Universitatea “Ovidius” Constanţa

Facultatea de Medicină

Master: MISMF

Materia: Economie sanitară

FINANȚAREA SISTEMELOR DE
SĂNĂTATE DIN ROMÂNIA

Prof. coord.: Prof. univ. Dr. Popovici Veronica

Student: Șmalberger Emilia - Adriana

An I

An universitar 2018-2019

1
 I. Introducere
În „Raportul asupra sănătăţii în lume – 2000”, Organizaţia Mondială a Sănătăţii
defineşte sistemul de sănătate prin „totalitatea organizaţiilor, instituţiilor şi resurselor
consacrate ameliorarii sănătăţii”.
Finanţarea unui sistem de sănătate se referă la modul în care sunt colectate fondurile
necesare desfăşurării activităţii în sectorul sanitar, precum şi la modalitatea în care aceste
fonduri sunt alocate şi, apoi, utilizate.
Modalitatea de finanţare aleasă, combinată cu tipul de organizare a sistemului sanitar,
determină cine are acces la îngrijirile de sănătate, costul acestor îngrijiri, eficienţa productivă
şi, nu în ultimul rând, calitatea serviciilor oferite. Toate aceste rezultate intermediare, la
rândul lor, determină rezultatele finale ale oricărui sistem de sănătate: starea de sănătate a
populaţiei, protecţia financiară contra riscurilor şi, nu în ultimul rând, gradul de satisfacţie al
consumatorilor de servicii.

[1]

Acțiunea de îmbunătățire a sănătății reprezintă orice efort al serviciilor de sănătate

adresat individului sau populației, sau inițiativă intersectorială al cărui scop primar îl
constituie îmbunătățirea sănătății.
Scopurile sistemului de sănătate, conform OMS, sunt:
- Asigurarea stării de sănătate a populației;

2
- Asigurarea unei contribuții financiare corecte și protecție împotriva riscului
financiar;
- Răspunsul la așteptările (nemedicale) ale populației.

Principiile care stau la baza sistemelor de sănătate sunt:

- Accesul universal;
- Îngrijiri de calitate;
- Echitatea (acces corespunzator nevoilor, fără a ține seama de vârstă, grup etnic,
gen, statut social, posibilitatea de a plăti);
- Solidaritate;
- Siguranța pacientului;
- Îngrijire bazată pe dovezi și etică;
- Implicarea pacientului (dreptul la alegerea furnizorului, dreptul la consimțământul
informat);
- Compensare (proceduri transparente în caz de malpraxis);
- Confidențialitate.

Funcțiile sistemului de sănătate sunt următoarele:

1. Generarea resurselor prin:
- Pregătirea forței de muncă;
- Organizarea facilităților pentru furnizarea serviciilor;
- Producția de medicamente, materiale, echipamente;
- Cercetare și dezvoltare.
2. Finanțarea și asigurarea mecanismelor de susținere economică prin:
- Colectarea fondurilor;
- Distribuția și alocarea fondurilor;
- Achiziția strategică de servicii (metode de plată a furnizorilor).
3. Furnizarea serviciilor de sănătate preventive și curative, la nivel individual și
populațional;
4. Administrarea eficace a sistemului prin:
- Elaborarea politicilor de sănătate;
- Reglementare și advocacy;
- Colectare, utilizare de informații;
- Managementul sistemului;

3
 - Coordonarea cu sistemele sociale și economice;
- Asigurarea participării, implicării și împuternicirii comunităților;
- Cooperarea internațională. [2]

II. Modalități de finanțare ale sistemelor de sănătate

Există cinci modalități principale de finanțare a sistemelor de sănătate:
1. Finanțarea de la bugetul de stat (prin taxe și impozite);
2. Finanțarea prin asigurări sociale de sănătate;
3. Finanțarea prin asigurări private de sănătate;
4. Finanțarea prin plăți directe (în totalitate, co-plată);
5. Finanțarea comunitară. [1][2]

1. Finanțarea de la bugetul de stat

Prin această modalitate de finanțare, fondurile sunt colectate la bugetul de stat,
fiind apoi alocate sectorului sanitar. Acoperirea populației este generală, persoanele
contribuind în funcție de venit, nu în funcție de riscul individual.
Există mai multe surse de provenienţă a fondurilor:
- impozite generale;
- taxe cu destinaţie specială pentru sănătate;
- alte venituri bugetare.
Impozite generale provin din trei surse principale:
- taxe de import/export;
- impozite aplicate agenţilor economici;
- impozite pe salarii, precum şi pe venitul global.
Fondurile astfel colectate nu constituie, de multe ori, o sursă stabilă de finanţare a
sănătăţii.
Donaţiile şi împrumuturile externe pot proveni de la organizaţii internaţionale, cum
sunt OMS, UNICEF, Banca Mondială, care asigură sprijin financiar şi logistic destinat
sectorului sanitar din ţările sărace. Motivul pentru care sunt cuprinse în această secţiune este
acela că rambursarea creditelor se realizează de la bugetul de stat.
Indiferent de tipul de sistem de sănătate, bugetul de stat reprezintă o sursă de finanţare.
Atunci când aceasta este însă principala metodă de finanţare, vorbim despre sisteme naţionale
de sănătate.

4
 Avantajul finanţării de la bugetul de stat este reprezentat de acoperirea generală, pe
când limitările sunt posibilitatea ca fondurile să fie insuficiente şi faptul că ponderea din total
buget, alocată pentru sănătate, este influenţată de priorităţile politice de moment.

2. Finanţarea prin asigurări de sănătate

În general, asigurările îndeplinesc două roluri importante: pun laolaltă riscurile
individuale ale unui număr mare de persoane, fiecare dintre acestea având o probabilitate
mică a unui eveniment nedorit, iar, pe de altă parte, oferă posibilitatea fiecărei persoane
incluse de a-şi transfera riscul financiar asupra societăţii de asigurări, prin plata unei prime în
contul căreia asigurătorul acceptă să plătească anumite beneficii, atunci când se produce un
eveniment nedorit şi care este prevăzut în poliţa de asigurare.
Pot fi consideraţi eligibili şi liber profesioniştii, agricultorii. Există unele situaţii
particulare, cum ar fi şomerii, pensionarii, persoanele cu handicap. Pentru grupurile cu
venituri reduse, fondurile se alocă din bugetul naţional sau local.
Dificultăţile acestui sistem sunt stabilirea contribuţiilor persoanelor nesalariate, dar
eligibile şi identificarea categoriilor de populaţie dezavantajate.
Există două mari tipuri de asigurări de sănătate: asigurarea socială, respectiv
asigurarea privată.

Asigurarea socială de sănătate

Două caracteristici importante diferenţiază asigurarea socială de asigurarea privată. În
primul rând, asigurarea socială este obligatorie. Fiecare persoană din grupul eligibil trebuie să
se înscrie şi să plătească prima corespunzătoare. În al doilea rând, primele şi beneficiile
prevăzute prin asigurarea socială sunt stabilite prin legislaţia în vigoare, motiv pentru care
acestea pot fi modificate cu mai multă uşurinţă decât cele incluse în asigurarea privată, care
fac obiectul unui contract cu valoare juridicăsemnat de comun acord între părţi.
Faptul că asigurarea socială este obligatorie ar putea genera confuzii legate de
diferenţele dintre sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi sistemul finanţării prin fonduri
guvernamentale.
Deosebirile cele mai importante dintre acestea sunt următoarele:
- asigurarea socială nu este un drept al tuturor cetăţenilor, ci doar al acelora care sunt
eligibili şi îşi plătesc contribuţia;
- asiguraţii percep faptul că ei plătesc o primă în schimbul serviciilor de care ar
putea beneficia la un moment dat, devin deci conştienti că „sănătatea costă”;

5
 - contribuţiile sunt destinate fondului asigurărilor sociale de sănătate, fiind astfel
separate de fondurile guvernamentale, obţinute, aşa cum am arătat, prin impozite şi
taxe. Aceasta ar trebui să conducă, cel puţin teoretic, la imposibilitatea deturnării
acestor fonduri, ele neputând lua o altă destinaţie decât cea pentru care au fost
colectate;
- valoarea primelor de asigurare, precum şi pachetul de servicii prevăzut nu pot fi
schimbate printr-o decizie unilaterală a executivului. Aceste prevederi pot fi
modificate doar prin intermediul legislaţiei, lucru care presupune punerea de acord
a tuturor părţilor interesate;
- spre deosebire de sistemul finanţării prin fonduri guvernamentale, sistemul
asigurărilor sociale de sănătate este obligat să îşi menţină solvabilitatea prin
mijloace proprii. Cei care îl administrează sunt răspunzători pentru colectarea şi
gestionarea fondurilor, existând deci o mai mare transparenţă faţă de
contribuabili.
În cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate, guvernul contribuie cu fonduri de
la bugetul de stat, în scopul finanţării unor obiective precise, care nu sunt suportate de
asigurări: programe de sănătate de interes naţional, construcţii şi reabilitări în sectorul sanitar,
dotarea cu aparatură de înaltă performanţă, etc. Tot în sarcina guvernului ar trebui să cadă şi
grupurile defavorizate care nu sunt incluse în asigurările sociale de sănătate.

Tipuri de asigurări sociale de sănătate

Din punct de vedere al administrării fondurilor, există două mari tipuri de asigurări
sociale de sănătate:
- asigurări sociale de sănătate administrate de către guvern, prin agenţii
guvernamentale;
- asigurări sociale de sănătate administrate de către casele de asigurări, publice sau
private.

Asigurări sociale de sănătate administrate prin agenţii guvernamentale

În acest caz, guvernul este cel care stabileşte nivelul contribuţiei, precum şi pachetul
de servicii oferite. Unităţile sanitare incluse în planul de asigurări pot fi exclusiv în
proprietatea guvernului, sau pot fi mixte, guvernamentale sau private, în acest ultim caz
asiguratul având libertatea de alegere. Este evident că primul model, cel al monopolului
statului asupra furnizorilor de servicii, are multe dezavantaje, printre care birocraţia şi absenţa

6
libertăţii de alegere din partea beneficiarului, ambele ducând la scăderea calităţii actului
medical.

Asigurări sociale de sănătate administrate prin intermediul caselor de asigurări de

sănătate, publice sau private (modelul Bismarck)
În cadrul acestui tip de sistem, rolul guvernului este acela de a declara asigurarea
obligatorie pentru toate persoanele eligibile. Cetăţenii au libertatea de a alege între mai multe
fonduri de asigurări, publice sau private.
Caracteristici:
- contribuţie obligatorie a salariaţilor şi angajatorilor;
- contribuţiile sunt stabilite prin legislaţie în funcţie de venit, nu de riscul de
îmbolnăvire;
- a fost introdus în 1881 de către Otto von Bismarck (cancelar german),
reprezentând primul program de asigurarea a sănătăţii pentru unele categorii de
lucrători.
România a aderat la acest sistem în 1997, când a fost adoptată Legea Asigurărilor de
Sănătate.

7
 3. Asigurarea de sănătate privată, voluntară
Asigurarea privată de sănătate este oferită de companii de asigurare non-profit sau for
profit, pe baze individuale sau de grup.
În ceea ce priveşte asigurarea privată individuală, prima este actuarială, calculată în
funcţie de riscul propriu de boală. Mărimea contribuţiei depinde, de asemenea, de pachetul de
servicii care vor fi furnizate, la care se adaugă cheltuielile administrative, precum şi marginea
de profit. Ultimele două reprezintă aproximativ 40-50% din valoarea primei de asigurare.
Costurile administrative mari se explică, în principal, prin costurile de marketing foarte
ridicate, necesare pentru a vinde asigurarea cât mai multor indivizi.
Asigurarea privată poate fi oferită şi unor grupuri de persoane, de obicei salariaţi ai
aceluiaşi angajator, sau membri ai unor sindicate. În scopul minimizării selecţiei adverse,
companiile de asigurări adesea solicită ca un procent minim de indivizi (~75%) să intre în
asigurare.
Tipuri de asigurări private:
- complementare (care au ca obiect acoperirea serviciilor excluse din pachetul de
bază);
- suplimentare (care au ca obiect îmbunătăţirea accesului şi calităţii serviciilor,
eliminarea listelor de aşteptare, servicii medicale în regim privat etc.);
- substitutive (care înlocuiesc complet asigurările sociale, clienţii putând opta să
oprească contribuţia în sistemul social).

4. Finanţarea prin plăţi directe

Există mai multe tipuri de plată directă:
- plata în totalitate a serviciilor;
- co-plata (o sumă fixă pentru fiecare vizită medicală);
- co-asigurarea (un anumit procent din costul vizitei).
Plata directă, în totalitate, a serviciilor medicale se realizează de regulă în sectorul
privat, în timp ce co-plata şi co-asigurarea sunt întâlnite cu precădere în sectorul public al
furnizării serviciilor medicale.
Efecte pozitive ale acestor modalităţi de plată ar putea fi:
- reducerea serviciilor non-necesare, prin responsabilizarea atât a pacienţilor, cât şi a
medicilor;
- creşterea calităţii servicilor;
- creşterea eficienţei alocative.

8
 Problemele care apar însă sunt legate de faptul că, populaţia săracă sau vârstnică,
principala beneficiară a serviciilor medicale, şi-ar putea reduce consumul de îngrijiri necesare
datorită imposibilităţii de a plăti.

5. Finanţarea comunitară
Este o metodă care se poate aplica în general comunităţilor rurale. Ea presupune ca
membrii unei comunităţi să plătească în avans o contribuţie în scopul obţinerii unui pachet de
servicii medicale, atunci când acestea vor fi necesare. Contribuţia acoperă de regulă o parte a
costurilor, restul fiind subvenţionat de către guvern. Contribuţii se pot obţine şi din industria
locală, acolo unde aceasta există. Finanţarea comunitară îşi propune, de cele mai multe ori, să
acopere costurile îngrijirilor primare, costurile cu medicamentele, precum şi o parte din
cheltuielile de spitalizare.
Finanţarea comunitară are la bază două principii: cooperarea între membrii comunităţii
şi încrederea dintre aceştia. Recunoscând îngrijirile pentru sănătate ca pe o necesitate de bază,
ca şi faptul că prin eforturi conjugate poate fi obţinută bunăstarea economică şi socială a
membrilor comunităţii, aceştia sunt mobilizaţi în scopul finanţării, organizării şi conducerii
îngrijirilor de sănătate. Finanţarea comunitară poate fi susţinută şi încurajată de guvern prin
iniţiative legislative, asistenţă tehnică şi financiară. Totuşi, ideal este ca organizarea finanţării
comunitare să fie independentă de autorităţile locale sau centrale. [1][2]

În România, sistemul de sănătate este finanţat din resurse financiare publice şi private,
preponderenţa majoritară fiind a celor publice, din acestea un procent de 85% fiind
administrat de Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS). [3][4]
Pe lângă asigurările sociale de sănătate, sistemul public de sănătate beneficiază de
venituri din contribuţia de claw-back şi din accizele pe tutun şi băuturi alcoolice (“taxa pe
viciu”). Taxa de claw-back a fost identificată ca o nouă sursă care să se constituie ca venit
propriu al Ministerului Sănătăţii şi, ulterior, să fie alocată prin transfer în bugetul FNUASS
sau direct venituri la bugetul FNUASS, pentru medicamente de care beneficiază asiguraţii în
tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală, în
sistemul de asigurări sociale de sănătate.
Având în vedere necesitatea implementării unui sistem de claw-back sustenabil în
vederea asigurării asistenţei medicale la nivel naţional, contribuţia de claw-back a făcut
obiectul mai multor reglementări [3][5]. Această contribuţie este asimilată unei obligaţii
fiscale, fiind datorată de către toţi producătorii de medicamente prezenţi pe piaţa românească

9
prin intermediul deţinătorilor autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor în România
sau reprezentanţilor legali ai acestora, în vederea finanţării serviciilor de sănătate necesare
pentru întreaga colectivitate.
Prin intermediul acestui sistem, producătorii de medicamente care desfac produse pe
aceste pieţe, contribuie la finanţarea sistemului public de sănătate cu sume stabilite în funcţie
de volumul veniturilor realizate în relaţie cu instituţiile publice. Acest mecanism care
presupune întoarcerea unei sume către finanţator pentru aceeaşi destinaţie, este utilizat de
state precum Olanda, Ungaria, Polonia, Belgia, Marea Britanie, Portugalia, Irlanda şi Franţa.
O nouă contribuţie pentru sănătate destinată pentru finanţarea cheltuielilor de sănătate
o reprezintă aşa numita “taxă de viciu” care se datorează de către persoanele juridice care
produc sau importă băuturi alcoolice, altele decât bere, vinuri, băuturi fermentate, produse
intermediare, precum şi de către persoanele juridice care realizează încasări din activităţi
publicitare la produse din tutun şi băuturi alcoolice [3][6].

III. Principalele modalităţi de plată ale serviciilor medicale

A. Pentru medici:
1. Capitaţia (plata per capita) reprezintă o modalitate de plată a unei sume fixe, pentru
fiecare pacient înscris pe lista unui medic, indiferent de numărul serviciilor efectuate,
într-o perioadă de timp considerată. Suma per pacient poate varia însă în funcţie de
anumite considerente, cum ar fi vârsta sau sexul.
De această dată, riscurile sunt preluate de către furnizori, iar în tendinţa de minimizare a
acestora, pacienţii ar putea avea de suferit. Astfel, medicii vor înscrie pe listele lor persoane
sănătoase, îngreunând accesul celor bolnavi („cream skimming”). De asemenea, ar putea fi
furnizat un număr mai mic de servicii decât cel necesar. Pe de altă parte, ar putea creşte
competiţia între medici pentru atragerea pacienţilor pe listele proprii.
Capitaţia este utilizată atunci când se doreşte acoperirea populaţiei cu medici, de
exemplu în asistenţa medicală primară (medici de familie).

2. Plata per serviciu (fee-for-service). Unitatea de plată va fi reprezentată de vizita

medicală, sau de actul medical propriu-zis, furnizorul fiind plătit proporţional cu
serviciile prestate. Metoda este utilizată pentru plata spitalelor, centrelor de sănătate,
medicilor cu practica individuală.
Modalitatea oferă furnizorilor stimulente economice pentru a efectua cât mai multe
servicii, unele chiar non-necesare, existând şi tendinţa din partea pacienţilor de a abuza de

10
aceste servicii (hazardul moral). Reprezintă singura formă de rambursare în care medicul,
spitalul sau centrul de sănătate, nu au niciun motiv să selecteze pacienţii sănătoşi, dimpotrivă,
opusul ar putea fi adevărat.
Furnizorul nu preia niciun risc financiar, acesta aparţinând în întregime plătitorului
(pacient sau casa de asigurări).
Utilizarea plăţii per serviciu: asistenţa de specialitate în ambulator, pentru unele
servicii în spitale, pentru unele servicii în medicina primară.
3. Plata prin salariu reprezintă plata către medici a unor sume fixe, lunare sau anuale,
indiferent de numărul pacienţilor trataţi sau de cantitatea, respectiv costul serviciilor
furnizate de către aceştia.
Medicul plătit prin salariu suportă un risc financiar foarte redus. El nu are stimulente
pentru a minimiza activitatea, dar nici pentru a o creşte. Riscul în acest caz este acela de a fi
constrânşi să trateze cât mai mulţi pacienţi, angajatorul dorind să-şi minimalizeze riscul
financiar angajând cât mai puţini medici şi repartizându-le acestora un număr cât mai mare de
pacienţi. În practică, angajatorul poate oferi bonusuri atunci când cheltuielile au fost sub
limita stabilită, iar activitatea spitalului nu a fost afectată prin aceasta.

B. Pentru spitale
4. Plata per caz rezolvat (DRG) este o metodă de rambursare în care unitatea de plată
este reprezentată de pachetul de servicii, respectiv episodul de îngrijiri. Pentru fiecare
din acestea, furnizorul primeşte o sumă stabilită printr-un contract prealabil, indiferent
de costul efectiv al serviciilor cuprinse în pachet sau episodul de îngrijiri. Această
metodă este folosită pentru plata spitalelor, episodul de îngrijiri fiind, de regulă,
bolnavul internat.
Atunci când sunt plătiţi per caz, furnizorii sunt stimulaţi să reducă durata de spitalizare,
numărul serviciilor per caz, scurtarea perioadei post-operatorii sau reducerea consultaţiilor de
control. Spitalele şi medicii sunt încurajaţi să selecteze pacienţi cu afecţiuni mai puţin severe,
existând şi tendinţa creşterii numărului cazurilor tratate şi raportate. Altfel spus, spitalele au
stimulentul creşterii numărului de cazuri, concomitent cu descreşterea intensităţii
tratamentului asigurat fiecărui caz.
În ceea ce priveşte riscul, acesta este împărţit între furnizor şi cel care plăteşte: furnizorul
preia riscul severităţii cazurilor, iar plătitorul riscul incidenţei acestora.
Utilizare: pentru alocarea de fonduri către organizaţii (spitale).

11
 5. Plata per zi de îngrijiri/spitalizare. Pentru fiecare zi de îngrijiri sau spitalizare,
furnizorul primeşte o sumă fixă. Metoda este folosită pentru plata spitalelor şi a
centrelor de sănătate.
Furnizorii sunt stimulaţi evident să prelungească durata de spitalizare, cu atât mai mult cu
câtde regulă ultimele zile de spitalizare sunt mai puţin costisitoare. Aceasta va conduce la o
creştere a ratei de utilizare a paturilor şi la apariţia unor spitale supradimensionate. În acelaşi
context, numărul serviciilor per caz va scădea. Chiar şi în aceste condiţii, riscul financiar va fi
în mare măsură preluat de către furnizor.
Utilizare: în unităţile sanitare cu paturi.
6. Bugetul global. Metoda constă în plata unui buget stabilit în avans, prevăzut cu
anumite limite maxime. Totuşi, furnizorul are libertatea ca, în interiorul acestor limite
să poată aloca sumele pe care le considera necesare pe diferite articole de cheltuieli.
Această modalitate de plată este folosită pentru spitale şi centre de sănătate. Furnizorul
preia riscurile în ceea ce priveşte numărul internărilor şi al serviciilor, costul fiecărui
serviciu, durata de spitalizare, şi chiar numărul de pacienţi. Prin urmare, el este
stimulat să reducă toate acestea pe cât posibil.
Utilizare: unele segmente din spital (UPU, cercetare, medici rezidenţi). [1][2]

IV. Raport privind România, 2018

Conform raportului “The Economist Intelligence Unit”, sistemul de sănătate din
România a înregistrat îmbunătățiri considerabile de când țara a introdus în anul 1998 un
sistem de sănătate bazat pe asigurări, cu implicarea Casei Naționale de Asigurări de Sănătate
(CNAS). Speranța de viață la naștere a crescut de atunci cu 5,5 ani, în timp ce rata mortalității
infantile a scăzut cu mai mult de jumătate, de la 20,6 decese la 1000 de născuți vii în 1998 la
aproximativ 9,3 decese în 2017. Ulterior, guvernul a crescut cheltuielile bugetare cu sănătatea,
a îmbunătățit sustenabilitatea sistemului de finanțare și a crescut salariile angajaților din
sănătate. De asemenea, a încercat să îmbunătățească accesul la medicamente, inclusiv
creșterile pentru finanțarea și actualizarea periodică a listei de rambursare. Cheltuielile totale
(publice și private) ale României privind sistemul de sănătate s-au ridicat la aproximativ 5,5%
din PIB în 2016, conform Economist Intelligence Unit. În ciuda creșterii rapide a cheltuielilor
în ultimii ani, această cheltuială rămâne mai mică decât media de aproximativ 7% pentru noii
membri ai UE și printre cele mai mici ponderi din statele UE. Pe baza parității puterii de
cumpărare, cheltuielile pentru sănătate pe locuitor reprezintă aproximativ jumătate din nivelul
celor zece state candidate la aderarea la UE (media regională) și 25% din media UE.4 În USD

12
pe locuitor, România cheltuiește, de asemenea, considerabil mai puțin pentru sănătate pe
locuitor (o valoare estimată de 583 USD în 2017) decât țările cu PIB comparabil pe locuitor,
cum ar fi Brazilia (847 USD) și Rusia (733 USD)5 . Imaginea este similară atunci când vine
vorba de cheltuielile farmaceutice. La o valoare estimată de 200 USD în 2016, consumul de
medicamente pe locuitor este printre cele mai scăzute din Europa (media vest-europeană este
de aproximativ 450 USD, iar media din Europa Centrală și de Est este de aproximativ 220
USD)[7].

[8]
În ciuda acestor cheltuieli relativ limitate, România este hotărâtă să finanțeze un sistem
universal cuprinzător de asistență medicală, bazat pe asigurarea obligatorie care vizează toți
rezidenții și oferă o protecție bună pentru categoriile vulnerabile. Reformele guvernamentale
se concentrează pe sporirea eficienței și pe schimbarea cheltuielilor cu asistența medicală
spitalicească spre asistență medicală primară. De asemenea, țara a majorat considerabil
salariile din domeniul sănătății pentru a descuraja exodul specialiștilor, întrucât medicii și
angajații din domeniul sănătății se mută în alte țări din UE. Cu toate acestea, țara continuă să
se confrunte cu provocări în ceea ce privește accesul la asistență medicală și accesul la
medicamente. Cu toate că sistemul de sănătate este, teoretic, universal, acoperirea în practică
sa extins la doar 17,13 milioane de oameni în 2016, dintr-o populație totală de 19,71 milioane,
potrivit Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (CNAS). Acest procent echivalează cu 87%
din populație. Accesul la sistemul de sănătate este deosebit de redus în zonele rurale, adesea
agravat de lacune în monitorizarea și raportarea populației 6 . În plus, sistemul de scutiri de la

13
contribuțiile de asigurări de sănătate înseamnă că obligația de finanțare a sistemului scade
disproporționat pentru un procent relativ mic al populației. Un sondaj efectuat de OECD/UE
arată că 9,4% dintre români au raportat în 2015 necesități de îngrijire medicală neacoperite
din cauza costurilor, barierelor geografice sau listelor de așteptare, comparativ cu o medie de
3,2% în UE. Acesta este cel mai înalt nivel din toate cele 12 țări incluse în acest raport. Alte
sondaje arată că nivelul necesităților neacoperite de medicamente este al treilea cel mai ridicat
din grupul de comparație. Toate acestea au efect asupra indicatorilor țării în domeniul
sănătății. Este puțin probabil să fie o coincidență faptul că România, care cheltuie cel mai
puțin pentru sistemul de sănătate atât pe locuitor, cât și ca procent din PIB, are cea mai
ridicată rată medie de mortalitate (bărbați și femei) din cele 12 țări. În ciuda progreselor
considerabile înregistrate în ultimele două decenii, aceasta are și cea mai mică speranță de
viață din cadrul grupului de țări [7].

[9]

14
 V. Concluzie
În România, cu toate că s-au înregistrat progrese importante în ultimii ani, politicile
privind asistența medicală și farmaceutică se luptă să echilibreze în mod eficient accesul,
cheltuielile și eficiența costurilor. Cheltuielile totale din sistemul de sănătate sunt greu de
comparat nu numai cu cele din țări europene mai bogate, dar chiar cu cele din multe țări care
au un PIB echivalent pe locuitor. Ca rezultat, deși România oferă aparent un sistem universal
de sănătate locuitorilor săi, acoperirea este slabă. Astfel rezultă faptul că țările au performanțe
scăzute în ceea ce privește rezultatele în sistemul de sănătate, cea mai evidentă fiind speranța
de viață. Țara are, de asemenea, cea mai scăzută performanță din punct de vedere al
subcategoriei farmaceutice a indexului EHCI, sugerând dezechilibre în abordarea sa atât
pentru medicamentele generice, cât și pentru medicamentele brevetate. Un nivel ridicat al
sumelor plătite direct de pacienti (out-of-pocket) pe piața produselor farmaceutice transferă
problema plății către pacienți, cu puține mecanisme de protecție pentru persoanele cu
necesități ridicate. Între timp, instrumentul greoi al mecanismului de recuperare conduce
uneori la lipsa de medicamente. Există, de asemenea, bariere în ceea ce privește
administrarea, care duc la întârzieri în aprobare și rambursare. Între timp, cele câteva
mecanisme existente de încurajare a adoptării unor medicamente inovatoare, care ar putea
îmbunătăți rezultatele în sistemul de sănătate, nu reușesc să funcționeze așa cum este necesar.
Identificarea problemelor este, totuși, partea ușoară. Este mult mai dificil să se identifice
soluții ferme care să fie accesibile pentru o țară cu nivelul de dezvoltare economică al
României, care să se adapteze la schimbările de creștere economică și care să fie potrivite atât
pentru sistemul său de sănătate, cât și pentru valorile generale ale societății [7].

15
VI. Bibliografie
1. Dr. Mihaela Narcisa Margea – “Modalităţi de finanţare a sistemelor de sănătate”
2. Facultatea de Medicină UMF “Carol Davila” - Curs pentru studenţi, anul V,
Disciplina de Sănătate Publică şi Management;
3. Iliescu A. Ana-Maria – Finanţarea sistemului de sănătate în România prin venituri
publice, Management în sănătate XVI/4/2012; pp.3-5;
4. Şaguna, Dan Drosu – Drept financiar public, Ediţia 4, editura CH Beck, Bucureşti
2011;
5. OUG nr. 104/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind
reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, OUG nr.
68/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul sănătăţii, OUG nr. 77/2011
privind stabilirea unor contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul
sănătăţii, OUG nr. 110/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte
normative în domeniile sănătăţii şi protecţiei sociale, OG 17/2012 privind
reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare;
6. Titlul XI din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare
Finanţarea unor cheltuieli din sănătate;
7. The Economist Intelligence Unit Limited – raport – Rezumat executiv – Modele
europene: Opțiuni pentru finanțarea sănătății și medicamentelor inovatoare în
România
http://www.lawg.ro/files/assets/userfiles/files/EIU%20%20Rezumat%20Executiv.
pdf;
8. http://ec.europa.eu/eurostat/statisticsexplained/index.php/ Healthcare_expenditure_
statistics;
9. https://ec.europa.eu/ health/sites/health/files/ state/docs/chp_romania_ english.pdf.

16