează relaţiile sociale,
specifice unui anume tip de raport juridic. Fiind o regulă de conduită, norma indică
limitele legale, în interiorul cărora trebuie să se întindă efectele raportului. În tema
privind clasificare normelor juridice (revedeţi Secţiunea IV.4) am observat în cadrul
unuia dintre criterii, că acestea se divid în norme onerative şi norme prohibitive, urmând
alte subdiviziuni, în cadrul fiecăreia dintre cele două categorii. Premise ale raportului
juridic în principiu constituie normele onerative, acelea care obligă subiectul de drept
să acţioneze, să facă ceva, cele prohibitive, având caracter de interdicţie nu pot genera
direct un raport juridic. Extrapolând am putea afirma că acest tip de norme sunt cele ce
permit stabilirea unui raport juridic de conformare, în sensul că toţi cetăţenii, care
respectă normele prohibitive sunt într-un raport juridic de conformare cu statul, cel care
a impus acest tip de comportament. Însă raportul de conformare nu se încadrează în
totalitate în tipicul raportului juridic, cel puţin din două motive: 38 dacă s-ar accepta un
astfel de raport juridic, ar însemna în sfera dreptului penal, că toţi cetăţenii care respectă
legea penală şi nu săvârşesc nicio infracţiune sunt totuşi incluşi într-un raport juridic
penal, fie el şi de conformare. Apoi raportul juridic presupune existenţa unei relaţii
sociale concrete, cu drepturi şi obligaţii concrete pentru fiecare parte implicată într-acest
raport.
Totuşi, în cazul în care cetăţeanul x încalcă legea penală, neconformându-se
conduitei impuse prin norma juridică de drept penal, în sensul de a face ceva, ceea ce
legea-l obligă să facă, atunci declanşează un raport juridic între el şi stat (ca apărător al
ordinii de drept). În acest din urmă caz, inclusiv o normă juridică prohibitivă generează
un raport juridic.

VII.3. Subiectele raportului juridic.

Aşa cum am precizat în analiza caracterului social, raporturile juridice se
stabilesc între oameni, fie individual, fie reuniţi în diverse forme de organizare
colectivă, constituite în conformitate cu dreptul pozitiv, fie ca reprezentanţi ai statului,
la nivelul conducerii centrale a acestuia, ori a altor instituţii statale de la nivel local.
Oamenii sunt aceia ce-şi exercită libertăţile ori îşi asumă obligaţiile, ei fiind responsabili
pentru conduita lor, cât şi pentru pagubele cauzate altora prin faptele animalelor, ce le
deţin ori ale lucrurilor lor. Astfel parcarea unui automobil de către proprietarul acestuia,
într-o zonă al cărei relief este uşor înclinat, fără a fi luate toate măsurile, pentru ca
mijlocul de transport să nu se poată autodeplasa, urmată de punerea în mişcarea maşinii,
datorită atât înclinaţiei reliefului, cât şi neasigurării acesteia de către proprietar/utilizator
şi apoi avarierea unor construcţii-anexă din apropiere, proprietatea unei alte persoane,
îl responsabilizează pe proprietarul/utilizatorul autovehiculului, căruia i se incumbă
contravaloarea integrală a prejudiciului, creat de maşina sa parcată necorespunzător,
conform celor expuse.
Fiinţa umană deţine capacitate juridică. În funcţie de ramura de drept, întâlnim
mai multe forme ale acestei capacităţi, astfel raportat teoriei dreptului capacitatea
juridică se divide în capacitate generală şi capacitate specială: prima presupunea o

38
Idem, p.262
aptitudine pe care o deţine o persoană de a putea participa la orice tip de raport juridic,
în mod necondiţionat, pe când cea de-a doua implică posibilitatea persoanei de a se
implica, de a participa activ în diverse tipuri de raporturi, cu respectarea unor condiţii
stabilite prin acte normative. În dreptul administrativ, capacitatea de a fi ales într-o
autoritate publică locală (Consiliu local sau Primar) este condiţionată de împlinirea
vârstei de 23 de ani, până cel târziu în duminica alegerilor. În dreptul constituţional,
exercitarea dreptului de vot pentru alegerea reprezentanţilor în cadrul autorităţii
legislative este condiţionată de o altă formă a capacităţii juridice şi anume de împlinirea
vârstei de 18 ani, până cel târziu la data organizării alegerilor. În dreptul muncii, de
asemenea capacitatea juridică de a muncii se dobândeşte după o anumită vârstă (mai
întâi sub o formă restrânsă, doar pentru anumite muncii şi după un anume program),
apoi în formă deplină, tot în funcţie de etatea fiecărei persoane. Foarte întâlnită şi
utilizată şi sub aspect teoretic dar şi practic este capacitatea juridică, specifică dreptului
civil. În cadrul acestei ramuri, aceasta se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate
de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă reprezintă „aptitudinea generală şi abstractă a
persoanei de a fi titulară de drepturi şi obligaţii într-un raport juridic civil” 39 se
dobândeşte la naşterea persoanei, excepţie fiind capacitatea anticipată de folosinţă,
conform art.36 din Noul Cod Civil al României, şi se pierde odată cu încetarea din viaţă
a persoanei. Capacitatea de exerciţiu presupune „aptitudinea persoanei de a-şi executa
şi de a-şi asuma obligaţii, producând acte juridice în nume propriu” 40 se dobândeşte pe
parcursul vieţii, mai întâi într-o formă restrânsă de la împlinirea vârstei de 14 ani şi în
formă deplină, după împlinirea vârstei majoratului. Şi în cazul acestui tip de capacitate
întâlnim excepţia dobândirii anticipate a formei depline, în privinţa unei persoană care
a în anumite condiţii are capacitate de exerciţiu deplină de la vârsta de 16 ani. Încetarea
capacităţii de exerciţiu în principiu se suprapune cu data încetării şi a celei de folosinţă,
la sfârşitul vieţii persoanei fizice dar şi în alte cazuri, ca efect al unei hotărâri
judecătoreşti de interdicţie a exerciţiului drepturilor ori a altor afecţiuni, care fac
persoana mai puţin responsabilă asupra acţiunilor sale.
Despre capacitate juridică vom putea vorbi, atât în cazul persoanei fizice, cât şi
în ceea ce priveşte persoana juridică.

VII.4. Faptele juridice.

Doar primele două premise, existenţa unei norme juridice şi subiectele
determinate nu sunt suficiente pentru apariţia raportului juridic. În acest sens este
necesar să se producă ceva. Trebuie să apară vreun eveniment sau vreo împrejurare ori
alt fenomen, care să genereze, să schimbe ori să înceteze unele raporturi juridice.
Faptele juridice sunt de două feluri:
evenimente;
acţiuni.
Evenimentele sunt împrejurări, care prin natura lor generează ori sporesc apariţia
unor noi raporturi juridice sau modifică şi sting alte raporturi de drept deja existente.
Evenimentele se subclasifică în evenimente naturale şi evenimente sociale. Cele din

39
Bojincă Moise – Instituţii şi fundamente juridice, editura Helios, Craiova, 2001, p.106
40
Idem, p.106
prima categorie nu sunt altceva decât pure intervenţii ale naturii în viaţa oamenilor,
precum: cutremure, incendii, alte calamităţi sau momente-limită ale vieţii cum sunt
(naşterea şi decesul). Trebuie subliniat că nu orice eveniment natural este generator de
raporturi juridice. Astfel un uragan care goneşte cu sute de km/oră în apropierea Polului
Sud, într-o perioadă în care nu este organizată nicio expediţie şi nici alte echipamente
nu se află în calea sa nu va putea produce vreun raport juridic. Anecdotic interpretând
am putea deduce totuşi că ar impune o conformare, astfel că nimeni nu va merge către
Polul Sud, până nu trece uraganul. Trecând peste această viziune hazlie precizăm că în
cadrul celei de-a doua categorii a evenimentelor sociale sunt incluse acele mişcări
sociale: precum revoluţiile, revoltele, loviturile de stat, războaiele şi altele asimilate lor,
în urma cărora de regulă se înregistrează o multitudine de schimbări ale raporturilor
juridice.
Acţiunile sunt expresia intenţiei, a voinţei unui individ în a face anumite acte, în
conformitate cu prevederile normelor juridice, acte în urma cărora se nasc raporturi
juridice. Acţiunile omului pot fi licite şi ilicite, în funcţie de poziţia conduitei lor, în
raport cu conduita stabilită prin lege. Exemplificând vom spune că acţiunea unei
organizaţii obşteşti de a cumpăra o suprafaţă de teren forestier de la o instituţie a statului
român reprezintă o acţiune licită generatoare a unui raport juridic. Tot un raport juridic,
însă cu o altă încadrare este şi cel generat între cetăţeanul z pe de o parte şi cetăţeanul
m şi statul, pe de altă parte, atunci când cetăţeanul z îşi însuşeşte prin furt (acţiune ilicită)
un bun mobil ce aparţine cetăţeanului m. Statul este introdus în acest raport ca şi
apărător general al ordinii de drept şi totodată el este şi cel ce va asigura sancţionarea
corespunzătoare a autorului acţiunii ilicite.

VII.5. Conţinutul raportului juridic

Cuprinde toate drepturile şi obligaţiile, ce revin subiectelor raportului juridic în
forma sa concretă, aceste drepturi şi obligaţii emanând din norma juridică, ce
reglementează acest raport, ca premisă a sa.
Aşadar este vorba de drepturi şi obligaţii ale părţilor implicate într-un raport
juridic determinat. Practic conexionarea subiectelor în raportul juridic se face prin
aceste drepturi şi obligaţii, izvorâte în baza legii din relaţia juridică creată între cele
două părţi.
Aceste categorii de drepturi poartă denumirea de drepturi subiective, iar
obligaţiile au caracter corelativ. În baza unei simetrii a logicii juridice, dreptului
subiectiv îi corespunde obligaţia corelativă. Dreptului subiectiv al vânzătorului de a
prelua banii, ce reprezintă preţul unei vânzării îi corespunde obligaţia cumpărătorului
de a-i înmâna suma de bani stabilită.
Dreptul subiectiv a primit mai multe definiţii de la mai mulţi autori. Precizăm că
acesta este o posibilitate pe care o deţine o persoană în a se comporta într-un anume fel,
de face ori de a nu face ceva, de a cere, de a da ori a refuza să dea ceva, în raport cu
cealaltă parte (subiect pasiv), iar în cazul nerealizării ori nerecunoaşterii atitudinii sale
legitime poate solicita intervenţia statului, prin forţa de coerciţie, de care acesta dispune.
Astfel dreptul subiectiv poate însemna intenţia de a face ceva ori de a-i cere altuia să
facă în interesul legitim al tău ca solicitant, de a oferi sau de a pretinde să ţi se ofere ori
pur şi simplu de a emite diverse pretenţii justificabile sub aspect legal. Ca şi
nominalizare drepturile subiective sunt foarte multe. Cele mai importante drepturi ori
libertăţi subiective se regăsesc cuprinse în reglementări cu un profund caracter
democratic, precum Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, multe dintre acestea căpătând caracter fundamental,
la nivelul multor state ale lumii, prin introducerea lor în textul legii fundamentale.
Pentru exemplificare folosim cu o formulare generală, câteva exemple de drepturi
subiective: dreptul de odihnă, dreptul de a ne hrăni, dreptul de a munci, dreptul de a
locui, dreptul de a merge într-altă ţară, dreptul de a te căsători ori de a desface căsătoria,
dreptul de a candida la funcţia de primar (doar în localitatea de domiciliu).
Obligaţia juridică corelativă aşa cum am şi intitulat-o apare asemenea unei
corelaţii, a unei replici a dreptului subiectiv existent concret, cum am precizat în
exemplul de mai sus, cu datoria înmânării preţului de către cumpărător. În cadrul unuia
şi aceluiaşi raport juridic, dreptului subiectului d îi corespunde obligaţia corelativă, ce
revine subiectului e şi viceversa.

VII.6. Obiectul raportului juridic

Acesta este determinat de însăşi conţinutul raportului juridic. Practic el apare ca
o extensie a acestui conţinut şi constă în exercitarea drepturilor subiective şi respectarea
ori mai bine spus, îndeplinirea obligaţiilor corelative de către cealaltă parte a raportului
juridic. Calculând strict matematic vom avea atâtea obligaţii juridice, câte drepturi
subiective regăsim şi interpretând stricto sensu, vom putea conchide că obiectul
raportului juridic îl constituie în fapt conduita părţilor.
 VIII. Persoana în drept.
Titularii drepturilor subiective

Dreptul este creaţia oamenilor şi este făcut pentru oameni. Prin reglementarea
relaţiilor dintre aceştia se creează acel mecanism complex, capabil să ofere protecţie
persoanei, să fundamenteze un cadru propice exercitării drepturilor şi să permită
societăţii în ansamblul ei să se bucure de stabilitate şi evoluţie. Atunci când normele de
drept au fost încălcate ori au fost edictate, fără a se ţine seama de principii, istoria ne
arată cu argumente indubitabile, că anarhia, războiul şi degradarea fiinţei umane în
general îşi fac loc cu uşurinţă.
Conform dicţionarului, prin termenul de persoană avem în vedere un individ al
speciei umane. Şi într-adevăr biologic şi fizic aşa stau lucrurile, constatarea fiind uşor
de efectuat. În complexitatea sa, dreptul prin persoană are în vedere nu doar individul
uman privit ca simplă fiinţă terestră ci o serie lungă de libertăţi şi obligaţii ale acestuia,
diverse raporturi în care este angrenat, element de statistică socială ori istorică. Totodată
prin persoană înţelegem nu doar individul, ci şi colectivul de oameni, adică persoana
juridică creată şi recunoscută în acord cu normele juridice.
Tipuri de persoane:
persoana fizică
persoana juridică.

VIII.1. Persoana fizică

Omul în individualitatea sa fizică este cel ce deţine această calitate recunoscută
din punct de vedere juridic. Orice fiinţă umană indiferent de: vârstă, sex, origine,
convingeri ideologice ori religioase, poziţie în societate este o persoană fizică. Iar o
persoană fizică din punct de vedere strict juridic are un statut clar determinat, neexistând
o persoană fizică, mai persoană fizică decât o alta.
Calitatea de persoană fizică, ce deţine capacitate de exerciţiu o are fiinţa umană
între cele două momente limită ale existenţei sale: naşterea şi moartea. Acestea sunt
unice şi naturale, ele nu pot fi prestabilite de către persoana fizică în cauză (excepţie
fiind suicidul), cele două momente fiind doar constatabile şi generând unele efecte
juridice. „Cu toate interpretările şi aprecierile privind viaţa intra şi extrauterină, cu tot
ceea ce ţine, de ceea ce se întâmplă între momentul concepţiei şi cel al naşterii,
momentul începerii vieţii fiinţei umane este considerat cel al naşterii acesteia, viaţa unei
persoane fiind condiţionată de existenţa corpului capabil să-şi menţină funcţiile vitale
din punct de vedere existenţial” 41; cealaltă limită a existenţei persoanei fizice fiind
decesul acesteia. Între cele două momente, care totodată desemnează extremităţile
existenţiale ale persoanei, aceasta dobândeşte capacitate juridică, în formele şi cu
condiţiile indicate, cu prilejul temei anterioare, privind raportul juridic (revedeţi
Secţiunea VII.3.). La puţin timp după adoptarea Codului Civil Român, în vremea
Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în localităţile statului nostru au fost organizate la
sediile comunelor (urbane şi rurale) servicii de evidenţă a populaţiei. Anterior acestei
perioade, evidenţe destul de vagi ale persoanelor erau ţinute de către Biserică, sub

41
Ungureanu Adelin – Viaţa. Întâiul drept al omului, Edit. Sitech, Craiova, 2012, p.341
aspectul unor statistici privind: botezurile, cununiile religioase şi înmormântările. Odată
cu punerea în funcţiune a Stării Civile, ca prerogativă a administraţiei publice s-a trecut
la înscrierea în Registrele acesteia a tuturor persoanelor nou-născute, căsătorite şi
decedate, cu oferirea câtorva informaţii despre evenimentul respectiv (numele părinţilor
noului născut, vârsta mirilor, ori locul decesului persoanei fizice). Mai erau necesari şi
doi martori ştiutori/neştiutori de carte (practic, mai mult neştiutori), care să ateste
evenimentul respectiv.

VIII.1.a. Identitatea persoanei fizice

Se poate realiza prin următoarele categorii de elemente: nume şi prenume, stare
civilă, cod numeric personal, etate, domiciliu, cetăţenie, înălţime, sex, pregătire
profesională ş.a.m.d.
Printre principalele instrumente de identificare a persoanei fizice sunt numele şi
prenumele acesteia, deşi avem o oarecare inadvertenţă, cu care gramaticienii nu sunt
întru totul de acord şi considerăm pe bună dreptate. Prefixoidul pre are valoare
proclitică şi indică ceva, care trebuie aşezate anterior, faţă de un termen de bază. Ori
din punct de vedere juridic identificarea persoanei fizice, în catalog, pe listele electorale
permanente, pe alte diverse liste de aşteptare, fie în ordine alfabetică, fie într-altă ordine
se realizează în funcţie de nume, ceea ce este normal, numai că aşezarea numelui
anterior prenumelui generează o inversiune a termenilor, răsturnând sensul şi ordinea
indicate prin prefixoidare. Prenumele reprezintă aşadar un grup de cuvinte sau mai
multe grupuri de cuvinte, prin care este identificabil un individ în cadrul unui grup, gen
familie. Acesta nu se atribuie în mod obligatoriu copilului prin preluarea celui purtat de
părinţii săi, putând diferi în totalitate faţă de toate prenumele purtate de ascendenţi. În
schimb numele este atribuit persoanei nou-născute prin preluarea acestuia de la cel puţin
un părinte ori de la persoana adoptivă. Atât prenumele unei persoane, cât şi numele
acesteia sunt înregistrate în Registrele Stării Civile şi sunt urmate de eliberarea unui
document intitulat Certificat de naştere, în perioada ce se succede naşterii unei persoane,
la sfârşitul vieţii întocmindu-se un alt certificat, de data aceasta prin care este consemnat
decesul persoanei fizice (Certificat de deces), evident după constatarea acestui fapt.
Domiciliul reprezintă locuinţa principală şi statornică a unei persoane fizice. O
persoană poate avea concomitent un singur domiciliu, iar acesta este ales şi schimbat
ori de câte ori, cel în cauză doreşte acest lucru. Domiciliul este menţionat într-alt tip de
document şi anume Cartea de identitate, emisă până în urmă nu cu mulţi ani, sub forma
unui buletin, în prezent fiind în format card sau talon. Codul numeric personal reprezintă
un număr de ordine unic pentru fiecare persoană fizică, atribuit la naşterea acesteia, de
către statul român. CNP-ul unei persoane nu se modifică pe toată durata vieţii acesteia
şi în funcţie de combinaţia cifrelor se pot deduce: sexul persoanei, anul, luna şi ziua
naşterii, unitatea administrativă judeţeană şi ordinea înregistrărilor pe un anume
teritoriu, într-un anume interval de timp, precum şi cifra de control.

VIII.1.b. Drepturile şi obligaţiile

persoanei fizice.
Sunt întâlnite sub expresia de drepturi subiective. Pe parcursul prezentei lucrări
am definit şi am exemplificat aceste drepturi (revedeţi Secţiunea VII.5.), iar sub aspectul
utilizării acestor libertăţi se pot constata câteva caracteristici: se exercită de către cel
deţine, titularul în concordanţă atât cu interesul personal, însă fără a periclita interesul
general al societăţii; cu respectarea inclusiv a aspectelor de ordine şi morală şi nu în
ultimul rând cu bună-credinţă 42. Drepturile subiective au fost clasificate după diverse
criterii în drepturi absolute şi relative, politice şi civile, fundamentale, patrimoniale sau
nepatrimoniale. Asupra ultimelor două categorii de drepturi avem de efectuat câteva
precizări.
Drepturile patrimoniale sunt acelea, ce pot fi evaluate pecuniar, ce pot fi
măsurate în bani. Astfel atunci când pe rolul instanţelor de judecată se solicită
recunoaşterea unui astfel de drept ori repararea sa, misiunea judecătorului este de a
stabilii direct sau prin expertiză valoarea financiară a bunurilor patrimoniale
nerecunoscute ori deteriorate sau distruse.
Drepturile nepatrimoniale se găsesc pe latura opusă celor din alineatul precedent
şi anume ele nu pot fi evaluate în bani. Poate cel mai indicat exemplu în acest sens este
dreptul la viaţă al unei fiinţe umane. Sub nicio formă o viaţă nu poate fi cumpărată.
Demnitatea, libertatea, integritatea sunt tot atâtea drepturi pentru care banii nu pot
constitui o monedă de schimb. Acestea ţin exclusiv de existenţa fiinţei umane, au
caracter natural şi sunt extrem de importante pentru fiecare fiinţă umană în parte dar şi
pentru stat, deoarece fără respectarea şi protejarea lor, dreptul nu şi-ar mai justifica rolul
său de protector al omului ca fiinţă socială.
Obligaţiile persoanei fizice sunt corelative drepturilor subiective pe care le
deţine. Şi acestea pot avea caracter fundamental, aşa cum este obligaţia de apărare a
ţării şi constă într-o acţiune ori o inacţiune impusă sau recunoscută printr-o normă
juridică.

VIII. 2. Persoana juridică

A fost creată prin drept. Persoana juridică nu se identifică niciodată cu o persoana
fizică. Persoana juridică posedă capacitate juridică. Atât capacitatea de folosinţă, cât şi
capacitatea de exerciţiu se dobândesc odată cu înfiinţarea şi se pierd cu încetarea
acesteia, ca şi subiect de drept. Înfiinţarea unei persoane juridice presupune parcurgerea
câtorva etape, până la dobândirea propriu-zisă a acestei personalităţi. Se caracterizează
prin: denumire unică, patrimoniu propriu şi o anume formă de organizare, stabilită prin
reglementări proprii, însă în armonie cu legislaţia statului.
Denumirea persoanei juridice este aşadar unică, aceasta fiind acordată doar după
o prealabilă verificare a solicitării venite din partea celor interesaţi să constituie un astfel
de subiect de drept. În cazul, în care se constată că mai există o persoană juridică, deja
înfiinţată, care poartă o denumire ce este din nou solicitată, solicitanţilor din urmă nu li
se va permite să folosească la rându-le aceeaşi denumire, recomandându-li-se să facă o
nouă alegere, în acest sens.
Sediul este pentru persoana juridică, într-o oarecare măsura, din punct de vedere
al identificării, ceea ce reprezintă domiciliul pentru persoana fizică. Sediul este punctul
de reper administrativ, locul în care este destinată corespondenţa şi în care teoretic se
adoptă principalele decizii în privinţa funcţionării ei.

42
Mihai C. Gheorghe – Teoria dreptului, op. cit, p.133
 Codul de identificare fiscală reprezintă un cod unic atribuit unei persoane
juridice, similitudinile continuând şi sub acest aspect cu persoana fizică, acolo unde am
întâlnit codul numeric personal.
Evident că şi în cazul persoanei juridice avem la dispoziţie multiple elemente de
identificare: cifra de afaceri, vechimea, codul CAEN elocvent asupra naturii activităţii
desfăşurate şi altele asemenea.
Persoana juridică asemenea persoanei fizice deţine drepturi subiective şi obligaţii
corelative. Totuşi este indicat a se face nişte precizări asupra diferenţelor sub aspectul
tipurilor de drepturi exercitate. Am indicat anterior un anume cod (CAEN). Acesta
desemnează domeniul sau domeniile, pentru care a fost înfiinţată persoana juridică să
funcţioneze. Se poate deduce astfel, că o persoană juridică având obiect de activitatea
prelucrarea lemnului nu va putea să exercite dreptul de a participa la o licitaţie, pentru
construcţia unui satelit ori a unui robot. Asta dacă nu cumva într-o zi acestea nu vor fi
construite şi din materiale organice. Revenind asupra temei în dezbatere, putem
concluziona că persoana juridică deţine drepturi în domeniul de activitate, pentru care
a fost constituită de către fondatorii ei. Aceştia din urmă pot fi persoane fizice dar şi alte
persoane juridice.
Tipuri de persoane juridice avem: societăţile comerciale, indiferent de tipul de
capital, instituţii ale statului (şcoli, spitale), asociaţii de proprietari, obşti de moşneni,
fundaţiile, sindicatele, etc. chiar şi statul întră în diverse raporturi juridice din postura
de persoană juridică direct ori prin diverse instituţii ale sale.
 IX. Procesul legislativ

O lege se naşte într-o anumită perioadă de timp. Ea este rezultatul mai multor
etape, mai multor proceduri care se derulează succesiv, până când regulile de conduită
capătă formă finală şi produc reglementări concrete privind diverse raporturi dezvoltate
la nivelul societăţii. Legea este rezultatul unor interese generale ale statului şi ale
societăţii în general, reprezintă expresia unor perioade de chibzuinţă ale legiuitorului şi
nu în ultimul rând amprentează, la figurat vorbind instituţia legiuitoare, în sensul că o
lege cu un impact pozitiv asupra populaţiei atrage şi o imagine bună asupra emitentului
actului normativ.
Etapele procesului legislativ sunt:
- iniţiativa legislativă
- sesizarea Parlamentului
- dezbaterea
- votul
- promulgarea legii
- publicarea legii.

IX.1. Iniţiativa legislativă

Conform legii supreme, iniţiativa legislativă provine din trei direcţii 43: din partea
populaţiei, dinspre Guvern ori de la parlamentari.

IX.1.a. Iniţiativa cetăţenească.

Iniţiativa adoptării unei anume legi, venită din partea populaţiei, mai este
denumită generic şi iniţiativă cetăţenească. Evident că nu pot avea o astfel de iniţiativă,
decât cetăţeni ce-şi pot exercita drepturile electorale. Având în vedere că doar puţine
domenii de activitate sunt exceptate de la iniţiativa cetăţenească în materia legiferării
(aspecte internaţionale, acte de clemenţă, prevederi fiscale), s-ar părea că cetăţenii pot
să iniţieze legi, aşa încât acel principiu, oarecum utopic, cu autoguvernarea să devină
unul real. Dacă însă privim sub aspect practic, vom constata că în fapt această metodă
nu este una de succes, dezinteresul dar poate şi deznădejdea ori lipsa de încredere în
funcţionabilitatea unor sisteme îi fac pe oameni să nu recurgă la asemenea iniţiative.
Poate şi lipsa unui imbold concret, venit dinspre diverse organizaţii constituie un motiv,
datorită căruia noi români nu ne manifestăm civic atât de activ, pe cât ar trebui. Şi pentru
a încheia cu retorica acestor aspecte, nu ar fi lipsită de oportunitate nici studierea în anii
de şcoală (gimnaziu şi mai ales în liceu), discipline care să capaciteze viitorii adulţi, să-
şi cunoască dar mai ales să-şi exercite drepturile şi libertăţile şi să conştientizeze care
sunt şi obligaţiile principale ale cetăţeanului.
În urma modificării Constituţiei României efectuată în anul 2003, condiţiile
pentru iniţiativa legislativă venită din partea cetăţenilor au fost diminuate. Astfel o
propunere legislativă cetăţenească trebuie să fie susţinută prin semnăturile a minim o
sută de mii de cetăţeni, care să fie domiciliaţi în cel puţin 11 din judeţele ţării, şi în

43
Constituţia României, art.74
fiecare dintre acestea să fie domiciliaţi cel puţin un număr de 5000 de susţinători ai
respectivei iniţiative. Trebuie făcută încă o precizare în acest sens, chiar dacă cetăţenii
iniţiază o lege, sub forma unei propuneri legislative, ultimul cuvânt în privinţa formei
finale a legii îl deţine tot autoritatea legislativă (Parlamentul), însă având în vedere că
şi această autoritate este compusă din reprezentanţi ai populaţiei, şansele promovării
unei astfel de iniţiative susţinute masiv de către cetăţeni, după părerea mea sunt destul
de mari.

IX.1.b. Iniţiativa legislativă parlamentară

Este o altă formă de creare a unui text, care poate dobândi caracter normativ.
Dacă din partea cetăţenilor am dedus, că iniţiativele legislative nu reprezintă pentru ei
o preocupare predilectă, parlamentarii reprezintă o categorie de demnitari ai statului, al
căror principal obiect de activitate este chiar acela de a face legi. Cum raportul de
iniţiative legislative dintre parlamentari şi executiv este net în favoarea celui din urmă,
deducem că deputaţii şi senatorii îşi concentrează mare parte din activitatea lor, pe
celelalte etape ale procesului legislativ, pe formulări de întrebări şi interpelări către
miniştri şi nu în ultimul rând pe acţiuni specifice în teritoriu (colegiul electoral, în care
au fost aleşi). Iniţiativa legislativă venită din partea parlamentarilor este tot sub forma
unor propuneri legislative. Orice parlamentar poate iniţia o lege. De asemenea, mai
mulţi parlamentari pot avea calitatea de iniţiatori ai unui act normativ, ei fiind aceia,
care vor susţine iniţiativa lor cel mai mult, având drept scop atingerea ultimei etape şi
anume publicarea legii în Monitorul Oficial, consecinţa fiind una clară, intrarea legii în
vigoare, aşa cum vom vedea la dezbaterea acestei secţiuni.

IX.1.c. Iniţiativa legislativă guvernamentală.

Avem în vedere cea mai utilizată formă de generare a legilor în ţara noastră,
Guvernul îşi exercită această prerogativă constituţională sub forma depunerii către
Parlament a proiectelor de legi, acestea urmând a parcurge toate fazele, până la data
adoptării lor, de către forul legiuitor.

IX.2. Sesizarea Parlamentului.

În ţara noastră avem un Parlament bicameral, format din Camera Deputaţilor şi
Senatul. Într-o primă fază a funcţionării acestuia, începând cu primii ani de după
Revoluţia din Decembrie '89, atunci când camerele parlamentare nu adoptau un proiect
de lege/ propunere legislativă în aceeaşi formă, se apela la instituţia juridică a medierii,
aşa încât în cele din urmă să se ajungă la un format comun al viitoarei legi.
În prezent procedura a fost modificată complet, operativitatea procesului
legislativ, fiind unul dintre motive. În prezent cele două Camere deţin atribuţii distincte
în adoptarea legii. În funcţie de domeniul de activitate în care sunt propuneri de
legiferare, fiecare din cele două camere parlamentare se află succesiv, în postură de
Primă Cameră sesizată ori de Cameră decizională. Astfel dacă avem în vedere un proiect
de lege din domeniul relaţiilor externe ale statului român, precum ratificarea unui acord
cu un stat din extremul Orient, Prima Cameră sesizată va fi Camera deputaţilor, iar
Camera decizională va fi Senatul; iar dacă avem în vedere un proiect de lege, care
priveşte organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente (AEP), Prima
Cameră sesizată va fi Senatul, iar Camera decizională va deveni Camera Deputaţilor.
Astfel în funcţie de domeniul legiferării cele două camere ale Parlamentului vor avea
unul dintre cele două statute. Camera mai întâi sesizată va avea la dispoziţie un termen
de 45 de zile, în cadrul căruia trebuie să se pronunţe asupra iniţiativei legislative primite.
Dacă este vorba de un Cod de legi, şi nu doar de o lege, termenul este prelungit cu încă
15 zile. Indiferent, dacă va adopta sau va respinge propunerea de lege, aceasta din urmă
va fi înaintată către Camera decizională. În cazul, în care Prima Cameră sesizată nu
respectă termenul precizat anterior, proiectul de lege este considerat adoptat în forma
primită şi trimis spre adoptare, către Camera decizională. Aceasta din urmă nu mai este
condiţionată de vreun termen, în care trebuie să se pronunţe asupra propunerii
legislative primite, însă este normal ca perioada în care va adopta în forma primită, va
adopta cu modificări ori va respinge proiectul de lege trebuie să fie una rezonabilă,
altminteri s-ar dilua ori chiar s-ar perima inclusiv interesul apariţiei unor reglementări
juridice în domeniul respectiv. Camera decizională este cea care adoptă forma finală a
legii. Indiferent de modul, în care proiectul/propunerea legislativă a fost adoptată sau
neadoptată de către Prima Cameră sesizată, cea decizională stabileşte textul final.

IX.3. Dezbaterea.
Referindu-ne la această etapă avem în vedere că dezbaterea în privinţa creării
unei legi este de două feluri: 44 generală şi pe articole. Dezbaterea generală deşi nu este
una formală, nu-l obligă pe cel ce a iniţiat legea să o prezintă exhaustiv, ci doar sub
formă generală, cu motivele iniţieri sale şi raporturile întocmite de către Comisiile de
specialitate ale fiecărei Camere.
Dezbaterea pe articole este cea prin care se dă posibilitatea parlamentarilor, să ia
cuvântul în plen, chiar dacă unii mai făcuseră acest lucru, pe marginea acelui proiect şi
în cadrul Comisiilor de specialitate, din care fac parte. Dacă se doreşte, inclusiv
iniţiatorii pot reveni cu noi lămuriri asupra proiectului lor. Modificarea conţinutului
proiectului de lege se poate face prin amendarea acestuia. Formularea de amendamente,
pentru orice propunere legislativă este la îndemâna oricărui parlamentar, însă decizia
finală asupra amendării a câte unui articol, aşa cum vom vedea în secţiunea următoare,
aparţine tuturor deputaţilor, respectiv senatorilor prezenţi.

IX.4. Votul.
Din punct de vedere mediatic este una dintre fazele procesului legislativ foarte
mult evidenţiată. Forma finală a legii este dată prin vot, evident fiind vorba de votul
parlamentarilor, în fiecare cameră. Nicio altă persoană nu poate fi delegată să exercite
dreptul de vot în plen al unui parlamentar, nici măcar un alt parlamentar, chiar dacă
aparţine aceluiaşi grup politic ori face parte, din aceeaşi comisie de specialitate.
Procedura de vot poate fi atât deschisă, cât şi secretă. Exercitarea dreptului de
vot aparţine tuturor parlamentarilor aflaţi în funcţie, fiecare având dreptul la câte un
singur vot asupra fiecărui proiect de lege. Parlamentarul absent la efectuarea acestei
etape nu va putea să-şi exercite acest drept nici prin reprezentant, aşa cum am precizat
şi nici sub o altă formă de la distanţă.
Votul deschis se poate realizează prin următoarele modalităţi: vot prin ridicare
mâini, vot în urma apelului nominal şi chiar prin simpla ridicare în picioare. Variantele

44
Popescu Emanoil, Manta Claudiu, Răcean Marcel – Drept parlamentar, Edit. Universitas, Petroşani, 2009,
p.89
de vot sunt vot-pentru adoptare; abţinere şi vot-împotriva adoptării. În funcţie de
numărul de voturi în favoarea adoptării, un proiect de lege sau o propunere legislativă
sunt sau nu sunt adoptate. În cazul respingerii, respectiva iniţiativă legislativă nu va mai
putea fi supusă votului pentru adoptare, decât într-o altă sesiune parlamentară. 45
Votul cu caracter secret se realizează prin următoarele modalităţi: utilizarea
mijloacelor electronice (votul electronic), buletinul de vot şi votul cu bile, această din
urmă metodă având tradiţie în viaţa parlamentară românească. Deoarece primele două
modalităţi sunt semnificative, din punct de vedere al procedurii concrete, vom efectua
precizări distincte doar asupra votului secret cu bile. Practic acest procedeu presupune
aşezarea pe un postament situat în apropierea prezidiului Camerei a două urne de culori
diferite: alb şi negru. Toţi parlamentarii prezenţi sunt invitaţi personal să-şi exercite
dreptul de vot asupra adoptării unei legi. Înainte de a ajunge în faţa celor două urne,
parlamentarului i se înmânează două bile: una albă şi una neagră. În cazul în care,
parlamentarul doreşte să voteze pentru, atunci va introduce bila albă în urna albă şi bila
neagră în urna neagră. Dacă va dori să voteze împotrivă, va inversa culorile, introducând
bila de culoare albă, în urna neagră şi bila de culoare neagră, în urna albă. În cazul, în
care votul său vrea să constituie o abţinere, atunci el va introduce ambele bile, într-o
singură urnă.
Prin numărarea voturilor şi prezentarea rezultatului, se încheie practic procedura
de vot.

IX.5. Promulgarea legii.

Există şefi de state în lume, care atunci când nu sunt de acord cu o lege adoptată
de către Parlament, sub aspectul oportunităţii, aceştia îşi pot exercita dreptul de veto,
aşa încât o lege adoptată de Parlament dar neagreată de către Preşedinte să nu poată să
devină parte a dreptului obiectiv în vigoare.
În ţara noastră, Promulgarea legii este o operaţiune care se efectuează doar de
către Preşedintele României. Prin aceasta, preşedintele după ce verifică legea adoptată
de către Parlament emite Decretul de promulgare a sa, îndeplinind condiţia, ca legea de
pe acum, nu doar adoptată, ci şi promulgată să fie trimisă în vederea publicării, aşa cum
am precizat. Totuşi există şi situaţii, în care şeful statului să nu fie de acord cu o lege
adoptată de către forul legislativ. În această din urmă situaţie, Preşedintele deţine
posibilitatea de a retrimite legea către Parlament, în vedere reexaminării conţinutului
acesteia. Trebuie precizat faptul, că Preşedintele poate face acest lucru, doar o singură
dată pentru fiecare lege în parte. Termenul în care şeful statului va retrimite legea spre
reexaminare, către instituţia emitentă este de 20 de zile. Parlamentul este obligat să
reprimească legea şi să treacă la reexaminarea sa, însă deţine posibilitatea de a modifica
legea, ţinând astfel cont de ceea ce solicită Preşedintele sau de a menţine forma iniţială
a legii. Fie că adoptă prima variantă, fie pe cea din urmă, după a doua adoptare a legii,
în condiţiile expuse în aceste rânduri, Parlamentul va retrimite legea la Instituţia
Preşedintelui, în vederea promulgării acesteia. Odată reprimită legea de către
Preşedinte, fie că este sau nu este de acord cu textul acesteia, prerogativele sale în
această fază sunt limitate. Astfel, el nu mai are la dispoziţie decât o formalitate şi anume
ca într-un termen mai scurt decât cel iniţial, adică în doar 10 zile să emită Decretul de

45
Menţionăm că Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în cadrul a două sesiuni anuale, câte una în fiecare
semestru.
promulgare a legii, în caz contrar, după împlinirea termenului, legea nu ar mai avea
nevoie de promulgare expresă, ea fiind considerată ca fiind promulgată, prin prescripţia
exercitării acestui atribut prezidenţial. Termenul este acelaşi (10 zile) şi în cazul
sesizării Curţii Constituţionale, asupra neconstituţionalităţi unor prevederi ale legii.

IX.6. Publicarea legii.

Reprezintă ultima etapă, care precede intrarea în vigoare a legii. Aşa cum am
precizat şi în secţiunea privind aplicarea legii în timp (revedeţi Secţiunea V.2.a.), legea
va intra în vigoare: fie la trei zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial, fie la o altă
dată stabilită expres în textul legii, de regulă în dispoziţiile finale ale acesteia. Se
deduce, că acest din urmă termen va fi mai mare de trei zile.
Monitorul Oficial este suportul material al tuturor legilor intrate în vigoare. Nicio
lege emisă de Parlament nu va putea să-şi producă efectele juridice, dacă nu este
publicată în Monitorul Oficial. Termenul celor trei zile are rolul, de a crea posibilitatea,
ca cetăţenii să afle conţinutul noii legi, deoarece odată cu intrarea în vigoare a acesteia,
dispoziţiile sale capătă caracter obligatoriu asupra raporturilor juridice interumane şi
implicit în privinţa comportamentului fiecărui membru al societăţii.

X. Realizarea dreptului

X.1. Noţiune
Orice teorie creată pe baza unor fundamente solide îşi găseşte aplicabilitate în
practică. Dreptul, constituirea sa ţin de un domeniu teoretic, având ca bază izvoarele şi
principiile, cărora li se adaugă politicile instituţiilor centrale ale statului, mai exact ale
puterii legislative dar şi cea executivă. Dreptul este creat, pentru a ordona
comportamentele sociale, însă obiectivul său este atins prin aplicare în practicile
cotidiene.
Cu toţii suntem actori pe scena vieţii. Privind în trecut redescoperim crâmpeie
din viaţa înaintaşilor, privind împrejur observăm, chiar amănunţit conduita
contemporanilor şi estimând viitorul, permitem imaginaţiei să contemple asupra unei
societăţi perfecte sau măcar superioare, celei în care noi trăim, din punct de vedere al
ordinii sociale. Dreptul a evoluat de la începuturile sale, iar procesul continuă şi azi.
Sincopatic dreptul a înregistrat şi involuţii. Norme ce reglementau acte de genocid ori
abuzuri crude la adresa fiinţelor umane nevinovate şi incapabile de apărare nu pot fi
catalogate decât abateri extreme de la cursul dreptului şi de la rolul său.
Prin realizarea dreptului înţelegem „procesul transpunerii în viaţă a conţinutului
normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută
dispoziţii normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul competenţei lor”. 46

X.2. Forme de realizare a dreptului

Plecând de la definiţia anterioară şi având în vedere logica efectelor normelor de
drept, faţă de cei ce se conformează ori de aceia, care nu ţin cont de conţinutul
dispoziţiilor legale, aflate în vigoare, se deduc două forme principale de realizare
propriu-zisă sau de aplicare a dreptului:
- prin respectarea de către subiecţi a conţinutului normelor de drept, ce le sunt
opozabile;
- prin intervenţia statului, în vederea aplicării normelor juridice, încălcate, de
cei ce aveau obligaţia de a le respecta.

X.2.a. Respectarea de către subiecţi a conţinutului normelor de drept,

ce le sunt opozabile.
Majoritatea cetăţenilor respectă legile statului. Omul cu conştiinţă civică nu
încalcă legile. Subiectiv, motivele sunt multiple: nu doreşte a aduce atingere drepturilor
altor persoane, teama de sancţiune, dorinţa de a trăi într-o societate stabilă şi sigură.
Pentru a avea parte de această formă de realizare a dreptului la o scară, cât mai
ridicată, inclusiv statul trebuie să iniţieze câteva acţiuni. Mai întâi trebuie să emită un
ansamblu de acte normative, al căror grad de nepopularitate să nu fie unul excesiv. Cu
siguranţă, nu reprezintă o bucurie pentru cetăţeanul y existenţa unei norme juridice
fiscale, conform căreia el trebuie să achite pentru un imobil al său o sumă anuală
reprezentând impozitul pe proprietatea respectivă; însă dacă această sumă va ajunge să
reprezinte un procent însemnat din valoarea de piaţă a clădirii, atunci nemulţumirea
cetăţeanului afectat, capătă o nouă dimensiune. Apoi, legile trebuie cunoscute, pentru a
fi respectate. Este apreciabilă decizia românilor din toamna anului 2003, care odată cu
adoptarea unor modificări ale legii supreme, au creat un termen de trei zile, între
publicarea unei legi în Monitorul Oficial şi data intrării acesteia, efectiv în vigoare. Până
la respectiva dată, ziua publicării constituia şi momentul în care legea începea să-şi
producă efectul. Răstimpul celor trei zile calendaristice oferă ocazia individului,
inclusiv de a accesa mai uşor textul legii, pe care va trebui să o respecte în perioada
următoare.
O altă condiţie, deductibilă de realizare a dreptului sub această formă, este aceea
de a se constată, că instituţiile abilitate ale statului, în domeniul aplicării şi a respectării
legislaţiei se manifestă activ. Tendinţa oamenilor de a nesocoti prevederile legale este
mai însemnată, atunci când constată că există precedente mai mult sau mai puţin

46
Popa Nicolae, Eremia Mihail-Constantin, Cristea Simona – Teoria Generală a Dreptului, op. cit, p.204
cunoscute, în care rolul activ a al instituţiilor invocate a fost oarecum diminuat. Pe de
altă parte, statul nu trebuie să intervină atunci, când cetăţeanul îşi exercită în mod legal
un drept subiectiv al său, ci dimpotrivă, statul trebuie să-l sprijine pe cel ce-şi pune în
aplicaţie drepturile sale, creându-i condiţii favorabile în acest sens. Nu în ultimul rând,
cetăţenii trebuie să fie bine educaţii, să-şi fi însuşit o cultură civică dezvoltată, aspecte
care se dobândesc, nu doar din experienţa de viaţă a fiecărui individ, ci şi din preocupări
ale statului de a-şi educa populaţia. Sub aspect cantitativ, această formă de realizare a
dreptului este net superioară celeilalte. Probabil că, dacă am asista la un revers de
situaţia, în care numărul celor ce încalcă legea, într-un interval de timp, să fie cel puţin
egal sau mai mare, decât al celor ce o respectă, am avea o societate condamnată la
anarhie, un stat pe cale de a fi anihilat ca şi entitate de proprii cetăţeni şi o stare de
pericol gravă pentru siguranţa fiecărui individ în parte.

X.2.b. Intervenţia statului în vederea aplicării normelor juridice încălcate, de

cei ce aveau obligaţia de a le respecta
Aceasta reprezintă cea de-a doua formă de realizare a dreptului, căreia îi este
asociată mai des inclusiv terminologia de aplicare a dreptului. Practic dacă în cazul
primei forme, dreptul se aplică de la sine, printr-o atitudine de reţinere şi inacţiune din
partea indivizilor, în acest caz asistăm la intervenţii concrete ale instituţiilor statale
pentru aplicarea unor dispoziţii şi bine înţeles şi a unor sancţiuni.
Geneza aplicării dreptului este nerespectarea de către individ a legii. În unele
cazuri, geneza se constituie într-o simplă suspiciune asupra nesocotirii legislaţiei,
confirmarea acesteia urmând a se produce pe parcurs.
Ori de câte ori, un individ deviază de la comportamentul tip, impus ca regulă de
conduită declanşează un conflict între el pe de o parte şi persoana, căreia i-a încălcat
unul ori mai multe drepturi ori i-a produs alte pagube dar şi statul, ca apărător al ordinii
de drept pe de altă parte. Aplicarea forţei coercitive însă nu este decât la îndemâna
statului, prin instituţiile împuternicite ale sale, în nici un caz nefiind lăsată la îndemâna
celui păgubit. Evident, dacă nu cumva cel în cauză se află în legitimă apărare ori este
vorba de o stare de necesitate.
Asupra celor ce nesocotesc frecvent legile în vigoare, literatura de specialitate
dar şi ramuri ale dreptului, precum criminologia au efectuat numeroase cercetări. Există
indivizi, care încalcă legea de foarte multe ori, unii practic ori de câte ori au ocazia,
chiar şi după aplicarea şi executarea unor pedepse. Nu am putea afirmă că dintr-o anume
categorie socio-profesională nu vom întâlni autori ai unor ilegalităţi ori că toţi cei ce
aparţin unei anume categorii sunt predispuşi şi vor fi cu siguranţă nişte infractori. Însă
natura faptelor săvârşite de diferiţi aparţinători ai unor categorii sociale este totuşi
diferită. Astfel infracţionalitatea gulerelor albe are în vedere ilegalităţi de ordin
economic şi de corupţie, pe când infracţiunile celor cu o viaţă neadecvată şi dezordonată
vizează siguranţa persoanei şi a bunurilor acesteia. Fie că este vorba de ilegalităţi mai
mult sau mai puţin grave, statul trebuie să intervină. Mai întâi, îl va obliga pe individ să
respecte legea, pe care a încălcat-o sau să repare ceea ce a stricat prin conduita sa ilegală,
ulterior aplicându-i diverse sancţiuni, în funcţie de natura faptei sale: civile,
administrative sau penale.
Eficienţa unui sistem de drept, e dată inclusiv de capacitatea de prevenţie a
statului. Este avantajos să eviţi producerea unui furt, decât să recuperezi ulterior banii
furaţi; este incomparabilă prevenirea unei crime, faţă de pedepsirea autorului ei, chiar
şi cu acordarea de despăgubiri, către familiile victimei. Aplicând dreptul, statul îşi
manifestă autoritatea, prevenind încălcarea dreptului statul deja dovedeşte o capacitate
superioară de gestiune a relaţiilor sociale, efectele fiind benefice pentru toate părţile.
Aplicarea dreptului se face în trepte. Mai întâi instituţiile statului constată
săvârşirea de către o persoană ori un grup de persoane a unei ilegalităţi. Tot ilegalitate
este şi dacă persoana în cauză săvârşeşte o singură acţiune (însuşirea unui bun ce nu-i
aparţine) dar şi dacă săvârşeşte o activitate prelungită în timp (racordarea ilegală la
emisia prin cablu a programelor tv.) Starea de ilegalitate poate fi atinsă şi printr-o
inacţiune (neprezentarea la locul de muncă). Desigur că din punct de vedere al urmărilor
pentru persoana în cauză, acestea diferă foarte mult, mai întâi în funcţie de ramura de
drept, dar şi de alte aspecte: una sau mai multe abateri, rezultatul faptelor, prejudicii,
grad de pericol al faptei ş.a.m.d.
Apoi, după constatarea acestei ilegalităţi, organele etatice vor identifica norma
juridică a dreptului pozitiv, care reglementează raportul juridic conflictual născut, prin
comiterea unei ilegalităţi. În funcţie de amploarea faptei şi de incidenţa reglementărilor,
pot fi avute în vedere mai multe norme juridice. În continuare, organul de aplicare
trebuie să interpreteze norma juridică folosind una dintre metodele indicate în această
lucrare şi ajungând la unul dintre cele trei rezultate ale interpretării, interpretarea
declarativă fiind ideală, din punct de vedere al corelaţiei dintre litera şi spiritul legii. În
cele din urmă, organul statal aplică dreptul. Prin emiterea actului aplicativ, actul
normativ îşi împlineşte misiunea, iar statul îşi expune autoritatea. Procedura emiterii
acestor acte (de aplicare) este vastă şi diferenţiată de la o instituţie la alta, de la o ramură
a dreptului la alta sau chiar şi în cadrul aceleiaşi ramuri, precum cel al administraţiei
publice locale.

X.3. Actele de aplicare a dreptului:

noţiuni, caracteristici, exemple
Finalitatea realizării dreptului se extinde asupra cazurilor concrete de aplicare a
legii. Actul de aplicare a dreptului, pe care îl vom numi act aplicativ este cel ce
transpune într-o cazuistică diversificată, conţinutul actelor normative, în sfera relaţiilor
juridificate de către acestea. Actul normativ şi actul aplicativ se caracterizează prin
diferenţieri şi similitudini. Sub aspectul asemănărilor voi evidenţia următoarele aspecte:
ambele sunt acte (documente) emise după o anumită procedură; ambele produc efecte
juridice; ambele vizează relaţiile sociale, exemplele putând continua. Sub aspectul
diferenţelor vom reţine următoarele: 47 caracteristicile de generalitate şi impersonalitate,
specifice actelor normative nu sunt regăsibile şi în cazul unui act administrativ de
exemplu emis de o Primărie, prin care unui cetăţean determinat i se eliberează o anume
autorizaţie. De asemenea sub aspectul procesului de elaborare, actele normative
beneficiază de o succesiune de etape standardizate, pe când cele aplicative, dat fiind
volumul lor foarte ridicat nu cunosc un tipar concret determinat sub aspectul emiterii
lor, în funcţie de domeniile dreptului, în care se adoptă. Asupra durabilităţii în timp, sub

47
Idem, p.210 şi urm.
aspectul efectelor, în vreme ce actul normativ cunoaşte limite bine determinate între
cele două momente (al intrării şi al ieşirii din vigoare), cel aplicativ se epuizează după
adoptare, neintrând ori ieşind din vigoare asemenea legilor. Actul aplicativ emană de la
o voinţă unilaterală (organismul statal emitent). Sub forma însuşirii unui act de tipul
celor două analizate antitetic, menţionez că în timp ce actul normativ, pentru a fi adus
la cunoştinţa cetăţenilor este publicat în Monitorul Oficial, ca o condiţie obligatorie a
producerii efectelor sale, actele aplicative (o parte însemnată a lor: hotărâri
judecătoreşti, decizii de impunere, procese-verbale de contravenţie) sunt expediate ori
înmânate destinatarilor, subiecţilor cerţi. Tot cele din urmă se supun controlului
exercitat de către instanţele judecătoreşti, iar acolo unde este posibil, inclusiv
controlului forului ierarhic superior.
Am enumerat deja în alineatul precedent câteva tipuri de acte aplicative ale
dreptului. Revenind asupra lor, precizez că ele provin de la instanţele de judecată,
organele fiscale ori alte instituţii cu atribuţii de inspecţie şi control. Inclusiv organele,
care prin destinaţia lor sunt create să emită acte normative, spre exemplu Parlamentul,
ca unică instituţie responsabilă cu adoptarea legilor, emit şi acte aplicative. Astfel
hotărârile de validare a conducătorului unei instituţii centrale au caracter aplicativ. De
asemenea hotărârea unui consiliul judeţean cu privire la administrarea unui imobil,
conform articolelor sale poate avea atât o componentă normativă: fixarea unor condiţii
generale pentru închirierea acelui imobil, cât şi o componentă aplicativă, prin
individualizarea concretă a imobilului respectiv.
 XI. Mijloace de proba a dreptului

Dreptul, oricât de bun ar fi din punct de vedere al conţinutului şi al ariei

reglementărilor fără a fi probat nu-şi atinge obiectivul principal. Pentru a se dovedi ceva
(încălcarea unui drept, recuperarea unei datorii, pedepsirea unui rău-făcător) trebuie
folosite probe concrete, aşa încât, finalitatea acţiunilor demarate să fie aceea, de
recunoaştere şi respectare a dreptului subiectiv, de recuperare a creanţei ori de
condamnare a infractorului.
Deşi uneori logica deducţiei încălcării unor norme de drept este una evidentă,
sarcina identificării unor probe în acest sens, nu este una deloc uşoară. Mai mult chiar,
lipsa probelor concrete şi elocvente are ca urmare nesancţionarea unei persoane,
presupuse a fi fost vinovate. „Rolul probei a fost diferit conceput în sistemul clasic, în
funcţie de natura civilă sau penală a cauzei. În penal, scopul probei este aflarea
adevărului, reconstituirea cât mai fidelă, prin toate mijloacele admise a faptelor.
Judecătorul are în acest caz un rol activ, determinat. În civil, rolul probei este garantarea
siguranţei părţilor, judecătorul neavând rol activ, fiind neutru, inactiv în căutarea
probelor, doar părţile tinzând să-şi susţină afirmaţiile prin probe şi căpătând astfel un
rol deosebit probele preconstituite” 48
Prin probă avem în vedere acele elemente de fapt, folosite în dovedirea săvârşirii
unei fapte ilicite ori a existenţei sau a lipsei unei astfel de fapte 49 ilicitatea faptelor sau
a unor stări fiind raportată dreptului pozitiv, existent la data săvârşirii acestora.
Vom avea în vedere în continuarea prezentei expuneri teoretice următoarele
aspecte specifice probării dreptului, insistând asupra ultimului enumerat:
- sisteme de probaţiune,
- obiectul probei,
- sarcina probei,
- mijloace de probă a dreptului.

XI.1. Sistemele de probaţiune.

Cele mai cunoscute, din punct de vedere al utilizării lor sunt sistemul acuzatorial
şi sistemul inchizitorial.
Raportându-ne primului sistem, denumit şi cel al probelor morale 50, vom deduce
că în cazul acestora rolul judecătorului este unul restrâns. Părţile implicate sunt cele ce
generează procesul, totodată tot ele fiind cele ce trebuie să facă dovadă
existenţei/inexistenţei faptelor, pe care le invocă asupra încălcării/neîncălcării unor
drepturi subiective. Astfel, prin eventuala încălcare a dreptului de folosinţă a unui bun
închiriat, nu statul va avea iniţiativă în a investiga acest presupus litigiu, ci partea ce se
consideră vătămată în respectarea dreptului de utilizare a respectivului bun sau din

48
Dănişor Dan Claudiu, Dogaru Ion, Dănişor Gheorghe – Teoria generală a dreptului, ediţia 2, edit. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p.508
49
Bentham – Traite des preuves judiciaires, Bruxelles, 1829, p.249; apud Mihai Gheorghe – Fundamentele
dreptului. Probarea în dreptul pozitiv, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.63
50
Popa Nicolae, Eremia Mihail-Constantin, Cristea Simona – Teoria Generală a Dreptului, op. cit, p.220
contră persoana, care deţine proprietatea bunului, dacă va considera, că nu sunt
respectate diverse obligaţii de către chiriaş. Rolul statului se modifică şi devine mult
mai activ, dacă există comportamente, care îndeplinesc conţinutul constitutiv al unei
infracţiuni, însă în lipsa acestora şi a altor aspecte, care ar genera un interes concret (de
genul încasării unor taxe ori impozite din diverse contracte), special al statului, iniţiativa
unui proces în acest caz aparţine părţilor, inclusiv sarcina administrării probei aşa cum
vom vedea în această secţiune. Acest sistem este specific de regulă ramurii dreptului
civil şi a altor ramuri, care conform diviziunii dreptului enunţată de Ulpian constituie
dreptul privat.
Cel de-al doilea sistem, denumit în contradictoriu primului şi sistemul probei
legale, modifică poziţia de expectativă etatică, rolul statului fiind unul activ de această
dată. Astfel, în cazuri în care siguranţa statului este vizată direct de comportamentele
unor indivizi sau drepturile cetăţeanului sunt încălcate prin fapte de natură penală ori
contravenţională, statul trebuie să intervină să cheme în faţa organelor sale abilitate de
investigaţie şi în cele din urmă să sancţioneze pe cei vinovaţi. Evident că inclusiv sub
aspectul invocării şi administrării de probe, în cadrul acestui sistem, rolul statului este
unul, care presupune manifestarea iniţiativei. Acest sistem este specific celeilalte
diviziuni a dreptului şi anume a ramurilor dreptului public.

XI.2. Obiectul probei

Acest obiect într-o formulare generală are în vedere proba dreptului şi proba
faptelor. Numai că dreptul nu trebuie să fie probat. El reiese din textul actelor normative
în vigoare. Pe cale de consecinţă doar faptele trebuie probate.
Obiectul probei prezintă câteva caracteristici. Astfel acesta trebuie să fie real,
încercarea de a proba existenţa unor inepţii fiind exclusă. De asemenea trebuie să fie
credibil şi acceptabil şi mai ale logic. Încercarea de a proba aspecte contrare unei logici
elementare ori unor reguli ale naturii ar trece în derizoriu acest obiect al probării unor
fapte invocate, fie de către părţi, fie de către stat.

XI.3. Sarcina probei

În principiu sarcina probei revine reclamantului sau petentului, în funcţie de cum
este intitulat, însă şi pârâtul, atunci când invocă pretenţii faţă de reclamantul său, în
aceeaşi cauză, deţinând posibilitatea procedurală, de a adresa o cerere reconvenţională
trebuind să-şi dovedească aceste pretenţii. Prin utilizarea cererii reconvenţionale şi
pârâtul poate pretinde ceva de la reclamant, evident în cadrul aceluiaşi proces şi în
legătură cu aceiaşi cauză dedusă judecăţii. Ori în atare situaţii este evident că şi pârâtul
trebuie să-şi probeze solicitările, sarcina probei pentru acestea revenindu-i. Cum însă
cele mai multe procese se desfăşoară fără formulări de cereri reconvenţionale, probele
rămân în sarcina reclamantului. Aceste precizări sunt valabile în litigiile civile, deoarece
în sfera proceselor cu caracter penal, sarcina probei revine unei alte părţi.
Excepţia de la partea însărcinată cu administrare de probe, o întâlnim prin
răsturnarea sarcinii probei 51 cu prilejul soluţionării diverselor litigii astfel: în materia
dreptului muncii, în cazul aplicării de sancţiuni salariatului, deşi acesta din urmă va
avea calitatea de reclamant în faţa instanţei, cerând anularea sancţiunii, angajatorul este

51
Dănişor Dan Claudiu, Dogaru Ion, Dănişor Gheorghe – Teoria generală a dreptului, p.510
obligat a face proba abaterilor disciplinare grave ori repetate ale angajatului. De
asemenea în materia contenciosului administrativ, unde inclusiv competenţa teritorială
derivă faţă de dreptul comun (instanţa competentă fiind cea de la domiciliul
reclamantului), sarcina probei în cazul, în care o persoană contestă legalitatea unui act
administrativ ce i-ar atinge interesele, sarcina probei aşadar revine tot administraţiei,
chiar dacă are calitatea de pârât, trebuind să dovedească legalitatea respectivului act de
aplicare a dreptului. În practica judecătorească au fost reţinute şi alte situaţii de
răsturnare a sarcinii probei.
Atunci când o persoană săvârşeşte o infracţiune, prin care aduce atingere
integrităţii ori altor drepturi ale altei persoane fizice, este evident că prima parte
interesată în deschiderea unei acţiuni prin intermediul justiţiei, pentru sancţionarea celui
vinovat este partea vătămată. Însă de această dată, aşa cum am văzut şi la sistemele de
probaţiune, rolul statului devine unul activ, el fiind obligat să asigure respectarea
întregii ordini de drept. Într-astfel de procese, adică în cele cu caracter penal, sarcina
administrării probei revine organelor de anchetă penală, concret vorbind procurorilor,
care-şi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetelor. Evident că şi acuzatul poate
administra probe în favoarea sa, prin care să demonstreze nevinovăţia, însă această
opţiune reprezintă pentru acuzat un drept şi nu o obligaţie, 52 el putând să-şi recunoască
faptele pentru care este acuzat, putând susţine că faptele sale au prezentat un grad de
pericol social mai scăzut ori că urmările socialmente periculoase au fost mai reduse,
solicitând eventual o altă încadrare a faptei sau pur şi simplu pledând ca nevinovat.

XI.4. Mijloace de probă a dreptului

În clasa a X-b a liceului pe care eu l-am absolvit în urmă cu 16 ani erau 30 de
elevi. Este o afirmaţie, pe care eu trebuie să o probez unui auditoriu, care nu are nici un
motiv în a mă crede. Deşi pot face jurăminte ori pot să-mi dau cuvântul de onoare, deşi
pot indica cu exactitate locaţia clasei şi chiar unele discipline parcurse sau chiar dacă
insist asupra faptului că nu mint niciodată şi am fost mereu sincer, totuşi nu voi fi
suficient de credibil, faţă de auditoriul meu. Abia când încă o persoana, (elevă ori
profesor al acelei clase) vor confirma cifra, şansele ca afirmaţia mea să fie
convingătoare cresc. Totuşi, abia când auditoriul meu ad-hoc va avea ocazia să verifice
catalogul acelei clase, din acel an, în originar ori într-o copie certificată pentru
conformitate cu originalul, abia atunci se va convinge dacă numărul de elevi indicat de
mine este cel corect.
Dovedirea doleanţelor reclamanţilor sau ale pârâţilor (în anumite cazuri, aşa cum
am precizat deja) dar şi evidenţierea vinovăţiei respectiv a nevinovăţiei se stabilesc cu
ajutorul mijloacelor de probă folosite de părţi ori de organisme etatice în faţa instanţei
de judecată. Nu-i este oprit nici judecătorului, să solicite probe, atunci când cele
invocate de către părţile implicate sunt neconcludente.
Mijloace de probare a dreptului utilizate, fără a considera că le enumerăm
exhaustiv avem: înscrisuri cum ar fi: actele autentice; înscrisurile sub semnătură privată;
alte dovezi scrise (hârtii, jurnale, scrisori); mărturia; mărturisirea; cercetările la faţa
locului, expertizele, fotografii, înregistrări audio-video; interogatoriul; jurământul şi

52
Idem. p.510
altele. Fiecare sistem de drept are libertatea de a selecta şi de a permite utilizarea
diverselor categorii de mijloace de probă.
În categoria înscrisuri, ca mijloace de probă sunt incluse orice însemnări
alfabetice sau schematice indiferent de suportul pe care sunt făcute. Desigur sub aspect
istoric, papirusul, piatra ori pânza constituiau suportul material al înscrisurilor, însă în
prezent majoritatea covârşitoare a scrierilor de orice fel este făcută pe suport din hârtie.
Actele autentice se deosebesc de celelalte înscrisuri prin caracteristica
autenticităţii lor. Autenticitatea nu trebuie confundată cu originalitatea, ci este conexată
organismului care a elaborat actul. Astfel sunt acte autentice cele emise de către
instituţii ale statului (administraţie, instanţe şi alte autorităţi) precum şi cele întocmite
de către notarii publici, având în vedere competenţa acestora (de ex. dispoziţia
Primarului unei localităţi privind numirea într-o funcţie a unei persoane).
Înscrisurile sub semnătură privată sunt acele documente care sunt semnate
olograf de către o persoană fizică. Modalităţile de redactare pot fi diverse: fie
tehnoredactare computerizată, fie cu ajutorul maşinilor clasice de scris, fie scris de
mână. Nu contează nici măcar, cine a redactat textul, ci doar cel ce l-a semnat. (de ex.
cererile adresate de un particular către o autoritate publică pentru recunoaşterea unui
drept).
Alte dovezi scrise constituie orice alte înscrisuri, care nu fac parte din nicio
categorie anterioară. Acestea sunt simple însemnări, scrisori ori alte condici şi registre,
inclusiv jurnalele intime, însă acceptarea utilizării lor trebuie să fie condiţionată de
respectarea dreptului la viaţă privată al persoanei, inclusiv reglementările internaţionale
în materia drepturilor omului protejând viaţa privată a individului.
Mărturia sau depoziţia martorilor este una dintre probele frecvent folosite în faţa
instanţei de judecată. Sub aspect istoric, de-a lungul timpului constituia cel mai utilizat
mijloc de probă, motivul fiind uşor de înţeles şi anume lipsa documentelor scrise ori a
datelor electronice. În istoria dreptului regăsim perioade în care, categorii întregi de
oameni precum sclavii şi iobagii nu aveau dreptul de a depune mărturie. Mult timp,
aceiaşi interdicţie a fost valabilă şi pentru femei ori minori sau alte persoane, care sub
aspect economic 53 erau considerate prea sărace, pentru a fi audiate ca martori. Astăzi
interdicţii de genul celor expuse au fost excluse, însă sunt opriţi de la a depune depoziţii,
cu anumite excepţii, rudele şi afinii în grad apropiat cu una din părţii, având în vedere
tendinţele subiective, ce ar putea să le determine în a denatura adevărul. O singură
distincţie mai adăugăm acestui mijloc de probă şi anume, expresia de martor ocular se
referă la persoana fizică, ce cunoaşte împrejurarea pentru care este chemată să dea
explicaţii, în calitate de martor, ci nu de autor, victimă ori intervenient, deoarece
cunoaşte modul, în care s-au petrecut faptele observându-le cu propriul simţ vizual.
Mărturisirea considerată mult timp ca una dintre cele mai puternice probe
înseamnă recunoaşterea de către una din părţi a faptelor de care este acuzat, în aşa fel
încât să confirme temeiurile, pe care se bazează partea potrivnică (cealaltă parte din
proces). Prin voinţa legiuitorului şi tăcerea în faţa instanţei, atunci când unei persoane i
se cere să mărturisească un fapt 54, instanţa având la dispoziţie o normă supletivă,
conform căreia poate să interpreteze tăcerea, ca fiind tot o formă de mărturisire.

53
Mihai Gheorghe – Fundamentele dreptului. Probarea în dreptul pozitiv, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2008,
p.249 note de subsol
54
Idem, p.253
 Cercetările la faţa locului sunt utile, atunci când instanţa de judecată consideră
fie insuficiente, fie neconcludente probele invocate de părţi şi dispune deplasarea
persoanei abilitate a statului la locul, unde s-a desfăşurat fapta supusă judecăţii.
Totodată, cu ocazia efectuării acestui tip de cercetare, sunt convocate şi părţile implicate
tot la faţa locului, iar finalitatea realizării activităţii o reprezintă întocmirea unui proces-
verbal.
Expertizele sunt mijloace de probă considerate destul de relevante în dreptul
procesual actual. Ele reprezintă în fapt părerea unor specialişti, plecând de la ideea, că
magistratul nu cunoaşte amănunţit, regulile funcţionabilităţii diverselor domenii
(arhitectură, economie, sport, aeronautică, practici sociale, prelucrări de materiale, etc).
Costul realizării unei astfel de expertize este fixat de către instanţă şi suportat de către
părţi. Rezultatele expertizei realizate de către un specialist în domeniu sunt consemnate
într-un raport de expertiză, asupra căruia părţile pot depune observaţii şi obiecţii.
Fotografiile sunt imortalizări ale unor scene surprinse pe o peliculă, ce pot fi
depuse ca probe în instanţă, de către părţile interesate
Înregistrări audio-video raportate evoluţiei dreptului reprezintă o noutate în
materie procesuală. Aici sunt mai multe aspecte de discutat, în funcţie de persoana care
a efectuat aceste înregistrări, dacă există autorizaţii în acest sens ş.a.m.d. Legislaţia
noastră (organică) permite instituţiilor statului să efectueze interceptări telefonice,
restrictiv doar în anumite condiţii şi pentru anumite perioade de timp, deşi legea
fundamentală consideră corespondenţa (inclusiv cea prin telefonie) ca fiind inviolabilă.
Interogatoriul folosit în materie procesuală civilă este utilizată exclusiv asupra
identificării unor aspecte în fapt. Partea care solicită chemarea la interogatoriu a unei
persoane, este obligată să depănă în scris textul cu întrebări la instanţa de judecată,
aceasta din urmă fiind cea care va chema la interogatoriu persoana fizică nominalizată
şi îi va adresa respectivele întrebări. Spre deosebire de depoziţia unui martor, persoanei
interogate nu i se cere depunerea jurământului.
Jurământul ca mijloc de probă nu trebuie confundat cu cel depus astăzi de către
martori. El era considerat ca un mijloc legal de probă, folosit de către părţi în interesul
lor dar a fost exclus din sistemul procesual românesc la jumătatea secolului trecut.
 XII. Aspecte teoretice privind
răspunderea juridică

Fiecare dintre noi este responsabil pentru propria conduită, pentru actele şi
faptele proprii. Fiecare persoană răspunde pentru ceea ce face. Excepţii sub aspectul
stabilirii responsabilităţii, regăsim atunci când avem în vedere urmările negative
rezultate prin faptele provocate sau comise de animale, de prepuşi ori provocate prin
ruina edificiului. Evident datorită legături generate de proprietatea şi folosinţa acestor
bunuri ori direct din raporturile de prepuşenie, răspunderea juridică este angrenată, tot
celui ce deţine respectivele bunuri ori animale sau are responsabilităţi părinteşti ori de
altă natură asupra unei persoane lipsită de capacitate de exerciţiu.

XII.1. Întrunirea condiţiilor

Pentru antrenarea răspunderii juridice împotriva unei persoane (fizice sau juridice)
trebuie în îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- săvârşirea unei fapte ilegale
- producerea unor efecte juridice negative
- identificarea conexiunii dintre fapta ilicită şi rezultatul negativ
- existenţa vinovăţiei autorului faptei ilegale
- lipsa unor împrejurări, care să înlăture răspunderea juridică

XII.1.a. Săvârşirea unei fapte ilegale

Orice încălcarea a unei norme juridice aflate în vigoare reprezintă exercitarea
unei conduite în afara legii. Totuşi dreptul pozitiv condiţionează această conduită şi de
existenţa unui anume grad de pericol social. Astfel, pentru o faptă, prin care se încalcă
legea penală, însă gradul de pericol social este foarte redus, nu va atrage încadrarea
respectiva fapte din punct de vedere juridic, ca infracţiune. Astfel, luarea unui bun ce
aparţine altuia constituie o infracţiune de furt, sancţionabilă din punct de vedere penal,
însă luarea unui obiect cu o valoare aproape simbolică din detenţia altuia nu va fi
reţinută ca fiind o faptă penală (de ex. însuşirea unui creion, ce-i aparţine colegului de
bancă/birou nu va atrage cu siguranţă sancţionarea penală a noului titular al
respectivului obiect). Gradul de pericol social este astfel determinant în încadrarea
faptei, conduitele ilicite cu un grad de impact social redus putând fi încadrate din punct
de vedere juridic, ca şi contravenţii, dacă sunt îndeplinite şi restul condiţiilor, sancţiunile
fiind variabile, în funcţie de tipul contravenţiei, conduita autorului, urmări, ş.a.m.d.

XII.1.b. Producerea unor efecte negative

Rezultatul faptei ilicite trebuie să aibă urmări negative. Acestea vizează întreaga
ordine de drept. Uneori simpla urmare negativă nu este suficientă. Astfel în dreptul
penal, în urma unei fapte ilicite, prin care s-a produs o vătămare corporală a unei
persoane fizice, tragerea la răspundere sub aspect penal se face doar dacă, persoana
vătămată efectuează un act procedural, care constă în sesizarea organelor statale
abilitate printr-o plângere, care are evident caracter prealabil, activităţii de cercetare a
autorului faptei. Apoi, un comportament, fie el şi ilegal, nu va putea constitui temei
pentru răspundere juridică, dacă nu va avea ca urmare un efect juridic negativ, indiferent
de forma sa. În foarte multe situaţii, rezultatul socialmente negativ îl constituie crearea
unei stări de pericol asupra valorilor juridice. Astfel conducerea unui automobil cu o
viteză superioare celei legale creează o stare de pericol pentru toţi ceilalţi participanţi
în trafic sau consumarea de băuturi cu caracteristici bacchice, urmată de conducerea pe
drumurile publice a autovehicolului, creează aceeaşi stare de pericol, chiar dacă nu s-a
înregistrat nici un eveniment rutier, de genul accidentelor auto. Inclusiv fapta de omor,
rămasă în stadiul tentativei (de ex. descărcarea unei arme de foc, în direcţia unei
persoane, făcută cu intenţia de a împuşca, însă glonţul nu-şi atinge ţinta, indiferent de
cauză), deşi nu a produs rezultatul vătămător, conduita autorului a generat o stare de
pericol grav asupra întâiului drept al omului, viaţa acestuia.

XII.1.c. Identificarea conexiunii

dintre fapta ilicită şi rezultatul negativ
Între faptă ilegală a unei persoane şi rezultatul acelei fapte trebuie să existe o
legătură cauzală, în sensul că acel rezultat nu s-ar fi produs, dacă nu s-ar fi săvârşit
conduita ilicită. Relaţia este cauză-efect. Astfel acţiunea de lovire a unei persoane
constituie cauza vătămărilor corporale ale victimei. Atunci când rezultatul este o stare
de pericol, conexiunea cauzală se stabileşte între fapta ilegală şi acea stare de pericol.
Uneori rezultatul dăunător se produce ca efect al unui complex cauzal, mai multe acţiuni
ori inacţiuni ale unor persoane diferite ducând la un rezultat vătămător. În atare situaţie,
se vor reţine ca şi cauze ale urmărilor vătămătoare, doar acele acţiuni, fără al căror efect
nu s-ar fi produs rezultatul. Asupra identificării corecte a cauzelor nu găsim permanent
unitate de idei. Astfel această problematică este evidenţiată simplu în următoarea
expunere de către prof. Gh. Mihai „de ce s-a răsturnat automobilul xxx la ora 13 pe
DN3? Din cauză că şoferul a frânat brusc pe asfaltul umed şi bombat? Nu, decid
poliţiştii, din cauza vitezei excesive în raport cu natura şoselei, cum cere legea; nu,
decide expertiza inginerilor, din cauza bombării necorespunzătoare a şoselei în zona
respectivă; nu, decide profesorul de fizică, din cauza necunoaşterii corecte de către
şofer, a legilor fizice; nu, decide bunicul, din cauză că aşa a voit Dumnezeu” 55
multitudinea cauzală derutând până şi juristul, nu doar pe cel ce deţine o altă
specializare, decât cea juridică. Etapizat, mai întâi trebuie efectuată o încadrare generală
a faptei, dacă este sau nu ilegală, apoi clasificarea acesteia într-una dintre formele
răspunderii (penală, civilă, administrativă) ulterior urmând a se stabili concret
conexiunea cu rezultatul. Atunci, când se identifică fapta, rezultatul şi legătura dintre
acestea dar autorul faptei este neidentificat, tragerea la răspundere rămâne practic fără
obiect. Un autor necunoscut nu poate fi pedepsit. Efectele sunt şi în planul statisticii
sporind cifra neagră a criminalităţii.

XII.1.d. Existenţa vinovăţiei

autorului faptei ilegale
Nimeni nu trebuie tras la răspundere, dacă nu este vinovat. Angajarea unei forme
de răspundere juridică împotriva unui nevinovat reprezintă o eroare judiciară.

55
Mihai Gheorghe – Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice, vol.V, Edit. C.H.Beck, Bucureşti,
2006, p225
Jurisprudenţa, din păcate de-a lungul vremii este marcată inclusiv de erori grave, însă
ele au totuşi un caracter de excepţie. Fie că s-au folosit jurisdicţii extraordinare, fie că
regimurile politice şi-au lichidat cu orice preţ adversarii, sub umbrela unui drept
nedrept, s-au produs şi asemenea erori. Într-un stat de drept, o eroare judiciară dovedită
trebuie reparată cu maximă celeritate, atât cât din punct de vedere social, cât şi economic
atât cât mai este posibil.
Persoana ce a săvârşit fapta ilegală trebuie să fie aşadar vinovată. Fie că
săvârşeşte o infracţiune sau o contravenţie, ori un alt tip de abatere, vinovăţia sub aspect
psihic, din punct de vedere al atitudinii autorului faţă de fapta sa, aceasta trebuie
săvârşită cu intenţie fie directă, fie indirectă ori din culpă, fie că autorul a prevăzut ori
nu a prevăzut potenţialele urmări ale faptei sale. Formele şi modalităţile vinovăţiei sunt
sub intenţia directă şi indirectă respectiv culpa fie ca uşurinţă ori neglijenţă.

XII.1.e. Lipsa unor împrejurări,

care să înlăture răspunderea juridică
Chiar dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiţii expuse pentru angrenarea
răspunderii juridice, pot existenţa unele cauze, care prin natura lor şi prin efectul legii
vor înlătura răspunderea juridică a autorului. În dreptul penal asemenea cauze sunt:
amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile sau chiar împăcarea părţilor, acolo unde
această înţelegere bilaterală, potrivit legii poate produce efecte juridice, în sensul
înlăturării răspunderii. Prin intervenţia acestor tipuri de cauze, autorul unei fapte ilicite
va fi exonerat de răspundere juridică. Uneori cauze, precum cea a împăcării părţilor ar
putea constitui doar o circumstanţă atenuantă.

XII.2. Forme ale răspunderii juridice

În funcţie de ramura dreptului, căreia îi aparţine norma juridică încălcată
urmează a se stabili forma răspunderii. Aceasta poate fi civilă, penală, contravenţională,
disciplinară ori de altă natură.

XII.2.a. Răspunderea civilă

Probabil este cea mai des întâlnită formă a răspunderii juridice, aceasta putând fi
delictuală sau contractuală. Răspunderea civilă delictuală are ca şi faptă ilicită un delict
civil, mai exact o acţiune ori o inacţiune, prin care se cauzează unei alte peroane un
prejudiciu 56. Condiţia existenţei acestui tip de răspundere civilă în dauna celeilalte, este
ca între cele două părţi ale raportului juridic să nu existe o înţelegere contractuală.
Conform dreptului obiectiv în vigoare în materie civilă „orice persoană are îndatorirea
să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu
aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale
altor persoane. Cel care, având discernământ. Încalcă această îndatorire răspunde de
toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral” 57.
Răspunderea civilă contractuală, anterior unui comportament ilicit este
condiţionată de existenţa unei înţelegeri contractuale între cele două părţi. Abia după
încheierea contractului se nasc premisele apariţiei unei astfel de forme a răspunderii. În

56
Dănişor Dan Claudiu, Dogaru Ion, Dănişor Gheorghe – Teoria generală a dreptului, op. cit, p.539
57
Noul Cod Civil art.1349 alin.1 şi 2
cazul, în care una din părţi nu-şi respectă obligaţiile contractuale, creând celeilalte un
prejudiciu, legea prevede expres în sarcina părţii vinovate de nerespectarea obligaţiei
contractuale, ca aceasta să-şi îndeplinească îndatoririle contractuale, reparând
prejudiciul produs. Astfel în cazul, vânzării în rate a unui bun (există un contract de
vânzare sinalagmatic, ambele părţi având de executat unele obligaţii), cumpărătorul
neachitând ultimele două rate conform obligaţiei contractuale asumate produce un
prejudiciu vânzătorului, prejudiciu, pe care tot cumpărătorul, prin efectul legii va fi
obligat să-l repare integral, în unele cazuri putând fi obligat chiar şi la plata unor
penalităţi, în raport de clauzele contractuale fixate de către cele două părţi, cu ocazia
încheierii înţelegerii.
Celor două forme de răspundere civilă, li se mai adaugă o a treia, însă una ce nu
priveşte prejudiciul cauzat prin propria faptă, ci prin fapta altuia (aici având în vedere
un bun ori o altă vieţuitoare, care-i aparţine ori pe care o deţine temporar). Astfel „o
persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori
animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului” 58, aici se impun unele
precizări, cu precădere la răspunderea pentru fapta altuia, nefiind vorba de răspunderea
pentru fapta oricărei persoane apropiate, indiferent de tipul relaţiei cu aceasta, ci doar
pentru anumite raporturi limitativ prevăzute de lege: răspunderea părinţilor, a tutorelui
ori a curatorului pentru faptele minorilor, răspunderea persoanei nominalizate pentru a
supraveghea o persoană aflată sub interdicţie şi răspunderea comitenţilor pentru faptele
prepuşilor.

XII.2.b. Răspunderea penală

Nerespectarea normelor juridice penale (conjugată cu celelalte două condiţii
pentru existenţa infracţiunii) atrag răspunderea penală a autorului. De asemenea nu
trebuie să subziste nicio cauză, care înlătură caracterul penal al faptei. Astfel un minor
(în principiu sub 14 ani) nu va răspunde penal, chiar dacă a săvârşit o infracţiune de furt
a unui bun ce aparţine altuia ori statului. Minoritatea sa, îl exonerează de răspundere
penală, prezumându-se lipsa de discernământ în acţiunile sale.
Sancţiunile întâlnite pentru răspunderea penală pot fi: amenda, închisoarea şi
detenţiunea pe viaţă, în funcţie de gravitatea faptei, de urmările acesteia, de conduita
autorului, şi de alte circumstanţe sau sub forma unor interdicţii ori confiscări.

XII.2.c. Răspunderea contravenţională

Este specifică dreptului administrativ, însă contravenţiile sunt întâlnite şi în alte
ramuri ale dreptului, cum este dreptul mediului ori dreptul financiar, sau într-altele
asemenea.
Contravenţie se situează într-o poziţie diferită faţă de infracţiune. Contravenţia
poate fi prevăzută în orice acte normative emise de autorităţi centrale ori locale, atele
decât actele normative cu caracter penal. Sub aspectul gradului de pericol social, în
cazul contravenţiei, acesta este mai restrâns, iar vinovăţia este condiţie valabilă sub
aceleaşi forme şi modalităţi şi în situaţia săvârşirii unei contravenţii.

58
Idem, art.1349 alin.3
 Sancţiunea cea mai cunoscută pentru fapta ilicită, ce constituie o contravenţie
este amenda, însă acesteia i se pot adăuga şi alte măsuri precum cea de anulare a unui
act ori de reparare a unui bun afectat de fapta autorului.

XII.2.d. Răspunderea disciplinară

Este tipul de răspundere identificată în raporturile juridice de muncă.
Neîndeplinirea sarcinilor de serviciu ori îndeplinirea defectuoasă a acestora atrage
angrenarea asupra salariatului a acestei forme de răspundere. Conduitele ilicite se
numesc abateri disciplinare, iar în funcţie de gravitatea lor dar şi de efecte sancţiunile
pot fi diverse, precum: mustrare şi avertisment acestea fiind cele mai puţin dure
sancţiuni, ele neafectând nici patrimoniul salariatului, nici poziţia ocupată în cadrul
firmei, ci doar implică o atragere oficială a atenţiei asupra unor comportamente ale sale,
în calitate de angajat. Totuşi şi aceste sancţiuni constituie un precedent disciplinar, de
care se poate ţine cont, atunci când salariatul săvârşeşte o nouă abatere sau pur şi simplu,
când politica firmei/instituţiei este de a efectua reduceri de personal, unul dintre
criteriile de selectare a angajaţilor în vederea concedierii ar putea fi chiar, existenţa
acestor precedente disciplinare. Alte tipuri de sancţiuni disciplinare sunt: reducerea
salariului, retrogradarea dintr-o funcţie superioară sau transferul disciplinar, acesta din
urmă, putând fi folosit doar la anumite categorii de angajaţi. În fine cea mai dură
sancţiune aplicabilă pentru abaterile disciplinare, o reprezintă desfacerea disciplinară a
contractului individual de muncă, iar pentru cei ce nu ocupă o funcţie contractuală,
echivalentul sancţiunii o reprezintă demiterea din funcţie din motive disciplinare.
Acestei sancţiuni i se pot adăuga şi altele, cu specific civil ori penal, dacă fapta îmbracă
forma unei infracţiuni, în cea de-a doua situaţie.
Totuşi, pentru a se asigura protecţie angajatului şi implicit a dreptului la muncă
al acestuia, deoarece desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă nu
atrage interdicţia de a mai lucra şi pentru un alt angajator, însă reflectă pentru viitorul
angajator un comportament indisciplinat, constatat cu ocazia unui alt loc de muncă; ei
bine, pentru a proteja angajatul de eventuale abuzuri ale angajatorilor, ştiind că
asemenea situaţii, din păcate nu reprezintă doar unicate sau rarităţi, angajatul poate
contesta în instanţă decizia de sancţionare a angajatorului, jurisprudenţa românească
fiind foarte bogată în decizii ale instanţelor de judecată, prin care s-au anulat măsurile
disciplinare abuzive dispuse de către angajatori, fie din domeniul privat, fie din cel
public.
 XIII. TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE
EVALUARE-AUTOEVALUARE
Test I
1. Care din următoarele caracteristici este specifică normei juridice:
a. are un caracter general şi impersonal; are un caracter tipic şi implică un raport
intersubiectiv, fiind obligatorie
b. se adresează unei persoane individualizate
c. este abstractă
2. Care din afirmaţiile de mai jos privesc regulile (normele) morale:
a. sunt elaborate de organe special abilitate potrivit unei proceduri specifice;
b. se manifestã spontan şi neformal, privesc intimitatea individului, sunt greu de
interpretat, atrag sancţiuni ce privesc reacţia comunităţii faţă de individul în cauză ca
oprobiul public, marginalizarea;
c. au caracter unitar şi neechivoc; privesc exterioritatea dreptului
3. Ce reprezintă normele tehnice
a. o vastă categorie de reguli sociale
b. acele reguli care dau expresia raportului dintre legile naturii şi conduita umană
c. un ansamblu de concepţii şi reguli de conduită
4. Ce cuprinde sistemul normelor sociale ?
a. norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept, sistemul naţional de drept;
b. norme obişnuielnice (obiceiul juridic), precedentul judiciar, doctrina, actul normativ,
contractul cadru
c. norme etice, norme obişnuielnice, norme tehnice, norme politice, norme religioase,
norme juridice, norme de convieţuire socială.
5. Injusteţea unor infracţiuni precum furtul, înşelăciunea, pruncuciderea şi omorul:
a.apare mai întâi în sfera moralei
b.se referă la pedepse echitabile
c.apare mai întâi în prevederile şi sancţiunile dreptului

Rezolvare
1) a; 2) b; 3) b; 4) c; 5)a.

Testul al II-lea
1. Norma juridică este sau nu obligatorie?
2. Care sunt trăsăturile normei juridice?
3. Care sunt elementele normei juridice?
4. Definiţi ipoteza şi dispoziţia; arătaţi modul în care sunt clasificate.
5. Definiţi sancţiunea şi arătaţi după ce criterii este clasificată.

1. Care sunt elementele normei juridice, din punct de vedere al structurii logice:
a. ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea;
b. ipoteza şi structura tehnico-legislativă;
c. aliniat, titlu, capitol, paragraf
2. Cum pot apărea sancţiunile, din punct de vedere al gradului de determinare:
a. determinate; relativ-determinate; alternative şi cumulative.
b. complete, incomplete
c. generale, speciale, de excepţie
3. Care este obiectul ipotezei normei juridice:
a. descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia sau sancţiunea normei; poate
defini calitatea subiectului; poate caracteriza subiectul în mod generic;
b. prezintă conduita ce trebuie urmată de destinatarul normei
c. prezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei
4. Care este obiectul dispoziţiei normei juridice:
a. descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia sau sancţiunea normei; poate
defini calitatea subiectului; poate caracteriza subiectul în mod generic;
b. prezintă conduita ce trebuie urmată de destinatarul normei
c. prezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei
5. Care este obiectul sancţiunii normei juridice:
a. descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia sau sancţiunea normei; poate
defini calitatea subiectului; poate caracteriza subiectul în mod generic;
b. prezintă conduita ce trebuie urmată de destinatarul normei
c. prezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei
6. Care sunt elementele structurii logico-juridice a normei de drept
a. ipoteza şi dispoziţia
b. dispoziţia şi sancţiunea
c. ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea

1) a; 2) a; 3) a; 4) b; 5)c; 6) c.

Testul al III-lea
1. Cum intră în vigoare o normă juridică?
2. Care sunt excepţiile de la principiul neretroactivităţii normelor juridice?
3. Cum iese din vigoare o normă juridică?
4. Care sunt excepţiile de la principiul teritorialităţii normelor juridice?

1. Care din următoarele principii reprezintă un principiu al acţiunii in timp a normei

juridice:
a. norma juridică acţionează numai pentru viitor şi principiul neretroactivităţii normei
juridice;
b. stabilitatea si echitatea normei juridice;
c. norma juridica acţionează numai pentru viitor, fără vreo excepţie
2. Care din urmatoarele enunţuri reprezintă o excepţie de la principiul
neretroactivităţii normei juridce:
a. normele juridice cu caracter interpretativ; norma penală mai favorabilă; norma
juridică ce cuprinde
retroactivitatea expresa
b. principiul unităţii
c. principiul prescriptibilităţii răspunderii penale
3. În ce mod are loc încetarea activităţii normelor juridice
a. ajungere la termen; desuetudine; abrogare
b. publicarea in Monitorul Oficial
c. aducerea la cunoştinţa destinatarilor a încetării prin orice mijloc
4. Care e momentul intrãrii în vigoare a legii:
a. data publicãrii în Monitorul Oficial;
b. numai dupã depunerea sa spre dezbatere în Camerele Parlamentului şi după aprobarea
preşedinţilor celor două Camere;
c. la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la data din text.
5. În ce constă regimul juridic special aplicabil străinilor aflaţi pe teritoriul ţării noastre:
a. acest regim acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit
cetăţenilor unui stat terţ
considerat ca favorizat;
b. acest regim recunoaşte şi străinilor aceleaşi drepturi de care se bucură cetăţenii
statului pe care se află străinii, cu unele restrângeri;
c. acest regim acordă străinilor drepturi ce decurg din legislaţiile naţionale sau
convenţiile internaţionale la care România şi statul al cărui cetăţean este acesta sunt
părţi;
6. De câte feluri este abrogarea:
a. completă, incompletă;
b. generală, specială, de excepţie;
c. expresă, tacită.
7. Ce se are în vedere în legătură cu limitele aplicării legii în timp
a. momentul intrării legii in vigoare
b. momentul ieşirii legii din vigoare
c. momentul intrării legii în vigoare şi momentul ieşirii din vigoare
8. Care sunt principiile acţiunii în spaţiu şi asupra persoanelor a normei juridice ?
a. Principiul teritorialităţii, principiul personalităţii, principiul realităţii;
b. Principiul neretroactivităţii, principiul ultraactivităţii şi principiul retroactivităţii
c. Principiul legalităţii, principiul dreptăţii, principiul egalităţii
1) a; 2) a; 3) a; 4) c; 5) c; 6) c; 7) c; 8)a.

Testul al IV-lea
1. Cum se face elaborarea actelor normative?
2. Care sunt principiile tehnicii de elaborare a actelor normative?
3. Ce înţelegeţi prin noţiunea de „tehnică legislativă”?
4. Care sunt exigenţele limbajului şi stilului în elaborarea unui text normativ?

1. Care organ al statului are competenţă în privinţa promulgării legii?

a. Senatul şi Camera Deputatilor;
b. Guvernul;
c. Preşedintele.
2. Etapele procesului de adoptare a legii sunt în general următoarele:
a. iniţiativa legislativă;
b. dezbaterea proiectului de lege;
c. promulgarea legii;
d. publicarea legii.
e. ipoteza.

Rezolvare
1) c; 2) a,b,c,d.

Testul al V-lea
1. Ce este un raport juridic?
2. Care sunt condiţiile raportului juridic?
3. Care este diferenţa între acţiuni şi evenimente?

1.Enunţaţi şi explicaţi caracteristicile raportului juridic.

2.Evidenţiaţi diferenţa dintre capacitatea generală şi capacitatea specială.
3. Care sunt elementele raportului juridic?
4. Ce este capacitatea de exerciţiu?
5. Definiţi conţinutul raportului juridic.
6. Care sunt teoriile cu privire la obiectul raportului juridic?

1. Ce este obligaţia juridică:

a. datoria pe care un subiect al raportului juridic o are fată de celălalt subiect al
raportului juridic
b. premisa esenţială pentru apariţia sau stingerea unui raport juridic
c. conduita ce se realizează de către subiectul raportului juridic
2. Ce fel de subiect de drept este Statul
a. subiect individual
b. subiect colectiv
c. nu poate fi subiect de drept
3. Cum se clasifică, după criteriul provenienţei lor, drepturile subiective
a. drepturi fundamentale, drepturi ce decurg din prezenţa individului în viaţa socială,
drepturi care derivă din voinţa exprimată a individului
b. drepturi de creanţă
c. drepturi reale
4. Cum se clasifică, după natura conţinutului, drepturile obiective
a. patrimoniale, nepatrimoniale
b. fundamentale ale omului
c. Constituţionale şi cele care decurg din alte acte normative
5. Cum se clasifică faptele juridice?
a. licite, ilicite
b. evenimente, acţiuni
c. naturale, sociale

Rezolvare
1) a; 2) b; 3) a; 4) a. 5) b.

Testul al VI-lea
1. Definiţi răspunderea juridică.
2. Care sunt principiile răspunderii juridice?
3. Definiţi răspunderea socială şi arătaţi deosebirile faţă de răspunderea juridică.
4. Care sunt formele răspunderii juridice?
5. Ce este răspunderea civilă?
6. Ce este răspunderea penală?
7. Ce este răspunderea disciplinară?
8. Care sunt condiţiile răspunderii juridice?
9. Ce este conduita ilicită şi care sunt formele ei?
10. Care sunt cauzele care înlătură caracterul penal al faptei?
11. Ce este vinovăţia şi care sunt formele ei?